PĂRINTELE NICOLAE (STEINHARDT) DE LA ROHIA, un indragostit de Hristos si de neamul românesc. PUTEREA INSPIRATOARE A SUFERINTEI TRANSFIGURATE IN “JURNAL AL FERICIRII”. Uriasa BUCURIE si ONOARE de a fi crestin

31-03-2016 Sublinieri

Portret-cu-Nicolae-Steinhard-razand-Verso-via-Marturisitorii-ro

Arhim. ANDREI COROIAN:

Părintele Nicolae (Steinhardt) de la Rohia, un îndrăgostit de Hristos şi de neamul românesc (1912-1989)

Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, de la a cărui sfârşit creştinesc se împlinesc douăzeci și șapte de ani, este o imensă personalitate, într-un fel unică, în panteonul mărturisitorilor creştini ai Ortodoxiei şi neamului românesc, mult persecutate de regimul comunist ateu în a doua jumătate a secolului XX. El se numără între miile de preoţi, de călugări, de ţărani şi muncitori, dar mai ales de intelectuali, care au fost arestaţi şi persecutaţi.

Prin viaţa şi prin opera sa, Părintele Nicolae reprezintă o sublima întrupare a paradoxului creştin precum şi un cumul al unei nesfârşite sume de paradoxuri adunate, îngemănate şi armonizate în persoana sa, într-o autentică trăire în Hristos şi în Duhul Sfânt. Trăirea creştină, mereu nouă şi înnoitoare, mereu fericită şi mereu redescoperită, apoi împărtăşită lumii, după aproape două milenii de evoluţie istorică a credinţei creştine şi a culturii umane care în istoria lor au fost uneori mai mult, alteori mai puţin pătrunse de prezenţa binefăcătoare a Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Secolul al XX-lea a fost secolul marilor persecuţii asupra creştinilor, dar şi al marilor sfinţenii (desăvârşiri) realizate în regimul de detenţie.

Faptul că marii Părinţi şi duhovnici ai neamului, ca: Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, cei doi părinţi Arsenie Boca şi Arsenie Papacioc, Daniil Tudor, Gheorghe Calciu, Adrian Făgeţean, Iustin Pârvu, Mina Dobzeu, Bartolomeu Valeriu Anania, Antonie Plămădeală, Dimitrie Bejan şi mulţi, mulţi alţii, care au fost arestaţi şi au petrecut ani buni în regim de de detenţie în închisorile comuniste de la Aiud, Gherla, Jilava sau Canal, s-a dovedit a fi până la urmă o binecuvântare. În urma suferinţei de acolo, toţi au ieşit mult întăriţi în credinţă, mai iubitori, mai răbdători, mai înduhovniciţi şi mai înaintaţi în sfinţenie.

Monahul-Nicolae-Steinhardt-Verso-via-MarturisitoriiPărintele Nicolae a fost un ,,israelitean fără vicleşug, care, asemeni lui Natanail cel din din Evanghelie (Ioan 1, 47), s-a lăsat cucerit şi vânat de către Domnul Hristos, începând o aventură pe calea credinţei şi a iubirii Lui. Aventură care-i va deveni cale a fericirii, sursă a bucuriei, izvor al mântuirii şi al desăvârşirii întru Cel iubit. Care-l va face să strige şi să mărturisească lumii întregi, bucuria, cinstea, onoarea, demnitatea şi fericirea de a fi creştin, harul de a-L afla, de a-L iubi şi de a trăi cu Iisus Hristos, dulcele şi iubitul Mire al sufletelor omeneşti.

