RAZBOIUL DIN LIBIA: evolutii si mize. NATO si CIA, chemate sa democratizeze Libia cu rebeli fundamentalisti

UPDATE

• Antena3: Rebelii libieni au propus încetarea focului. Gaddafi refuză condiţiile armistiţiului
• Hotnews: Un raid al avioanelor aliate a ucis 10 rebeli libieni in apropiere de orasul Brega

1. Evolutii

• Gandul:

Reuters: OPERAŢIUNEA SECRETĂ a CIA în Libia, la ordinele lui Obama

Preşedintele Statelor Unite, Barak Obama, a semnat un document secret prin care a autorizat intervenţia secretă a guvernului american în sprijinul forţelor rebele care doresc înlăturarea liderului libian (cam mult ”secret” pentru o informatie ajunsa atat de usor publica… – n.n.), Muammar Gaddafi, potrivit unor informaţii obţinute de Reuters.

Agenţi ai CIA (Agenţia Centrală americană de Informaţii) au fost mobilizaţi pe teren, în Libia, pentru a contacta rebeliunea şi a ghida loviturile coaliţiei, a anunţat miercuri cotidianul New York Times. Atât CIA cât şi Casa Albă au refuzat să comenteze dezvăluirile din presă. Mai mulţi membri ai CIA sunt mobilizaţi pe teren, “în grupuri mici”, de mai multe săptămâni, având misiunea să colecteze cât mai multe informaţii despre colonelul Gaddafi. În afara acestora, în Libia, au fost mobilizaţi zeci de membri ai forţelor speciale britanice şi agenţi din cadrul serviciului de spionaj MI6 pentru a culege informaţii asupra poziţiilor forţelor loiale regimului, dar şi despre depozitele de muniţie şi armament ale colonelului Gaddafi.

Ministrul libian de externe a fugit în Marea Britanie

• Ziuaonline: Gaddafi ameninta cu un razboi intre crestini si musulmani in regiunea Mediteranei (VIDEO)

Liderul libian Muammar Gaddafi a avertizat joi ca va izbucni un razboi intre musulmani si crestini, in conditiile in care coalitia intrernationala isi continua operatiunea militara in Libia, relateaza agentia oficiala JANA citata de NewsIn.

“Acesti nebuni vor sa ne faca sa ne intoarcem in Evul Mediu, lansand un razboi periculos, pe care, in curand, nu vor mai putea sa il controleze”, a spus Gaddafi, cerand popoarelor occidentale sa “isi aleaga alti lideri, care sa respecte relatiile dintre state, care sa inteleaga sensul relatiilor internationale si dreptului international (…) in caz contrar, vom asista in curand la un razboi groaznic intre musulmani si crestini” in regiunea Mediteranei, transmite RIA Novosti. (…)

• Cotidianul: CIA îi selectează pe liderii Libiei post-Gaddafi

Administraţia prezidenţială a anunţat, printr-un comunicat de presă, că în cadrul şedinţei CSAT de astăzi, a fost aprobată dislocarea şi operarea pe aerodromuri din România a unor aeronave ale forţelor aeriene ale Statelor Unite, utilizate în opreaţia de impunere a Rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate al ONU. “Solicitarea şi aprobarea au la bază prevederile din cadrul Parteneriatului Strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii“, comunică Preşedinţia.

sursa

2. Analize

• Ziuaveche: Fără intervenţia trupelor terestre, Aliaţii asistă la divizarea Libiei

Evoluţiile din Libia vor fi marcate de trei evenimente conexe. Discursul preşedintelui Barack Obama, privind implicarea americană, în soluţionarea crizei libiene. Reuniunea diplomatică de la Londra, vizând identificarea oportunităţilor de depăşire a situaţiei fluide din Libia, unde rebelii  într-o zi câştigă, în alta pierd teren, în faţa trupelor guvernamentale. Şi preluarea, la începutul lunii aprilie, de către un comandament NATO, a coordonării operaţiunilor aeriene şi maritime, derulate până acum de coaliţia franco-americano-britanică.

Pro şi contra Obama

Conform ultimului sondaj, din 28 martie a.c., realizat de Centrul de Cercetare Pew pentru Oameni şi Presă, 47%, dintre cetăţenii americani sprijină acţiunile militare decise de administraţia Obama, împotriva regimului de la Tripoli, în timp ce 36% sunt împotrivă.

Dar congresmenul republican Anthony Weiner afirmă:”Noi suntem o ţară puternică, dar ce fel de putere avem, dacă nu intervenim să stopăm un tiran, care-şi măcelereşte poporul, aşa cum a dat de înţeles preşedintele Obama, în ultimul său discurs?”

Apărătorii locatarului de la Casa Albă reamintesc faptul că acesta a declarat, în repetate rânduri, că liderul libian trebuie să plece de la conducerea ţării sale. Iar avioanele militare americane au bombardat forţele terestre ale colonelului Muammar Gaddafi.

