PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX – Conferinta de la Iasi, septembrie 2011 (audio, video, text): “NU PUTEM IUBI CU ADEVARAT DACA NU AM INVATAT SMERENIA”

Conferinta de la Iasi a PARINTELUI ZAHARIA, ucenicul Parintelui Sofronie Saharov, de la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul, ESSEX, sustinuta joi, 29 septembrie 2011:

“Legaturile personale dintre oameni in lumina legaturilor noastre cu Dumnezeu”

Transcrierea primei parti – discursul Parintelui Zaharia, citit de Maica Mariam:

“Singurul lucru pentru care omul merita sa traiasca si care da sens vietii lui este iubirea. Desigur, iubirea omeneasca obisnuita se deosesbeste intrutotul de iubirea dumnezeiasca si nu are aceleasi insusiri. Ea nu este decat o umbra palida a iubirii dumnezeiesti.

Atunci cand iubirea se exprima la nivel trupesc, ea nu este deloc iubire, ci doar o miscare a patimii din noi inspre o alta persoana. Cata vreme iubirea aceasta este starnita de patima desfatarii trupesti si a egoismului, ea ucide sufletul si il face pe om neputincios in relatia sa cu Dumnezeu si, prin urmare, si cu semenii sai. Si iarasi, cand in mintea si in sufletul nostru ne formam o imagine idealizata a iubirii, deoarece ea continua sa aiba ca temelie omul cel slab si patimas, cadem intr-o si mai mare inselare, care ne pustieste duhul si ne raneste sufletul, incat cu greu aflam vindecare.

In jurul nostru nu vedem decat tragedii si legaturi dezastruoase, insa gandim ca noi o vom scoate la capat mai bine. Din pacate nu ne dam seama de dimensiunile caderii si neputintei noastre. Asteptam de la semenii nostrii, luptati de aceleasi patimi ca si noi, o iubire desavarsita si puternica, lucru pe care noi insine nu suntem in stare sa-l oferim celorlalti, caci toti sutem prinsi in stramtoarea pacatului si apasati de povara lui. Inselarea noastra consta in aceea ca asteptam ca cei din jurul nostru, care sunt si ei fapturi neputincioase si cazute, sa satisfaca nevoia noastra innascuta de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate sa o implineasca cu adevarat. Este inselare sa asteptam de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate sa ne dea. El este Cel ce a sadit inlauntrul nostru setea de iubire si numai El poate sa o potoleasca. Prin iubire Il vom cunoaste si prin iubire ne vom asemana Lui.

Cand sufla vanturile ispitelor lumii acesteia, chair si relatiile ideale, care par neinchipuit de frumoase si trainice, se destrama si in urma nu raman decat ruine, care nemangaiati se tanguie, neintelegand cum de s-a intamplat aceasta.

Insa chiar si iubirea omeneasca, asa slaba cum este ea, pastreaza ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeiesti. Ea se daruieste pe sine pana la capat, traieste inlauntrul fiintei iubite, in jurul careia isi cladeste intreaga fericire, intreaga viata. Insa cand omul o tradeaza, atunci iubirea aceasta omeneasca se naruie si se pustieste. Nimic nu mai ramane din simtamintele frumoase si puternice de mai-nainte, iar rana este atat de adanca incat intreaga fiinta a omului se zguduie din temelii si se sfarama in bucati. Viata nu mai are sens. Si de cate ori oamenii, deznadajduind de viata lor si incercand sa scape de durere, nu cauta refugiul in sinucidere?

Cand dragostea noastra omeneasca s-a prefacut in ruina si suntem cu totul zdrobiti, atunci se deschid inaintea noastra doua cai posibile. Fie sa ne intoarcem cu aceasta durere catre Dumnezeu, ca Dumnezeu sa intre in viata noastra si sa lucreze innoirea noastra, fie sa ramanem in inselarea nascocirilor noastre omenesti, trecand de la o tragedie si o pustiire a sufletului la alta, nadajduind ca la un moment dat vom afla perechea ideala. Si drama aceasta va continua pana in clipa in care vom intelege ca singuri nu putem razbi.

In relatiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoana. Asa cum preotii in timpul Sfintei Liturghii, atunci cand isi dau sarutarea pacii isi spun: “Hristos in mijlocul nostru!“, la fel trebuie sa fie si in viata noastra. In legatura noastra de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curateste si o desavrseste. El este Cel ce o apara si in marea si vesnica Lui iubire o intareste si o insufla. Tocmai de aceea cautam adapost in Biserica, unde harul lui Dumnezeu in Taina Cununiei, va sfinti legatura cuplului, asa incat barbatul si femeia sa se completeze unul pe altul cu darurile lor si sa impreuna-lucreze la desavarsirea lor, care se va vadi, nu numai in legatura lor de iubire din aceasta viata, ci si in Imparatia ce va sa vie. Domnul a zis: “Fara Mine nu puteti face nimic“.

