PĂRINTELE CIPRIAN GRĂDINARU – Cu dragoste, dor şi durere pentru poporul român: “Atât la nivel de popor, cât şi de persoană, NU MAI ȘTIM CINE SUNTEM”

“Familia ortodoxa”, nr. 1 (108)/ ianuarie 2018:

PĂRINTELE CIPRIAN GRĂDINARU [Belgia]

Cu dragoste, dor şi durere pentru poporul român

– Părinte, trăim astăzi într-o epocă în care vedem cu durere că ne însingurăm din ce în ce mai mult unii faţă de alţii. Părinţii nu mai comunică cu copiii, soţii nu mai discută între ei, prietenii nu se mai „ văd” decât pe facebook… Cuvintele noastre au devenit „monedă calpă”, seci şi utilitariste, iar noi am rămas jefuiţi de putinţa de a ne exprima, altfel spus, de a mai avea acces la cele din lăuntrul nostru. Cum putem vindeca rana asta deschisă, cum putem reda puterea cuvintelor noastre?

„Din prisosul inimii grăieşte gura“ ^{(Luca 6:45)} zice Domnul. Cuvintele noastre au rădăcini metafizice, căci sunt chip al Cuvântului — Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul nostru, purtând în ele însele energie creatoare. Puterea cuvântului e teribilă, căci prin inima şi cuvântul omului – gândit, scris sau vorbit — pot trece energii atomice. Cred că am gustat cu toţii din puterea tămăduitoare pe care o poate aduce în viaţa unui om un cuvânt de rugăciune, de binecuvântare ori de mângâiere. Însă diavolul, cunoscând lucrul acesta, reuşeşte, ori de câte ori noi îi îngăduim, să se facă stăpân peste sursa cuvintelor noastre — inima -, şi astfel am ajuns să cunoaştem şi energia ucigaşă adusă de-un cuvânt mânios, ofensator, o bârfă sau un blestem, cu toate nuanţele lui gândite sau neştiute. De pildă, blestem e şi când părintele iresponsabil îşi numeşte copilul „prost”, „rău”, „bleg”; fără să vrea, fără să ştie, el îşi blestemă copilul, îl pecetluieşte, îl condiţionează într-o anumită măsură să devină după cum îl numeşte, să permanentizeze ceea ce putea rămâne un accident. Prin cuvinte s-au născut ucideri, războaie, despărţiri, deznădejdi…

– De unde credeţi că provine această energie ucigaşă?

– Puterea ei vine din conlucrarea patimilor şi-a ignoranţei noastre cu diavolul, „tatăl minciunii”, cum îl numeşte Sfântul Ioan Teologul. Sau, dacă e să-l punem în opoziţie cu Hristos, Cel care Se numeşte pe Sine Adevărul, diavolul e însăşi minciuna. Şi când spunem „minciună”, după tâlcuirea Părintelui Rafail Noica, spunem „moarte”. Căci minciuna nu înseamnă în mod implicit neadevăr, ci tot ce nu e dumnezeiesc, tot ce nu e în Duhul lui Dumnezeu. Dacă aş zice, de pildă, că „Harry Potter” nu-i o carte bine scrisă după regulile literare ar fi un neadevăr, dar cartea asta în sine e o mare minciună. Căci, prin intermediul cuvintelor cărţii, cititorul se deschide influenţei celui care a inspirat-o — şi acesta nu e Dumnezeu! Iată un criteriu simplu pentru selectarea genului de carte, muzică sau pictură din care să ne hrănim: să cercetăm starea sufletească — poate aş cere prea mult dacă aş spune duhovnicească! — a celui care a dat naştere respectivei manifestări culturale. Căci orice operă de artă este, în fond, purtătoare de energie, care îmi va afecta fie pozitiv, fie negativ, starea propriei mele inimi. De pildă, ascultaţi o compoziţie a lui Arvo Part şi apoi „Carmina Burana” a lui Carl Orff. Primul, ucenic al Părintelui Sofronie de la Essex, practicant al Rugăciunii inimii, om cu adâncă pocăinţă, în timp ce al doilea este pe o cu totul altă linie. „După roade îi veţi cunoaşte“^{Matei 7:16}. Duhul lui Dumnezeu e aducător de dragoste, bucurie, pace, bunătate ^{cf. Gal.5:22-23}. Sfântul Apostol Iacov, în epistola sa, exprimă foarte bine forţa aceasta a cuvântului, subliniind importanţa curăţirii izvorului — inima — drept condiţie pentru a avea şi a da şi altora apa cea dulce a cuvântului aducător de Viaţă. Iar vindecarea inimii nu o putem dobândi decât în Biserică, unde, prin harul lui Dumnezeu şi asceza noastră, omul poate fi condus de la iubirea de sine (pricina tuturor suferinţelor) la adevărata iubire, care „nu caută ale sale“^{1 Cor. 13:5}. Fără ocrotire cerească suntem pradă demonilor. Însă prin rugăciune şi prin nevoinţă ne putem slobozi de stăpânirea păcatului şi putem primi harul dumnezeiesc. Şi, odată harul dobândit, putem deveni împreună-lucrători cu Domnul întru răspândirea bucuriei, mângâierii şi păcii pe care le-a adus pe pământ prin chemarea la pocăinţă în Biserică: începând cu noi înşine, şi apoi cu cei pe care îi întâlnim. La cel ce caută şi trăieşte după voia lui Dumnezeu, cuvintele capătă greutatea veşniciei. Priviţi la Sfinţi şi la cuvintele lor.

