Parintele NICOLAE STEINHARDT (n. 29 iulie 1912): “Pentru crestinism BANUIALA e un pacat grav si oribil. NEINCREDEREA e ucigatoare ca si pruncuciderea, desfiinteaza ca om pe cel asupra caruia este manifestata”

29-07-2014 Sublinieri

parintele-steinhardt - desen de GM David(portret de Gabriela Mihaita David)

Smecherul si boala endemica a banuielii

Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă cînd lumea afecţiunii şi încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei.”

Se prea poate ca şi în lumea veche mîngiietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să fi sfirşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atîtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile ei temeiuri: ura, invidia şi bănuiala.

Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pîrjolul.

Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize, iar evoluţia e creatoare.

Dovadă: cine s-a gîndit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Iată că totuşi sunt. Pentru noi, futilităţile – cum numeşte Camus problema pusă de Copernic şi Galileu, heliocentrismul ori geocentrismul – sunt gravele şi naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, răspîndirea democraţiei libere, ştiinţa binefăcătoare.

n-steinhardt-100-de-ani-de-la-nastere-15181596Avem, noi, alte griji.

Şi printre ele chinuitoarea problemă a bănuielii prefăcută în boală endemică.

(Duhamel se întreba prin 1928 de ce durează atît de mult o masă la un restaurant din Moscova; şi se mira aflînd motivul: efectuarea operaţiilor de înregistrare şi control contabil pentru fiecare fel de mîncare. In cea mai apreciabilă măsură aceasta e şi cauza încetinelii şi scumpetei în sistemul economic socialist.)

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel [asupra] căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele sau în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

Dînd nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rînduieşte în cuprinsul creaţiei: purtînd aproapelui dragoste şi acordîndu-i încredere, face din el o Persoană, altceva decît un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atît de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.

Corolar: cînd însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntîrziata, neşovăitoarea luare de măsuri – stîrpirea”.

  • Cititi mai mult la:

***

nicolae-steinhardt2

“Cavalerul” si smecherul

“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, iară de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – pînă la dirimanta probă contrară – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: “Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui“. Nici eu nu te osîndesc…

E oricînd gata să vină în ajutor, atîta aşteaptă. Ii e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gîrbovă, îi milostiveşte tară ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decît altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun mo­ralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind… ). Iar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură“?) Gospodăreasca, nu, cuvîntul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vînzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pămîntesc, nu-s decît stîngace imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

Incredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpînului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din carciumă că sunt castelani fară s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

Prinţul Mîşchin, cînd fapta lui Ganca nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Ii e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mînie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

– Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): D-aia suntem nobili, ca să avem încredere (…)”

  • Cititi mai departe la:

(din: Nicolae Steinhardt, “Jurnalul fericirii, Editura Rohia)