Luminoasa şi fericita sa mărturie, este cuprinsă în cartea ,,Jurnalul Fericirii[1], carte, considerată de către mulţi, drept cea mai importantă a ultimilor şaptezeci de ani din Europa de Est. Ea a fost tradusă şi citită în aproape toate ţările lumii. Despre acestă carte, mitropolitul nostru de la Cluj, pururea pomenitul și neuitatul Bartolomeu Anania, spunea în urmă cu douăzeci şi unu de ani la Rohia[2]este o carte de căpătai a culturii, a literaturii române, din toate timpurile, care va trebui mereu retipărită, asemeni poeziilor lui Eminescu. Iar botezul părintelui Nicolae nu este doar un eveniment istoric, ci şi unul cultural-teologic care va trebui consemnat în istoria culturii şi a Bisericii noastre. Multe suflete s-au rourat, s-au mângâiat, s-au luminat, s-au înţelepţit, şi-au găsit drumul, calea spre lumină şi spre bucurie; s-au aprins de iubire faţă de Hristos şi s-au considerat fericiţi să trăiască potrivit poruncilor Sale şi să mărturisească adevărul Său. Multe suflete confuze, prinse de apatie, abătute sau descurajate, şi-au găsit calea şi limanul în Biserica creştină, au deprins modul de gândi, de a simţi, de a vorbi şi a trăi creştineşte, în orice loc, timp şi împrejurare a vieţii. După anii 1990, când s-a tipărit întâia oară “Jurnalul Fericirii”, citirea ei crease un entuziasm mai ales în rândul tinerilor, acela de a descoperi “fericirea de a fi creştin”.

Prin Părintele descopeream şi o istorie necunoscută (ascunsă oficial de către autorităţi, vreme de aproape cinzeci de ani) în care a fost multă jertfă şi suferinţă dar din care eroi au ieşit mai mult decât biruitori întru lumina lui Hristos. Toţi aceşti deţinuţi ,,politici”, aşa-zise victime ale regimului, erau de fapt nişte oameni excepţionali, nişte eroi şi viteji, care au biruit suferinţele şi moartea, iar acum străluceau ca nişte înviaţi. Cartea părintelui deschidea sufletul şi mintea spre o perspectivă fericită, aceea a libertăţii, primită ca dar de la Hristos, în urma asumării suferinţei în iubirea şi mărturisirea Lui. Aceea a curajului de a înfrunta moartea. Te făcea (te face de câte ori citeşti) să iubeşti şi propria ta persoană umană (ca şi chip iubit al lui Dumnezeu), să iubeşti ţara ta, să iubeşti întreaga lume cu generozitate şi cu respect faţă de tot ce este bun şi frumos la toate popoarele şi la toţi oamenii lumii. Să-i iubeşti pe sfinţii lui Dumnezeu, pe simplii creştini trăitori autentici ai Evangheliei, ştiuţi şi neştiuţi, din toate timpurile şi din toate locurile.

jurnalul-fericirii-coperta1.jpgJurnalul Fericirii este o carte plină de lumină şi de iubire, de încântare, de admiraţie şi de respect, pentru toate bunele reuşite omeneşti din această lume a lui Dumnezeu, în care eşti și tu chemat să te afirmi pe tine cu valorile şi darurile tale, cele personale şi naţionale, în armonie cu ceilalţi oameni din toate neamurile şi din toate popoarele pământului.

Această gândire creştină, pătrunsă desăvârşit de iubire, de lumină şi de adevăr, se mai găseşte doar în scrierile celui mai mare teolog român şi ortodox al secolului trecut, Părintele Dumitru Stăniloae, precum și în cele ale celui mai mare sfânt cuvios, al aceluiaşi secol, Sfântul Siluan Athonitul.

Cunoaşterea pe care Sfântul Siluan a dobândit-o prin rugăciune şi nevoinţă, părintele Nicolae (sigur, duhovniceşte, poate la un nivel mai modest) a dobândit-o prin studiu, prin credinţă, prin cultură, prin suferință şi prin nevoinţă.