„DISTINCŢIA ÎNTRE CE AM FĂCUT ȘI CINE SUNT”

– Mă gândesc să lărgim puţin sfera discuţiei. Pentru că am vorbit despre cuvânt, să vorbim şi despre limba pe care o vorbim, în care gândim…

– Pentru mine, chestiunea limbii pe care o vorbim e una identitară. De-a lungul anilor — şi mai cu seamă de când am fost făcut duhovnic —, am înţeles că foarte multe dintre problemele omului contemporan, inclusiv ale celui din Biserică, provin din tulburări de identitate. Şi datorită unor presiuni din afară, şi din alegeri greşite, atât la nivel de popor, cât şi de persoană, nu mai ştim cine suntem. Şi când spun lucrul acesta mă refer la politicile statale şi suprastatale aplicate în forţă în ultimii ani, cu tot ce decurge din globalizare, ecumenism, desfiinţarea graniţelor, teoria genului, redefinirea căsătoriei, deconstructivismul cultural, idiotizarea populaţiei prin hipnoza ecranelor şi trăirea în mediul virtual cu toate celelalte. Rezultatul e „omul nou” la care ţinteau şi comuniştii: individul fără valori transcendente, limitat, derutat, consumator, obedient, instinctual, speriat — într-un cuvânt, uşor manipulabil. Astăzi, pentru a cuceri o ţară „civilizată”, marii puternici au creat toate instrumentele pentru a nu mai fi nevoie să se folosească de arme. E suficient să pui la conducerea unei ţări nişte trădători, iar apoi, prin politici de stat şi prin instrumentele mai înainte pomenite, ai acces la minţile cetăţenilor acelei ţări şi, în consecinţă, la toate resursele lor. Ce cuceritor şi-ar fi dorit vreodată mai mult?

– Şi dacă ar fi să vorbim despre regăsirea identităţii, ce trebuie făcut?

– În primul rând, cred că ar trebui făcută distincţia clară între ce am făcut în această viaţă (aşa numitul „CV”), şi cine sunt. Şi aici văd patru paliere importante, patru apartenenţe care mă definesc: în primul rând, ar trebui să dobândesc conştiinţa că sunt fiu al lui Dumnezeu, că El însuşi m-a chemat la viaţă, prin părinţii mei, şi că ar trebui să trăiesc la înălţimea acestei demnităţi, în al doilea rând, să-mi asum apartenenţa la Biserică şi să o trăiesc în expresia ei concretă, parohia sau comunitatea de care aparţin. Apoi, e important să înţeleg că sunt bărbat sau femeie, şi să înţeleg ce înseamnă şi cum ar trebui să-mi trăiesc genul, aşa cum mă învaţă Scriptura şi cum mă învaţă Biserica. Şi în al patrulea rând, să înţeleg şi să-mi asum ce înseamnă a fi român, ce înseamnă să fac parte din neamul acesta minunat.

