NICOLAE STEINHARDT, monahul de la Rohia: “UN EVREU FARA DE VICLESUG”, UN INTIM AL LUI HRISTOS si un “mare reactionar” in fata Fiarei comuniste. MARTURIA CALDA A IPS IUSTINIAN CHIRA
sursa: Diana Elena Calin
- Fericiti cei prigoniti:
Nicolae Steinhardt, un om de excepție
Scris de ÎPS Justinian Chira
Pe Nicolae Steinhardt l-a copleșit Rohia. El nu mai întâlnise în alte mănăstiri atmosfera pe care a găsit-o aici. De aceea nu vorbește prea multe despre mănăstirea Rohia.
“Mă sfiesc“, spune el, “să vorbesc despre acest loc, care mă copleșește. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu. Aici, la Rohia, alături de acești frați și monahi am învățat să gândesc altfel decât gândesc oamenii obișnuiți. Aici am găsit eu tipul monahului așa cum mi l-am închipuit dintotdeauna, dar pe care nu l-am găsit nicăieri până aici.
Am rătăcit prin toată lumea și am fost și în paradis și în infern, socotindu-mă foarte matur în toate, însă aici am putut să mă contopesc cu această obște, să mă simt una cu părinții și cu frații de aici, să mă rog, dar și să glumim împreună. Acești viețuitori m-au învățat că a fi creștin, a fi monah nu înseamnă să fii încrâncenat, nici speriat, nici ascet de dragul ascetismului, ci să fii om, așa cum Iisus Hristos, după ce a acceptat să se întrupeze, a acceptat condiția de om, a fost om în cel mai înalt înțeles al cuvântului. Ei, frații de aici, au învățat de la înaintașii lor să încerce în modul cel mai cinstit să fie și în fața oamenilor ca și în fața lui Dumnezeu. Aceasta a fost noutatea pe care am învățat-o la Rohia și aceasta m-a cucerit.
Am început să gândesc altfel de când am venit la Rohia. Am început să privesc lumea cu alți ochi. S-a petrecut în mine ceva ce mi-a completat harul și bucuria pe care am trăit-o după ce am primit botezul în pușcărie și am devenit creștin“.
Nicolae Steinhardt a fost trimis la mine, la Cluj, de către Constantin Noica, ca să-i dau un răspuns la dorința pe care Steinhardt și-o mărturisise în fața prietenului său, și anume de a găsi o mănăstire în care să se facă monah.
Venind la mine la Cluj, eu nu i-am spus prea multe, ci l-am trimis la Rohia, după care el avea să decidă. Doi-trei ani, toamna și vara, a vizitat mănăstirea. După aceea a venit la mine și mi-a spus: “Rohia își are farmecul și frumusețea ei. Prin fiecare anotimp își arată farmecul său. De aceea m-am hotărât să intru în această mănăstire, dacă îmi dați binecuvântare și aprobare să mă primească acolo“.
Eram conștient la ce mă expuneam și, în același timp, expuneam și mănăstirea. Dar am răspuns fără nici o ezitare că sunt de acord ca Nicolae Steinhardt să fie primit la Rohia. Sigur că un timp am avut probleme cu organele de ordine și de la Cluj, și de la Baia Mare, dar și în acest caz le-am răspuns autorităților să nu se îngrijoreze, pentru că la Mănăstirea Rohia toți bolnavii se fac sănătoși, toți oamenii bolnavi se liniștesc și prețuiesc libertatea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Așa că nu este cazul să se îngrijoreze nimeni că acest om, pe care, după cum se știe, îl prețuiesc mulți oameni serioși din țară și mai ales din străinătate, care ar fi foarte bucuroși să-l aibă în mijlocul lor – și chiar i-au și propus când a făcut o vizită în Apus să rămână într-o mănăstire de acolo, dar Nicolae Steinhardt a refuzat categoric și nu a acceptat să semneze o declarație de simpatie, cum i s-a cerut, ci a spus: “Eu mă reîntorc în țara mea, la mănăstirea mea săracă de la Rohia“, refuz ce l-a costat expulzarea imediată de la mănăstirea care-l ținuse ca pe palme – , se va stabili în acea mănăstire maramureșeană.
Știam aceste lucruri de la Nicolae Steinhardt, și atunci am spus autorităților: în timp ce alții îl curtează, noi să-l alungăm? Acest lucru nu este îngăduit, pentru că îl facem spre paguba țării noastre și a poporului român, care este cel mai ospitalier și tolerant popor din lume.
Un alt moment interesant al legăturii mele cu Nicolae Steinhardt a fost după ce a îmbrăcat haina de călugăr, el care știa regula din mănăstirile răsăritene și apusene că, după ce ai depus legămintele de monah, nu mai ai dreptul să faci ceea ce vrei tu, ci ceea ce îți poruncește Avva, care răspunde de sufletul tău. Steinhardt, care era foarte riguros când era vorba de ordine și disciplină, a venit la mine și mi-a zis: “Acum, după ce am îmbrăcat haina călugărească, mai am dreptul să scriu ca și până acum?“. La această întrebare i-am răspuns: “Nu!“.
După ce l-am lăsat câteva clipe să trăiască acest cuvânt, poate neașteptat sau prea sever pentru dânsul, am continuat: “Nu, părinte, nu ai voie să scrii, cum zici, ca și până acum” și ridicând glasul, am strigat: “Nu ai voie să scrii ca și până acum, ci să scrii mult mai mult. Să scrii mereu, aceasta este ascultarea pe care ți-o dau eu“. Uluit aproape, și în același timp încântat, mi-a mulțumit și m-a întrebat în continuare: “Dar ca monah ce am voie să scriu?“. “Ce dorești, ce te va îndemna cugetul tău, cu ce te va lumina Dumnezeu“, i-am răspuns. “De aceea, frate Nicolae, scrie nu ca și până acum, ci mult mai mult. Ce? Nu mă întreba pe mine. Scrie tot ceea ce te va inspira harul pe care-l ai.“
Nicolae Steinhardt a fost un evreu fără de vicleșug, așa cum am spus și în cuvântul pe care l-am rostit la înmormântarea lui, la începutul lunii aprilie din anul 1989, cuvânt pe care l-am rostit în fața prietenilor lui, scriitori, poeți, gânditori, oameni de cultură, oameni de mare preț. De acești oameni, ce au venit la înmormântarea lui Steinhardt, le era frică autorităților. De aceea, la moartea părintelui Steinhardt, am avut din nou de întâmpinat opoziție din partea autorităților de-atunci. În după-amiaza zilei de vineri când s-a anunțat moartea lui Nicolae Steinhardt în spitalul din Baia-Mare, am primit un telefon de la domnul Cumpănașu, președintele Departamentului Cultelor București, care mi-a spus:
“Ai auzit că a murit Nicolae Steinhardt?”
“Da, am auzit.”
“Dar Sfinția Ta vei merge la înmormântare?”, m-a întrebat domnul Cumpănașu.
“Nu știu, să vedem.”
Și am pus receptorul jos.
Peste câteva minute mă sună din nou.
“Dar Sfinția Ta, care ești episcop, vei merge la înmormântarea unui simplu călugăr?”
“Nu știu, vom vedea”, i-am răspuns, și iarăși am pus receptorul la loc.
Președintele Departamentului Cultelor București m-a sunat a treia oară și, foarte sever, mi-a spus:
“Să nu mergi la înmormântarea lui Nicolae Steinhardt la Rohia“.
Și de această dată i-am răspuns:
“Nu știu, vom vedea”.
Dar în aceeași clipă am mers la Arhiepiscopul Teofil, căruia i-am comunicat că merg la înmormântarea lui Nicolae Steinhardt la Rohia, și, luând mașina în grabă, am plecat.
La Rohia, securitatea de la Târgu Lăpuș i-a convocat pe părintele Iustin Hodea, starețul mănăstirii, și pe părintele Ioan Ciceu, protopopul Lăpușului, și într-un mod sever și categoric le-a cerut să-mi comunice să nu vin la înmormântarea lui Steinhardt. La acestea, cei doi i-au răspuns securistului: “Noi nu îndrăznim să oprim un episcop să vină la o înmormântare“.
Ajuns la Rohia, autoritățile respective și-au schimbat tonul, spunând protopopului și starețului: “Bine că a venit episcopul…“. Sigur, eu nu m-am întâlnit cu nimeni dintre cei ce făceau parte din organele de ordine. Am programat să se facă slujba înmormântării duminică, după Sfânta Liturghie, în Altarul de Vară.
Cu toate că a fost o zi cu un cer foarte înnorat, în care burnița și era frig, o mare mulțime de oameni s-a adunat la slujba înmormântării. La început s-au strâns vreo șaptezeci de oameni de cultură din întreaga țară. Scriitori, poeți, cărturari, prieteni, simpatizanți ai răposatului, dar și foarte mulți credincioși din satele din împrejurimile mănăstirii, care-l iubeau foarte mult pe părintele Nicolae, cum îi spuneau credincioșii – părintele Nicolae, care îi cucerise prin frumusețea și căldura cu care citea psalmii la strana din biserica mănăstirii, dar și cu predicile pe care le rostea în duminici și sărbători.
După slujba înmormântării s-a hotărât să vorbesc eu, din partea mănăstirii, iar la cimitir, din partea scriitorilor, a vorbit poetul Adrian Popescu, care a citit un articol pe care îl publicase în Tribuna, mai înainte cu două-trei săptămâni.
Un lucru mă simt îndemnat să-l relatez. Am stat lângă sicriul în care se afla trupul lui Nicolae Steinhardt și nu am avut nici o clipă sentimentul că stau lângă un mort, ci tot timpul mi se părea că stau lângă un om ce doarme liniștit, ba uneori mi se părea că genele mortului tresar. Parcă era gata să deschidă ochii, ochii lui buni, smeriți, luminoși, iar fața era calmă, senină, plăcută ca fața unui om care se odihnește fericit în casa lui.
Părintele Nicolae Steinhardt a trecut, sigur, mai modest, în comparație cu Saul din Tars, în drumul spre Damasc. Evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt. Pentru el, Hristos nu era o persoană ce se află undeva departe în timp și spațiu, pentru el Hristos era prezent, aproape, lângă el. Hristos era întotdeauna cu el și cu ardoare i se închina, îl adora, îl iubea. Conversa cu El, îl înțelegea pe El, așa cum nici un creștin nu-l înțelegea. El, Steinhardt, care prin Taina Sfântului Botez a venit în Biserica lui Hristos la maturitate, prin experiența proprie, a realizat ce înseamnă să nu fii creștin și să devii creștin. După cum singur spunea:
“Voi care v-ați botezat de mici și nu ați trăit o viață de necreștini nu vă dați seama ce tristă și pustie este viața omului în afara creștinismului, fără Hristos, și ce bucurie, ce pace, ce fericire simți după ce devii, prin Taina Sfântului Botez, creștin“.
El a trăit din plin bucuria celui ce l-a găsit pe Hristos, el a devenit cu adevărat un ucenic al lui Iisus Hristos. El a trăit ca și Sfântul Apostol Pavel, într-o mare durere, că neamul lui nu este cu Iisus Hristos, că trăiește într-o lume ce a dispărut de mult.
În gândirea sa, în toate ale sale, Nicolae Steinhardt era un dreptcredincios. Era un adevărat român și ortodox, respectuos față de toate confesiunile creștine, însă nu era niciodată de acord cu învățăturile străine de învățătura ortodoxă, credință pe care o cunoștea în mod desăvârșit, așa cum cunoștea și concepțiile celorlalte confesiuni creștine, iudaice și chiar păgâne. Gândirea lui era gândirea omului universal căruia îi plăcea să fie frate cu toată lumea. Nu putea suporta sistemul marxist, ce se instaurase și în țară la noi. Considera că acest sistem este absurd prin ignoranța sa, care nu înseamnă gândirea simplă și curată a omului cu mai puțină carte, ci ignorarea unor lucruri esențiale, cu care, din rea-credință, sistemul îi ține în neștiință atât pe cărturar, cât și pe necărturar.
Nu închei aceste pagini, în care am încercat să spun ceva despre un om de excepție cum a fost Nicolae Steinhardt, fără a repeta cuvintele pe care le-am rostit la înmormântarea lui, cuvinte din Evanghelia de la Ioan: “Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug“.
*
Citind unele din paginile volumului Monologul polifonic al lui Nicolae Steinhardt, mi se pare că acesta nu este îndeajuns de cunoscut. În cartea aceasta, multe din frazele gândite și scrise de Nicolae Steinhardt sunt adevărate perle. Strop de lumină și de foc cristalizați, transformați în cuvinte, și nu știu dacă Nicolae Steinhardt mai are pe cineva egal în lume, deoarece în literatura românească nu are pe nimeni asemenea.
Nicolae Steinhardt nu a scris romane, dar fiecare articol al său, fiecare eseu este un micro- și în același timp un mega-roman.
Nicolae Steinhardt nu a scris poezie, dar fiecare pagină din cărțile lui este un cântec, o poezie de mare frumusețe. Nicolae Steinhardt nu a scris tratate de filosofie, dar fiecare pagină este un crâmpei de înaltă gândire filosofică. Nicolae Steinhardt nu a scris manuale de știință, dar știința este prezentă pretutindeni în cărțile sale.
Fizic, Nicolae Steinhardt nu a fost un bărbat impunător, arătos, însă făptura lui a fost asemenea unui stei de cremene, din care săreau permanent scântei de diferite culori: albastre, roșii, negre, galbene și albe. Fiecare exprimând o stare spirituală ce izbucnea din adâncurile făpturii acestui om în interiorul căruia se petreceau combustii uriașe.
Mănăstirea Rohia, în sânul căreia a trăit cu o nespusă bucurie Nicolae Steinhardt, îmbrăcat în haina dăruirii supreme, este un panteon la pragul căruia se vor apleca multe frunți însetate de lumină, de bucurie, de liniște adevărată, știind că acolo, pe acel “picior de plai”, se găsește mormântul modest așa cum e, Măria Sa, gânditorul Nicolae Steinhardt, l-a dorit, mormântul pe care arde aceeași flacără invizibilă, dar eternă, cum arde la Ciucea pe mormântul lui Goga, la Păltiniș pe mormântul lui Noica, la Lancrăm pe mormântul lui Blaga, la Mircești pe mormântul lui Alecsandri.
Am amintit doar pe câțiva dintre cei care odihnesc în afara spațiilor citadine, împodobind prin “pohta ce-au pohtit-o ei” când au cerut ca somnul de veci să-l doarmă la umbra dumnezeiască a schiturilor sau a satelor din spațiul românesc, ca și după moarte să îmbogățească și să împodobească țara. Așa cum cerul este împodobit cu stele, cu luceferi, cu astre mari sau mici, mai mult sau mai puțin luminoase, dar toate deopotrivă miraculoase, misterioase și frumoase.
Mormântul părintelui N. Steinhardt de la Rohia este o mărturie vie a desăvârșitei integrări în spiritualitatea românească autentică. În acest mormânt odihnește partea de humă, acumulată de Nicolae Steinhardt aici în lume, însă spiritul său viu se plimbă și acum prin ograda mănăstirii pe care a iubit-o așa de mult. Călătorește și acum, așa cum îi plăcea lui să călătorească pe când era în viață și bătea la porțile prietenilor, intra în casa tuturor oamenilor iubitori de o hrană spirituală bună, plângea și râdea cu noi, se distra și se însenina în fața noastră prin cărțile sale, prin expresiile lui miraculoase și unice, și sunt deplin încredințat că el contemplă acum, cu o supremă fericire, de-acolo de unde se află, pe Stăpânul nostru atotputernic, pe care în mod neîncetat l-a slujit, pe Iisus Hristos, Domnul cerului și al pământului.
A citi cărțile lui Nicolae Steinhardt reprezintă un mare câștig moral, spiritual, științific, artistic, literar, documentar. El, Nicolae Steinhardt, în fiecare articol se lupta să-și lămurească un lucru, să intre înlăuntrul unei probleme, să exploreze un pisc, să se ridice în vârful degetelor și să sondeze infinitul. Sigur că absolutul nu poate fi cuprins cu biata noastră gândire, dar efortul de a face acest lucru este extraordinar de important, iar prin acest efort omul prinde ceva din Marele Tot.
Acest lucru l-au făcut Steinhardt, Noica, Blaga, toți, asolut toți Marii chinuiți din lume, care au fost atinși de aripa sublimă a cugetării, a nebunei căutări și visări. Sfinți, Savanți, Filosofi, Poeți, toate marile spirite care poartă în ele ceva din mireasma infinitului.
*
Părintele Nicolae, citind acum aceste pagini din Jurnalul Fericirii, cât de mult mă bucur că te-am cunoscut, că ți-am ascultat tăcerile. Pentru că întotdeauna când ne întâlneam, spre marea mea nemulțumire, mai mult mă ascultai decât vorbeai, mai mult tăceai, trăgând parcă cu urechea la cuvântul pe care ți-l spuneam și ție, după cum îl spuneam multor confrați de-ai tăi pe care-i primeai acolo, în sihăstria de la Rohia, sau în cea de la Cluj, unde am petrecut șaptesprezece ani, în mijlocul vuietului orașului, ca în cea mai adâncă și tăcută pustie. Fiara ne-a pândit și acolo, la Rohia, și dincolo, la Cluj, dar, deși îi simțeam la călcâi răsuflarea, mă făceam că nu știu nimic despre ea și de asemenea mă făceam că nu văd că nu-i place, că o supără grozav prietenia mea cu voi, cu voi care vă permiteați să o disprețuiți, să fiți pentru ea niște mari “reacționari”, așa cum ea, Fiara, îi considera pe toți oamenii care-și permiteau să fie oameni prin ceea ce erau: Scriitori, Poeți, Gânditori, Intelectuali, Muncitori, Plugari, Ciobani, prin ceea ce eram noi toți, cei ce am rezistat și am rămas oameni cu adevărat.
Fiara urmărea să neantizeze totul, să transforme toate ființele în simple obiecte. Acest lucru îl urmărea mai ales când era vorba de om. Pe acesta încerca să-l desființeze, iar dacă el se lupta, încercând să rămână ceea ce era, adică om, Fiara turba, urla, spumega, învinuindu-I pe toți că sunt dușmani, că sunt periculoși reacționari și trebuie exterminați.
De aceea, abia după prăbușirea Fiarei omul a devenit om, ciobanul cioban, muncitorul muncitor, cărturarul cărturar, lumea lume, țara țară, viața viață.
În epoca aceea stranie, măreață prin absurdul ei, uriașă prin prăpăstiile ce le deschidea, întâlnirile periculoase cu voi, cu “reacționarii”, din care făcea parte tot poporul român, plugarii, muncitorii, intelectualii, îmi dădeau o satisfacție ce nu putea fi descrisă.
Atunci când ne întâlneam noi doi, tu mai mult tăceai, mă priveai până în adâncul ființei, iar acum, prin această carte, tu îmi vorbești și eu te ascult, uluit și fericit. “Vorbește, Doamne, că servul Tău ascultă!“, îmi vine să strig când îți citesc cuvintele din Jurnalul Fericirii, care sunt mărgăritare de foc, de har, de lumină. Prin această exprimare a ta, ne aduci un uriaș folos nouă, tuturor. Te salut și de data aceasta, părinte Nicolae, așa cum te salutam cu sfințenie acolo, în liniștea profund grăitoare de la Rohia.
Azi a trecut prin fața mea un tânăr maramureșan cu cartea aceasta a ta în mână, părinte Nicolae, și tot azi am văzut pe noptiera unui preot rafinat și cult cartea aceasta, spre nemaipomenita mea bucurie. Aceste pagini care au fost păzite acolo, la pragul mănăstirii de la Rohia, au devenit o călăuză acum pentru mulți, un prieten deosebit de agreat de toți oamenii cu firea subțire. Cu umilință mă gândesc, bucurându-mă că în paginile acestea s-a strecurat ceva din modul nostru de a privi lumea, un mod pe care ți l-ai însușit în anii petrecuți în atmosfera pe care am creat-o la Rohia.
6 iunie 2000
(ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului – N. Steinhardt în evocări, ediție îngrijită de Florian Roatiș, editura Polirom, Iași, 2012, pp. 71-78)
***
Părintele Steinhardt a murit vegheat de Securitate
La 29 martie 1989, într-un spital din Baia Mare se stingea din viaţă părintele Nicolae de la Rohia, ajuns la 77 de ani. Trecuseră 30 de ani de când fusese condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”, experienţă din care se va naşte mai târziu “Jurnalul fericirii”, ce avea să reprezinte pentru mulţi cartea de căpătâi.
În acea zi, Nicolae Steinhardt îşi programase plecarea la Bucureşti de la Mănăstirea Rohia. Pe drumul spre aeroportul din Baia Mare, îi mărturiseşte părintelui Mina Dobzeu, care îl însoţea: “Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele”. “Satana, care vede că nu te mai poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul”, îi răspunde părintele Mina.
Părintele Nicolae intenţiona să stea la Bucureşti cel puţin două luni.
“Îl aşteptau Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi Oliv Mircea. Din nefericire, pe aeroportul din Baia Mare i s-a făcut rău: suferise un infarct. Întreaga lui viaţă fusese marcată de astfel de locuri «de pasaj». Trebuia, acum, să se pregătească pentru ultimul dintre ele: Paştele său personal.
A fost dus deîndată la spital, unde, a doua zi, pe deplin conştient, şi-a orchestrat şi dirijat propria «trecere»: după redactarea ultimelor indicaţii testamentare şi a listei persoanelor care urmau a fi invitate la înmormântare, a cerut să i se aprindă o lumânare, să i se citească un psalm şi, în cele din urmă, s-a hotărât să plece… «M-am hrănit de lumea asta!», îmi spusese cu câtva timp înainte. Rămâne însă să ne întrebăm dacă n-ar fi spus acelaşi lucru şi despre cea în care, foarte curând, aveam să intrăm cu toţii”,
povesteşte Virgil Ciomoş, unul dintre apropiaţii şi discipolii părintelui Steinhardt.
Testamentul “evreului creştinat”
Cu două zile înainte de moartea sa, presimţindu-şi aproape plecarea către “dincolo”, Nicolae Steinhardt îi scrie prietenului său Ioan Pintea:
“Dragă Ioane, o duc din ce în ce mai greu cu angina pectorală. Crize din ce în ce mai dese şi mai dureroase. Se prea poate să nu mai am decât puţin, foarte puţin de trăit. Am rugat pe Părinţii Iustin şi Emanoil să-ţi remită toate dosarele aflate în camera mea. Nu cuprind noutăţi ori lucruri prea importante; te rog totuşi să le preiei tu, să nu fie azvârlite la gunoi. (…) Aş dori totuşi să încerc să las în urma mea o dovadă, o mărturie de credinţă creştină. Ştiu că-ţi dau o bătaie de cap, dar mă încred în prietenia, afecţiunea şi devotamentul ce mi-ai dovedit din belşug. (…) Poate că voi rezista călătoriei la Bucureşti şi că mă voi putea înapoia aici, să termin eu treaba. Cu atât mai bine. Dar nu se ştie şi de aceea ţi-am adresat acest îndrăzneţ apel profund prietenesc. Din inimă şi cuget, Nicolae”.
Ioan Pintea îşi aminteşte de ziua în care a primit scrisoarea:
“O presimţire neagră se aşezase ca o bilă de plumb peste aceste rânduri. Eram departe de el, undeva între rafturile cu cărţi ale Bibliotecii Judeţene din Bistriţa şi, printre lacrimi, am simţit cum, din adâncul inimii, ceva uriaş m-a cuprins deodată. N-am înţeles pe loc. Am priceput mai târziu. Era, de fapt, ceva foarte simplu. Durere şi recunoştinţă. În ziua în care am primit această scrisoare, părintele meu drag, cel care m-a trezit din somnolenţă şi din confuzie, murea împăcat pe un pat de spital din Baia Mare. Mi-a trimis mie, şi nu altcuiva, ultima scrisoare redactată în această viaţă. E o scrisoare terifiantă, cu valoare de testament, în care Nicolae Steinhardt îmi dă ultimele sfaturi şi îmi adresează ultimele rugăminţi şi mulţumiri”.
Chiar şi în ziua înmormântării sale, părintele Nicolae de la Rohia, însoţit pe ultimul drum de cei mai buni prieteni, a fost riguros supravegheat de Securitate. Virgil Ciomoş îşi aminteşte:
“Pare ciudat, dar pe vremea aceea sfinţii erau băgaţi în puşcării, iar securiştii se interesau de cele sfinte. Unul dintre vizitatori cântase odată chiar la strană… A urmat, fireşte, un denunţ şi, apoi, o percheziţie la locuinţa sa din Bucureşti. Printre «victime», câteva din exemplarele dactilografiate ale «Jurnalului fericirii». Manuscrisul mai fusese, de altfel, confiscat în urma altei delaţiuni, venită de la cineva care participase ca «prieten» la lecturile «clandestine» oferite de proaspătul lui autor, dornic să împărtăşească semenilor experienţa convertirii sale la creştinism.
“Sfinţii erau băgaţi în puşcării, iar securiştii se interesau de cele sfinte”
Între momentul percheziţiei de la Bucureşti şi acela – mai discret al salvării ultimului exemplar din Jurnal, Părintele Nicolae, «Scriitorul», pentru supraveghetorii lui, a reuşit să mobilizeze mai multe servicii «operative» din Capitală şi din judeţele transilvane.
Putem reface astăzi parcursul lui din acele dificile luni, pornind de la documentele, încă existente, în arhivele Securităţii: o notă explicativă privitoare la fondurile bibliotecii Mănăstirii Rohia, un proces-verbal de confiscare a exemplarelor de la Bucureşti din «Jurnalului fericirii», încă o notă de analiză menită să pregătească percheziţia şi mai ales recuperarea «de la element» a celorlalte exemplare ale Jurnalului. Urmau câteva măsuri «operative» privind «destrămarea anturajului lui Nicu Steinhardt prin anchete repetate», însoţite, desigur, de ameninţări, procesul-verbal de ridicare, culmea, «cu acceptul stareţului şi al inculpatului» a aşa-zisului «fond secret» de la Mănăstirea Rohia – cărţi de Alexandr Soljeniţîn, Nadejda Mandelştam, Alexandr Zinoviev, Vladimir Bukovschi, Emil Cioran, Monica Lovinescu…
În cei zece ani câţi trecuseră de la restituirea în prezenţa lui Virgil Teodorescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Laurenţiu Fulga, vicepreşedintele USR, şi Traian Iancu, director al Fondului Literar a manuscrisului cu pricina, vremurile se schimbaseră simţitor. Regimul comunist îşi vădea – în ritm accelerat – faţa sa inumană. Nenumăratele şi penibilele anchete încercaseră să-l determine pe proaspătul monah să rupă legăturile cu prietenii lui de peste hotare, cu «elementele» autohtone ostile regimului.
Desele percheziţii la domiciliu şi la Mănăstirea Rohia urmăriseră nu numai depistarea şi confiscarea oricărui manuscris ostil regimului, ci şi descurajarea de a mai scrie altele, asemănătoare; presiunile insistente exercitate asupra stareţului Serafim, episcopului Iustinian şi arhiepiscopului Teofil avuseseră drept ţintă explicită compromiterea imaginii sale de monah prin infiltrarea sistematică a anturajului său sursele «Bratu», «Udrea», «Apostol Nicolae», «Nistor», o rudă transilvană a Părintelui, pare-se, şi chiar prin menajera sa de la Bucureşti. Instalarea în cele mai diverse locaţii a mijloacelor de ascultare şi înregistrare urmăriseră şi ele să repereze orice mişcare a «obiectivului» şi a «legăturilor» sale, să prevină şi să împiedice, în primul rând, trecerea peste graniţă a «Jurnalului fericirii».
O variantă a lui a ajuns, cu toate astea, la Europa Liberă. Din scrupul şi precauţie, erau identificaţi şi verificaţi până şi cei care, asemeni mie, se ofereau să-l conducă «cu automobilul proprietate personală» la mănăstire.
Adevărul e că, hârşiit cum era de provocări şi mizerii, Părintele Nicolae dobândise un fel de al şaselea simţ cu care detecta rapid «şmecherii», era, cred, singura categorie umană pe care o ura cu sinceritate. Am observat, de atâtea ori, cum încerca să mă protejeze de propriii «prieteni», despre care ştia sau bănuia că informează «organele competente». Îi cultiva pentru a fi sigur că rapoartele lor vor conţine informaţiile alese de el însuşi. Eu am fost hărăzit unei sarcini mai speciale – aceea de a-i tăinui Jurnalul. Strategia i-a reuşit: din momentul în care manuscrisul a ajuns la mine, «organele» i-au pierdut urma. În dosarul «Scriitorul», arhivele Securităţii mă menţionează, în treacăt, drept şoferul lui «preferat».”
Despre moartea lui Nicolae Steinhardt, ziarele vremii au scris nedrept de puţin. Ioan Pintea îşi aminteşte doar despre
“un anunţ în România Liberă la rubrica decese, un articol profund de Adrian Popescu în revista Tribuna, un scurt articol comemorativ semnat de Ioan Alexandru în revista Flacăra şi un eseu aplicat despre ultima carte a defunctului semnat de Radu Săplăcan în revista Steaua. Nimic mai mult. De-abia după ’89, prin breşa deschisă de «Jurnalul Fericirii», s-a revelat pentru toată lumea uriaşa personalitate literară şi teologică a «ovreiului creştinat»”.
(Carmen Dragomir – Jurnalul Național)
Părintele Nicolae Steinhardt – un om viețuind în vecinătatea sfinților
Scris de Costion Nicolescu
Cei care cercetau în anii 70-80 Biserica ”Sfântul Silvestru” nu puteau să nu remarce prezența unui om potrivit de statură, uscat și luminos la față, pleșuv, de o nervozitate bine stăpânită, cu o privire agilă și vie. Cu o precizie în care se amesteca siguranța și sfiala, el parcurgea ferm traseul de la intrare până la ușa altarului dinspre proscomidiar, cumpărând și aprinzând lumânări, închinându-se la icoane, salutând scurt dar cald cu gesturi sacadate în stânga și în dreapta, toate acestea sporindu-i parcă aerul concentrat și netulburându-i gândurile. Se îmbrățișa monahul cu Părintele Galeriu și se întorcea la locul lui, intrând cu toată ființa în trăirea Liturghiei. La sfârșit mai schimba o vorbă cu unul sau altul dintre cunoscuți, în timp ce stătea la coadă la miruit, după care dispărea la fel de precipitat cum venise. La un moment dat prezența lui a devenit foarte rară. Acum venea întotdeauna înveșmântat într-o rasă călugărească, totdeauna impecabil călcată. Se vedea că îi era drag să o poarte, dar că, în același timp nici n-ar fi vrut să atragă prea mult atenția.
I-am stat mai mult în preajmă o singură dată, cu ocazia unui botez de taină, a trei prieteni evrei, în casa părintelui Ioan Buga. Cei trei tineri se convertiseră ascultând cursurile lui Ioan Alexandru de la Universitate, despre Eminescu și de limba ebraică, și cunoscându-l pe părintele Galeriu de la Biserica ”Sfântul Silvestru”. Și pe cine mai bun putea părintele Galeriu sa le indice drept îndrumător și naș, dacă nu pe Nicu Steinhardt? Între noi, puținii participanți la acest eveniment rar, el era parcă cel mai pătruns de însemnătatea momentului. Tăcut, îngândurat, strâns în sine, părea că se concentrează ca în fața unei bătălii decisive.