Periplul încreştinării Părintelui Nicolae, care este frumos și luminos, începe din copilărie cu o îndelungată şi temeinică pregătire. Apoi cu un moment limită şi cu o hotărâre fundamentală: acceptarea arestării pentru prietenii săi şi hotărârea de a suferi pentru adevăr şi pentru dreptate, refuzul de a colabora cu noul regim (comunist), de a fi martor (mincinos) al acuzării în dauna prietenilor săi, scriitorii din lotul Constantin Noica – Dinu Pillat. Acceptarea şi asumarea suferinţei, chiar a morţii (căci nimeni nu avea certitudinea că din închisoare se va întoarce viu) pentru cauza prietenilor săi, care este poarta de intrare a Părintelui Nicolae în împărăţia fericirii. Aparent, şi real în acelaşi timp, el intră în împărăţia infernului (închisoarea), la a cărei poartă se cere lăsată, precum scrie Dante, orice speranţă. Însă, întru adevărata realitate, el intră în împărăţia fericită a lui Dumnezeu, prin credinţă şi prin Taina Botezului. Intră în împărăția frumuseţii trăirii iubirii creştine, a sfinţeniei, a luminii şi a bucuriei hristice, care-l va transforma desăvârşit, făcându-l apostol şi mărturisitor al zilelor noastre.

Din copilărie Părintele a fost atras de Hristos şi de Biserica Sa, creştină-ortodoxă, a neamului românesc. Îl fermeca sunetul clopotelor bisericii Capra, din cartierul (comuna pe-atunci) Pantelimon, unde locuia. La şcoală a fost singurul copil de neam evreu, care accepta să facă ore de religie creştin ortodoxă, mereu plin de iubire şi admiraţie faţă de Biserica lui Hristos şi faţă de preoţii ei. Parcurgând însă cunoscuta carte-monografie a domnului profesor George Ardeleanu3, vedem de fapt, că toţi strămoşii Părintelui Nicolae, personalităţi importante ale vremii lor, au fost oameni vrednici, evrei, care s-au ataşat şi au iubit neamul creştin românesc. oscar-si-nicolae-steinhardtTatăl său, Oscar Steinhardt, un reputat inginer, fost coleg de facultate cu marele fizician, Albert Einstein, a iubit România şi a luptat pentru ea la Mărăşeşti, fiind chiar decorat. Comportamentul pe care el îl are la arestarea Părintelui Nicolae, în decembrie 1959, este demn de vieţile sfinţilor şi martirilor:

“Du-te la puşcărie (şi la moarte) ce mai stai, fii demn şi curajos, nu fi fricos..!

Iar el, un bătrân de peste optzeci de ani, rămânea acasă singur singurel, al nimănui! Parcă ar fi ,,muma sfântului Ştefan cel Mare”, doamna şi mai apoi monahia Maria Oltea: ,,Du-te la oştire, pentru Ţară mori!”.

Așadar, curaj absolut, demnitate absolută şi credinţă absolută!… Sunt însuşirile fundamentale pe care le va moşteni şi rodi însutit şi părintele Nicolae. Curajul, despre care va scrie pagini unice în cartea sa Dăruind vei dobândi, este, potrivit Părintelui Nicolae, virtutea fundamentală a creştinului. Apoi cinstea, demnitate, nobleţea de a fi creştin, conjugate cu generozitatea, cu mila, cu dăruirea şi dărnicia, cu iertarea şi mărinimia, toate aceste virtuţi, îşi găsesc în avva Nicolae trăitor autentic şi un propovăduitor unic în vremurile noastre. La fel cum avea să fie un exeget şi un apologet desăvârşit al verbului ,,a crede”.

Crede, iubeşte şi nu te înfricoşa!… era deviza părintelui Nicolae, cel total desprins de cele pământeşti şi cu adevărat liber întru Dumnezeu. În iubire (şi din iubire) şi în libertate, a vrut să slujească lui Hristos, Bisericii Sale şi neamului românesc.

În persoana sa, așa cum am mai spus, sunt o suma de paradoxuri contopite şi armonizate, care îi făuresc unicitatea. Două, dintre ele cred că sunt mai importante.

Prima: Iubirea faţă de Hristos.