nicolae_steinhardt9_

Legaturi:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

***

[…] Şi zice: Nu numai pe el dacă-l primeşti ca prooroc şi ca drept – că ce cinstire îi dăm noi dreptului şi proorocului – ci nici măcar nu trebuie să-i daţi lucruri mari, ci dacă un pahar cu apă, ca unui ucenic – ucenic se referă că te duci în casa unui meşter vestit şi ucenicii de acolo fug, trebăluiesc. Şi tu zici: <Băi, unde e şeful tău?>, îl iei tare pe ucenic, <Unde e cizmarul?>, un cizmar vestit. Cu şeful vorbeşti altfel, dar pe ucenic… Şi zice: Dacă un pahar de apă dai acestora mici – mici, ca unor ucenici, ca unor nebăgaţi în seamă – cu plată de ucenic vei fi primit în Împărăţia Cerurilor – adică pe cei nebăgaţi în seamă dacă măcar cu un pahar cu apă îi cinsteşti în numele lui Hristos, pentru că a spus El aşa, deci de dragul lui Hristos, pentru cuvintele Lui, pentru asta îl ţin şi pe acela de prooroc, pentru asta îl cinstesc şi pe acela ca pe un drept, deşi văd că nu e prooroc şi nu este, dar eu ca şi unui drept şi ca unui prooroc mă adresez. Şi să ştiţi că toţi sfinţii au mers pe această cale, au privit pe celălalt cu nume de drept, l-au văzut ca pe un prooroc, toţi sfinţii, dar parcă mai mult Sfântul Serafim de Sarov care, văzând pe oricine, îi zicea: „Hristos a înviat, bucuria mea!”, îl vedea ca pe o bucurie, aşa cum noi unui om drept, unui om cuvios, unui om care ne-a ajutat mult, care s-a rugat pentru noi, care ne-a scos din ispite, din încercări, îi zicem „bucuria noastră” şi e o sărbătoare când ne întâlnim cu el, pentru Sfântul Serafim era o sărbătoare şi o bucurie întâlnirea cu fiecare om, pentru că el vedea în spatele chipului stâlcit, al feţei întunecate a omului, chipul dumnezeiesc şi darurile care nu s-au activat, nu s-au lucrat şi minunat era că la mulţi dintre aceştia se activau aceste lucrări când vedeau în ochii acelui om frumusețea lor lăuntrică, pe care ei n-o ştiau, că acel om se uită cu atâta bucurie la el, cu atâta încredere. Mulţi dintre ei s-au gândit, aşa cum unii dintre teologi, care explică întâlnirea dintre Hristos şi Zaheu vameşul, spun că nu se aud cuvinte mari pe care să le fi spus Hristos lui Zaheu, dar vedem cu câtă cinste îi vorbeşte Dumnezeu la început: Zaheu, coboară, că astăzi trebuie să rămân în casa ta…, nu: <Păcătosul, vameşule…, mai-marele răutăţilor, începătorule al corupţiei aici în Ierihon, coboară-te să vedem cu putem face cu tine!>. Şi se întreabă cei care scriu: oare cu ce ochi s-a uitat Dumnezeu la el în timp ce acesta, săracul, nu ştia cum să mai trebăluiască pe acolo, aduceţi, faceţi, dregeţi? Cu ce încredere, cu ce putere de a răzbate spre adâncul sufletului lui, ca să descopere ceea ce era cu adevărat el, nu Zaheu cel pocit de răutăţi şî de urâciunea păcatului, ci acel Zaheu, cum era el privit de Dumnezeu. Și Dumnezeu l-a văzut cu ochii aceia senini, curaţi, ai altui veac, şi s-a uitat în adâncul inimii lui şi acesta s-a trezit ca dintr-un somn adânc, pentru că s-a recunoscut mai mult în felul în care îl vedea Hristos decât în cum îl ştiau oamenii sau se ştia el pe sine. A zis: <Eu sunt acela!>, s-a întâlnit cu sine însuși, și-a văzut chipul lăuntric, s-a cunoscut pe sine. Fericit este cel ce se cunoaște pe sine, îşi cunoaşte păcatele, acesta mai mare este decât cel ce învie morţii. Adevărat, şi-a cunoscut Zaheu chipul atunci şi l-a văzut în Hristos.

Să încercăm să ne luminăm ochii, să ne curăţim ochii, ca pe ceilalţi, apropiaţii noştri, să-i cinstim ca pe profet, ca pe drept, ca pe un ucenic al lui Hristos şi cu plată de profet, cu plată de drept, cu plată de ucenic ne va primi Hristos în Împărăţia Sa. Amin”.

“Fiecare om este o Evanghelie vie a lui Hristos. Domnul, venind in aceasta lume si facand cunoscuta minunata, atotdesavarsita Sa Evanghelie, cui a facut-o cunoscuta? I-a facut-o cunoscuta omului care deja Il purta pe Hristos intru sine, Il purta pe Dumnezeu intru sine. Şi tu, ia aminte ce faci cu ei (cu oamenii). Poarta-te intotdeauna cu ei ca si cu fapturile intru care viaza Hristos. Fiecare om este, precum am spus, un mic Hristos, un mic Dumnezeu, in facere. Ia aminte cum te porti, ce cuvinte rostesti, ce fapte savarsesti, cum te comporti cu oamenii…”


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Invidia, rautatea, Parintele Nicolae Steinhardt

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “Parintele NICOLAE STEINHARDT (n. 29 iulie 1912): “Pentru crestinism BANUIALA e un pacat grav si oribil. NEINCREDEREA e ucigatoare ca si pruncuciderea, desfiinteaza ca om pe cel asupra caruia este manifestata”

  1. Ura, invidia şi bănuiala au fost testate cu succes de sistemul totalitar comunist. Avand in vedere ca suntem condusi in aceasi directie, dar la scara globala, este normal sa vedem lumea afecţiunii şi încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei. Divide et impera a lucrat intotdeauna foarte bine pentru cei aflati la putere. Sigur ca aveau nevoie sa scoata la rampa minoritatile de tote felurile si orientarile pentru a-si atinge scopul.
    Motto-ului Francmasoneriei, ordo ab chao, înseamnă prin haos la ordine. Parca au avut recent un congres pe plaiuri dambovitene, sa fim deci mandri de onoarea ce ne-au facut-o stapanii.

  2. “[…] – Ascultă, vom provoca un haos, răsturnând totul pe dos, murmură Piotr Stepanovici, pripindu-se ca într-un delir aproape. Nu-ţi vine să crezi că vom provoca un haos? Un asemenea haos, încât totul se va răsturna din temelii. Karmazinov are dreptate că ei n-au de ce să se agaţe. Karmazinov este foarte deştept. Încă vreo 10 grupuri ca cel de aici să am în toată Rusia şi voi fi de negăsit.

    – Imbecili ca toţi aceştia, îi scăpă fără să vrea lui Stavroghin.