Iar toate celelalte care ne umplu CV-urile – că am făcut nu-ştiu-ce şcoli, ori că lucrez cutare lucru şi câştig nu-ştiu-cât — toate acestea sunt doar aspecte, fapte, acumulări ale vieţii mele, dar nu sunt eu. Sunt consecinţele unor alegeri, ale unor contexte, pot sugera ceva despre mine, dar nu mă pot cuprinde. Dacă înţeleg toate acestea, voi înţelege şi că nu sunt în competiţie cu nimeni, că diferenţele dintre mine şi tine sunt temporale, funcţionale: eu sunt preot, tu eşti profesor, iar el e zidar. Dar asta nu contează, căci, esenţial vorbind, suntem la fel, şi împreună-mergători prin viaţă. Aşa că n-am de ce să te mai invidiez că tu ai cutare lucru şi eu nu, nu mai trebuie să vreau să te conving să gândeşti ca mine, că altfel înseamnă că „ai probleme cu capul”.

Găsesc că e foarte important să-mi fie limpede aspectul acesta identitar, fără de care nu mă pot cunoaşte vreodată cu adevărat nici pe mine însumi, nici pe ceilalţi, nu voi şti spre ce să ţintesc, ce cale să urmez în viaţă, ce alegeri să fac. Faptele noastre sunt consecinţele unor alegeri, şi suferinţele care apar în urma unor alegeri greşite provin, în mare parte, din această criză de identitate: nu mă cunosc pentru că nu am un sistem de referinţă după care să mă evaluez, nu-mi ştiu darurile cu care m-a înzestrat Dumnezeu şi nu intuiesc darurile mai presus de fire pe care Dumnezeu ar putea să mi le dea dacă şi eu aş participa, dacă şi eu aş răspunde chemării Lui, în locul si în felul în care El a rânduit pentru mine.

„TRĂIM VREMURI ATÂT DE TRISTE, CU CONSECINŢE INIMAGINABILE”

– Asta înseamnă că a fi român este una din cele patru dimensiuni definitorii pentru noi, ca identitate, şi trebuie să o valorizăm ca atare.

– Într-adevăr. Ca şi la celelalte elemente identitare, sunt foarte multe de spus. La fel şi despre ce înseamnă a fi român. Iar când vorbim de popoare, putem spune că limba este primul element al identităţii acelui popor. Însă ce vedem azi, şi o luăm ca pe un dat, este o alterare fără precedent a limbilor naţionale. Şi mă doare să văd că şi iubita noastră limbă română suferă teribil din pricina unei înfricoşătoare lipse de respect faţă de propria cultură. Asta şi din pricina acţiunii media care, din dorinţa de-a avea acces la cât mai multe minţi, reduce limba la nişte structuri simple, comune, sărăcind-o, şi pentru că nivelul învăţământului naţional a scăzut, dar şi pentru că o parte din milioanele de români care ne căutăm fericirea peste hotare şi folosim în mod curent alte limbi ne întoarcem în ţară precum bonjuriştii de odinioară, cu tot soiul de expresii şi stâlceli de limbă a la coana Chiriţa lui Alecsandri. În plus, şi mai grav, o parte din noi nu-şi mai învaţă nici copiii să vorbească româneşte. Spunea Grigore Vieru că a-ţi învăţa copiii să vorbească corect limba maternă este o datorie, una dintre cele mai patriotice. Însă aici apare o altă problemă: în cadrul procedurilor de cucerire a României, prin diverse strategii ni s-a inculcat ideea că a fi patriot în zilele noastre ori e ceva depăşit, jenant, ori poartă pecetea „naţionalismului”, altfel spus, a fi „cetăţean european” presupune a te dezice de ţara ta, de rădăcinile tale. Şi aşa s-a ajuns să trăim vremuri atât de triste, cu consecinţe inimaginabile.