Evreu fiind şi făcând parte dintr-un neam conservator al tradiţiilor milenare, care l-a respins şi l-a repudiat oficial pe Mântuitorul Hristos, Părintele Nicolae va reuşi să depăşească, să străpungă, aceste incredibile bariere confesionale, etnice şi educaţionale, încreştinându-se. Apoi, a deplâns, asemeni Sfântului Apostol Pavel, starea membrilor poporului său care, la rândul lui, după încreştinarea sa, îi plângea de milă că ,,s-au rătăcit”…

nicolae_steinhardt9_A doua: iubirea faţă de neamul şi de poporul românesc.

Aceasta este paradoxală şi dusă până la extrem.

,,Sunt sută-n sută evreu şi mie-n sută român!

Îi spunea în închisoare unui gardian, care-l întrebase: “mă, tu ce eşti?”

Aceste două iubiri, care le-a cultivat cu multă râvnă, cu osteneală, pricepere şi iscusinţă, duse până la o totală jertfire de sine, la cărunteţe le va numi singurele sale bune porniri.

Scriitor şi eseist, filosof şi critic literar evreu, a fost coleg de liceu la Spiru Haret din Bucureşti cu o generaţie de tineri care vor deveni intelectuali de excepţie, ai României interbelice. Printre aceştia se numără: Mircea Eliade, Constantin Noica, Arşavir Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Alexandru Ciorănescu, ş.a. Părintele Nicolae nu doar că se numără între aceste personalităţi intelectuale de elită, integrându-şi alături de ei rostul şi lucrarea cultural-spirituală, dar se hotărăşte ca din toată fiinţa şi cu toată puterea, să le împărtăşească soarta. Să sufere alături de ei odată cu instaurarea regimului comunist. Se contopeşte şi se identifică cu grupul acestor intelectuali români, militanţi ai creştinismului ortodox şi ai naționalismului românesc, aşa cum mai târziu, călugăr la Rohia fiind, văzând evlavia ţăranilor maramureşeni, dorea să se facă una cu ei. Să se topească în credinţa, în evlavia şi în ruga lor curată, precum bucata de zahăr, în paharul de apă…

În urma acestei fapte, după cum mărturiseşte, va descoperi bucuria de neexprimat, de a fi creştin, aceea da a-i urma lui Hristos, Cel care S-a lepădat de Sine, din iubire pentru Tatăl şi pentru oameni, pentru fericirea şi pentru mântuirea lor. Mai mult, el descoperă această stare de fericire întru sine, dar şi în alţi creştini ai neamului şi poporului românesc. Credinţa şi virtuţile lui Hristos le vede strălucind, exprimate luminos, în voievozii noștri, în sfinţii şi în martirii acestui neam, pe care îi preţuieşte şi-i venerează. Acesta este un prilej de mare bucurie şi de mare cinste pentru noi, românii, din partea lui Iisus Hristos. Un evreu, nu unul oarecare, ci unul dintre cei mai mari scriitori şi intelectuali din sec. XX, să se îndrăgostească de neamul creştin românesc, să ajungă la Hristos prin el. Aceasta înseamnă că acest neam este iubit de Hristos, că acest neam este vrednic de El, că are întru sine vrednicia de a fi iubit şi preţuit de Hristos-Dumnezeu, precum şi de cei care-L iubesc şi-I urmează Lui.

De aceea, Părintele Nicolae, care a fost născut şi crescut într-o familie, într-o etnie şi într-o religie, ca acea iudeo-mozaică, răspândită de milenii la nivel global, se îndrăgosteşte iremediabil de Iisus Hristos şi de cumintele popor român creştin ortodox, datorită cuminţeniei, evlaviei, vitejiei şi statorniciei lui.

Steinhardt--S-a botezat în închisoare la Jilava, de către părintele Arhimadrit Mina Dobzeu, la 15 martie 1960, după ce a fost catehizat scurtă vreme, fiind stăpânit de dorinţa fierbinte de a fi primit în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Sigur, Părintele Nicolae, doctor în drept şi în filosofie-litere, un om cu multă ştiinţă de carte, care cunoştea în amănunt doctrina iudaică şi tuturor religiilor şi a confesiunilor creştine, care poate fi citit şi acum, confesional vorbind, de orice credincios sau necredincios datorită deschiderii sale, a ales Ortodoxia pentru că el a căutat adevărul cu multă stăruinţă şi cu multă sinceritate. În Ortodoxie el a aflat răspunsul frământărilor sale, precum şi duhul trăirii creştinismului autentic primar pe care îl căuta. A fost botezat clandestin şi în mare grabă, din ,,duh rapid şi apă viermănoasă” cum va spune, experimentând pe viu şi cu deplină conştiinţă: ,,lucrarea Dumnezeului celui viu”, adică simţământul liberator (liberator de păcat) şi exaltant (al primirii harului, bucuriei şi puterii lui Hristos) al Botezului.

