Parintele Nicolae Steinhardt – cuvinte si pilde pentru DREAPTA SOCOTINTA SI NE-ABSOLUTIZAREA IDEILOR SAU VIRTUTILOR

28-03-2008 Sublinieri

29-30 MARTIE – 19 ani de la trecerea in salasurile fericirii vesnice a autorului “Jurnalului fericirii”

steinhardt231.jpg

***

Nicolae Steinhardt – Despre puritate si dreapta socoteala (mp3)

“- Ce este cristalofilia?

– (…) In general vorbind, desigur ca acest cuvant, cristalofilie poate fi luat drept sinonim al dragostei pentru puritate. Dar puritatea este un cuvant destul de primejdios, pentru ca are un inteles foarte bogat, multiplu. Poate insemna aproape orice. De aceea, folosind astfel de cuvinte trebuie sa fim precauti. Puritatea o urmarim, in fond, cu totii. Toti vrem sa fim puri si curati. Ramane de vazut cat izbutim sa fim cu adevarat. Idealul acesta al puritatii cred ca il au si oamenii cei mai impuri, care si ei isi inchipuie ca impuritatea lor este o forma de curatie. Ne place sa ne autoamagim… Ba chiar mai mult de atata, as spune ca auto-amagirea face parte din fondul nostru genetic [din firea noastranota noastra]. Nu din fondul nostru genetic cel mai bun [firea noastra originara – nota noastra], dar… face parte din fondul nostru genetic [firea noastra cazuta – nota noastra].

E aici un joc dublu: pe de o parte vrem curatia absoluta, ceea ce implica necesitatea absoluta de a fi sinceri, total sinceri, si deci, de a denunta constiintei noastrei si incercarile noastre de a ne minti pe noi insine; dupa cum curatia denota si un ideal adevarat. Caci oricare dintre noi are un ideal, de un fel sau de altul.

Dar a face din puritate, totusi, o obsesie absoluta, iar nu este cuminte. Nu este cuminte, pentru ca nici virtutile nu trebuie absolutizate. Sa stiti ca si virtutile ne pot duce pe cai ocolite, ne pot amagi si chiar insela. Exista – ne invata pe noi dreapta-socoteala – exista virtuti ale binelui, dar exista si virtuti ale raului; adica exista virtuti care, prin exces si printr-o gresita intelegere a lor, pot duce la fapte rele. De mult stiu oamenii intelepti ca si adevarul, ca si binele, ca si mila, pot deveni – prin exagerare, printr-un fel de monomanie, printr-un fel de fixatie obsesionala – pot de veni si ele napaste.

Deci ca sa ma rezum, pentru ca am vorbit cam mult si cam haotic. Desigur ca puritatea este un ideal – logic si frumos, daca ma pot exprima in cuvinte atat de banale – dar trebuie sa bagam bine de seama sa nu mergem prea departe si sa n-o transformam intr-o forma de manie, intr-o forma exacerbata, intr-o forma de fanatism. Trebuie sa ne aducem mereu aminte ca virtutile trebuie echilibrate, ca trebuie armonizate intre ele si ca numai asa se poate ajunge la virtutea suprema pe care intelepciunea noastra ancestrala a numit-o dreapta-socotinta.

(interviu din arhiva fundatiei Steinhardt)

***

1178136332.jpg

“La căsuţa de pe măgură a părintelui Cleopa ajungem cu greu. Se vede că fostul prigonit se fereşte ori e supravegheat, ori amîndouă. Izbutim, prin intervenţia unor monahi cărora le explicăm ce-i cu noi (şi partea asta ia mult timp), a fi primiţi. Călugărul cu părul şi barba de-un negru intens, care se ţinea atît de drept, e cărunt acum şi împuţinat la trup. Ne opreşte cu bucurie mai bine de trei ceasuri la el, a rămas acelaşi vorbitor fluent. Ne învaţă despre ispite şi distincţia ce trebuie făcută între ispitele din stînga şi cele din dreapta. Ispita din stînga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osînditoare.) Putem cădea şi, prin aceasta, siguranţa nu încape nicăieri. Vivere pericolosamente. Monahul cunoaşte lozinca nietzscheeană la fel de bine ca Mussolini. Viaţa monastică e tot atît de plină de greutăţi, hîrtoape, viroage, coclauri şi deznădejdi ca cel mai negru roman existenţialist. Unde te-ntorci, numai capcane. Parois, zic existenţialiştii francezi. Ce salt se cere! (…)

La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-l dă e mărunt dar cu perspective imense:

Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.

Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei – meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.

***

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

“- Erezia smereniei, a falsei smerenii, oarecum antipodul alteia: angelismul.

Ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice şi de a merge în iad din atîta dragoste pentru Hristos încît să tînjeşti a săvîrşi jertfa care constă în a te lipsi de El, ispita aceasta logică şi dementă a descris-o Papini într-una din nuvelele Iui.

Tîrcoale le-a dat ea şi janseniştilor, care zice-se că le recomandau monahiilor de la Port-Royal să nu se impărtăşească vreme îndelungată pentru a suferi subtil şi aprig stînd departe de Hristos.

La moartea lui N. Iorga, Ct. N. [Constantin Noica] a vrut să trimită din Germania următoarea telegramă lui Horia Sima: „Am cerut să fiu înscris în legiune în ziua asasinării lui Codreanu, cer să plec din legiune în ziua omorîrii lui Nicolae Iorga”.

Dar n-a făcut-o, din smerenie.

Dar ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundîndu-se în rău.

Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem.

Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia drept forma supremă a logicei.

Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos – Hristos ne cere să ne jertfim pentru El – care jertfa poate fi mai mare decît a renunţa în veci la El? – să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cît se poate de logic. Atîta doar că nu este decît logic, prin urmare dement.

Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.

Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe calea raţiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat de Chesterton, că logica pură, nesprijinită şi necompletată de celelalte însuşiri benefice, este o boală primejdioasă, ba chiar funestă.

Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea [in cele duhovnicesti]. Ni se cere, adică, dragostea concretă care e tot una cu a dori prezenta mirelui, voinţa de a fi alături de El. Partea Mariei, partea cea bună. Noi nici nu trebuie să urmărim a fi undeva anume – rai, Tabor, Golgotă, Cana – ci numai să fim alături de Hristos, care este, El, adevărul, calea şi viaţa.

Erezia falsei smerenii se opune şi textului fundamental din Apoc. 3, 20 unde Mîntuitorul făgăduieşte celui ce ascultă de poruncile Lui că va veni la el şi va cina cu el. Hristos vrea sâ fie împreună cu noi, ne cere răstignirea trupului ca să putem ajunge a fi una cu El, iar nu pentru a ne îndepărta iremediabil de El în fundul iadului, în geroasele coridoare aseptice ale demenţei silogistice.

În tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simplă. (…)

– Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.

– De vreme ce Hristos este cel care a înviat – iar de n-a înviat Hristos la ce bun suntem creştini? – nu putem năzui spre iad, sălaş al morţii.

Mi-au spus şi mie Al. Pal. şi Anetta că am fost lipsit de smerenie şi de compasiune faţă de un biet bătrîn, că dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să dau declaraţii, să mă reeduc etc. – ca atîţia alţii, ca atîţia oameni de treabă şi de valoare – a fost numai din orgoliu. Şi poate că le-aş fi dat dreptate dacă nu eram bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii.

Şi nu cumva este această smerenie – care e tot una cu intenţia de a statornici netrebnicia omenească, de a interzice omului să iasă dintr-însa şi să se depăşească – nu cumva este ea însăşi o paradoxală trufie, colorată de ridicol ca dezarmanta frază a unui episcop francez: “în materie de umilinţă creştină, desfid orice concurenţă“?

***

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

Văratec, 1970

Există o ciudată ispită – de dreapta, conform Părintelui Cleopa – aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

  • a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni.

Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (Il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfelcu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte – şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh l-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei – în sensul de la Matei 11, 12 – către credinţă.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia medicală întrece în mod considerabil numărul celor validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decît medicina. După cum şi în cazul giulgiului de la Turin, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor ştiinţifice (razele infraroşii).

Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz“.

(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvînteze tratamentul.)

  • b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.

Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.

  • c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania…

Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.

Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)

Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale – şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.

  • d) Convingerea că putem oricînd obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobîndim prin mijloacele comune. Acesta e şi tîlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decît conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Ingerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te… încalţă-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mîinile sale.

Poate că şi nenorocitul de Cromwell a înţeles cum devine cazul cînd a spus: încrede-te în Dumnezeu şi ţine-ţi praful de puşcă la adăpost de umezeală (Put your failh in God and keep your powder dry)”.

***

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

Cînd o entelehie oarecare devine absolută (fie ea bună) şi dobîndeşte caracter de monopol, demenţa e aproape.

Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu cunosc nici o altă satisfacţie şi preocupare decît punerea în practică pe calea politicii a ideii lor unice, uşor ajung la nebunie.

În condiţiile lumii care s-a rupt de Dumnezeu nici un absolut nu poate revendica exclusivitatea.

Ian Kott: Hamlet e nebun, deoarece atunci cînd politica elimină toate celelalte sentimente, devine ea însăşi o imensă nebunie.

Se poate merge atît de departe încît să se susţină că slăbiciunile, metehnele ba şi viciile conducătorilor politici devin temei de limitare şi îmblînzire, izvor de libertate. Un „putred” ca directorul Barras va fi mai tolerant şi va face mai puţin rău decît incoruptibilul Robespierre. Norocul nostru, spune un nobil personaj al lui Balzac, a fost că surorile lui Napoleon erau nişte tîrfe; ce ne-am fi făcut altminteri!

Paradoxul este explicabil: virtuţile sunt şi ele supuse relativităţii şi nu devin eficace decît puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii îşi pot pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunînd că demonul poate lua chip de înger luminos“.

(…)

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea.

Ca atare, nici adevărul – singur – nu e un criteriu absolut. Citind pe Luther (De servo arbitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal:

Pînă şi din adevăr îti poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti nici sa i te închini“.

***

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

“- Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideea nu e subordonată lui Dumnezeu.

Drieu La Rochelle: „Ideea e ahtiată de sînge.”

Ideea poate fi tot atît de însetată de sînge ca şi zeii revoluţiei franceze din titlul cărţii lui Anatole France.

Nici cele mai înalte şi nobile idei nu fac excepţie, dimpotrivă. Numai Fiul, după timp, al celui [fiul lui David] ce a spus „Izbăveşte-mă de vărsarea de sînge, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele” îi poate feri şi pe in­telectuali şi pe idealişti de logica ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea scopului (măreţ, desigur) şi de atracţia sîngelui menit să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor trup.

(extrase din “Jurnalul fericirii“)

25.jpg

Legaturi tematice:


Categorii

Parintele Nicolae Steinhardt, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la “Parintele Nicolae Steinhardt – cuvinte si pilde pentru DREAPTA SOCOTINTA SI NE-ABSOLUTIZAREA IDEILOR SAU VIRTUTILOR

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. N-am citit intreaga postare, dar mi s-a parut extraordinar povestirea din C.S.Lewis!

    Acea atitudine echilibrata a omului, de a sti sa refuze pe celalalt atunci cand simte ca i se incalca libertatea apare in stiintele comunicarii denumita asertivitate. E un termen la moda, dar e cu adevarat dificil de trait. Cei mai multi tindem ori sa devenim agresivi, ori pasivi atunci cand ni se intampla ceva neplacut, tocmai pentru ca avem mandria de a nu ne recunoaste neputintele,dar si nevoile, dar avem pretentia de la ceilalti sa ne inteleaga perfect, chiar si cand nu ne exprimam.
    E foarte important pentru un crestin sa inteleaga bine cum trebuie sa isi sustina propriile puncte de vedere, cum trebuie sa isi exprime propriile nevoi… Altfel, ajunge un pachet de frustrari si nemultumiri, crezand in acelasi timp ca suntem smeriti si capabili de “jertfa” pentru ceilalti!

    E intr-adevar foarte util sa citesc asemenea texte, multumesc!
    Doamne, ajuta!

  2. Dreapta socoteala e cea mai importanta, asa e!

    De altfel, cred ca ESTE TOTUNA cu glasul constiintei ce iti da adesea masura lucrurilor mai inatai simtite, apoi gandite…puse la cale, apoi faptuite.

    Glasul constiintei te avertizeaza cand, spre exemplu -cu toata dreptatea pe care o ai intr-o confruntare- daca ai mustrat patimas hranind mania de care esti stapanit adesea…
    -daca ai exagerat
    -daca nu cumva ti-ai ostoit in felul acesta revansa fata de o persoana ce te-a insultat/nedreptatit cumva/candva…sau pur si simplu nu-ti place, nu te odihneste prezenta lui/ei…

    si merg si mai departe – in lucrurile vrednice de facut: rugaciunea, citirea Sf.Parinti, Scriptura…s-ar putea sa ai ceea ce se spune ravna nebuna trecand limitele rezistentei trupului si psihicului; starea indelungata la rugaciune sa termini nu-s ce pogon de canon, concentrarea indelungata asupra a ceea ce citesti. Pr.Cleopa recomanda ca, atunci cand nu-ti mai vine sa te rogi/citesti -dupa un anumit timp- inseamna ca sufletul s-a intarit/hranit suficient; daca pana atunci te-ai rugat, treci la citit, si/sau invers!

    Tot el spune ca, glasul constiintei (ar fi indemnul Ingerului Pazitor) devine mai transparent si-l auzi lesne (inlauntrul tau) daca nu uiti adesea sa te rogi Ingerului Pazitor.

    S-ar putea iarasi, din pricina celor citite/recomandate sa ai ravna in a face milostenie peste puterile tale, pagubindu-te pe tine ori pe cei din familie; tot din ravna prost-inteleasa si din bucuria celor cunoscute referitor la credinta sa doresti sa spui la toata lumea despre Dumnezeu si cele sfinte ‘aruncand margaritare porcilor’ si dand nastere la sentimente potrivnice, contrare…

    DAca ma insel, corectati-ma! Mie mi s-au intamplat putin din toate cele enumerate mai sus in ciuda glasului din interior care ma avertiza ca nu e bine ce/cum fac…
    Ma pregateam sa ma duc la spovedanie (alt exemplu) si consideram un anumit pacat ca nu-i bine sa-l spun: am simtit imediat ceva in stomac (ca si cum ai tresari la auzul a ceva rau, infiorator) si nu l-am bagat in seama! Ei! A inceput ca o musca ce tot vrea sa se aseze pe tine gandul ca nu fac bine daca nu-l spun; pana n-am zis cu hotarare in sinea mea ca-l voi spune totusi, nu a venit linistea/pacea peste mine.

  3. Foarte utila si completarea si explicatia ta, Mihaela. La fel, foarte de folos este si ce relatezi tu, Magda. Totusi exemplele pe care le dai se refera intr-adevar la glasul constiintei, care e totusi, din cate inteleg eu, un pic altceva decat virtutea dreptei-socoteli.

  4. Pt.Admin:

    Da, e altceva! Experienta greselilor/caderilor impreuna cu glasul constiintei te poate duce la ‘dreapta socoteala’; se spune ca, alaturi de smerenie trebuie sa le ceri de la Dumnezeu – fiindca sunt daruri – altfel nu le capeti.

  5. Fratilor,am nevoie sa imi dati un sfat.
    Poate ca din cauza ispitelor care se afla la dreapta noastra,port discutii cu oameni care nu cred in Hristos.Simt nevoia sa Il marturisesc si sa impartasesc ceva celui din fata mea.
    Scriu randurile acestea la cateva minute dupa ce am avut o conversatie similara cu cele despre care am amintit mai sus.Iar in discutia asta,ca si in altele purtate cu alte persoane(de asemenea atei),s-a intamplat ceva…Eu incercam mai mult sa ii spun cate ceva legat de trairea specifica Ortodoxiei,iar el se lega la infinit de anumite lucruri,stiti voi mai bine decat mine,nu trebuie sa le enumar aici…Cu toate ca nu ma convinge de nimic,nu ma clatina in credinta mea(cel putin asa cred),dupa ce discutia se termina,simt un gol sufletesc.
    Problema pe care o am este urmatoarea:in multe discutii de genul asta ma simt putin depasit-eu incerc sa explic,de pilda,ce simt,uneori,cand particip la Liturghie,vorbesc despre importanta iubirii,iar interlocutorul ateu spune o poezie pe care o stie foarte bine.Paradoxal,cred ca eu spun atat de putine despre Hristos tocmai pentru ca imi dau seama ca sunt atat de multe de spus si ca orice ai spune nu inseamna mare lucru,in raport cu CINE se afla dincolo de cuvinte,iar celalat(din seara asta sau de oricand)ma priveste cu o superioritate care ii face in mod evident placere,deoarece reuseste sa produca mai multe “argumente” decat mine.
    Nu le gasesc convingatoare,dar am o stare ambigua dupa asemenea “dezbateri”.Nu stiu daca e nemultumire,daca e o furie indreptata impotriva unei lipse de “combativitate”(asa privesc lucrurile la cald)…Dupa aceea imi revin,simt cum ma apropii din nou de Hristos,dar…nu pot sa nu ma intreb:de ce nu imi da mai multa intelepciune in aceste clipe,pentru a putea spune Adevarul?
    Imi dau seama ca sunt destul de confuz.Tocmai de aceea vreau sa imi spuneti ce credeti.

  6. Ma gandeam la ceea ce a scris Mihaela:

    “E foarte important pentru un crestin sa inteleaga bine cum trebuie sa isi sustina propriile puncte de vedere, cum trebuie sa isi exprime propriile nevoi… Altfel, ajunge un pachet de frustrari si nemultumiri, crezand in acelasi timp ca suntem smeriti si cpabili de “jertfa” pentru ceilalti!” – Pr.Arsenie Boca spunea ca, intrarea in ‘Razboiul nevazut’ nu este usoara atat pentru cei cu viata sporita (‘nu e crutata de bantuieli: fie cu vederi amagitoare si tragand spre slava desarta, fie cu infricosari grozave ducand catre iesirea din minti. Pentru primele trebuie sa avem lepadarea de vederi, iar in calea celorlalte: lepadarea de sine in grija lui Dumnezeu) cat si pentru cei ‘putini credinciosi si molateci: vicleanul ii scoate din lupta cu evidentele neputintei cu care ii arunca in deznadejde, iar catre smerenie le inchide calea prezentandu-le-o ca o umilire. Pe calea aceasta le macina sufletul intre deznadejde si nemultumire, de unde ajung la mania persecutiei. Aduna la conflict, se inchid sufleteste in prejudecati si asa aluneca din calea sfanta in calea profana sau chiar clinica. La acestia lepadarea de sine a fost mereu un lucru in sila sau fara convingere“.).

    Mai exista apoi – o patima ‘subtire’ ce te face sa crezi ca datorita nevointei tale urci/ai urcat ceea ce nu este adevarat fiindca “Sa stii ca a ramane in picioare nu e treaba ta, nici a virtutii tale, ci a harului Aceluia Care te tine in Bratele Sale ca sa nu cazi in intristare“.

    Prietena mea ma ‘certa’ spunand ca prea caut sa inteleg, despic firul in 4, ca ar trebui sa am simplitate, iar prin asta o acceptare plina de nadejde in Dumnezeu; eu – bateam cu argumente de genu’: trebuie sa sti, sa cunosti, nu sa te trezesti dupa moarte in fata unor evidente pe care le-ai ignorat, negat…Apoi, vine tot Pr.Arsenie Boca care spune “Daca nu puteti intelege Imparatia lui Dumnezeu, cel putin primiti-o ca un copil in care nu se intampla nici o ravasire dialectica.” E buna si asta daca n-ai o minte iscoditoare si daca nu-ti da razboi gandurile prin intrebari de tot felul.

  7. SF.PETRU DAMASCHINUL ne spune (poate ca ma bine decat multi dintre Sfintii Parinti si Scriitorii Bisericesti ai primului mileniu) si ne lamureste in volumul V al filocaliei romanesti, ce este DREAPTA SOCOTEALA!

    In cuvantul sau din “CARTEA I” al acstui volum, cuvant intitulat: “DESPRE ADEVARATA DEOSEBIRE (dreapta socoteala)”, Sf. Petru Damaschinulne spune ca (citam din acest cuvant): “Semnele darului deosebiri sunt: a cunoaste in chip nemincinos cele bune si cele contrare, pe urma a stii voia dumnezeiasca in toate cele intreprinse. Iar a puterii de a stravedea: a-si cunoaste cineva greselile sale inainte de a porini la fapta, si cele ce se fac de draci prin furarea atentiei; apoi si tainele cele ascunse in dumnezeiestile Scripturi si in fapturile sensibnile” (am citat de la pag. 133, din Editia a 2-a a acestui volum V al Filocaliei romanesti, publicat la Editura HARISMA, in anul 1995).

    Asadar iata ce inseamna DREAPATA SOCCOTEALA!

    Tot acest Sf. Parinte, PETRU DAMASCHINUL ne spune ca DREAPATA SOCOTEALA sau DARUL DEOSEBIRII se naste din SMERENIE si SMERITA CUGETARE.

    Acest dar mai este numit de acest Sfant Parinte …LUMINA. Iata ce mai spune Sf. Petru Damaschinul despre VALOAREA SI IMPORTANTA ACESTEI LUMINI DUHOVNICESTI CARE AR TREBUI SA FIE IN NOI, si care este ATAT DE ESENTIALA SI VITALA SI TREBUINCIOASA pentru mantuirea noastra:

    “Asdar LUMINA, precum s-a zis mai inainte, este DR DEOSEBIRII. Iar cel mai trebuincios dintre toate darurile este PUTEREA STRAVEDERII nascuta din ea. Caci ce este mai trebuincios, decat a vedea cineva cum vor sa-l fure dracii, si a-si pazi sufletul cu ajutorul harului”!

    sa luam aminte…!

    DOAMNE AJUTA!

  8. @ Sorin,

    Cu siguranta este o ispita, in circumstantele pe care le descrii. Chiar daca intentia ta este, la origine, una buna, in ea se poate sa se fi strecurat si o samanta ascunsa de mandrie, adica deja a intrat acel un anume duh de ambitie de a birui in cuvant.

    Cu cel care nu cauta sincer Adevarul si nu primeste nimic nu trebuie pierdut vremea, fiindca e in zadar pentru el si vatamator pentru noi. ASTA NU O SPUN EU, O SPUNE SCRIPTURA: “Unde nu este ascultare nu cheltui vorba si cand nu este vreme, nu te arata intelept” (Is. Sirah, 32,5). Si Mantuitorul: “Nu aruncati margaritarele… si cele sfinte…” (stii cui). Si tot inteleptul Isus, fiul lui Sirah: “De va fi unul virtos la cerbice, minune va fi de se va indrepta” (16,12). Deci, sa nu credem ca vom face noi minuni si sa nu cerem asta de la Dumnezeu! Domnul sa-i miluiasca si pe cei tari la cerbice cum numai El, pe caile Sale nestiute, o poate face. Iar noi… sa ne intoarcem la ale noastre si sa ne smerim. Nu avem nevoie de darul acesta ca sa ne mantuim, iar daca Domnul ni-l va da, ne vom trufi si ne vom pierde.

    Sa dam cuvant, cu multa umilinta, numai celor care il cer de la noi, care se arata interesati, deschisi, doritori. Altfel ne mai trezim si in pozitia de nedorit a celor care cauta sa faca binele cu sila.

    Cu atat mai mult e periculos cand te pui cu cineva caruia chiar ii plac astfel de confruntari, pentru a-si dovedi propria iscusinta si propria “dreptate”. E normal, in situatia asta, sa te tulburi, pentru ca duhul unei asftel de confruntari in sine este un duh rau, nemaivorbind de influenta care iti vine din duhul cuvintelor unui ateu. Am avut si eu candva astfel de confruntari din care ieseam la fel de secatuit si nimic bun nu iesea din ele, numai eu aveam de pierdut. Ba chiar imi amintesc ca dupa ce am fost atras de catre cineva in ispita candva, chiar in Saptamana Mare, de a sta de vorba cu un ateu convins, tulburarea mi-a ramas zile intregi dupa aceea, poate chiar cateva saptamani. Am simtit clar ca acea persoana avea un duh rau foarte puternic, iar eu eram foarte naiv si m-a facut praf sufleteste, chiar daca nu m-a zdruncinat in credinta.

    Pe de alta parte, in general, ar trebui sa ne propunem sa nu convingem altfel decat prin faptele si prin duhul nostru, prin felul nostru de a fi. Dar fara sa ne propunem explicit asta. Si, in plus, sa intelegem ca niciodata cineva nu s-a convertit sau nu se va converti prin argumente, prin ratiune, dupa cum nici credinta nu tine de argumente (desi le ia ca pretext), ci de o alegere care nu are de-a face atat cu ratiunea, cat cu fuga de constiinta. Parintele Rafail spunea ca ortodoxia nu cauta sa convinga, ci ea seduce/atrage prin ea insasi, daca este autentica.

    PS:
    “Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare, înşeală inimile celor fără de răutate” (Romani 16:17-18).
    “”Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, stiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.” (Tit 3:9-11).

  9. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Nicolae Steinhardt despre pacatul prostiei si al fricii
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » DREAPTA SOCOTEALA - INTRE RAUTATEA BANUIELII GENERALIZATE SI PROSTIA BLAGOSLOVIRII RAULUI
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » Despre dreapta socotinta - eseu de Paul Curca
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfintii Ioan Casian si Gherman cu o dilema duhovniceasca in fata avvei Iosif - o lectie de discernamant
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » PARINTELE NICOLAE STEINHARDT - 20 DE ANI DE LA PLECAREA LA HRISTOS. “Jurnalul fericirii” in actualitate
  14. Pingback: Război întru Cuvânt » Vom putea spune si noi ca “n-am stiut”?
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » CALEA IMPARATEASCA: ADEVARATA ORTODOXIE INTR-UN VEAC AL APOSTAZIEI - de Parintele Serafim Rose
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT. “Daca va voi spune, nu veti crede!”
  17. Pingback: Război întru Cuvânt » PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – 22 de ani de cand s-a mutat la cele vesnice – cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi…
  18. Pingback: Război întru Cuvânt » Fericitul Parinte Epifanie Teodoropoulos despre PSIHANALIZA, BOLI PSIHICE, DEMONIZARE, MEDICAMENTE SI MEDICI
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » Ieroschim. Stefan Nutescu (Schitul Lacu) despre dreapta socotinta: “EXTREMELE NU SUNT DE LA DUMNEZEU… NI SE CERE SA URMAM CALEA DE MIJLOC”.
  20. Pingback: Război întru Cuvânt » TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?
  21. Pingback: PARINTELE NICOLAE STEINHARDT - 99 de ani de la nastere: "Habotnicia stramta si zavorata in sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate"
  22. Pingback: Parintele Arsenie Boca despre DUHUL SECTARIST, FANATIC, INGUST SI ANARHIC
  23. Pingback: “SCOALA-TE SI UMBLA!” De ce trebuie sa pretuim totusi… sanatatea? CUM SE TRATEAZA SI SE VINDECA DE BOLI CREDINCIOSII ORTODOCSI? -
  24. Pingback: Eu, eu, eu… -
  25. Pingback: Parintele Steinhardt profetic: INVAZIA DERBEDEILOR, DOMNIA SMECHERILOR, FLAGELUL BANUIELII. “Atunci multi se vor sminti si se vor uri unii pe altii…” -
  26. Pingback: MARTURII DESPRE PARINTELE STEINHARDT la centenarul nasterii sale (29 iulie): MARTURISITORUL NONCONFORMIST -
  27. Pingback: PROFETICUL STEINHARDT DESPRE OMUL INDOBITOCIT DE AZI, Europa, recursul ipocrit la scuze: “Stati si va uitati cu totii si nu stiti ce va asteapta!” -
  28. Pingback: N. STEINHARDT: Trei solutii “laice” de iesire dintr-un spatiu concentrationar (totalitar) -
  29. Pingback: PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – Filme documentare, reportaje, marturii despre JURNALUL VIETII UNUI OM FERICIT (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  30. Pingback: N. Steinhardt despre TIRANIE, TOTALITARISM, DIVERSIUNI, DISCERNAMANT, LIBERTATE, ANARHIE, CURAJ, IDEOLOGIILE UTOPICE… -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Articole Recomandate

Carti recomandate