– Vă rog să ne spuneţi într-un cuvânt: ce înseamnă a fi român?

– Fiind creştini, avem ca patrie cerul, şi nădăjduim să ne întoarcem acolo. „Nu avem pe pământ cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie ^{cf. Evrei 13}, dar ştim că există o pronie a lui Dumnezeu pentru fiecare om, şi mai există o pronie a lui Dumnezeu şi pentru neamuri, pentru popoare. Dacă Dumnezeu a rânduit să ne naştem în neamul românesc, e limpede că este aici un tâlc pe care trebuie să-l înţelegem.

Eu cred că a fi român e o stare de spirit. Nu înseamnă a fi născut în România, nu înseamnă a sta în România şi nici, dacă eşti plecat din ţară, a asculta o dată pe an colinde şi-a plânge de dorul ţării, a cânta sau a citi poezii în limba română pe 1 decembrie sau 24 ianuarie. E o stare de spirit pe care o avem sau n-o avem. Suntem datori s-o cultivăm dacă o avem, şi s-o dobândim dacă n-o avem. Mă gândesc că a fi român înseamnă, în primul rând, dragostea şi recunoştinţa faţă de strămoşi, cei de la care am moştenit cele trei mari daruri: credinţa ortodoxă, limba maternă şi rădăcinile de forţă ale unui neam cu continuitate istorică; dar pentru asta trebuie să cunoşti istoria neamului tău, să ştii despre acei mari oameni ai istoriei noastre care ne-au învăţat prin cuvânt şi viaţă ce înseamnă credinţa, ţara şi limba maternă. În al doilea rând, înseamnă responsabilitatea faţă de prezent; dar pentru asta trebuie să fii viu, să fii „omul-mac” despre care povesteşte undeva Dan Puric: tot la fel cum un mac înflorit poate anula deprimarea stârnită de bălăriile şi gunoaiele care umplu câmpul unde a răsărit, la fel şi „omul-mac” trebuie să lupte să zidească fântâni de Logos din care să se adape tot omul care nu-şi găseşte pacea pe câmpul plin de bălării şi gunoaie care e România de azi. În al treilea rând, a fi român înseamnă lucrare pentru viitorul creştinesc şi românesc al copiilor noştri. Toate acestea în fapte, nu în vorbe.

VIAȚA ÎNTR-O LIMBĂ STRĂINĂ

– Deci nu-i suficient să fii născut în România ca să te declari român?

– La recensământ ori în acte, sigur că da. Eu însă îndrăznesc să spun că e o perspectivă limitativă – şi-mi vine în minte acum o întâmplare din viaţa Sfântului Iustin Popovici, care s-a mutat la Domnul în 1979, contemporan cu noi, martor şi victimă a tăvălugului comunist în Serbia. El era monah, mare teolog, un om extraordinar al lui Dumnezeu. La un moment dat, devenise duhovnic la o mănăstire de maici şi călătorea cu trenul împreună cu câteva maici din mănăstirea lui. La o staţie urcă în tren un ofiţer împreună cu câţiva soldaţi, intră în compartimentul unde era Părintele cu maicile şi le zice: „Coborâţi din vagon, e rezervat pentru soldaţi!”. Părintele îi răspunde: „Nu coborâm. Şi noi suntem armată, şi noi am luptat“. Ofiţerul atunci ridică vocea şi zice: „Tovarăşe…”; „Eu nu sunt tovarăşul tău”, i-o retează scurt Sfântul. „Ce-ai spus?”, întreabă ofiţerul nervos. „Ce-ai auzit!” şi-i închide gura. Ofiţerul, pentru că n-a vrut să pară bădăran – fiind şi maici de faţă -, s-a aşezat şi a pornit o discuţie. în discuţie, la un moment dat, Sfântul Iustin îi spune: „Adevăraţii sârbi sunt ortodocşi practicanţi”. La care îi răspunde ofiţerul: „Nu-i adevărat, tovarăşe. Şi eu sunt sârb, dar nu sunt ortodox”. Şi îl întreabă Sfântul: „Dar atunci prin ce eşti tu sârb?” „M-am născut pe pământ sârbesc!” „Şi boii se nasc pe pământ sârbesc, şi nu sunt sârbi”, i-a răspuns Părintele, lăsându-l pe ofiţer fără replică.

– Asta îmi aminteşte de cuvântul lui Ţuţea: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. El rămâne aşa chiar dacă e laureat al premiului Nobel sau măturător“. De ce totuşi, în diaspora fiind, sfinţia voastră puneţi atâta preţ pe aspectul acesta al limbii materne?

– Pentru că în diaspora, vrem — nu vrem, trăim mai conştient apartenenţa la neamul românesc, mai cu seamă prin fenomenul adaptării la un alt ethos, la o altă limbă. Şi în sens pozitiv, şi în sens negativ. Atunci când românul hotărăşte să nu mai fie român, se expune la o mutilare cumplită, dezagregându-se identitar. În momentul în care vrei să te dezbraci de „stratul” românesc, s-ar putea să rămână numai nişte firimituri din tine, din esenţa ta.

Din nefericire, în anii aceştia din urmă, milioane de români trăim tragedia (auto)exilului. La multele consecinţe nefaste despre care se tot vorbeşte — aspectele demografice, economice, familiale —, eu aş mai adăuga una, cea lingvistică: cel puţin în timpul orelor de serviciu, majoritatea sunt nevoiţi să renunţe la utilizarea limbii materne în favoarea limbii ţării de adopţie. Apoi, mai ales când opţiunea familiei este ca şi acasă să se vorbească limba ţării adoptive (în ideea unei integrări, în încercarea de-a fi acceptaţi ei şi copiii lor), se poate ajunge ca limba maternă să fie înlocuită până şi la nivelul gândirii! Însă fenomenul acesta duce, în timp, la o viaţă lăuntrică secătuită, sleită, căci ethosul limbii „adoptive” nu se va suprapune niciodată cu ethosul în care imigrantul a fost crescut, iar limba care, oricâte eforturi s-ar face, va rămâne o limbă străină, nu va fi niciodată stăpânită atât de bine încât să permită o gândire profundă, cu subtilităţi, o comunicare autentică, o relaţie nuanţată şi bogată cu semenii, cum se întâmplă în limba maternă.

Din câte am remarcat, în cei unsprezece ani ai mei de „străinătate”, faptul de a trebui să trăieşti într-o limbă străină îţi impune un acces de ordin mai mult practic, dacă pot spune, la viaţă, şi cred că sunt pierderi pe toate planurile: spiritual, intelectual, emoţional. Sunt mari riscuri în această înstrăinare teritorială a noastră: îngustarea orizonturilor, plafonarea şi sărăcirea sufletească, căutarea de noi şi noi pretexte pentru evadarea din cotidianul gri în viaţa virtuală a ecranelor, a drogurilor de orice fel şi, în final, înstrăinarea finală, camusiană, în care omului toţi îi devin străini, iar el, străin pentru toţi. Odată ajuns aici, greu se mai recuperează: chiar dacă se întoarce acasă, în ţara lui, omul nu mai e capabil să construiască relaţii. Căci pentru asta trebuie sa fii autentic, iar cel care a ajuns în starea aceasta nu mai ştie cine este, înstrăinat de sine însuşi. E, de fapt, una din definiţiile iadului, pe care tot mai mulţi o gustă deja încă vii fiind: singurătatea.