    – O, te rog, fii mai prost, Stavroghin, fii mai prost! Ştii, nici nu eşti chiar atât de deştept, ca să mai râvneşti la aşa ceva: dumitale îţi este frică, dumneata nu crezi, te sperie proporţiile. Şi de ce, adică, ei sunt imbecili? Nu sunt chiar aşa de imbecili; nimeni astăzi nu poate spune că e deştept prin el însuşi. Astăzi rareori găseşti inteligenţe originale. Virghinski este omul cel mai pur. Mai pur decât noi de 10 ori; Dar să-l lăsăm pe el. Liputin e o canalie, dar îi cunosc punctul vulnerabil. Nu există canalie care să nu aibă un punct vulnerabil. Singurul Leamşin nu are asemenea punct, în schimb îl am la mână. Câteva încă asemenea grupuri şi voi avea peste tot acte de identitate şi bani, e ceva, nu-i aşa? Dar nu numai atât. Voi avea şi gazde tăinuite şi atunci nu au decât să mă urmărească. Un grup va cădea, la altul însă se vor împotmoli. Vom provoca un haos… Se poate să nu crezi că e de ajuns să fim numai noi doi?
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/01/07/fragmentul-din-demonii/

  3. Pingback: Parintele Nicolae Steinhardt | albastru de … mai departe
  4. Pingback: Predici (audio si text) ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA TUTUROR SFINTILOR. Ce sau cine sunt SFINTII, de fapt? Ce MARTURISIRE se cere oricarui crestin in fata oamenilor si impotriva duhului lumii? -
  5. Pingback: Parintele Ciprian Negreanu talcuind si aducand in prezent Apostolul: INIMA LARGA si INIMA STRAMTA, masura darniciei din iubirea pentru fratii saraci, UNTDELEMNUL BLANDETII SI VINUL MUSTRARII PARINTESTI, comunitatea “sfintilor” de la Ierusalim
  6. Intr-adevar banuiala ucide credinta unui adevarat crestin.Eu as spune ca daca banui ca este Dumnezeu este mare capcana, inseamna indoiala.Nicolae Steinhardt este dovada vie ca nu a fost banuitor, evreul convertit prin vrerea lui Dumnezeu la adevarat credinta fara banuiala, credinta ortodoxa.Este mare pacat sa banuiesti pe cineva de o fapta cand nu sunt dovezi ca acel cineva a comis fapta.Banuiala conduce la scenarita adica , mintea isi imagineaza ce a facut individul respectiv, dar este imaginatie nu realitate.Pe Hristos nu poti sa-l banuiesti ca a inviat sau nu, ca atunci este mare pacaleala pentru cel care se declara crestin.Eu pur si simplu cred ca este Dumnezeu, Hristos,Duhul Sfant, Fecioara Maria, nu te poti juca cu aceste persoane Atotputernice sa banuiesti ca sunt sau nu.Trebuie sa crezi ca ele exista.Slava Domnului si multumesc lui Nicolae Steinhardt pentru neindoiala lui fata de Divinitate.

  7. Pingback: SA NU FIM PRICINA DE SMINTEALA… – Cuvant al Parintelui Episcop IGNATIE MURESANUL la Manastirea Paltin (AUDIO): “Daca eu il batjocoresc pe un semen, daca eu il judec, atuncea Il judec pe Hristos, Il batjocoresc pe Hristos”. “D
  8. Pingback: Parintele Nicolae Steinhardt | albastru de… mai departe
  9. “Eu am oroare de oamenii lipsiti de caracter, de codosi, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiti de caracter. Am avut mare dezamagire in viata mea, fiind ‘turnat’, tradat de cunoscuti, prieteni. Cea mai sinistra categorie de oameni, adevarati denaturati, monstri, este aceea a turnatorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merita decat dispret, desconsiderare, scuipati. Rau face regimul ca incurajeaza in intreprinderi aceasta oribila categorie de oameni declasati, verosi, cretini in general, lipsiti de bun-simt si de constiinta, mai ales care-si vand rudele, prietenii, cunoscutii. Niciodata un regim politic nu are lunga durata, nu are un fundament solid, daca se sprijina pe delatiune, para, lipsa de caracter, tradare. Trebuie sa se cultive increderea in oameni nu neincrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea.”

    N. Steinhardt

  10. Da. Va multumesc pentru bucurie. Mi.ati amintit ca am cunoscut monah Batran si mai tanar ucenic foarte firesc eleganti si primitori in prezenta carora toata stanjeneala grosimii si badaraniei mele se dizolvau din nobiila lor purtare ce le era asa de fireasca… Le sunt datoare… Multa bunacuviinta te apropie de Bunul Dumnezeu. Firescul sfintilor e minunat!

  11. Poate ca lipsa acestei purtari aristocrate ne doare asa. Simtim toti durerea. Asa cred. Trebuie sa devenim macar mici aristocrati . Cu totii. Si eleganti. Doamne, iarta.ne! Cat ne mai rabzi!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate