RAVNA FARA SOCOTINTA sau boala “supercorectitudinii”
Cuviosul Seraphim Rose:
-
Vladimir Soloviev, in parabola sa asupra Antihristului, are o introspectie valoroasa, scriind ca Antihristul va zidi pentru ortodocsi un muzeu al tuturor antichitatilor bizantine posibile, numai sa i se supuna lui. Astfel ca si prea multa “corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte toata fascinatia asupra “satisfactiilor duhovnicesti” (“conforturi spirituale”) ale modului de viata ortodox, caci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din ziua de astazi – ortodocsi, dar nu si crestini.
-
Ca ortodocsi, nu trebuie sa credem ca putem fi duri, reci si corecti, ramanand pe mai departe crestini. Nu acestea sunt temeliile crestinismului.
-
Cu mintile noastre calculate, rationaliste, este foarte usor sa credem ca suntem plini de ravna si de strictete, pe cand in realitate ne lasam, mai ales, in voia patimii noastre pentru dreptatea sinelui.
-
Un episcop vechi-calendarist grec ne-a scris ce rau nemasurat a fost facut Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste “boala corectitudinii”, atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au “dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevarat “boala” atunci cand este administrata fara dragoste, ingaduinta si fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva. O astfel de “corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.
Cuviosul Paisie Aghioritul:
-
Odata am spus cuiva: ‘Ce esti tu? Luptator al lui Hristos sau luptator al diavolului?‘ Crestinul nu trebuie sa fie fanatic, ci sa aiba dragoste fata de toti oamenii. Cel ce arunca cuvinte fara discernamant, face rau, desi ar fi si drepte. Am cunoscut un scriitor care avea multa evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care patrundea in profunzime si tulbura. Odata imi spune: ‘La o intrunire am spus asta si asta unei doamne’. Dar in modul in care i-a vorbit a terminat-o. A jignit-o inaintea tuturor. “Asculta – ii spun – tu arunci in ceilalti cu coronite de aur cu diamante, insa asa cum le arunci spargi capetele, si nu numai pe cele sensibile, ci chiar si pe cele tari‘. Sa nu aruncam cu pietre in oameni… in mod crestinesc.
-
Vad la unii crestini un mod ciudat de logica. E buna evlavia ce au, e buna si dispozitia pentru bine, dar e nevoie si de discernamant si dreptate duhovniceasca, ca sa nu fie insotita evlavia de ingustime de minte si de senilitate. Totul este sa avem o stare duhovniceasca, asa fel a sa avem discernamantul duhovnicesc, pentru ca altfel ramanem la ‘litera legii’, iar ‘litera legii omoara‘.
– Legaturi:
Doneaza pentru filmul "Scrum"
O completare si o nuantare, pentru a nu se intelege gresit totusi un anumit aspect: in acelasi timp trebuie constientizat ca cei care spun “am credinta in inima, nu trebuie sa mi-o manifest prin fapte exterioare” sau “nu conteaza ce e in exterior, conteaza numai ce e inauntru“, “daca inima e curata, pot si sa nu postesc, pentru ca nu ce intra pe gura il spurca pe om, ci ce iese pe gura” sau inca – pentru fete -“nu mantuieste fusta lunga, sfintenia nu sta in fusta, cine se imbraca asa este fatarnica si o face pe sfanta, etc.” se insala si cad in cealalta extrema, opusa hiper-corectitudinii, in duhul lumesc si in libertinajul (sub diferite forme si in diverse masuri).
In realitate nu poti sa ai credinta NUMAI in inima si sa ai inima curata si asta nu sa se vada in TOATE cele exterioare, prin care ne MARTURISIM CREDINTA.
Daca e foarte important sa nu ne trezim aruncand cu vorbe de judecata si de ocara in stanga si in dreapta pentru cei care cad in diverse pacate sau greseli (sau ni se pare noua, cel putin), este cel putin la fel de important sa nu numim raul bine, iar pacatul sa-l pastram in constiinta noastra ca pacat, pentru a nu intra in spatiul RELATIVISMULUI MORAL, unde nu mai conteaza prea mult ce e bine si ce e rau.
Celui caruia ii pasa de fratele sau, il va durea pentru el, dar nu va trece mai departe, in a justifica pacatul sau greseala in sine, pentru a nu se indreptati pe sine sa faca la fel. De multe ori, nu vrem sa judecam pe altii pentru anumite lucruri tocmai pentru ca vrem si noi sa ne indreptatim pentru ele, pentru ca ne-am dori, cumva, sa “avem liber” la pacat, fara ca nimeni sa aiba dreptul sa ne dojeneasca in niciun fel!
Mai mult, se ajunge chiar ca unii sa devina “supercorecti” si “fanatici” in a arata cu degetul pe cei despre care li se pare lor ca “judeca”. Si ajung ca tocmai ei sa-i judece cu asprime si sa-i osandeasca pentru ca… judeca! Sau sa devina extrem de “sensibili” si sa foloseasca acest tip de cuvinte ale Sfintilor pentru a respinge orice indreptare, orice mustrare facuta chiar cu iubire frateasca si buna-credinta.
Am vrut sa atrag atentia asupra acestor nunate pentru a nu fi interpretate gresit cuvintele Cuviosilor Parinti si a nu risca nici o extrema!
Fiecare sa se judece pe sine insusi cu severitate, iar pe aproapele, daca are dragoste si durere in inima pentru o greseala a sa, sa-l dojeneasca sau sa-l indrepte cu blandete.
Daca bat campii atrageti-mi atentia:
“Crestinul nu trebuie sa fie fanatic, ci sa aiba dragoste fata de toti oamenii. Cel ce arunca cuvinte fara discernamant, face rau, desi ar fi si drepte.” adica, se refera ca fara dragoste, impreuna patimire cu cel cazut in greseala sa nu ‘indraznim’ sa-l judecam pt.ca s-a spus: ‘nu judecati ca sa nu fiti judecati’, ‘masura cu care masori ti se va masura’, ‘in ceea ce-l vei judeca pe altul, in aia vei cadea..’, sa caute nu numai ‘litera care ucide’ ci duhul dintre/printre randuri fiindca ‘Mila voiesc, iar nu jertfa’, corect? Buun, dar ce ne facem atunci cand, se iveste (din intamplare, concurs de imprejurari) unul nebun care huleste (cu buna stiinta) impotriva lui Dumnezeu, a credintei (mai ales ortodoxe), icoane, moaste, slujitori..?! Sa tac?! Sa-l las intr-ale sale pentru ca ‘nu stie ce vorbeste’…sau sa ma fac SABIE cum zice un sfant:’taci o data, taci de doua ori, a treia oara fa-te sabie’ pentru ca, a tacea inseamna a incuviinta, a-L lepada pe Cel ce este, ce Insusi a zis: ‘nu vin s-aduc pacea…’ si toate celelalte: razboiul din familie (mama cu fiica, fiu cu tata, samd). Se referea la razboiul ‘cel dintre noi’ in privinta credintei. Aici – cred eu – trebuie sa fim necrutatori! Cu celalalte pacate, facem ‘pogoramant’, ne rugam pentru ei, ne este mila de ei dar…’sa uram si camasa de pe ei’ in sensul neacceptarii pacatului/pacatelor care-l/o/le/ii stapaneste. Nu mai vorbesc de cei ce au conostinte sau chiar sunt ‘teologi’ ce stiu Scriptura dar o interpreteaza urecheste fiindca, asa cum spune Sf.Maxim Marturisitorul ‘Teologia fara curatirea inimii este teologie diavoleasca’ indreptatind astfel inclinarea sau chiar pacatele care-i stapanesc.
Bune scrisorile despre boala corectitudinii! Si eu am bolit de asta pe la inceputuri, cu ani in urma cand, descoperind Adevarul si inaintand (cu ajutorul lui Dumnezeu ‘fara Mine nu puteti face nimic’) nu realizam ca, datorita Aceluia STAU, iar nu nevointei/’vredniciei’ mele; ceilalti mi se parea ca sunt prea inceti, nehotarati, lenesi, indolenti, nevrednici de a se numi crestini; de-aici pana la a-i judeca, ‘anatemiza’, indeparta…n-a fost decat un pas! Tot Sf.Parinti m-au ‘trezit’ si propriile pacate in care am cazut exact in ceea ce-i judecam pe ceilalti pentru a ma smeri, a avea masura, a avea mila, intelegere. DEh! Ispita si boala grea ca si mandria in care se mai cade SI SE CADE adesea pana la sfarsitul vietii. Cuv.Nifon – patriarhul Constantianei mi-a atras atentia in privinta cererii de la Dumnezeu a smereniei, discernamantului…fara de care, n-ai cum sa inaintezi si sa te vezi asa cum esti!
Magda, de unde stii ca e nebun cu buna stiinta? Poate ca nu-i chiar vinovat. Cine te pune sa-l asculti? De ce sa porti razboi? Nadajduiesti ceva? Care-i scopul pe care-l nadajduiesti dupa o astfel de discutie? Vrei sa-l faci knockout-verbal? Inseamna ca nu stii ce-i frica. Ferice de tine. Sunt oameni pe care niciun argument nu-i poate convinge. Niciunul si niciodata. E dreptatea celui puternic, si e bine sa nu intalnesti asa ceva.
Chiar in familie fiind, eu nu cred ca razboiul aduce biruinta celui agresiv, sau mai bine inarmat cu vorbe….desi, in razboi nu vorbele conteaza. Biruinta este a celui ce poate ierta si uita. Intr-o biserica, cand urla un om, ce fac parintele si ceilalti? Simt mila, spaima, si merg mai departe cu nadejde.
Sunt multe de spus….te rog sa nu te superi. Discutiile au intotdeauna scop, insa trebuie sa ai cu cine sa le porti, altfel….devii Don Quijote.
P.S. N-am ajuns nici la smerenie, nici la discernamant (nu stati de vorba cu sfanta din icoane) imi da peste obraz si ma dojeneste – si bine face- constiinta care-mi spune clar si raspicat unde/cand/cum gresesc! Pana una alta, dau doar sfaturi (poate o-i invata si eu din ele) si fac si eu ca ala de care a zis Pr.Arsenie Papacioc: ‘se smereste mandruletul’.
Pentru Mihaela:
1.Ma refer nu la cei nebuni cu acte in regula (confirmate de psihologi/psihiatri)cu toate ca, si astora trebuie -la un moment dat- sa le raspunzi; de ce? fiindca chiar daca Solomon a spus ‘nu raspunde nebunului ca sa nu fi asemenea lui’ vine cu rectificarea ‘raspunde nebunului ca sa nu se creada intelept in ochii lui’ – adica – toate cu masura si pana la un punct (apropos de discernamant).
2.Pentru o singura categorie de oameni a spus Duhul Sfant prin psalmi ca sunt nebuni: ‘zis-a cel nebun in inima sa: nu este Dumnezeu’, fara a cadea in pacatul lui ‘cine spune fratelui sau (aproapelui) raca (adica nebun) vrednic este de gheena focului’;
3. Spui ‘Intr-o biserica, cand urla un om, ce fac parintele si ceilalti? Simt mila, spaima, si merg mai departe cu nadejde.’ – depinde din ce motiv urla: este demonizat (si-atunci chiar esti deplasat sa te ‘iei’ de un om intr-o asemenea stare) ori stie foarte bine ce face si vrea sa faca tulburare; ei! spre surpriza ta, sf.parinti chiar recomanda sa-i scoatem pe sus pe cei ce, nici macar in Biserica nu sunt cuviinciosi.
Este parerea mea si nu ma supar si nici nu ma cramponez ca esti de alta parere; m-am explicat cum am simtit/gandit eu ca e bine.
Tot pentru Mihaela:
M-ai ‘ghicit’ aici “Vrei sa-l faci knockout-verbal? Inseamna ca nu stii ce-i frica. Ferice de tine.”- nu stiu de ce, cum se face dar chiar nu-mi este frica; spre exemplu daca cineva injura de cele sfinte, sub forma de gluma sau mai in serios il rog sa nu mai injure de cele sfinte promitandu-i ca-l ‘invat’ alte injuraturi numai sa nu mai injure la modul asta; daca cineva -cunoscut sau necunoscut- este agresat sar in apararea lui (era sa-mi iau o ranga in cap de la niste tiganci in tramvai) cu toate ca am ripostat calm, fara a jigni; in momentul in care – fiind cu spatele – nestiind intentia lor, au sarit (minune mare!) cei din tranvai dandu-le jos cu imbranceli, huiduieli…la fel procedez in privinta oricui (copil, femeie, barbat, batrani); pur si simplu nu pot sa tac, parca ma junghie la inima si ma simt vinovata sa las lucrurile ‘asa’. Exista in zilele noastre oameni cu multe probleme de comportament, deviatii…ce tin de patologic. Unii raman printre noi facandu-ne viata grea, altii au umplut pana la refuz spitalele de nebuni fiindca l-au uitat pe Dumnezeu. Spunea Pr.Arsenie Boca “Constiinta, prin natura ei, nu aprobã niciodatã viciul si pãcatul, prin natura ei e de a nu se lãsa învinsã, chiar dacã frâna ei nu e luatã în seamã si firea decãzutã sãvârseste pãcatul peste oprelistea ei. De aici vin mustrãrile de constiintã – “pârâsul tãu, cu care trebuie sã te împaci pe drum”, care “nu tace” pânã ce omul nu-si revizuieste înfrângerile sale si nu se întoarce de la pãcat, ca sã poatã primi iertarea lui Dumnezeu. în cazul când înfrângerile morale se tin lant prin desimea sau gravitatea lor, umanã sanctiunii ale constiintei, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul mintii – mai usor sau mai profund, din care se mai poate reveni – si celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acutã si, în final, sinuciderea.”
“Un episcop vechi-calendarist grec ne-a scris ce rau nemasurat a fost facut Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste “boala corectitudinii”, atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au “dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevarat “boala” atunci cand este administrata fara dragoste, ingaduinta si fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva. O astfel de”corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.”
QUOD ERAT DEMONSTRANDUM ! :))
Cel mai greu este sa ne vedem propriile pacate.
Va rog frumos:
Cine poate sa-mi spuna sincer si sa-mi motiveze :
“De ce, dupa o viata de crucificare a mea, la slujba mea, de catre colegi si sefii care s-au perindat, 36 de ani, ACUM, eu sunt singura care am niste batraneti linistite, cu sotul meu alaturi, cu copii realizati ACASA, cu 4 nepti, cu performante profesionale de neconceput( am pag.WEB creata de MEC s.a.), cu niste banuti pusi de-o parte pentru zile negre si cu timp berechet ca sa incepem, si noi”sa traim”, cata vreme, o viata de om, ne-am dedicat-o copiilor si nepotilor, IAR cei care m-au umilit, crucuficat, barfit, anulat etc., e vai de mama lor! Au inceput sa si moara! Au numai necazuri, tocmai ACUM, !”
Eu toata viata am spus ce a zis si IISUS:
” Doamne, iarta-i ca nu stiu ce fac!” Atat !
Si, mai mult, m-am rugat de sanatatea lor si sa le dea Domnul bani sa se sature si sa ma/ne lase si pe mine/pe noi sa traiesc/sa traim !
Puteti crede ca eu am senzatia ca din cauza mea ei sufera acum; ca eu sunt vinovata de starea jalnica din care nu pot iesi???
Va rog sa ma credeti ca imi pasa si ma doare cand vad atatea probleme in viata lor!Nu mi-e bine!
Mereu ma gandesc si nu pot fi linistita, crezand ca din cauza mea sufera ei acum! Adevarat va spun ca eu atat am fost de barfita, nedreptatita, umilita si ….aruncata si in strada de ei,nu de conducere, incat e de necrezut ce va spun!
Ce sa fac sa nu ma mai gandesc la acest aspect??? Sa pot fi bine cu mine! In afara de a ma ruga, zilnic, la Dumnezeu, si pentru ei???
Mental, am o lista cu toti cei care m-au facut sa plang si sa ma tin de pereti, 36 de ani( a 9 etaje de diagnostice!)! De ce eu – acum- sunt bine si linistita, alaturi de toti ai mei, iar pizmasii, detractorii si dusmanii mei chiar, sunt “la pamant” ori sub pamant!
[ Sa nu-mi dati exemplu replica sfatul lui Dumnezeu:
“…Nu te repezi la masa cu bunatati; stai de-o parte, iar tu,acela, care ai fost cel din urma, vei fi cel dintai!”
Aceasta o stiu! Vreau alta explicatie! va multumesc din suflet!]
Doamne. ajuta !
Elena!
Iti raspunde o persoana ce sufera de aceeasi ‘boala’: supercorectitudinea – in privinta celorlalti (pornind de la cei din familie, serviciu, samd…)nelasandu-i/neingaduindu-i pe ceilalti sa fie asa cum sunt ei educati, invatati, cu/sau fara de Dumnezeu!
Nu suntem croiti dupa acelasi calapod.
Suferinta mare si grea iti vine si din MANDRIE!
Si mie mi s-a intamplat sa am probleme la serviciu – cu sefii in special (numai tin minte unde – tot aici pe forum – spuneam ca, mi-au trebuit 3 ani ca sa uit raul pricinuit de o persoana…);
-si-acum mai sufar si de ‘supercorectitudine’ si de MANDRIE – luate amandoua la un loc te fac sa te revolti, sa contesti, sa te tulburi, sa-ti strici pacea si linistea sufleteasca. Se mai poate intampla daca esti o persoana sensibila.
Spui ca te-ai rugat pentru ele, doreai de fapt sa te linistesti, sa nu te mai doara…dar iti spun eu! – in sufletul tau doreai dreptatea lui Dumnezeu asupra lor; exista avatarul asta in noi pornind de la Cain si Abel, de a-l/a-i distruge pe cei de langa noi: din prostie, din manie, din mandrie, din egoism, din invidie…
Ce ma mira pe mine: a trecut perioada serviciului, acum fiind pensionata, o persoana realizata, asezata, cu copii si nepoti! Cum da n-a venit UITAREA peste tine?! De obicei, cand este inlaturat raul sau cauza raului iti revii; tu- nu!
Cum de ai aflat – nemaifiind la serviciui cu ei – cat de rau le este, unii plecand deja in lumea de dincolo?! Te intereseaza! Vrei sa vezi daca a lucrat dreptatea lui Dumnezeu sau le este bine merci – eu cred ca, si daca le era bine tot te-ar fi durut si ai fi spus ca nu este dreptate pe lumea asta…acum – ca ai aflat ca le este rau, te mustra constiinta! Te mustra pentru ca, in strafundul fiintei tale le doreai macar raul cu care au masurat sa dea peste ei! Altfel nu imi dau seama cum de ai liste cu ei si cum sti care dintre ei sunt bine sau nu, care s-au dus pe lumea cealalta! N-ai procedat intelept. Trebuia nici sa-ti mai pese, lasand totul in grija lui Dumnezeu. Nu te mai omori atata cu mustrarile de constiinta; eu – in special – sunt intr-un anume fel ca tine: cand sunt in focul razboiului cu ceilalti ma doare, ma innebuneste, le doresc raul…in schimb, ma rog la Dumnezeu sa-mi ridice povara asta si sa ma linisteasca si pe mine, si pe ei! Dupa un anumit timp, simt de parca nu s-ar fi intamplat NIMIC, NICIODATA! Asta iti recomand si tie: lasa-le in seama Lui pe cele ce nu le mai poti schimba si – eventual – spovedeste-te si caieste-te (dar nu cu disperare, deznadejde) pentru faptul ca, le-ai dorit candva/cumva raul.
P.S. Imi cer iertare anticipat daca am fost cam dura prin mesaj; dar ti-am pus ‘diagnosticul’ fiindca si eu – pe undeva – sunt cam tot asa.