Aşa că se cuvine să trăim cu mare grijă, căci răul atacă mereu. Noi, românii, avem o moştenire teribilă, suntem fii de părinţi bogaţi — Biserica şi Neamul -, iar cel rău va căuta mereu să ne răpească moştenirea. Dar cred, cu o nădejde care în afara Bisericii nu-şi are justificare, că Binele va învinge. Binele care biruia în toate basmele copilăriei, în toate povestirile de eroism ale neamului nostru, îşi trage forţa din faptul că suntem un popor al Învierii, renăscut de-atâtea ori din cenuşile istoriei, pentru că este temeluit pe credinţa în biruinţa Vieţii asupra morţii. Totul e să nu las să se stingă dorurile sfinte ale inimii, ci să le hrănesc. Iar în momentele importante ale vieţii, când simt că rătăcesc flămând prin pustiurile către ţările făgăduite dar inexistente, să vreau să mă întorc Acasă, la Domnul, iară şi iară, precum alt fiu risipitor odinioară…

Material realizat de Mihai Cristea

Parintele Rafail Noica – cuvant important pentru deosebirea gandurilor (VIDEO): CE ESTE MINCIUNA? CUVINTE CARE INVIAZA SI CUVINTE CARE OMOARA

Parintele Ciprian Negreanu despre RASPUNDEREA PENTRU PASTRAREA DARULUI INVIERII CA TREZIRE A SUFLETULUI si despre IMENSA PUTERE A CUVANTULUI: “Sa avem mare grija la cuvinte. Cuvintele noastre ne darama pe noi insine!”

Parintele Calciu – cuvinte puternice, actuale si esentiale despre VORBIREA DE RAU IN BISERICA, LIMBAJ VULGAR SI MÂNIE: “Sa revenim la demnitatea limbajului!”

SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA SI PATIMILE NOASTRE (III): vanitatea, ambitia, viclenia, flecareala, vorbirea multa, desarta si obscena, desfatarea…

Mare este caderea omului! Oamenii au devenit mai primejdiosi decat dracii… ARMA CLEVETIRII MINCINOASE. Pana unde merge acceptarea calomniilor?

Parintele Efrem Filotheitul despre PACATUL DE A INJURA, A BLASFEMIA NUMELE DOMNULUI SI CELE SFINTE

Predica Sfantului Luca al Crimeei despre pacatele grairii in desert si clevetirii, la DUMINICA SFANTUI IOAN SCARARUL: “Din cuvintele tale te vei osandi”

Anturajul ca o troaca de porci. URACIUNEA si OTRAVA VORBELOR MURDARE sau DESARTE. Puterea de corupere a tovarasiei pacatoase. TERIBILUL AVERTISMENT IMPOTRIVA PARTASIEI CU PACATUL

Stareţul IUSTIN de la MĂNĂSTIREA OAŞA despre VALORILE ROMÂNEŞTI, defectele poporului, demonizarea societăţii, distrugerea tinerilor, “pâinea şi circul DNA” şi spectacolul satisfacţiei răului: “DACĂ FACEM ABSTRACŢIE DE TRECUTUL NEAMULUI, AVEM TOATE ŞANSELE SĂ MURIM. Dacă românilor le-ai luat Biserica, i-ai terminat” (VIDEO)

Zoe Dumitrescu-Busulenga: IN MOMENTUL DE FATA TRAIM CEL MAI GREU MOMENT AL ISTORIEI NOASTRE. New-Age taie radacinile, inclusiv pe Dumnezeu, aici bate toata treaba…

ZOE DUMITRESCU-BUSULENGA (MAICA BENEDICTA) despre PIERDEREA RADACINILOR, A VALORILOR, A CUVIINTEI: “Ne ploconim la modele din afara, de unde am adus drogurile, dezbracarile, casatoriile intre homosexuali… CE FACEM NOI CU TRUPUL? IL EXPUNEM CA PE O BUCATA DE CARNE? E CUMPLIT!”

Predica puternica (audio+text) de la PUTNA despre globalizare, DISTRUGEREA RADACINILOR si provocarea sfintilor români. “CAT COSTA UN SUFLET IN ZIUA DE AZI? NE VINDEM CREDINTA SI TARA PE CATIVA EURO”

SFANTUL ANDREI, ocrotitorul românilor si ZIUA NATIONALA ca ZI A UNIRII IN JURUL LUI HRISTOS. Predici audio: PIERDEREA OMENIEI si RUSINAREA DE A FI ROMÂN. “Toti trebuie sa parcurgem cumva drumul Sfantului Apostol Andrei”

Academicianul IOAN AUREL-POP, rectorul UBB – discurs exploziv (INTEGRAL si VIDEO) despre DISTRUGEREA EDUCATIEI clasice si DEPRECIEREA ISTORIEI, prin canalizarea GENERATIEI FACEBOOK “spre scopuri controlate de o elită malefică” pentru “crearea de mecanisme umane, de roboți, de MARIONETE UȘOR DE MANIPULAT”. Plus: alt discurs despre IDENTITATE romaneasca si Ortodoxie

SORIN DUMITRESCU – apel curajos si vehement catre ACADEMIA ROMÂNĂ pentru apararea de asaltul dizolvant al GRUPARILOR SOROS: “Vînzătorii de pămînt românesc, veritabili vînzători de ţară, sînt dublaţi de INTELECTUALII VÎNZĂTORI DE VALORI. În ordine spirituală, COLONIZAREA AXIOLOGICĂ se execută într-ascuns, la adăpostul vacarmului generat de scenariul public al pedepsirii corupţilor”

DIALOG CU TUDOR GHEORGHE: “Rar mai găseşti oameni dedicaţi bucuriei de a se simţi români… Un popor căruia îi iei educaţia, îi iei sănătatea, îi iei încrederea în istoria lui e mai uşor manevrabil” (VIDEO)

TUDOR GHEORGHE pentru Gala premiilor Constantin Brancoveanu: “NI S-AU RETEZAT REPERELE. Se incearca macularea valorilor spirituale româneşti” (VIDEO)

TUDOR GHEORGHE la Realitatea TV despre PATRIOTISM si DEMNITATE: “Noi, românii, n-avem voie, nu mai trebuie sa stim ca suntem români… Ii iubesc pe greci pentru ca nu se pleaca in fata Uniunii Europene” (VIDEO)

Tudor Gheorghe despre decaderea Romaniei si rusinea de a fi roman

“DUBIOSII”. “Primul pas spre lichidarea unui popor este sa-i stergi memoria”

Mircea Eliade despre MODA DE A REGRETA CA ESTI ROMÂN: ”Nu cred ca se afla tara europeana in care sa fie atatia intelectuali carora sa le fie rusine de neamul lor”

DECONSTRUCTIA ROMANIEI

COLONIZAREA CULTURALA A ROMANIEI

***

 

EXERCIȚII DE DRAGOSTE… ÎN PAROHIE ȘI ÎN FAMILIE, cu Părintele Ciprian Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii” din Belgia. CUM TREBUIE SĂ FIE UN PREOT ȘI UN DUHOVNIC? Riscul grav al derapajelor intelectualiste si psihologiste

Interviu important cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Belgia despre FAMILIA DUHOVNICEASCA A PAROHIEI, NEVOINTA IN BISERICA, FRATIETATEA SI PRIETENIA DUHOVNICEASCA, SLUJIREA SI PURTAREA NEPUTINTELOR FRATILOR

“E ca o pânză ţesută de Dumnezeu, care pune inimă lângă inimă…”. MĂRTURIE VIE și îndemn tare la LUPTA DUHOVNICEASCĂ OSÂRDUITOARE ÎN BISERICĂ și la LUCRAREA “ȚESĂTURII” DRAGOSTEI FRĂȚEȘTI – Partea a II-a a interviului din “Familia ortodoxă” cu PR. CIPRIAN GRĂDINARU (BELGIA)

Parintele Ciprian din Belgia (III) despre VINDECAREA TAINICA A PATIMILOR IN OBSTE vs. “TENTATIA CONFORTULUI EGOIST” si despre SENSUL EMINAMENTE DUHOVNICESC al actiunilor parohiale pentru tineri sau familii vs. SOLUTIILE LUMESTI DE SOCIALIZARE: “Nu voi propune niciodată fraţilor şi surorilor, doar de dragul de a fi cu parohia, să mergem împreună la fotbal sau la piscină…”