Daca vom fi incredintati ca a cauta o legatura ideala si desavarsita cu un om este o mare amagire, atunci vom intelege ca dorul nostru cel adanc si tainic dupa o iubire poate sa-si afle implinirea numai in Dumnezeu, Facatorul, Proniatorul si Mantuitorul nostru. Va incepe atunci, intre noi si Dumnezeu o aventura nesfarsit de creatoare si datatoare de viata. Cu cat se va intari mai mult legatura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atat va deveni mai curata si mai puternica si oricare dintre legaturile noastre cu semenii nostrii. Dragostea noastra va fi atunci una sanatoasa si ancorata in perspectiva singurei iubiri adevarate care este insusi Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru ca va fi libera, adica fara de pacat.

Prezenta patimii trupesti tulbura mintea si impiedica sporirea duhovniceasca a omului si dobandirea iubirii dumnezeiesti. Toata iubirea traita in afara lui Dumnezeu este ontologic autodistrugatoare. Daca legatura noastra verticala cu Dumnezeu este adevarata si puternica atunci orice alta legatura orizontala va fi autentica si puternica.

Trebuie sa fim gata de lupta si de jertfa, pentru reusita legaturii noastre cu Dumnezeu si cu aproapele. Daca intelgem ca in starea noastra de acum nu putem sa ne implinim dorinta de iubire, atunci, cel putin, sa avem mai multa smerenie si discernamant in asteptarile noastre legate de iubirea omeneasca. Cunoscand saracia si nimicnicia omului, dar si maretia iubirii celei pline de milostivire a lui Dumnezeu vom dobandi un duh de compatimire si iertare, ne vom curati de iubirea de sine, si ne vom apropia de ceilalti cinstindu-i si respectandu-le libertatea, ii vom primi pe ceilalti asa cum sunt, fara a incerca sa-i facem desavarsiti potrivit inchipuririi noastre, si nu le vom impune cerintele noastre, nici nu vom cauta sa-i dominam.

Cand izbutim sa ne apropiem de Dumnezeu, atunci aflam tamaduire vietii noastre zdrobite. Inima se usureaza de povara trecutului si indrazneste iara sa-l iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele lui. Nu ne mai este teama sa ne expunem, si nu mai ridicam in jurul nostru ziduri de aparare, caci nu ne mai punem nadejdea in oameni, ci in Cel ce invie si mortii. Insa daca din viata noastra lipseste adevarata iubire care este insuflata de legatura noastra cu Dumnezeu, atunci vom cadea intr-una din cele doua ispite binecunoscute. Daca sufleteste suntem mai puternici, atunci vom cauta sa ne dominam partenerul si sa ne folosim de el, iar daca suntem mai slabi din fire, vom deveni victima a ambitiei celuilalt. In asemenea conditii relatia noastra este una nefericita si lipsita de har, o adevarata robie.

Cand Il cunoastem pe Dumnezeu, si in legatura noastra cu El, patrundem in taina persoanei, a ipostasului omenesc, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci vom fi in stare sa ne apropiem de fiecare persoana cu sfiala, respect, si dragoste smerita, intelegand ca fiecare suflet omenesc este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Incetul cu incetul invatam de asemenea, sa-l iubim pe celalalt dezinteresat, cu credinciosie si neconditionat. In felul acesta ne pastram si libertatea de a ramane ucenici ai crucii lui Hristos, care este cel mai minunat si mai de folos lucru. In aceasta legatura punandu-L pe Hristos pe primul loc, ca Celalalt prin excelenta, ne vom afla adevarata identitate, pentru ca impreuna cu El putem sa ne pierdem viata si sa o aflam iarasi in desavarsita siguranta.

De adevarul celor spuse mai devreme suntem incredintati prin descoperire dumnezeiasca. In cap. 32 al Facerii este descrisa nemaipomenita si minunata lupta a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se spune ca Iacov, la indemnul mamei sale, a furat de la tatal sau Isaac, binecuvantarea celui dintai nascut care i se cuvenea lui Isav. Desi in clipa aceea Rebecca nu facea decat sa implineasca voia lui Dumnezeu, precum este scris: “Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urat“, totusi Iacov a trebuit sa ia calea surghiunului ca sa scape de mania ucigatore de frate a lui Isav. Iacov a fugit in pustie si a suferit acolo timp de multi ani, trudind din greu in casa socrului sau, Laban. Dar Dumnezeu era cu el si-l binecuvanta in toate cate faceau. Insa cu trecerea anilor a ajuns la capatul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit sa se intoarca la casa tatalui sau. Iacov s-a aflat atunci intr-un mare impas: sa ramana in pustie,  s-ar fi istovit cu totul; sa se intoarca acasa, ii era teama de fratele sau Isav, care voia sa-l ucida. Atunci Iacov insingurandu-se, a stat in rugaciune inaintea Domnului toata noaptea. La revarsatul zorilor a simtit ca se lupta cu cineva puternic, si si-a intetit rugaciunea zicand: “Nu te voi lasa sa pleci, pana nu ma vei binecuvanta“. Si Dumnezeu i-a vorbit lui Iacob si i-a zis: “Pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, si cu oamenii puternic vei fi“. In ziua urmatoare, Iacov purtand pecetea binecuvantarii lui Dumnezeu, a plecat sa-l intalneasca pe Isav. Acesta, in loc sa-l ucida, l-a imbratisat cazand pe grumazul lui, l-a sarutat si a plans, si au fost iarasi ca fratii. Binecuvantarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atat de puternca, incat, atunci cand a vazut chipul salbatic al fratelui sau Isaav, a fost de parca ar fi vazut chipul lui Dumnezeu.

Prin urmare, ne dam seama, ca daca in legatura noastra cu Dumnezeu vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legaturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de binecuvantarea dumnezeiasca. Atunci cand urmam lui Hristos, singura noastra grija este sa-I fim bine placuti, si in toate cele ce facem sa-I aducem multumire. Insa mai intai sa stabilim o legatura autentica cu El, cultivand in noi smerenia vamesului si pocainta nestramutata a fiului risipitor.

Dumenzeu astfel l-a zidit pe om incat in legatura sa unica si personala cu Ziditorul lui, omul sa-si afle implinrea si desavarsirea. Astfel scopul si menirea cea mai inalta a vietii noastre consta in a intemaia o relatie puternica cu Hristos, si a avea un neincetat dialog cu El. Atunci toate legaturile cu semenii nostri isi vor trage puterea din legatura noastra cu Dumnezeu si vom incepe sa le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, in lumina acestei legaturi. Iar daca singura noastra grija va fi sa inbunatatim legatura noastra cu El, atunci in launtrul nostru se va naste o adanca pocainta. Si cu cat crestem mai mult in Hristos, cu atat mai limpede se va vadi saracia noastra duhovniceasca, iar insuflarea noastra nu va inceta sa se reinnoiasca. Nu ne vom teme de nimic, pentru ca nimic nu ne mai poate desparti de dragostea Lui.

Fireste, viata vesnica nu este altceva decat legatura pe care am stabilit-o cu Mantuitorul nostru inca din aceasta viata, legatura care va continua si in Veacul ce va sa vie. Vom fi judecati potrivit dragostei noastre, potrivit fiecarui cuvant rostit de Hristos si cuprins in Evanghelie.

Intocmai cum Hristos l-a intrebat pe Petru, dupa Inviere: “Ma iubesti tu pe Mine?“, la fel ne va intreba si pe noi in Veacul Viitor. Iar tu, “Ma iubesti tu pe Mine?“, si noi vom raspunde la randul nostru: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc!“. Dar hotararea si indrazneala cu care vom raspunde, vor depinde intrutotul de profunzimea legaturii noastre cu Persoana lui Hristos. Atitudinea pe care o adoptam in viata aceasta va continua si dincolo de mormant, fapt care se vadeste in Sfanta Evanghelie, in pericopa despre judecata dreptilor. “Doamne, cand am facut vre-un bine pe acest pamant? Tie se cuvine slava, noua rusinea fetei“. Acesta este gandul smerit, pe care il rostesc dreptii inaintea lui Dumnezeu, gand hranit de pocainta. Si noua ne va fi de folos sa invatam inca de pe acum aceasta atitudine smerita, pentru a ne invrednici de viata vesnica cu Domnul.

Trufia si indreptatirea de sine nu-si au locul in Domnul. Insa din pacate ele ne pot insoti in vesnicie, osandindu-ne la vesnica despartie de Dumnezeu. Pentru noi Raiul este Hristos. Sfantul Siluan adevereste:

“daca toti oameni s-ar pocai, si ar pazi poruncile lui Dumnezeu, atunci Raiul ar fi pe pamant, caci Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru. Imparatia lui Dumnezeu este Duhul Sfant, iar Duhul Sfant, si in cer si pe pamant, Acelasi este“.

Raiul incepe aici pe pamant prin dragostea de Dumnezeu si de aproapele. In aceasta se cuprinde toata bogatia vietii vesnice, caci omul a fost zidit ca sa-L mareasca pe Dumnezeu, dandu-i pururea slava. Iar Domnul se bucura sa intoarca aceasta slava chipului Sau, omului, care la randul lui aduce si mai multe lauda Ziditorului sau. Astfel patrundem in nesfarsita miscare circulara a dragostei si a slavosloviei. Cresterea in Dumnezeu este adevarata implinire a omului, care a fost chemat la asemanarea cu Dumnezeu insusi.

Sectiunea de intrebari

(EXTRASE)

– Pot mirenii lucra rugaciunea inimii? Daca da, in ce conditii?

– Rugaciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu, e o lucrare a harului. Da, desigur, si mirenii pot dobandi rugaciunea inimii, insa e mai greu, pentru ca conditiile lor de vietuire sunt mai complicate, dar intalnim in istoria Bisericii multe asemenea cazuri. Daca ne exersam constiinta in lumina Evangheliei si traim in sanul Bisericii, sigur ca putem dobandi acest lucru.

Nu ma pot abtine sa nu va spun un caz: am cunoscut o doamna din America, care era ortodoxa, care avea treisprezece copii, si care avea rugaciunea inimii. Si destui oameni mi-au fost dat sa intalnesc, pe parcursul slujirii mele, care au avut acest dar desi locuiau in lume. Dar oamenii acestia isi randuiau viata in asa fel incat lucrurile de prima importanta sa ocupe primul loc. Cunosc de asemenea episcopi care au darul acestei rugaciuni, in ciuda faptului ca toata ziua se lupta cu tot felul de probleme. Dumnezeu este adevarat si credincios in toate conditiile si cuvintele Evangheliei raman adevarul de nestramutat.

– Cum ne putem elibera de patimile trupești?

– Patima trupeasca este asemenea unui foc, si are ca aliat firea noastra cea cazuta. Dar, există un foc mai puternic care poate sa o stinga cu totul. Si aceasta este mângâierea pe care o primim de la Dumnezeu atunci când ne pocăim. Daca ne straduim sa pastram in noi aceasta mangaiere primita de la Dumnezeu, vom reusi sa traim o viata relativ fara pacat. Dumnezeul nostru este Tatal Milostivirii si Dumnezeul a toata mangaierea. El se apropie, si intra in legatura cu noi, atunci cand avem o inima infranta si smerita. Atunci cand avem inima infranta suntem mai puternici decat toate patimile si decat toate atacurile vrasmasilor. Parintii nostrii ai pustiei, din Egipt, in veacul al IV-lea, obisnuiau sa spuna ca duhul pocaintei este asemenea unui cerc de flacari care-l inconjoara pe crestin si nu-i lasa pe vrajmasi sa se apropie. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca “o inima infranta pune pe fuga cohorte de draci“. “Inima infranta si duhul umilit, Dumnezeu nu le va urgisi“.

– Cum se poate lupta un om cu Dumnezeu, in sensul cel bun? Ce este aceasta lupta?

– Nu orisicine este in stare sa se lupte dupa lege cu Dumnezeu. Daca suntem stapaniti de patimi, si mai cu seama de patima slavei desarte, ne este cu neputinta sa ducem aceasta lupta precum a dus-o Iacov. Eu cred ca oamenii care se lupta dupa lege cu Dumnezeu, sunt oamenii pe care Dumnezeu i-a chemat sa faca acest lucru. Toti Sfintii, pana la un anume punct, trec prin aceasta lupta. Si ei nu se lupta cu Dumnezeu pentru motive egoiste, ci se lupta ca sa inteleaga mai deplin, mai adanc, judecatile lui Dumnezeu – precum a facut Iov – sau ca sa dobandeasca mantuire tuturor. Si acesta o vedem in persoana lui Moise, in persoana Sfantului Apostol Pavel,  si aproape in toti sfintii. Dumnezeu ii impinge pe oameni sa se lupte cu ei, ca sa-i faca partasi in marea lucrare de mantuire a omenirii. Deci, vorbim despre lupta cu Dumnezeu, ca in cazul lui Iacov, cand acesti oameni sunt fara de patima in ceea ce fac. Si vedem in istoria Bisericii ca toti acesti sfinti, precum Moise, Sfantul Apostol Pavel, atunci cand s-au luptat cu Dumnezeu, s-au bucurat in clipa in care au fost biruiti de El. Ceea ce arata ca in lupta lor, principiul calauzitor era smerenia, si smerenia nu e dezlipita de har. Si vedem asta, in cazul lui Iacov, care, in ziua in care s-a dus sa-l intalneasca pe Isav a facut 7 metanii inainte sa ajunga la locul acela. Si exista adanca smerenie in timpul luptei si de negrait smerenie, dupa ce au fost biruiti de Dumnezeu. Si acestia sunt oameni care s-au daruit cu totul lui Dumnezeu, s-au jertifit cu totul pe sine, si cum vedm la Iov, spuneau: “Fie numele Domnului binecuvantat“. Si noi, in neputinta noastra, cand suntem pusi la incercare, trebuie sa existe in noi o constanta care sa ramana neclintita inaintea lui Dumnezeu, si aceasta se exprima prin cuvintele prorocului Daniel: “Tie toata slava si dreptatea, iar noua rusinea fetei“, si atunci cu siguranta, vom trece prin aceasta incercare, dobandind un castig duhovnicesc.

– Când iubești pe cineva, să i-o spui direct, ori să-l lași să înțeleagă el din fapte?

– Nu putem iubi cu adevărat fără smerenie, pentru că smerindu-ne îi facem loc celuilalt în inima noastră. Omul mandru e plin de sine si nu mai da loc celuilalt, si Hristos ne-a invatat o dragoste smerita prin desertarea de sine. Avem ca exemplu pe Maica Domnului, care a bineplacut lui Dumnezeu tocmai prin aceasta desavarsita desertare de sine, încât Însuși Dumnezeu a putut sa-si gaseasca loc in ea. Nu putem iubi cu adevarat daca nu am invatat adevarata smerenie. Pentru ca daca suntem smeriti, atunci ne punem intotdeauna pe locul doi si il lasam pe Celalalt sa fie intai. Si Cel dintai Celalalt este Domnul Insusi, dar si aproapele nostru, cel cu care suntem in legatura directa.

– Cum ne putem randui viata intr-un mod placut lui Dumnezeu, daca suntem nevoiti sa traim intre oameni care ne invidiaza si sunt suspiciosi? Cum te poti mantui, cand toti, aproape, cei cu care intri in legatura ajung sa te urasca, chiar daca vor sa nu se vada acest sentiment?

– Intr-adevar, e greu sa ne gasim mantuirea cand suntem inconjurati de oameni cu astfel de duhuri. Dar, ca sa biruim in aceste situatii, avem nevoie de o foarte adanca smerenie, ca sa atragem prin aceasta harul lui Dumnezeu. Si Dumnezeu Insusi va imparti cu noi biruinta Sa. Asta atata vreme cat tinem o singura randuiala in viata noastra. Randuiala pe care ne-o invata zilnic rugaciunile Bisericii. Ne putem implini acest scop prin rugaciunea Bisericii: “Invredniceste-ne Doamne in seara aceasta/ in ziua aceasta/ in noaptea aceasta, fara de pacat sa ne pazim noi“. Si totul depinde de masura credintei noastre, atat timp cat nu pacatuim. Fiindca nu trebuie sa ne fie frica de cei care “pot ucide trupul, dar nu pot sa faca nimic sufletului” precum zice Domnul. Dar, fiecare trebuie sa-si gaseasca calea in aceasta privinta potrivit masurii credintei sale, totdeauna incercand sa fugim de pacat.

– De obicei iubirea e asimilata sentimentelor si e traita la nivel psihologic. Oare care este adevaratul continut al iubirii?

– Sunt trei nivele: nivelul trupesc, nivelul psihologic si nivelul duhovnicesc. Si daca iubirea noastra are binecuvantarea Bisericii ar trebui traita mai intai la nivel duhovnicesc; si desigur, celelalte doua niveluri isi au locul lor. Cand doi tineri incep o relatie, daca mai intai stabilesc aceasta relatie la nivel duhovnicesc, in rugaciune, si se apropie in curatie sa primeasca binecuvantarea Bisericii, aceasta binecuvantarea a Bisericii este ca un capital pe care ei isi vor construi intreaga viata mai departe. Trebuie sa inceapa prin a invata sa se iubeasca unul pe altul duhovniceste, pentru ca oricum, cand vor deveni batrani nivelul trupesc se termina, si nu trebuie sa-si petreaca viata doar la nivel trupesc. In Anglia am vazut, nu i-am povatuit neaparat in asta, dar multi dintre ei cand incep sa aibe o relatie intre ei mai serioasa, incep amandoi o spovedanie generala si inainteaza amndoi impreuna prin rugaciune catre casatorie. Cu rugaciune si in curatie. Iar rezultatele, potrivit a ceea ce stiu eu din spovedanie, sunt incredibile, sunt minunate. De exemplu, o fata din aceasta categorie a venit la mine si mi-a spus: “in timpul Tainei Cununiei in Biserica, nu mai simteam pamantul sub picioare“. Atat ea, cat si sotul ei, au primit un asemenea har, incat nici nu-l puteau sa-l exprime. Si acelasi har pe care noi preotii il primim si-l traim la hirotonie, iar calugarii la tunderea in monahism, acelasi har se daruieste in Taina Cununiei, si e pacat sa pierdem o asemenea comoara. Mai cunosc un caz in care un tata isi aducea la biserica, in acelasi timp, ambele fiice pentru cununie, pentru ca amandoua se casatoreau cu doi baieti atunci, si toata adunarea prezenta acolo era in lacrimi de bucurie – nu de durere, de bucurie – si cred ca nu erau lacrimi din motive psihologice. Eu cred ca oamenii au simtit ca miresele alea erau la fel de curate ca hainele pe care le purtau atunci cand au intrat in Biserica. Si sunt multe asemenea exemple.

– Care este relatia intre smerenie si demnitatea umana? Orice umilinta din partea semenilor trebuie acceptata ca smerenie, chair daca ne incalca demnitatea?

– Smerenia este un atribut al iubirii dumnezeiesti, precum spunea parintele nostru [Sofronie], adormit in Domnul, si cel care are smerenia cea adevarata, se masoara nu cu cei din jurul lui, oameni asemenea lui, ci cu Persoana lui Hristos Insusi. De aceea si toti prorocii si apostolii, nu foloseau decat expresii ca acestea: “nu sunt decat tarana a pamantului“, “vai, ticalosul de mine!“. Masura cu care se masoara ei, nu este o masura omeneasca, este o masura dumnezeiesc-omenasca. Ei nu se compara cu ceilalti muritori asemenea lor, ci cu pilda pe care Dumnezeul intrupat ne-a dat-o. Si asta este adevarata smerenie. Demnitatea este atunci cand ne punem toata increderea in noi insine, inaltam un zid imprejurul nostru si suntem intemeiati pe sine. Daca suntem smeriti cu adevarat, atunci  dobandim o demnitate mai buna, si  atunci vor vedea si ceilalti in inimile lor. Daca avem smerenia cea adevarata nu ne e frica de nicio ocara si de nicio insulta care ne vine de la ceilalti. Sfantul Ioan Scararul ne  spune ca daca vrem sa ne masuram progresul in viata duhovniceasca, trebuie sa vedem care ne este reactia atunci cand suntem insultati, sau cand suntem smeriti de catre ceilalti. Daca reactionam indreptatindu-ne pe noi insine, el spune ca ne uram sufletul nostru. Daca ne constrangem sa nu replicam, am pus deja piciorul pe prima trapta a urcusului duhovnicesc. Daca ne rugam pentru cel care ne-a ranit, am pus piciorul pe cea de-a doua treapta. Daca simtim durere pentru el, ca a putut sa faca un asemenea lucru, suntem cu piciorul pe treapta a treia. Si daca ne bucuram ca am primit ocara in numele lui Hristos, asa cum au primit apostolii atunci cand au fost batuti si scosi afara din Sinedriu, atunci am ajuns la desavarsire.

– Daca din pruncie am crescut in manifestarile firii cazute, ce tine de lucrarea mea ca om, pentru a trai o pocainta adanca?

– Cred ca in astfel de cazuri avem nevoie de ajutorul Bisericii. Avem nevoie de rugaciunile sfintilor si de harul care se daruieste neconditionat prin Tainele Bisericii. Imi amintesc ca odata Parintele Sofronie mi-a spus:

“cand vin tinerii la spovedanie, incurajeaza-i sa-ti spovedeasca tocmai acele lucruri de care le este rusine, pentru ca acea rusine, pe care o suferim in timpul spovedaniei se transforma in putere de lupta impotriva patimilor si a pacatelor“.

Asa ca, cei care cu adevarat vor sa biruiasca patimile au o cale, care pot sa o faca, si vedem zilnic multimi de astfel de oameni care dobandesc aceasta biruinta.

(…)

– Ce fel de aport in interesul cunoasterii de sine si pentru imbunatatirea relatiei cu aproapele gasiti ca are psihologia?

– Nu suntem impotriva structurilor lumii acesteia, dar le cunoastem limitele. Uneori si psihologia e buna, daca nu exagereaza in teoriile ei si in pretentiile pe care le are, dar sunt convins ca se poate scoate si ceva bun de acolo. Sigur ca psihologia pana la un anume punct poate ajuta, pentru ca simplul fapt ca o persoana isi da seama ca are nevoie de ajutor, si pentru acest ajutor se duce la alta persoana, e deja un pas inainte, pentru ca e o urma de smerenie in asta, dar psihologia nu ne poate ajuta deplin.

Sa va dau un exemplu: ma duc la un psihanalist si ii cer ajutorul sa ma ajute sa-mi inteleg problema. Poate fi un om de stiinta excelent si sa faca o analiza foarte pertinenta a situatiei mele, si sa aduca la suprafata toate patimile mele ascunse, iar eu cand vad toate acestea, cad in deznadejde, nu pot sa fac nimic, nu am puterea sa le biruiesc. Dar atunci cand ne pocaim, cand cu ajutorul parintilor nostrii duhovnicesti incepem sa ne lucram pocainta, atunci dobandim si harul care ne ajuta sa biruim aceste patimi. In primul caz, harul e aproape absent. In cazul al doilea, harul este cel care vindeca. Asa ca adevarata vindecare vine prin pocainta. Pentru ca “intru lumina Ta vom vedea lumina“. Atunci cand suntem luminati cu lumina pocaintei vedem starea noastra advarata, cazuta asa cum e, dar ni se da in acelasi timp si insuflarea, inspiratia, prin care ne putem ridica din ea. Asa ca prima este omeneasca, cealalta este dumnezeiesc-omeneasca.

– Ce părere aveţi despre oamenii ce din frică sau din ruşine nu-şi mărturisesc unele păcate? Ce ar trebuie sa faca?

– Poate că daca ne smerim inaintea lor o sa-i încurajam să faca pasul acesta. Nu e un lucru mic. Din Scriptura stim ca pana nu murim nu putem trai cu adevarat, si aceasta este piatra de poticnire, a noastra, a tuturor crestinilor. Unii oameni din alte religii ne spun cu ironie: „Cum trăiti așa, ca porcii, avand o Evanghelie așa de sfântă, descoperită vouă?”. Acestea erau cuvintele unui imam catre un preot crestin care era misionar. Si Domnul spune ca grauntele de grau pana cand nu cade in pamant si nu moare, nu poate rodi. Si acolo ne poticnim toti. Dar cel care isi va pierde viata, o va castiga din nou si pentru vesnicie. Si haideti sa avem incredere in cuvintele Domnului, sa murim pierzandu-ne demnitatea in actul spovedaniei, si El ne va rasplati cu viata vesnica si cinstire si slava, in vesnicie. De fapt, toata viata noastra crestina nu este decat o scoala in care invatam cum sa murim, caci daca murim cum trebuie vom trai in vesnicie. De aceia primele cuvinte prin care Domnul S-a aratat Sfantului Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, ca sa-i insufle Apocalipsa au fost: Am murit si iata ca vietuiesc in vesnicie. Si asta este calea pentru toti cei care-L urmeaza pe Domnul.

– Cum putem birui gândurile rele, obsesiile care adesea ne stapanesc, si ne conduc la depresie?

– Avem nevoie de smerenie ca să putem primi har, harul care ne mângâie și ne da putere sa indepartam gandurile. Mi-e frica sa spun mai mult, pentru ca exista o cale, pentru cei care sunt sanatosi din punct de vedere psihic in care pot sa dobandeasca o minte curata, dar asta necesita o foarte buna sanatate psihica. Daca nu exista asa ceva e mai bine sa nu o luam pe acolo. Daca suntem sanatosi din punct de vedere psihic, cea mai buna cale de a birui gandurile rele este sa ne osandim pe noi inaintea lui Dumnezeu ca fiind cei mai nevrednici si cei mai rai. Atunci cand Sfantul Siluan se afla intr-un razboi urias cu gandurile rele a primit un cuvant de la Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Dumnezeu l-a invatat sa se considere pe sine vrednic de iad, dar sa nu deznadajduiasca. Dumnezeu i-a pus inainte iadul si el a iesit biruitor. El spune: “am inceput sa fac precum m-a invatat Domnul si mintea mi s-a curatit, si duhul marturisea in inima mea mantuirea“. Uneori, cand suntem munciti de un gand si nu reusim sa scapam de el nici printr-o chemare insistenta si continua a numelui Domnului, atunci daca ne pogoram mintea in inima si zicem: “Doamne, Tu vezi, eu sunt mai rau decat toti, miluieste-ma”, vom vedea ca gandul va fugi, va disparea, pentru ca, atunci cand ne pogoram cu smerenie, vrajmasul nu ne mai poate urmari. Vrajmasul este un duh mandru si el nu se poate pogori, nu se poate pleca. De aceea, Dumnezeu i-a spus Sfantului Antonie cel Mare ca prin smerenie putem scapa de toate cursele vrasmasului.

– Exista o legatura intre situatia precare in care se afla economia Greciei, si faptul ca Grecia este o tara ortodoxa?

– Cred ca da… Judecata Domnului incepe de la casa Domnului. Si daca dreptul abia se mantuie, atunci pacatosul unde se va afla? Daca suntem copii ai Bisericii Ortodoxe, suntem copii ai lui Dumnezeu, si judecata lui Dumnezeu va incepe de la noi. Dumnezeu si-a dat pe Unul-nascut Fiul Sau, la moarte, ca sa ne mantuiasca pe noi. Iar noi daca suntem cu adevarat fii si fice a lui Dumnezeu vom fi certati in multe feluri pentru a ne smerim si ca sa ne mantuim.

– Daca o persoana foarte apropiata ne raneste foarte tare, ne dezamageste, cum o putem ierta din toata inima? Mai putem sa ne deschidem inima fata de ea?

– Nu stiu care sunt imprejurarile, dar cred ca uneori Dumnezeu ingaduie asemenea lucruri ca sa ne desprinda de toate atasamentele noastre. Avem nevoie de o inima libera ca sa putem alerga pe urmele Domnului. Si adeseori in viata noastra, Dumnezeu ingaduie ispite, incercari, greutati, ca sa ne slobozeasca inima. Nu putem iubi fara o inima libera, sloboda. Si iubim cu adevarat atunci cand nu pacatuim. Cel care pacatuieste este rob pacatului, spune Domnul, dar cel care cu inima libera alearga pe calea poruncilor lui Dumnezeu, va fi rasplatit cu o inima largita.

– Daca parintii ne-au cocolosit si continua sa o faca la varsta maturitatii, cum ne putem castiga libertatea, sa devenim oameni responsabili, si sa biruim mania fata de parinti, pentru nerenuntarea la atitudinea lor?

– Cred ca prin intarira legaturii noastre cu Dumnezeu. Atunci vom primi discernamant si smerenie, ca sa devenim liberi fara sa ne razvratim.

– Cum putem lupta cu uitarea, nesimtirea si nepasarea fata de Dumnezeu? Ce sa fac atunci cand imi simt sufletul impietrit? Nu fac niciun efort in relatia cu Dumnezeu, iar acest lucru ma intristeaza.

– Aceasta este asa numita akedie. Etimologic akedia se traduce prin lipsa de interes, si in cazul acesta: lipsa de interes pentru mantuire. Cred ca putem, incetul cu incetul, sa biruim akedia daca tinem in constiinta noastra gandul ca traim in prezenta lui Dumnezeu. E ca in Sfanta Liturghie, cand noi slujim, si poate sa fie un intreg sobor de preoti, dar noi stim ca acolo e prezent Imparatul imparatilor, si toate miscarile noastre, toate gesturile prin care comunicam unii cu altii sunt facute in prezenta Lui. Daca pastram in noi gandul asta: ca tot ce facem noi se petrece inainte ochilor lui Dumnezeu, tot ceea ce facem, tot ceea ce gandim, tot ceea ce simtim, atunci cred ca putem invinge acest lucru. Si de asemenea, sa incercam sa punem o picatura de iubire in tot ceea ce spunem, in tot ceea ce facem, in tot ceea ce gandim despre ceilalti, fata de ceilalti. Si daca ne obisnuim asa, sa punem un pic de dragoste, o mica portie de dragoste in tot ceea ce facem in viata aceasta, incetul cu incetul ajungem sa mostenim marea portie de dragoste pe care ne-o vada Dumnezeu in viata cea vesnica.

NOTA: Am selectat acele raspunsuri pe care le-am socotit a fi mai de folos si mai inspirate, le-am trecut cu vederea pe cele care au starnit sau ar putea starni unele controverse sau chiar sminteli.

AUDIO – INTEGRAL intreaga conferinta de la Iasi:

– Descarcabila AICI