Cum se știe, Nicu Steinhardt era el însuși un evreu botezat. A primit botezul la maturitate, s-a lepădat în deplina conștiință a faptului de satana și s-a unit cu Hristos.
În gândire și în spirit era deja creștin în momentul botezului. Aș spune că și el era funciarmente creștin, dacă spusa aceasta n-ar fi un loc comun. Toți suntem funciarmente creștini, nimeni nu este exclus de la Hristos.Numai că unii nu vor sau nu pot să-și observe condiția. Într-o recentă emisiune a „Seratei muzicale TV”, domnul Iosif Sava solicita distinsului interlocutor o explicație asupra convertirii lui Nicolae Steinhardt – dacă lumea căreia îi aparținuse prin naștere n-ar fi putut să-l satisfacă din punct de vedere spiritual.
Domnul Andrei Pleșu a răspuns că
da, „bineînțeles” că acea lume și acel sistem de valori ar fi putut să-l satisfacă foarte bine[raspuns elocvent pentru gandirea sincretista a lui Andrei Plesu, n.n.] și că actul trecerii lui Nicolae Steinhard la creștinism rămâne o taină greu de pătruns a ființei sale lăuntrice. Chiar dacă excepțional, actul lui Nicolae Steinhardt ține de normalitate. Totuși s-a ajuns ca această normalitate să ne mire și ceea ce acceptăm cu ușurință la Sfântul Pavel ne surprinde la oamenii de azi. Este clar că venirea lui Nicolae Steinhardt la Hristos nu a fost o bizarerie, ci o necesitate absolută, rezultatul unor teribile experințe de viață și al unor cugetări persistente, după cum el însuși mărturisește adesea.Apropierea de Nicu Steinhardt era dificilă pentru că el era copleșitor din cel puțin două puncte de vedere: prin acuitatea și profunzimea trăirii sale creștine pe de o parte, prin extraordinara sa erudiție și mobilitate spirituală pe de alta. Cu toată modestia sa, nefirească aproape, sau poate tocmai de aceea, o anumită sfială te cuprindea în preajma lui, având sentimentul acut că ai în față un om care a atins o treaptă înaltă de iluminare, un om viețuind în vecinătatea sfinților. […]
Părintele Nicolae s-a aplecat cu dragoste, curiozitate și ziditoare uimire asupra a tot ce întâlnea, încercând să înțeleagă, să-și explice și să ne explice, adesea să ne avertizeze. Nu este atât o confesiune, cât un drum făcut împreună, care nu este încheiat prin istoricitatea lui, ci rămâne de descoperit în persistența lui în noi. Judecata părintelui Nicolae, este, cel mai adesea, corectă, severă, dar nu excesivă, înțelegătoare, de o superioară și înțeleaptă cuprindere a fenomenelor. El nu face aproape niciodată apel la dreptatea și la suferința proprie, ci se referă la suferința semenilor și la o justiție supremă, nepătimașă, în lumina învățăturii evanghelice.
(Costion Nicolescu – Sarea pământului, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 70-71)
De la aceeasi sursa, va invitam sa mai cititi, ca extrase din dosarele de urmarire ale:
- Ordonanţă de punere sub învinuire a lui Nicu Steinhardt (8 ianuarie 1960)
- Referat privind rezultatul anchetei penale efectuate în cazul învinuitului Steinhardt Aurelian (12 ianuarie 1960)
- Sentinţa de condamnare la muncă silnică nr. 24 din 1 martie 1960
- Plan de măsuri în dosarul de verificare privind “Ortodoxul” (28 februarie 1966)
- Notă a informatorului “Marin Oltescu” privind pe Nicu Steinhardt (16 noiembrie 1966)
- Hotărâre pentru închiderea dosarului de verificare privind pe „Ortodoxul” (28 decembrie 1966)
- Notă a informatorului „Adrian Cozmescu” privind cunoştinţele lui Nicu Steinhardt (30 decembrie 1970)
- Plan de măsuri privind pe numitul Steinhardt Nicu Aureliu (27 noiembrie 1972)
- Notă-sinteză privind lucrarea ”Jurnalul fericirii” de Nicu Steinhardt (28 noiembrie 1972)
- Denunţ anonim cu privire la activitatea ”suspectă” a lui Nicu Steinhardt (10 decembrie 1972)
- Declaraţie a lui Nicu Steinhardt privind redactarea şi dactilografierea manuscrisului Jurnalul fericirii (14 decembrie 1972)
- Notă a informatorului „Artur” privind efectul anchetei asupra lui Nicu Steinhardt (3 aprilie 1973)
- Notă-rezumat a anchetei informative în DUI „Scriitorul” privind pe Nicu Aurel Steinhardt (31 iulie 1982)
sursa desen: albastru de…
Legaturi:
- MARTURII DESPRE PARINTELE STEINHARDT – MARTURISITORUL NONCONFORMIST
- 25 de ani de la moartea parintelui carturar NICOLAE STEINHARDT. Document audio inedit din fonoteca radio cu VOCEA monahului de la Rohia
- Nicolae Steinhardt – Despre puritate si dreapta socoteala (mp3 – cu vocea parintelui Nicolae)
- CENTENAR STEINHARDT. IPS Bartolomeu Anania, Pr. Gheorghe Holbea, Pr. Mihail Milea si George Ardeleanu despre Parintele Nicolae de la Rohia (VIDEO)
- Despre IPS IUSTINIAN CHIRA, Manastirea Rohia si Parintele Nicolae Steinhardt la Romania, te iubesc (Pro TV). STEINHARDT despre Jurnalul Fericirii: FARA ACEASTA MARTURIE M-AS SIMTI VINOVAT IN FATA LUI IISUS (VIDEO)
- MARTURII ale parintelui Milea despre “JURNALUL FERICIRII”, manuscrisul vanat de Securitate al monahului Nicolae Steinhardt
- PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – Filme documentare, reportaje, marturii despre JURNALUL VIETII UNUI OM FERICIT (VIDEO)
- CENTENAR STEINHARDT: “Slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. PROSTIA E PACAT!”
- PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi…
- POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT, PATIMITORUL FERICIT CA A URMAT LUI HRISTOS PE GOLGOTA. “Daca va voi spune, nu veti crede!”
- N. STEINHARDT: Trei solutii “laice” de iesire dintr-un spatiu concentrationar (totalitar)
- Parintele Steinhardt profetic: INVAZIA DERBEDEILOR, DOMNIA SMECHERILOR, FLAGELUL BANUIELII. “Atunci multi se vor sminti si se vor uri unii pe altii…”
- PROFETICUL STEINHARDT DESPRE OMUL INDOBITOCIT DE AZI, Europa, recursul ipocrit la scuze: “Stati si va uitati cu totii si nu stiti ce va asteapta!”
- N. Steinhardt despre TIRANIE, TOTALITARISM, DIVERSIUNI, DISCERNAMANT, LIBERTATE, ANARHIE, CURAJ, IDEOLOGIILE UTOPICE…
- Parintele Nicolae Steinhardt: DE AJUNS MIE, DOAMNE!
- Cronica prigoanei: 50 de ani de la PROCESUL INTELECTUALILOR (I)
- CRONICA PRIGOANEI: 50 DE ANI DE LA PROCESUL INTELECTUALILOR (II) – Marturiile zguduitoare ale Monicai Pillat
- “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
- “Jurnalul fericirii” in actualitate: EXCESUL DE ZEL, EGOISM SI RAUTATE GRATUITA, TEAMA NORMALA SI PANICA IRATIONALA, CURAJUL FIZIC…
- PARINTELE STEINHARDT – ANTOLOGIC – DESPRE FARISEISM: “Bunatatea o suspecteaza, ii atribuie cauzele cele mai josnice, binele il pangaresc degraba, coborand totul la nivelul sufletului lor…”
- Parintele Nicolae Steinhardt despre “PROBLEMA PAINII” SI PREDICATORII FATARNICI AI FALSULUI IDEALISM
- PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Habotnicia stramta si zavorata in sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate”
- Parintele Steinhardt despre vocatia monahala si despre posibilele derapaje ale manastirilor romanesti
- N. Steinhardt: DIAVOLUL E UN OBSEDAT
- Scoala Crucii
- O, generatie inconstienta si rasfatata…
- ACUM trebuie sa fii crestin!
- Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?
- Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?
- O VORBA BUNA
- Eu, eu, eu… FANTOMELE DIN CEATA
- “Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
- Parintele Nicolae Steinhardt – cuvinte si pilde pentru dreapta socotinta si ne-absolutizarea ideilor sau virtutilor
- Parintele N. Steinhardt: INCREDEREA IN HRISTOS
- “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”
- Suflet de rob (sau taina libertăţii) – de N. Steinhardt
- A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD
- Parintele N. Steinhardt: TREPTELE IERTARII (din “Jurnalul fericirii”)
- Nicodim – nadejdea nebuna a intelectualilor sfarsitului de veac
- Maria versus Iuda – logica daruirii vs. logica eficientei
- Parintele NICOLAE STEINHARDT: 29 de moduri de a-L MARTURISI pe Dumnezeu
Va multumesc din suflet ! Doamne ajuta !
“Iosif Sava solicita distinsului interlocutor o explicație asupra convertirii lui Nicolae Steinhardt – dacă lumea căreia îi aparținuse prin naștere n-ar fi putut să-l satisfacă din punct de vedere spiritual.
Domnul Andrei Pleșu a răspuns că da, „bineînțeles” că acea lume și acel sistem de valori ar fi putut să-l satisfacă foarte bine [raspuns elocvent pentru gandirea sincretista a lui Andrei Plesu, n.n.] și că actul trecerii lui Nicolae Steinhard la creștinism rămâne o taină greu de pătruns a ființei sale lăuntrice.”
Doamne! Un raspuns apostat, mi se pare mie! Cum sa-l satisfaca din punct de vedere spiritual sa traiasca despartit de Hristos, despartit de Dumnezeu, lipsit de har? Cand omul se regaseste pe sine si intelege dupa Chipul cui a fost creat nu mai poate sa traiasca despartit de Acesta.
Ce frumos spune Par. Steinhardt:
“Voi care v-ați botezat de mici și nu ați trăit o viață de necreștini nu vă dați seama ce tristă și pustie este viața omului în afara creștinismului, fără Hristos, și ce bucurie, ce pace, ce fericire simți după ce devii, prin Taina Sfântului Botez, creștin“.
Asta este, cu adevarat, raspunsul la acea intrebare.
http://youtu.be/l6XW7RdS7mg