Descriind aceasta, el aduce bună mărturie, în faţa unei lumi suprasaturate şi obosite de păcat, într-o lume bântuită de lucrarea deşertăciunii şi insensibilă duhovniceşte, prezenţa mereu vie a lui Hristos şi a Duhul Sfânt, Care şi acum dăruieşte precum odinioară, stări de beatitudine şi de fericire, prin Taina Sfântului Botez, precum şi prin rugăciune sau prin alte nevoinţe duhovniceşti.

Părintele Nicolae a căutat mereu, cu multă dragoste, şi a reuşit plin de împăcare sufletească, să se identifice cu soarta credincioşilor acestui popor liniştit, sinteză a echilibrului dintre Orient şi Occident, cu oamenii lui plini de frumuseţe sufletească, hărnicie, înţelepciune, smerenie, curaj şi răbdare.

După ieşirea din închisoare, a trăit cu multă râvnă credinţa creştină, apoi cu o vocaţie de sfânt sihastru şi de mărturisitor, la recomandarea prietenului său, Constantin Noica, cu sprijinul, cu ajutorul şi binecuvântarea Preasfinţitului Justinian Chira, care şi-a asumat ocrotirea lui, a intrat în obştea mai puţin cunoscutei atunci mânăstirii Rohia, refuzând oferta vestitei mânăstirii catolice Chevetogne din Belgia, precum şi mirajul Occidentului, unde era foarte cunoscut şi apreciat. Aici, precum şi-a dorit, a fost călugărit (în taină, datorită situaţiei sale de fost deţinut politic) de către stareţul şi duhovnicul său, vrednicul de pomenire părinte, arhimandritul Serafim Man, la 16 august 1980.

În obştea acestei mânăstiri a trăit cu drag şi s-a desăvârşit duhovniceşte.

În cimitirul ei se şi odihneşte cu pace, aşteptând venirea în slavă a lui Hristos, Mirele său iubit.

Calugarul-Nicolae-Steinhardt-Foto-Vespasian-Lungu-Revista-Verso-via-MarturisitoriiPărintele Nicolae a iubit desăvârşit pe Hristos şi s-a identificat cu poporul român, în care Hristos se manifestă, poate cel mai autentic. […]

El lasă Bisericii noastre, spiritualităţii şi culturii poporului român, o bogată moştenire. Prin opera sa scriitoricească, plină de lumină şi înţelepciune, plină de adevăr şi de bunătate, plină de curaj şi de mărturisire, dar nu mai puțin prin exemplul vieţii sale, el a intrat în conştiinţa Bisericii şi a culturii române şi universale, ca o personalitate de mare valoare, prin darurile şi talentul pe care le-a avut de la Dumnezeu și pe care le-a rodit din plin.

Dar râmâne un model şi prin cinstea şi prin onestitatea sa, prin sinceritatea şi prin curajul său mărturisitor. Model prin răbdarea, prin iubirea, prin lumina şi prin seninătatea sa. Prin modestie şi omenie, prin capacitatea de a ierta pe cei care i-au făcut rău (ba şi a celor ce el le-a făcut rău, situaţie mult mai penibilă şi jenantă pentru un om delicat), dar mai ales prin înţelepciunea lui.

De la el şi de la alţii ca el (de exemplu, părintele nostru Bartolomeu), noi, cei mai tineri, am învăţat deschiderea firească spre cultură şi spre artă, care luminează înţelegerea şi ascute sensibilitatea.

Deschiderea spre literatura şi cultura naţională şi universală, folosind discernământul, spre a culege roadele binelui şi ale frumosului divin. Apoi, folosirea mai presus de toate a discernământului biblic, evanghelic, (În tot ce faci să ai mărturie din Scripturi, zicea şi Sfântul Antonie cel Mare), a darului discernământului cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, când trăim drept şi firesc relaţia cu Hristos-Dumnezeu. Dogma creştină, zice părintele Stăniloae, nu este un sistem închis, (exterior nouă), care să te ţină sclav, cum sunt cele filosofice, ci un proces pururea deschis. Iar dacă ai pătruns cu adevărat în interiorul dogmei, abia atunci ai pătruns în universalitate şi în perspectiva eternităţii.

Părintele Nicolae a fost un om de o mare şi autentică smerenie, aceasta a fost ultima şi cea mai mare izbândă a sa. Toată viaţa a fost smerit, dar după Botez şi călugărie, a fost un luminat şi înfocat creştin, dar şi un înţelept şi smerit monah. Din multa smerenie decurge înţelepciunea sa bogată şi discernământul său ascuţit.

El are izbânzi sprirituale şi culturale atât de importate, încât s-a învrednicit de atâta cinste, apreciere, iubire şi preţuire, din partea celor mai importanţi oameni ai culturii şi Bisericii noastre. Amintesc aici, doar cele două cărţi: ,,Nicolae Steinhardt în amintirea contemporanilor” (la Editura Helvetica, Baia Mare, 2000). Şi cartea: ,,Nicolae Steinhardt. Evocări” (Editura Polirom, Iaşi 2012), în care cele mai importante personalităţi culturale şi ecleziale din România, îl evocă în pagini memorabile.

Totuşi părintele Nicolae rămâne mare întru smerenia lui. În iubirea, mulţumirea şi recunoştinţa sa faţă de Dumnezeu şi faţă de oamenii, prin care El a lucrat asupra sa. Smerenia, este cea mai plăcută virtute, Mântuitorului Hristos, Cel blând și smerit cu inima. Iar smerenia părintelui Nicolae reiese constant din viața și toate scrierile sale.

Preasfinţitul Iustinian al Maramureşului, faţă de care părintele Nicolae, avea un adânc şi profund respect, fiind de fapt între ei o preţuire reciprocă, care doar între unii dintre marii părinţii ai Patericului se mai poate găsi, se plângea că părintele Nicolae (care desigur din preamultul respect faţă de pesoana Sa şi faţă de Său cinul episcopal) îl evita. După ce într-un elogiu de suflet, poate alături de cel al mitropoliţilor Bartolomeu şi Antonie, cel mai profund şi mai autentic dintre toate, unde îl aşază pe părintele Nicolae alături de Blaga şi de Noica, Preasfinţitul Iustinian mărturiseşte:

“Părinte Nicolae, citind aceste pagini (din Monologul Polifonic), cât de mult mă bucur că te-am cunoscut, că ţi-am ascultat tăcerile. Pentru că întotdeauna când te întâlneam, spre marea mea nemulţumire, mai mult ascultai decât vorbeai, mai mult tăceai, parcă trăgând cu urechea la cuvântul pe care ţi-l spuneam eu ţie, după cum îl spuneam la mulţi confraţi de-ai tăi (scriitori), pe care îi primeam în sihăstria de la Rohia sau cea de la Cluj, unde ne-am petrecut cei 17 ani, în mişlocul vuetului oraşului, ca în cea mai adâncă pustie.4

După aceste rânduri de sufletească mărturisire, a Preasfinţitului Păstor al Maramureşului creştin, aş vrea să amintesc câteva rânduri dintr-o scriere-mărturisire a părintelui Nicolae:

,,Ce-i datorez eu lui Hristos?5, care este nu doar poate cel mai frumos imn de mulţumire scris vreodată în literatura română, după cum spunea criticul literar Dan Ciachir, dar este şi scrierea care dezvăluie starea finală a parcursului sufletesc şi duhovnicesc al părintelui, adevărata lui stare de desăvârşire.

Un suflet luminat cu o munte ascuţită, plin de iubire şi de recunoştinţă, pătruns de o adâncă şi dumnezeiască smerenie, de pace şi de împăcare, vorbeşte pentru oameni în faţa lui Hristos.

Imnul este asemenea unei oglinzi în care te poţi privi, găsindu-ţi propriile izbânzi şi realizări în virtute, dar şi neîmplinirile, neputinţele, slăbiciunile, care şi ele, mai ales ele, trebuie încredinţate lui Hristos.

În această scriere (ca în toate celelalte), aşa cum mărturisea Sfântul Nicolae Velimirovici despre scrierile lui Shakespeare la centenarul acestuia, îţi poţi găsi cute ale sufletului tău, necunoscute ţie, dar poate şi calităţi pe care nu le ştiai și încă nu le-ai pus în lucrare.

Să dăm cuvântul părintelui Nicolae şi să ascultăm frumuseţea mărturisirii şi rugăciunii lui:

“Ce-i datorez eu lui Hristos?”

Portret-Nicolae-Steinhardt-Verso-via-Marturisitorii[…]

“Exista in ritualul iudaic o rugaciune alcatuita dintr-un sirag de multumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile harazite poporului Sau Israel. Ca refren ori stih intercalat dupa fiecare dar pomenit figureaza vorbele dai lanu, ce se talmaceste: de ajuns noua. De n-ar fi decat ca Domnul ne-a scos din pamantul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvanta si a-I aduce slava. De n-ar fi decat ca a prefacut marea in uscat, destul e spre a-L blagoslovi si a nu inceta sa-I multumim. De n-ar fi decat ca ne-a hranit in pustie… Si asa mai departe. Fiecare fapta a divinitatii, fiecare minune ajunge spre a starni recunostinta norodului si a-i provoca exclamatia: dai lanu!

Tot astfel, gandesc, orice evreu trecut prin sfanta Taina a Botezului, caruia Domnul i s-a relevat si care, acum, se numara, printre «iudeii care au crezut in El» poate de asemenea striga: de ajuns facut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!

Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, iti multumesc din toata inima, din tot sufletul, din tot cugetul si din toata vartutea mea. Doar atat de ai fi facut dupa ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie si cu dreptate este sa strig cu lacrimi: dai li!

Pentru a-mi fi dat putinta sa-mi cunosc propria pacatosenie, nimicnicie si ticalosie, Iti aduc laude si multumiri, si de s-ar margini doar la atata darul facut mie, tot prea destul e ca sa repet: dai li!

Pentru a-mi fi ingaduit sa Te pot ruga, sa Te iubesc si sa ma inchin Tiede ajuns ca sa binecuvantez Sfant Numele Tau. Pentru a fi sadit in mine nadejdea iertarii si a fi inceput sa intrezaresc putinta mantuiriifii, Doamne, preamarit!

Pentru a-mi fi dat indrazneala sa concep stabilirea unor relatii de tip eu-tu cu Tine, Domnul si Dumnezeul meu, ma minunez si, nepricepandu-ma a spune altceva, strig: dai li!6

Iar mărturisirea continuă încântător întru acest imn de laudă şi de mulţumire adus lui Hristos–Dumnezeu, în ritm de doxologie şi de binecuvântare adresată Celui veşnic binecuvântat.

Acest cuvânt de rugăciune şi mărturisire, scris sub abundenta inspiraţie şi revărsare a harului Duhului Sfânt, este un cuvânt testament al părintelui, o mărturie plină de smerenie şi de aprinsă şi recunoscătoare iubire faţă de Hristos.

Dar ea nu este scrisă doar pentru el, sau pentru cei istoric-concret, în situaţia lui (evrei convertiţi adică), ci pentru mii  de suflete din toate neamurile şi din toate timpurile, care îşi vor oglindi sufletul în aceste rânduri. În cuvintele sale, ca acestea de mai sus, respiră înţelepciunea şi credinţa biblică a profeţilor, dar şi sinceritatea şi simplitatea evanghelică a apostolilor.

Acest fapt i se revelează cititorului și prin celelalte cărţi ale Părintelui Nicolae: ,,Jurnalul Fericirii”, ,,Dăruind vei Dobândi”, ,,Primejdia Mărturisirii” – cartea de dialoguri cu părintele Ioan Pintea; ,,Escale în timp şi spaţiu” ,,Monologul Polifonic” ,,Monahul Nicolae dela Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode” – dialogul prin scrisori cu scriitorul ieşean Zaharia Sângeorzan, sau altele, în care el a pus credinţa sa, lumina şi înţelepciunea sa, iubirea şi răbdarea sa.

steinhardt - nouAcestea, împreună cu autorul lor, cel unit cu Hristos – Cale, Viaţă şi Adevăr, s-au făcut şi ele căi, adevăruri mărtrurisitoare şi cuvinte de viaţă dătătoare.

Mulţumim şi noi, părinte Nicolae, cei care prin darul şi osârdia sfinției tale, ne-am îmbogăţit la suflet, la inimă şi la minte.

Cărora ai fost şi le vei fi un milostiv şi răbdător samarinean, sau puternic Simon Cirineu, ajutând, încurajând, bucurând, punând cu nădejde osul la bătaie, precum marele tău ocrotitor, spre salvarea sufletelor afundate în ceaţă sau mocirlă şi ducerea lor la luminiş.

De acolo, din veşnicile grădini ale raiului şi din veşnicii codri înverziţi ai cerului, nu uita pe cei care cu evlavie, cu căldură, cu iubire şi cu râvnă te cinstim pe tine.

Note:

1. ,,Jurnalul Fericirii” a apărut în numeroase ediţii la Editura Dacia din Cluj, mai apoi la Editura Mânăstirii Rohia, iar în final la Editura Mânăstirii Rohia-Editura Polirom Iaşi , în cadrul operei integrale Nicolae Steinhardt.

2. Mitropolitul Bartolomeu al Clujului în cartea: N. Steinhardt. Evocări, Editura Polirom, Iaşi,  2012, pag.34-35.

3. George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.

4. Nicolae Steinhardt în amintirea contemporanilor, Editura Helvetica, Baia Mare, 2000, pag. 41-42.

5. ,,Dăruind vei Dobândi”, Editura Mânăstiri Rohia, 2006, pag. 11-12.

steinhardt - pictat

Legaturi:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***


Categorii

Marturisirea Bisericii, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Andrei Coroian, Parintele Nicolae Steinhardt

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “PĂRINTELE NICOLAE (STEINHARDT) DE LA ROHIA, un indragostit de Hristos si de neamul românesc. PUTEREA INSPIRATOARE A SUFERINTEI TRANSFIGURATE IN “JURNAL AL FERICIRII”. Uriasa BUCURIE si ONOARE de a fi crestin

  1. Foarte frumos articol pe care l-ati alcatuit. Mi l-as salva undeva daca internetul ar fi mai fluid.
    De unde vine termenul pe care il foloseste Parintele, “dai li”?
    Ce inseamna adica?

  2. @ Maria:

    Mai corectam inca la el, nefiind finisat ca forma, dar l-am publicat deja, fiindca era deja tarziu.

    Pai scrie chiar in respectivul text, citat si aici, al Parintelui Nicolae: De ajuns mie. (in ebraica).

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/07/29/parintele-nicolae-steinhardt-de-ajuns-mie-doamne/

  3. Aveti dreptate! L-am citit foarte emotional pentru prima oara si detaliile au alunecat in mod haotic in mine.
    Multumesc pentru al doilea articol din link.

  4. Pingback: "PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: REVELATIA FERICIRII PRIN SUFERINTA. 30 DE ANI DE LA TRECEREA LA DOMNUL". Eveniment la Facultatea de Teologie din Bucuresti, organizat de Pr. GHEORGHE HOLBEA, marti, 16 aprilie 2019 - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate