Psihiatrul ortodox Dmitri Avdeev despre RELATIILE DINTRE SOTI si PUTEREA RUGACIUNII MAMEI PENTRU FIII PIERDUTI
Despre relatiile dintre soti
– „Spuneti-ne, cand este recomandat pentru soti sa se abtina de la relatiile trupesti?” (Cristina A.)
– In posturi, in zilele de miercuri, vineri si duminica. Sotii ortodocsi se abtin de la relatii atunci cand copiii le sunt bolnavi sau cand intampina anumite greutati in familie. La fel, inainte de Sfanta Impartasanie. Numai ca fiecare cuplu de casatoriti trebuie sa procedeze rational, cantarind foarte bine circumstantele, fara ca cineva sa ia hotarari de unul singur.
– „In Evanghelie nu se spune ca in timpul posturilor omul trebuie sa se abtina de la relatiile intime. De ce trebuie sa ne abtinem totusi?” (Irina B.)
– Postul inseamna abtinere; abtinere de la placerile senzuale. De aceea, ar fi primitiv sa privim postul ca pe un regim alimentar si, in rest, sa ne permitem orice altceva. Postul este abtinerea de la distractii, posibilitatea unei concentrari aparte, stare de rugaciune deosebita. Postul este si refuzul unor activitati distractive. Presupun ca astfel poate fi privita si abstinenta de la relatiile conjugale. Este important sa tinem minte ca exista o masura a postului, si aceasta masura este definita de fiecare om in parte. De exemplu, omul poate hotari sa nu bea si sa nu fumeze de dragul lui Hristos si, in acelasi timp, sa nu promita ca va renunta la crenvursti cu omleta. Sigur ca Domnul va primi si un astfel de post. In cadrul postului exista si inlesniri; de exemplu, pentru cei bolnavi. Daca omul nu poate rezista fara lactate, atunci macar sa nu manance carne. Sau miercurea si vinerea, in timpul postului, sa nu manance nici chiar lactate.
– „Cum se poate abtine de la relatiile intime o femeie al carei sot este necredincios?” (Aliona C.)
– Aceasta situatie este, din pacate, des intalnita. In acest caz este nevoie de un compromis sanatos, dar acesta sa nu fie un compromis cu constiinta. Cel mai important, intr-o familie, este sa existe pace si intelegere. A initia relatii incordate datorita temei postului nu este spre binele nimanui. Exista posibilitatea ajungerii la o intelegere cu sotul privind abtinerea de la relatiile intime, macar in timpul pregatirii pentru Sfanta Euharistie. Daca omul iubeste, fie el si neobisnuit cu Biserica, poate face sacrificii, in acest sens, pentru sotia sa. Daca nu exista posibilitatea bunei intelegeri, atunci sotia trebuie sa lase de la sine si sa se roage lui Dumnezeu pentru inteleptirea sotului. Un parinte le spunea fiilor sai duhovnicesti ca raul nu trebuie sa aiba punctul de pornire de la noi. Aceasta regula trebuie sa se aplice in orice situatie din viata.
– „Oamenii credinciosi spun ca pana la casatorie tinerii nu trebuie sa aiba relatii intime. Dar daca dupa casatorie realizeaza ca unul dintre ei nu poate avea relatii intime depline, ce-i de facut?” (Svetlana V.)
– Daca vorbim aici despre impotenta barbateasca, atunci problemele de acest gen, care sa nu poata fi tratate, se intalnesc doar in 2-3% din cazuri. In 97-98% din cazuri aceste probleme sunt cauzate de disfunctii nevrotice, care sunt reversibile, in principiu. Pentru inlaturarea acestora este posibil sa fie nevoie de consultarea neuropatologului sau a urologului. Adesea, aceste probleme apar la inceputul casniciei, din cauza emotiilor sau atunci cand oamenii dau o importanta mult prea mare acestor relatii. De obicei, toate acestea se trateaza. Problemele de acest gen nu apar doar la barbati, ci si la femei. Daca omul are insa probleme ireversibile, atunci nu inteleg de ce barbatul nu a anuntat-o despre acestea disfunctie pe aleasa inimii sale. Intr-adevar, in unele cazuri, se poate pune si problema desfacerii casniciei. In orice caz, totul se rezolva de la caz la caz. Am urmarit nu demult o emisiune foarte interesanta, in cadrul careia se povestea despre oameni cu probleme mari in viata. S-a discutat cazul unui tanar care a avut un accident rutier in ziua nuntii si a ajuns invalid. Sotia l-a parasit la o luna dupa nunta, iar el a inceput sa bea si a incercat sa-si puna capat zilelor. Cu timpul insa a ajuns la credinta in Dumnezeu, a terminat facultatea si a devenit profesor. A intalnit mai tarziu o fata care a trecut peste starea lui fizica si a acceptat sa-i fie sotie. Iata, astfel, un exemplu de relatie care nu se bazeaza pe apropierea fizica, ci pe cea sufleteasca in primul rand.
PUTEREA RUGACIUNII MAMEI
A venit, nu demult, la mine o femeie de patruzeci si ceva de ani, care are un mare necaz: fiul ei se drogheaza. Situatia este, in cazul ei, una tipica: fiul nu considera necesar sa mearga la medic, nu este apropiat de Dumnezeu si de Biserica, comunica foarte putin cu mama si dispar diverse obiecte din casa. Femeia era toata plansa, obositia, chinuita. La prima vedere, situatia pare fara iesire.
Cum sa incep discutia in acest caz? Un mare rugator rus, Sfantul Serafim de Sarov, spunea: „Dobandeste duhul pacii si mii de oameni se vor mantui in jurul tau”. Noi nu tintim spre mii, bineinteles. In aceasta situatie concreta cel mai important era ca fiul si cei ai casei sa dobandeasca pacea launtrica si mantuirea. Am spus ca este foarte important ca ea sa se roage pentru fiul ei, sa-si reanalizeze viata, sa se pregateasca de o spovedanie generala. Trebuie realizata o insanatosire spirituala a mediului copilului bolnav. Cum se face aceasta? Se sfinteste casa, se face cununia cu sotul, daca aceasta nu s-a facut pana acum si daca sotul este pregatit pentru Taina. Fiul trebuie pomenit la slujbe. Toate aceste medicamente spirituale dau un rezultat simtitor.
I-am povestit femeii cazul unui medic, cunostinta de-a mea, care bea foarte mult si avea un mod de viata dezlanat. Ce-i drept, cu toate acestea, el iubea bolnavii si se purta frumos cu ei. Probabil ca din acest motiv s-a si milostivit Dumnezeu de el. Mama acestuia este o femeie profund credincioasa si numai ea stie cate lacrimi a varsat, in rugaciuni la Dumnezeu, pentru fiul ei. Nu exista insa nici o speranta de indreptare, familia medicului fiind pe punctul de destramare. Asadar acesta era intr-o stare grava si, de aceea, s-a asezat pe canapeaua de la trieri, atunci cand a vazut icoana Maicii Domnului din calendar. Nu-mi pot explica in ce fel a putut el sa se roage, avand in vedere starea sa, el, de fapt, nici nu stia rugaciuni, dar a simtit clar cum „mizeria” i-a zburat din cap. Mi-a povestit ca dupa aceea nu s-a mai putut aseza pe acea canapea. Acest om s-a schimbat intr-o clipa. A inceput sa creada si si-a dus si copiii la biserica. Sigur ca a si incetat sa mai bea.
In Scriptura este scris: Daca vei spune acestui munte sa se mute, se va muta… atunci cand citim aceasta avem indoieli, intrebandu-ne cum ar fi cu putinta una ca aceasta. Tocmai de aceea muntele nu se poate misca, fiindca nu credem aceasta. Si Apostolul Petru, avand credinta, a mers pe apa. Indrazneste!, i-a spus Domnul. Petru a intrat, dar, atunci cand s-a indoit, a inceput sa se afunde. La fel e si acest caz al colegului meu, care ne invata ca nu trebuie sa disperam, ci sa credem. I-am spus femeii care venise la mine ca nu exista vreun moment cand ea nu ar fi in Dumnezeu sau fara El. I-am aratat distanta dintre noi si am spus: aici este Hristos, fiindca ma rugasem de dimineata, iar Hristos a spus: Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, sunt si Eu cu ei. Si El vede si aude toate necazurile noastre. Daca nu schimba imediat lucrurile din rau in bine, inseamna ca nu atunci este, pentru aceasta, Voia Sa cea sfanta. Dar e posibil ca a doua zi, daca noi vom fi mai neprihaniti, pocaiti, daca ne vom mai ruga, lucrurile sa se schimbe. Vreau sa vorbesc aici despre puterea rugaciunii de mama. Dupa cum se spune in popor: „Rugaciunea mamei te scoate si de la fundul marii”.
Despre importanta rugaciunii materne si despre binecuvantarea acesteia am citit in amintirile Preasfintitului Serghie (Sokolov), episcop de Novosibirsk si Berd, raposat acum. El descria rugaciunile pe care le facea alaturi de mama sa. Atunci cand se incheiau rugaciunile, mama sa lua binecuvantare de la fiul ei, arhiereul. El o binecuvanta, dupa care isi pleca capul, pentru ca mama sa-l insemneze cu semnul crucii pe fiul ei, episcopul. Iata cat de importanta este binecuvantarea materna!
Luandu-mi ramas bun, i-am amintit femeii cuvintele Sfantului Apostol Pavel, din Epistola catre Corinteni: Credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui ca sa fiti ispititi mai mult decat puteti.
Si aceasta se stie foarte bine din experienta. Vin cateodata oameni la mine la consultatie si situatia lor este atat de grava, incat pare fara iesire. Dar, dupa o jumatate de an, intalnesti un astfel de om, care iti povesteste cum s-a rezolvat situatia lui. Si toate acestea li se intampla intr-o maniera la care nici eu si nici el nu ne-am gandit. Mila lui Dumnezeu este fara masura, iar daca El este implorat cu credinta, rugaciunea materna va fi auzita neaparat.
(din: “Femeia si problemele ei. Perspectiva psihiatrului ortodox”, Editura Sophia, 2010)
“Nici o picatura din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugaciunea mamei are mare putere“.
- “Fiul lacrimilor fierbinti este cu neputinta sa se piarda”
- Cuviosul Paisie despre rolul mamei in educatia copiilor
- Cuv. Paisie Aghioritul: RESPONSABILITATEA PARINTILOR PENTRU EDUCATIA COPIILOR
- Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA (I)
- Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA (II): “Prin rabdare se mentine familia”
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre viata de familie si nasterea de prunci
- De ziua “dumnezeiestii perechi” a Sfintilor Parinti Ioachim si Ana – Regretatul Pr. Constantin Mihoc despre relatia dintre sot si sotie
- Pr. Constantin Mihoc despre relatiile dintre sotii crestini si modul de vietuire a mirenilor (II)
- Cuv. Paisie Aghioritul despre lucrarea duhovnicului: “Manuirea sufletului cere delicatete…”. CAND E NEVOIE DE INGADUINTA SI CAND DE ASPRIME?
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre VIATA DUHOVNICEASCA IN FAMILIE
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Concluzia:cati fii pierduti, tot atatea mame care nu se roaga cu durere. 🙁
Fratilor admin, va multumesc pentru acest articol si as vrea sa fiu in consens cu dvs. prin urmatoarea evidentiere, dar si cu o marturisire personala despre cat poate rugaciunea mamei inaintea Maicii Domnului si fiului ei, Domnul nostru Iisus Hristos.
Evidentierea care mi-a placut este urmatoarea:
“…atunci sotia trebuie sa lase de la sine si sa se roage lui Dumnezeu pentru inteleptirea sotului. Un parinte le spunea fiilor sai duhovnicesti ca raul nu trebuie sa aiba punctul de pornire de la noi. Aceasta regula trebuie sa se aplice in orice situatie din viata” – intelept sfat, rugaciunea, jertfa pentru indreptarea aproapelui, atunci cand vorbele nu mai ajuta.
Iar despre RUGACIUNEA MAMEI pentru copiii sai, va marturisesc din proprie experienta, rugaciunea si jertfa mamei mele m-au intors la credinta ortodoxa. Prin jerfa si rugaciunea ei, Maica Domnului s-a milostivit si mi-a indreptat pasii, intr-o dupa-amiaza, din postul Nasterii Domnului, catre Manastirea Radu Voda din Bucuresti si am ajuns exact inainte de inceperea Paraclisului Maicii Domnului si tot atunci am auzit primele cuvinte de invatatura, la cateheza de dupa terminarea paraclisului, care s-au constituit pentru mine ca un izvor din care mi-am potolit setea dupa atatia ani de incercare si ratacire. Domnul sa binecuvinteze obstea Manastirii Radu Voda, impreuna cu staretul locasului de cult, care se osteneste pentru buna asezare si a noastra, a credinciosilor si comunitatii.
De atunci nu am mai parasit Biserica si iata ca peste putin timp se implinesc 6 ani de cand mi-am asumat credinta ortodoxa ca pe un mod de viata si de traire fundamentala, aplicata in toate situatiile de fiecare zi, serviciu, colegi, prieteni, familie.
Maica Domnului sa-i ajute pe toti cei aflati in ratacire, fara calauza si incercati sufleteste si sa fim siguri ca rugaciunile mamelor ajung mai repede inaintea Maicii Domnului si a Fiului ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Si asa ajunsi la liman, ca apoi sa ne intarim prin plangerea pacatelor, pocainta, spovedanie curata, canonul si comuniunea cu Domnul Iisus Hristos prin Taina Euharistiei si asa intariti sa ducem lupta cea buna, pana la sfarsitul vietii noastre spre mantuirea Sufletului. Amin !
Inca o data va multumesc pentru acest articol, am rememorat cu emotie ajungerea mea la liman, al aproapelui cel pierdut, care s-a aflat !!!!
Pierdut a fost si s-a aflat, mort a fost si a inviat !
Doamne ajuta !
De la Intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, s-au scris multe despre casatoria crestina si despre conduita barbatului si a femeii in cadrul acestei Sfinte Taine a Bisericii. Sfintii Parinti s-au ocupat si de acest subiect, dintre care Sf. Ioan Gura de Aur ocupand primul loc in ceea ce priveste echilibrul cu care a tratat aceasta problema. Si cand spun echilibru ma refer la faptul ca alti Sfinti Parinti au tratat mai ales aspectul comportamentului, atributiilor si rolului femeii in cadrul Sf. Taine a Casatoriei. In decursul veacurilor au curs rauri si fluvii de cerneala pe aceasta tema, cei mai multi autori, ca si cel de fata, barbati fiind, simtind nevoia sa abordeze tot unilateral acest subiect. S-au scris mai putine lucruri despre rolul, comportamentul, datoriile si responsabilitatile barbatului in cadrul casatoriei crestine, exceptandu-l bineinteles pe Sf. Ioan Gura de Aur. Daca mai sunt si alti Sfinti Parinti care au abordat din ambele directii problema, asi fi bucuroasa sa-i aflu.
In ceea ce priveste inteleptul sfat amintit mai sus: “…atunci so¬tia trebuie sa lase de la sine si sa se roage lui Dumnezeu pentru inteleptirea sotului. Un parinte le spunea fiilor sai duhovnicesti ca raul nu trebuie sa aiba punctul de pornire de la noi. Aceasta regula trebuie sa se aplice in orice situatie din viata”, si aici ca si in marea majoritate a textelor, problema este abordata unidirectional. Femeia este sfatuita sa aiba rabdare, sa se roage, sa se jertfeasca, sa lase de la sine, sa fie modesta, etc., etc., etc., toate pentru inteleptirea sotului, pentru ajutorul copiilor si pentru mentinerea unita a familiei. Toate cartile fluviu care s-au scris despre cum sa se comporte femeia in diferite situatii, mi se par minunate atunci cand au fost scrise cu bune intentii si spre ajutorul femeii, iar nu spre invinovatirea ei. Ma intreb insa de ce s-a scris atat de putin despre cum ar trebui sa se comporte barbatul in familie ca sot si ca tata, el reprezentand intelepciunea, si fiind factorul responsabil, adica decizional, lucru care cred ar trebui sa-i ingrijoreze mai mult pe barbati … Este asumata oare ideea ca barbatii cunosc aceste lucruri de la sine, sau ca nu da bine sa-i sfatuiesti pe barbati, sau ca ar putea privi toate aceste reguli ca pe niste restrictii care i-ar indeparta de Dumnezeu si de Biserica? Este asadar riscant ca un barbat sa sfatuiasca un alt barbat? Asa cum intr-o casatorie barbatul este comparat cu Iisus Hristos care este capul Bisericii, asa si Biserica este comparata cu femeia, adica asa cum Iisus Histos este capul Bisericii asa si barbatul este capul femeii. Dar ma intreb de ce s-a accentuat atat de putin spre deloc, pe faptul ca barbatii trebuie sa se asemene lui Hristos. Si ce a facut Hristos? Si-a dat viata pentru Biserica, S-a jertfit pentru noi toti. Spiritul de jertfa insa nu este asumat si de barbat asa cum ar fi firesc, dupa cum rezulta din exemplul viu al Fiului Omului, ci i se aminteste numai femeii ca trebuie sa se jertfeasca pentru familie. Doar ea! Ea trebuie sa-l inteleaga pe barbat, ea trebuie sa fie dotata cu diferite si variate calitati naturale sau dobandite, calitati care nu i se atribuie (macar partial) in mod explicit si barbatului. Este suficient ca barbatul doar sa existe? Care este rolul barbatului in familie? Ce rol are el ca sot si ca tata? Ii mai intereseaza pe barbatii din ziua de astazi aceste lucruri? Din experienta mea si a celor din jurul meu, interesul lor pentru o familie crestina si pentru copii, tinde asimptotic catre zero. Cat de importanta este rugaciunea tatilor pentru fiii lor, sau pentru sotiile lor? Cat de mult este constientizat spiritul de jertfa, care pune inaintea intereselor proprii meschine si egoiste, interesele familiei ca un tot, adica si ale sotiei si ale copiilor? Pentru ca daca ar fi ca barbatii sa ia in mod firesc exemplul lui Hristos, ei ar trebui sa fie cel putin la fel de jertfelnici ca si sotiile lor, daca nu CU MULT PESTE. Si dupa toate aceste sute si mii de sfaturi pe care femeile le-au primit de-a lungul veacurilor, dupa ce s-au pregatit minutios pentru intemeierea unei familii ca si centru al vietii lor, SURPRIZA (!), se lovesc de REALITATE. Adica pana la urma cunostintele lor vor folosi in cele mai multe cazuri la cum sa „negocieze” (imi pare rau alt cuvant mai potrivit n-am gasit), compromisul in familiile lor. Adica pana unde sa coboare stacheta compromisului, in asa fel incat pacatele facute sa nu fie mai mari decat divortul, adica ruperea Tainei Sfintei Cununii. Adica cum poate folosi o femeie cu succes toate aceste cunostinte acumulate, cand, pana la urma, ea trebuie sa asculte de barbat, indiferent daca ceea ce i se cere e bine sau nu. Si iarasi tot femeile sunt invitate sa se roage pentru apropierea barbatilor lor de Biserica. Oare si barbatii fac pentru femeile si copiii lor acelasi lucru, adica sa se roage? Sunt familii in care amandoi sotii pleaca la drum la fel de indepartati de biserica, si, cu timpul, statistic vorbind, femeile sunt cele care se apropie de credinta mai repede si in numar mai mare. Se adnaceste astfel un decalaj care deja constat ca este asumat de toata lumea (?!) intre credinta barbatului si cea a femeii. Iarasi tot femeia este invitata sa se roage ca barbatul sa se apropie de Dumnezeu. Sunt situatii, si nu sunt putine, in care femeia alearga de la duhovnic care o povatuieste de bine, la barbat, care ii cere sa pacatuiasca. Pana la urma este sfatuita sa cedeze, dar repet, pana unde poate merge cu aceste compromisuri? Raspunsul ar putea fi: depinde de situatia concreta a fiecaruia. Ce mare responsabilitate au duhovnicii! Daca de la femeie, aceasta fiinta slaba, fragila, sensibila si impresionabila, se asteapta rezolvarea problemelor intr-o familie, atunci de la barbat acea fiinta, rationala, lucida, calma, puternica si echilibrata, ce se asteapta? Cred ca si in familie ca si oricare domeniu al vietii noastre asteptam rezolvarea problemelor de la fiintele cele mai vulnerabile, exploatandu-le cu mult mestesug vulnerabilitatea, pentru ca sa scapam de responsabilitati, si pentru ca SE POATE.
In ceea ce ma priveste, acesta este ultimul articol din aceasta categorie la care mai comentez ceva. Mi-am dat seama ca nu foloseste. Lumea tot la ale ei interese si probleme se gandeste, inchizand ochii si astupandu-si urechile. I-asi ruga pe toti daca au timp si interes in acest domeniu, sa citeasca cele scrise despre familie de Sf. Ioan Gura de Aur, si bineinteles cele scrise in Noul Testament. Daca am pune in practica tot ceea ce scrie acolo, am trai inca de pe pamant ca si in Rai.
multumesc pentru comentariu, antuza!
si eu ma confrunt cu aceleasi probleme/indoieli. Din experienta spun ca duhovnicii ii menajeaza pe barbati. Daca ar fi mai fermi, fara a face concesii, multe probleme s-ar evita. Eu cunosc multe femei ranite, apoi lasate sa se descurce singure ( ca are Dumnezeu grija si de ele), tocmai de acesti barbati ” crestini” care nu-si cunosc decat drepturile, nu si datoriile.
antuza,
Sf Apostol Pavel: barbatul sa iubeasca pe femeia sa, precum Hristos Biserica.
Ce altceva ar mai putea adauga Sf.Parinti? Nu le-a pus destul in carca apostolul?
Eu ma infricosez de aceste cuvinte.
parca as fi scris eu aceste randuri, nu ai d c sa stepti nici un raspuns…multumesc!
Va raspund eu de ce se adreseaza femeii.. cu multi ani in urma am citit ceva pe tema asta.. si se spunea acolo asa: Femeia este organul mai receptiv, mai sesnsibil al familiei crestine, de asta si diavolul a ispitit-o pe Eva si nu pe Adam.. Adam a urmat-o fara sa carteasca.. Nu s-a opus deloc..femeia este ochiul familiei.. Daca ochiul tau va fi curat atunci tot trupul tau este curat..dar daca nu.. daca luminatorul familiei este bolnav apoi degeaba sanatatea picioarelor si efortul lor ca vor fi ghidati drept in .. canal.. dar asta in familie.. iata si de ce i se mai recomanda femeii sa taca si sa fie smerita ,caci carteala intr-o femeie ranita si orbita de pacat atrage dupa ea ,conform cu legea duhovniceasca de mai sus, pieirea sigura a multor suflete.. asa ca femeia este mai bine si pentru ea si pentru toti sa taca.. rare cazuri cand nu.. Maica Siluana imi spunea ca maicutele spre deosebire de calugari sunt mult, mult mai invidioase una pe cealalta, de fapt asta lipseste aproape cu desavarasire la barbati, in schimb la femei ,necesitatea de a-l trage cu tine in groapa pe celalalt este teribila.. Nu ar fi fost PORUNCA nici ca femeia sa taca si nici ca barbatul sa fie cap daca lucrurile nu ar fi fost contrare in lume.. ca altminteri nu mai era nevoie de porunca, intelegeti? dar ca sa combata aceste boli sufletesti s-au dat aceste PORUNCI de la Duhul Sfant sunt toate.. Plus ca toate celelalte porunci i se adreseaza si barbatului adica indemnul la iubirea femeii sau nici femeia fara barbat si nici barbatul fara femeie..Ca nimeni sa nu fie subjugat.. dar rana sa nu mai sangereze.. ca prin sfatul femeii s-a cazut in pacat.. asa ca femeia e mai indicat sa taca.. pana se vindeca.. asa cum e cazul Maicii Siluana..Stim cu totii ca inclinatia este ca barbatul sa faca ce spune femeia sa ,asa ca ea conduce.. porunca data femeii nu este o scadere in “rangul” femeii ,ci dimpotriva, ii arata importanta ei ca femeie, o subliniaza si o ajuta sa se corecteze.. In acelasi chip Sf Isaac Sirul numeste firea cea slaba a omului ca o dovada de iubire a Creatorului avand in vedere ca asta dovedeste tocmai cata onoare are faptura umana,caci este creata sa nu traiasca prin sine ci prin insasi Viata Creatorului Sau.. de asta nu era nevoie ca omul sa aiba putere prin sine.. ati inteles..cam asa si cu femeia.. nu sunt o stirbire aceste porunci ci o dovada de pretuire si o subliniere a importantei femeii..
Doamne ajuta siiertati-ma daca am gresit in ce am spus!
Asa e-REALITATEA este cu totul alta.
Chiar, oare de ce spune Apostolul:
Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea.
Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită.
Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva.
Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă.
Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.?
Deci “statistic vorbind” 🙂 femeile se mantuiesc mai repede si in numar mai mare.
Pace
Atata doar va rugam pe toti cei care mai comentati aici, sa aveti grija sa nu ajungem iarasi in “razboiul sexelor” de la precedenta postare despre casatorie. Nu e crestineste si nu dorim sa lasam din nou ispitele de atunci sa reapara si sa tulbure din nou apele. Sa incercam sa scriem cu empatie, cu delicatete si cu grija pentru surorile si fratii nostri, chiar cand ni se pare ca gresesc. Sa incercam sa intelegem si partea de dreptate din observatiile cuiva cu care nu suntem de acord sau experientele dureroase care pot sta in spatele unor idei care pot sa fie chiar si putin exagerate, generalizate. E bine sa recunoastem fiecare parte datoria si pacatele noastre. Fiecare insemnand EU.
Mesajul de fata nu se doreste a fi o critica la adresa cuiva, ci este numai…. preventiv 🙂 Va multumim!
@antuza,
Cred ca antuza facea referire la familiile unde predomina abuzul (fizic, emotioanal, religios, intelectual, financiar, etc.). Intr-o situatie abuziva intr-adevar se poate vorbi despre un dezechilibru grav, caci femeia “este obligata” sa faca tot mai multe compromisuri, crezand ca toate sunt spre binele familiei. De fapt ea a ales sa faca aceste compromisuri, deoarece in mod normal femeia, la fel ca si barbatul, este dotata cu vointa si constiinta proprie. Pana la urma ea ajunge sa se compromita de tot, devenind extrem de vulnerabila si de neajutorata (dependenta de sot), si pierzandu-si demnitatea umana si respectul de sine… De cele mai multe ori prin modul lor de a comunica si de se comporta cu sotii lor, femeile contribuie ele insele la mentinerea acestei stari nesanatoase (toxice) de abuz sau de codependenta, cu efecte daunatoare mai ales daca sunt la mijloc si copii.
Cred ca supusenia femeii indica faptul ca femeia, prin natura sa, are aceasta disponibilitate de a se arata mai blanda (rabdatoare), afectuoasa si impaciuitoare (necartitoare). Insusi parintele Paisiei Aghioritul ne invata ca femeia are darul de a-l odihni pe barbat. Bineinteles ca aceasta afirmatie nu exclude reciproca, caci in zilele noastre tot mai multe femei au serviciu, altele fac si cariera!:). De asemenea, femeia are sadit in ea acest spirit de jertire in sensul de daruire, pe care daca nu si-l cultiva, se iroseste ca fiinta umana.
In privinta rugaciunii, fiecare in parte are datoria de a se ruga pentru sot (sotie), copii, parinti, rude si cei apropiati (cel putin). Iar in familia crestina ne mantuim impreuna, nu individual, si de aceea nu cred ca am putea spune vreodata ca am ajuns la o culme a virtutilor, si iata, de acum inainte nu mai e nevoie de asa multa rugaciune pentru sine/celalalt. Ma iertati!
Asa e. Nu mi-a trecut nicio clipa prin minte ca sunt experiente personale ci doar considerente generale. Am gresit si imi cer iertare.
EU … n-am inteles de ce am fost facuta femeie…si m-a revoltat nu faptul ca trebuie sa ascult, ca asta e sau poate fi aducator de liniste,e un dar, dar pana unde sa fac ascultarea ca sa fie ascultare de Dumnezeu…a fost mai greu…si felul in care deciziile trebuie luate in ascultarea asta de sot, sa nu inceapa “raul”…si am zis “daca eram eu barbatul…”.Dar de acum nu mai vreau asta!
Da, m-am amagit ca prin casatorie asculti de sot si te pui sub un adapost…si cand a inceput sa curga (si) apa prin acoperis nu mi-a mai placut…
Pe care din cei doi ii ploua mai mult nu stiu dar stiu ca femei au fost mironositele asa ca ma bucur ca sunt femeie…si a purta in pantece e ceva ce stiu numai femeile cum e …asa ca am fost cea prin care au venit pe lume copiii mei…
Poate nu-mi e mai usor decat sotului meu dar eu am purtat copiii in pantece, eu trebuie sa ma rog pentru ei…si cam ce altceva are de facut o femeie care a nascut…decat sa-si iubeasca “puii”…si cum ii poate iubi decat cu ceea ce a fost daruita sa poata… Si daca face asa cum e indemnata de Sfintii Parinti abia atunci lasa sa se implineasca ceva ce nu e de la ea…si se…bucura ca mama, ca sotie si ca fiica duhovniceasca…si sarcina ei (poate) devine usoara…
Si numai cat vom primi ne va fi bucurie aceasta supunere…care iata, in dar i se cere femeii…si pretuiesc ca am fost facuta femeie…
Sa ma iertati!
floarea,
duhovnicii nu ii menajeaza pe barbati.
Acestia se straduiesc sa o ajute pe femeia “ranita” sa nu sufere in zadar, ci spre mantuire. Ce folos daca femeia isi face datoria de mama si sotie crestina daca exista cartire?
Daca nu poate sa evita suferinta, duhovnicul incearca sa o transforme in treapta spre mantuire.
Referitor la “puterea de rugaciunea a mamei”, aici nu e vorba de nicio “discriminare”, ci tocmai de un dar, de o harisma, strans legata de chemarea maternitatii si de insusirea unei mai mari si mai profunde disponibilitati de jertfa, de traire a iubirii pentru copiii sai pana la capat. Datoria sotului/tatalui este aceeasi in privinta rugaciunii, ca in toata celelalte privinte, dar, pur si simplu, ca linie generala, puterea lui nu este aceeasi, fiindca, pur si simplu, … “una este mama”. Dupa cum Una este si Maica Domnului. Iar asta inseamna o inaltare a femeii, nicidecum o inferiorizare a ei. Ca tati, unii dintre noi suntem efectiv gelosi pe aceasta putere harica data de Dumnezeu a mamelor… 🙂
Dincolo de aceasta, este, din pacate, dureros de adevarat ca multi barbati sunt, mai degraba, destul de superficiali si de comozi in ceea ce priveste asumarea responsabilitatilor lor familiale, incepand cu cele duhovnicesti, ca adesea se indreptatesc foarte mult si incearca sa lase greul pe umerii sotiei si mamei… De asemenea, din pacate, se intampla ca unii duhovnici sa aiba ei insisi o anume inclinatie usor (sau mai mult) misogina, sa sufere de aceasta boala de moarta a trufiei barbatesti, a dorintei de stapanire, si atunci, mai ales daca nu au trecut prin anumite experiente mai dureroase, sa nu poata, efectiv, sa inteleaga suferinta si sensibilitatea femeii, sa aiba tendinta de a o hiper-responsabiliza si a o culpabiliza pana la deznadejde, de a-i induce angoase si sentimente de vinovatie artificiale. Pur si simplu unii duhovnici mai “canonisti” parca nu au inima sa poata intelege persoanele din fata lor si dincolo de “litera legii”, sa le trateze ca pe niste suflete, sa le vada problemele nuantat, in contextul lor. Despre cei care brutalizeaza astfel duhovniceste, dispretuind si batjocorind, sau profitand de sensibilitatea (reala, nu inchipuita) a unei fiinte mai slabe, Cuviosul Paisie spune, nici mai mult, nici mai putin decat ca “nu sunt oameni”. Din pacate, da, unii cred ca barbatului i se pot permite si ierta mult prea multe, ca barbatul ar fi mai putin sau deloc vinovat in caz de (prea)curvie sau de ucidere (avort), ca el este suficient daca aduce bani in casa, etc. Insa asa ceva nu are nimic de-a face cu gandirea crestineasca. Intr-adevar, pentru aceasta ar trebui facut ceva mai mult, pentru ca nu este normal sa se creada ca unii au numai drepturi si altii numai responsabilitati. Iar aici marea, imensa problema este ca, daca se ajunge la asa ceva, inseamna ca A MURIT IUBIREA sau ca… nici macar nu a existat, ci totul a inceput exclusiv de la patima carnii, si atunci… acela este pacatul originar.
Nu e normal sa se faca orice fel de cedare, bineinteles, doar din motivul supunerii fata de barbat. De altfel, supunerea ar trebui sa fie RECIPROCA in ceea ce priveste datoriile si neputintele legate de viata conjugala. In niciun caz pana la pacate contra firii, pana la contraceptive si la avort, in niciun caz pana la pacat, in general. Pana acolo, oricare dintre sotii care au “partenerul de viata” necredincios (si sunt si cazurile cand este vorba de femeie), trebuie sa procedeze cu mare delicatete si discernamant, cu ajutorul unui indrumator duhovnicesc bun, ca sa vada pana unde poate merge cu compromisul si de unde trebuie sa se faca sabie… Sunt si cazuri, tot mai multe, din pacate, in care despartirea devine raul cel mai mic, chiar daca trebuie facut totul ca sa nu se ajunga acolo. Insa am intalnit si situatiile in care unul dintre soti DOAR SE INDREPTATEA referitor la pericolul divortului, ca sa-si poata permite mai multe concesii facute pentru viata duhovniceasca, scufundandu-se si el/ea in viata lumeasca sau chiar dobitoceasca a celuilalt sau, pur si simplu, rasfandu-se, mintindu-se, pentru a masca astfel faptul ca… tine prea mult la niste pacate, la un mod de viata dupa trup, pentru a renunta la ele… Uneori e doar o minciuna ca sotul/sotia ma obliga sa fac cutare lucru, sa ma imbrac nu stiu cum, etc. E o scuza care “tine” prea usor, din pacate, la duhovnicii care nu ai in vedere DECAT sa nu fie divort, si atunci ajung sa “binecuvanteze” orice compromis cu lumea, orice cedare, orice capriciu al unui sau al altuia…. Pai si atunci, cum sau la ce il mai poate ridica cel mai credincios pe cel mai putin credincios?
Totusi nu ar trebui generalizata niciun fel de experienta, pentru ca riscam sa privim realitatea printr-o prisma care poate sa deformeze grav, fiind unilaterala si mult prea incarcata de rana adanca a propriei suferinte, inca nevindecate si care ne poate face sa cadem usor in extrema cealalalta si sa nu putem iesi niciodata din revolta si resentiment. Tortionarii nu pot fi niciodata justificati, insa cel care nu poate ierta se chinuieste si mai mult, singur, pe sine.
Exista apoi si reversul, si exista tot mai mult, dupa observatiile noastre, pe masura ce roadele ideologiei feministe incep sa se faca simtite si in spatiul bisericesc. Exista si destui soti care duc aproape tot greul duhovnicesc al unei familii si exista si tendinta, opusa, a unor duhovnici de a favoriza si a indreptati, din principiu, femeia, ca fiind mai slaba, avand mai ales in minte experientele de prigonire casnica a ei (foarte raspandite), exista, uneori, si confundarea sensibilitatii cu rasfatul, cu iubirea de sine si cu justificarea patimilor si a dorintelor lumesti. Sau alimentarea iubirii de stapanire si a ambitiei femeiesti. Din pacate, cunoastem destule cazuri in care s-a aplicat dictonul “cherchez la femme”, cand a fost vorba de a gasi cauza prabusirii duhovnicesti a unei familii…
Pur si simplu realitatea e extrem de diversa, de amestecata, marea problema, generala, fiind, mentalitatea lumeasca si indreptatirea patimilor proprii, fie ca ea inclina balanta intr-o parte, fie in cealalta. Aici avem TOTI de lucrat. Machismul si feminismul, misoginia si misandria sunt “erezii” si boli la fel de grave, fiind toate efecte ale neasumarii serioase a vietii duhovnicesti.
@ Ioana:
E foarte important accentul pe care l-ati pus acum. Dar e adevarat si ce spun Floarea si Antuza, in alte cazuri, in care se ajunge la o culpabilizare nefondata, anormala, bolnavicioasa a femeii, careia i se imputa sau i se cere totul, punandu-i-se poveri peste poveri, fara nicio mangaiere sau incurajare (duhovniceasca), atunci cand si sotului i se poate cere ceva (cand si el se spovedeste, de pilda). E foarte greu de avut in vedere toate aspectele, toate situatiile… Problema este ca fiecare sa fie sincer cu el insusi, pana la urma. Si sa nu foloseasca spre indreptatirea intru alintare de sine, vesnica cartire si tinere de minte a raului faptul ca este inteles, mangaiat, incurajat… Uneori faptul de a ne simti intelesi este folosit numai pentru a spori in iubirea de sine si a ne cultiva mai linistit patimile. Dar alteori, daca nu intelegem durerea si sensibilitatea autentice ale cuiva, il putem si ucide sufleteste cu sfaturi moralizatoare nepotrivite. Sau chiar si numai cu raceala noastra. Din pacate, prea putin se cultiva in biserica disponibilitatea spre identificare cu celalalt, se vorbeste mult despre iubire, la modul teoretic si abstract, dar se cultiva raceala sufleteasca, egoismul.
admin,
eu nu am comentat la comentariile dumnealor din spirit de contrazicere – dimpotriva, am vrut sa le ajut sa accepte niste realitati pe care le traim noi sau cei apropiati noua.
Suferinta exista. Trebuie sa ne-o asumam si sa mergem mai departe, in sus, spre Cer, nu sa ne coboram la iad.
Si apoi, daca noi ne mantuim, poate gasim indrazneala si rugam pe Domnul si pentru sotul/sotia care s-a ratacit.
ioana,
da, exista duhovnici misogini, la care daca apelezi, mai mult rau iti fac decat sa te ajute. Adica il ajuta pe sot/logodnic sa se indreptateasca si sa fuga. In timp ce, cu un sfat potrivit, lucrurile s-ar fi putut indrepta.
nu cred ca se mai pot aduce completari la cele scrise de admin mai sus. un comentariu foarte frumos care denota discernamant, intelepciune si grija pentru aproapele
Hmmm…Frumoasa “gradina”,vrednic(i) “gradinar(ii)”…;)
floarea,
daca v-am suparat,iertati-ma.
Aveti dreptate, sunt si duhovnici asa cum spuneti dvs, unii chiar cu reputatie de mari duhovnici (vedeti la dl Gigel Chiazna despre misogismul pr.Nichita).
Poate ca ar fi mai intelept din partea noastra sa mergem la preotii de mir care avand familie, mai usor pot intelege problemele acestea.
Si da, inca o data administratorii au dat dovada de maturitate duhovniceasca.
admin,
daca Domnul a dat femeii maternitatea, a dat si barbatului preotia. 🙂
La El toate sunt “bune foarte”!
@admin:
Care este motivul pentru care nu mi-ai aprobat raspunsul catre innocentul si vlad? Este ceva neadevarat, sau incorect, sau care nu corespunde realitatii in cele scrise de mine? Si daca da, ce argumente imi aduci? Asteptam o lamurire legata de aceasta cenzura, care credeam ca o sa vina de la tine, fara a fi nevoita sa ti-o cer explicit eu.
@ Antuza:
Am anuntat deja ca nu mai dorim – si la sfatul unui parinte, recunoastem – sa lasam comentariile care pot sa starneasca mai mult cearta, din cauza generalizarilor exagerate si care… nici nu sunt exprimate prima oara. Nici din punct de vedere teologic sau duhovniceste nu suna deloc corect si nici ziditor modul in care ati pus problema legat de Adam.
Am incercat sa va reprezentam cat am putut partea de dreptate pe care o aveti prin ceea ce am scris mai devreme, dar exista si o mare parte de excesiva generalizare, scrisa un pic cam resentimentar si provocator, iar dupa experientele de la discutiile precedente am decis sa nu mai lasam ceea ce risca sa starneasca furtuni. Credem ca deja s-a pus problema si care va doare, iar insistenta nu ajuta. Cu atat mai mult cu cat ati si promis ca nu veti mai insista cu acest subiect. Cum am mai spus, e bine sa vedem ceea ce si noi insine avem de slefuit si de lucrat cu noi insine.
Iertati-ne daca v-am suparat, va rugam!
Îndrăznesc să spun că, deşi problema în discuţie este duhovnicească, tendinţa este să se iasă din această acest cadru. Dacă-l iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştrii nu mai punem problema bărbatului şi a femeii, ci poblema mântuirii pe calea şi prin tainele bisericii. Dumnezeu ne-a dat aceleşi porunci tuturor. Am venit pe lume aşa cum ne-a fost dat şi trebuie să ne ducem crucea ce ni se cuvine fiecăruia. Sfinţii care au vorbit despre familie nu au părtinit bărbaţii dacă au accentuat poate cumva mai mult îndatoririle femeilor. Oare nu toţi vorbesc despre necesitatea despătimirii şi despre urmările păcatului pentru toţi – bărbaţi şi femei – ? Cine dintre ei a învinovăţit femeia şi a scuzat bărbatul ?. Fmilia ortodoxă, dacă urmează învăţătura bisericii în duhul sfinţilor părinţi, este ferită de primejdia păctelor de moarte şi de lipsa dragostei dintre soţi . Dragostea creşte în curăţie dar, piere în păcat. O vorbă din popor spune că ,, unde-i dragoste puţină, lesne-i a găsi pricină’’. Într-o familie bolnavă ambii soţi sunt bolnavi. Fiecare cu patima sa. Unul cu păcatul altul cu învinuirea şi fiecare cu dragostea pentru sine. Unii învinuiesc tot neamul femeiesc sau bărbătesc pentru eşecurile lor, alţii pe Adam, pe Eva, şi chiar pe Dumnezeu. Ce folos avem dacă acuzăm femeia sau bărbatul ori dacă dăm dreptate unuia sau altuia ? Putem noi oamenii să judecăm fără să greşim ? Admin a pomenit cele mai importante derive omeneşti în această privinţă. Dacă avem în vedere spusele sf. Ap. Pavel din Epistola către Corinteni : ,,Credincios este Dumnezeu, El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi ‘’ şi de credem cu tărie în Dumnezeu luptând pentru despătimire sinceră, trăind pocăinţa ca pe singura şi sigura rezolvare a problemei noastre , pe calea şi prin tainele bisericii, crucea nu va mai fi povară şi motiv de discordie şi de învinuire,iar răspunsul lui Dumnezeu nu va întârzia să apară. În toate timpurile au fost femei de mare vrednicie şi sunt cu siguranţă şi astăzi, dar ca să fie astfel nu cred că-şi pun problema în modul acesta, ce te duce totuşi cu gândul vrând ne vrând şi la emancipare şi feminism. Biserica în atâţia ani de existenţă a agăsit rezolvarea tuturor cazurilor cu care s-a confruntat şi Dumnezeu a răspuns tuturor celor cu astfel de probleme care i-au cerut sincer ajutorul. Dacă în familie unul este curat şi iubeşte sincer, acela va birui, pentru că ,,dragostea îndelung rabdă, dragostea nu caută ale sale ….şi toate cele enumerate de sf. Ap . Pavel. Vă rog să mă iertaţi.
@ admin si ceilalti,
Intr-adevar, pare aproape imposibil sa orientam discutia intr-o directie sau alta, fiind vorba despre o diversitate atat de mare de ganduri, opinii, sentimente si experiente personale, exprimate in perspectiva preponderent feminina/feminista, machista-conservatoare, crestina, psihologica, filosofica, s.a.
Eu sunt de parere ca barbatul este favorizat nu atat de biserica cat de catre societatea noastra de tip patriarhal (inca). Barbatii romani ii avem asa cum ii educam de mici, prin familie, prin scoala si de catre societate. Daca le insuflam sa dea dovada de respect, sa ajute si sa ocroteasca femeia (respectiv pe toate femeile), incepand cu mama, sora, colega de clasa, etc., sunt convinsa ca ei vor fi mult mai pregatiti pentru viata de familie, pentru a-si asuma niste raspunderi elementare si a nu lasa povara casniciei pe umerii firavi ai femeii. [O relatie adevarata intre doua persoane de sex opus se bazeaza pe respect. Iubirea fara respect este foarte greu de conceput si de asumat… deja vorbim aici de luarea crucii, de o viata duhovniceasca sporita…]
Dar cum sistemul educational romanesc este asa cum stim cu totii :(, singura speranta ramane deocamdata in familie si in biserica ortodoxa. Cele doua institutii ar putea sa colaboreze mai bine, de pilda se pot organiza seminarii/conferinte/programe pentru tineri care sa-i pregateasca pentru rolul de soti si apoi de parinti. Dar nu numai pentru tineri ar fi acestea indicate, ci si pentru familiile care se afla in criza, in pragul divortului sau in care unul din soti se confrunta cu o dependenta (viciu), somaj, depresie sau alte probleme. Familia ar trebui ocrotita si de catre stat, nu numai la nivel declarativ ci si practic.
Nu am cunostinta daca aceste lucruri se practica deja in Bucuresti sau in alte orase din tara. Ma gandesc ca ASCOR-ul si alte asociatii crestine se implica probabil pe aceasta linie [Eu vorbesc cumva de pe margine intrucat nu ma aflu in tara]. Preotul duhovnic le poate recomanda tinerilor care doresc sa se casatoreasca sa urmeze un astfel de program inainte de a face pasul decisiv! Parintele Nicolae Tanase si Maica Siluana Vlad vorbesc foarte frumos despre dragoste si problemele tinerilor. Maica are si un seminar online “Sa ne vindecam iertand” pe care va incurajez sa-l urmati daca aveti resentimente fata de soti, de barbati in general, ori fata de alte persoane. Multe din aceste probleme si nemultumiri isi au originea din traumele suferite in copilarie si in urma insusirii unor modele gresite de la o varsta frageda (oferite de tata, de mama, precum si de alti adulti cu influenta in viata copilulul). De asemenea, exista o intreaga literatura de specialitate (psihologie crestina), si in acest sens va pot pune la dispozitie cateva titluri. Atat barbatii cat si femeile ar avea de castigat daca s-ar informa mai mult si daca s-ar lasa ajutati, lasand deoparte stanjeneala si mandria nejustificate. Bineinteles ca exista Sfintele Taine, rugaciunea, dragostea prietenilor care ii pot sustine.
As vrea sa vad ca exista cateva raze de speranta si ca nu ne prabusim intr-o mare de deznadejde, de frustrari si de suferinta izvorate dintr-un sentiment de nedreptatire. Stiu ca e nevoie de compasiune in cazuri din acestea mai disperate, insa trebuie intinsa si o mana de ajutor si trebuie initiat ceva concret. Aceasta o putem face la nivel individual (de la om la om), de familie ori de comunitate. La nivel de societate probabil ca va mai dura o vreme pana cand mentalitatea conservatoare de tip patriarhal va disparea…
Ma iertati daca am vorbit la modul prea general sau prea particular!
Doamne, ajuta!
Am gasit f interesanta viata Sf Iocob Persianul (un sfant poate mai putin cunoscut) si exemple graitoare de sotie si mama crestina
http://www.manastirea-sireti.md/index.php/ro/sf-iacov-persul
asta in legatura cu : pana unde poate merge compromisul intr-o familie
Atata adevar exista in cele scrise de Sf.Ioan Gura de Aur si Sf.Ap.Pavel referitor la femeie,barbat,casatorie, incat doar cei ce duc lupta cea buna plina de jertfelnicie il considera vrednic de urmat si nu cartesc in fata lui.
Sunt mama a cinci copii si sotia unui barbat care,numai prin propria-mi jertfa s-a lasat convins in a urma calea adevarului.Cu cat dorinta mea devenea mai puternica de a merge pe aceasta cale,cu atat luptele deveneau mai crancene.
Ma adapam de multe ori din scrierile Sf.Parinti si imi dadeam seama ca lupta nu era decat cu propriile-mi patimi,ca desi sotul imi era potrivnic in toate cele duhovnicesti,el nu facea altceva decat sa-mi sporeasca evlavia si dorinta de a lupta mai departe.Si in fiecare lupta care venea prin sotul meu ,desi imi parea de neinvins,Hristos iesea biruitor,facand ca ambii sa inaintam si sa ne dam seama de lipsurile noastre.Nu de putine ori mi-am pierdut rabdarea,dar in situatiile limita nu intarzia da a veni ajutorul lui Dumnezeu.
Nimic nu face ca o persoana sa inainteze mai mult duhovniceste decat aceasta stare de jertfelnicie.Daca vom vedea mai mult lipsurile celuilalt de langa noi decat pe ale noastre,atunci ne luptam cu morile de vant si nu suntem in adevar.Dumnezeu a daruit femeii aceasta comoara de mult pret:sensibilitatea.Din acest dar nepretuit izvoraste mila ,dragostea si rabdarea.In concluzie doresc sa spun ca nu exista nici o potrivnicie care sa nu fie necesara despatimirii noastre si spre mantuirea noastra.
“Fericiti cei ce plang,ca aceia se vor mangaia”!
http://oameni-si-demoni.blogspot.com/2010/11/erata-la-un-act-de-donatie.html
http://www.ziarullumina.ro/articole;1421;1;47517;0;Moda-familiei-la-distanta.html
NU-MI PLACE DELOC FORMULAREA “PSIHOLOG ORTODOX”.NU CRED CA UN ASTFEL DE PERSONAJ POATE SUBSTITUI IN NICI UN CAZ ROLUL DUHOVNICULUI.PSIHOLOGIA SE INVATA IN SCAUNUL SPOVEDANIEI,SUB ACOPERAMANTUL SFANTULUI DUH SI MAI PUTIN DIN REACTIILE SUBIECTILOR…
@ Cristi G.:
E vorba de psihiatru in acest caz, adica medic. Este o profesie, exista ca atare, iar adaugirea e facuta ca sa se arate ca e vorba de un om cu convingeri si lucrare ortodoxa. Nici vorba sa se substituie duhovnicului, ci este doar cale catre el, catre Biserica, prin locul si rolul incredintat lui in lume, si reusind sa induhovniceasca si cunostintele de specialitate, sa le subordoneze invataturii ortodoxe. Chiar nu e cazul de prejudecati si suspiciuni.