Fosta guvernatoare Sarah Palin – un candidat posibil la alegerile prezidenţiale din 2012 – a şarjat:”Noi  am aşteptat acordul Ligii Arabe şi a Naţiunilor Unite care să ne spună: puteţi acţiona acuma! Apoi am revenit în… autobuz şi am aşteptat NATO! Să-i aşteptăm pe francezi, să ne conducă! Asta nu este o conducere inspirată! ”

Susţinătorii lui Obama au replicat că operaţiunea declanşată în scop umanitar necesita sprijinirea Franţei, pentru ajutorarea populaţiei agresate de trupele lui Gaddafi. Operaţiunile militare din Irak şi Afganistan nu justifică – consideră simpatizanţii preşedintelui – ideea că Statele Unite pot ocupa oricând o ţară musulmană. Dar dacă lideri, precum cel libian, pot fi răsturnaţi de la putere, fără introducerea în luptă a trupelor terestre, o asemenea acţiune trebuie dusă până la capăt. (…)

Odisee ciudată

“A fi lider înseamnă ceva mai mult decât a citi de pe un prompter” observă cotidianul „The Washington Times”, în analiza acidă, a alocuţiunii prezidenţiale pe tema Libiei.

Iată câteva atacuri imparabile:

”Obama: utilizează forţa militară, dar secretarul apărării afirmă că acolo nu este vorba de un interes vital american;

declară că Statele Unite şi O.N.U. se concentrează pe zona de interdicţie aeriană, dar forţele coaliţiei bombardează trupele terestre libiene;

susţine că mandatul iniţial era protejarea vieţilor civililor, dar acum preşedintele este  de partea rebelilor;

este “în favoarea aspiraţiilor legitime ale poporului libian”, dar destui rebeli sunt islamişti radicali;

a intervenit în Libia pentru a evita “o baie de sânge”, dar oferă vorbe goale la sirienii inocenţi, împuşcaţi de trupele dictatorului Assad;

consideră că S.U.A. nu vrea să determine o schimbare forţată a regimului, dar crede că Gaddafi trebuie să plece;

spune că nu vor debarca trupe americane pe solul libian, dar unele informaţii arată că subunităţi speciale sunt deja acolo;

precizează că NATO va prelua comanda operaţiunii, dar S.U.A. va asigura misiunile dificile;

a prezis că Operaţiunea „Odyssey Dawn” va fi limitată “la câteva zile, nu săptămâni”, dar acum se proiectează operaţiuni pe mai multe luni;

l-a denunţat pe George W. Bush pentru acţiuni unilaterale, dar el însuşi a pornit la război fără autorizarea necesară din partea Congresului, cu câţiva parteneri de coaliţie şi un sprijin slab în lumea arabă.”

Concluzia? Deţinătorul Premiului Nobel pentru Pace extinde războaiele Americii. Campionul musulmanilor îi ajută numai  atunci când  îi este convenabil. Marele lider mondial subliniază continuu declinul influenţei Americii. “Ce odisee lungă şi ciudată a devenit preşedinţia Obama” conchide “The Washington Times.”

Realitatea din teren

La fel ca în Irak, mişcările de trupe se efectuează doar pe şosea. Nu există tranşee. Rebelii câştigă teren, temporar, doar când avioanele coaliţiei bombardează tancurile şi piesele de artilerie ale forţelor terestre libiene. Acestea din urmă fiind estimate acum la 30.000 de loialişti. Conferinţa de la Londra a demonstrat că – lipsite de intervenţia terestră, decisivă, a Statelor Unite -, Franţa şi Marea Britanie fac… „fotografii de familie.”

Iar în aceea realizată la finalul reuniunii, din capitala britanică, nu există niciun emisar african, ci doar doi arabi!

Preluarea comenzii operaţiunilor de către NATO va avea două efecte imediate. Instituirea embargoului asupra armelor – rezoluţiile ONU neautorizând înarmarea rebelilor – şi limitarea zborurilor aeriene, ale avioanelor aliate, la protejarea populaţiei, ceea ce înseamnă renunţarea la partizanatul actual.

Între capitala libiană şi Benghazi se situează oraşul natal al lui Gaddafi, Sirte, unde, în martie 2001, a fost înfiinţată Uniunea Africană/U.A., Libia fiind cofondator. Deşi invitată la reuniunea de la Londra, U.A. a fost absentă, dezaprobând apriori intervenţia militară.

Uniunea Africană a desemnat pe preşedinţii din Congo, Mali, Mauritania, Republica Sud-Africană şi Uganda să constituie o misiune de bune oficii, între oficialii şi rebelii libieni. Pentru africani, coaliţia ce a acţionat împotriva regimului lui Gaddafi a fost una creştină, utilizând forţe din Nordul dezvoltat al planetei, contra celor din Sudul pauper.

„Cotidianul Poporului”, din Beijing, insera, pe 29 martie, un titlu memorabil:”Statele Unite sunt dornice să pornească războaie, nu şi să le termine.” Iar Gaddafi se încăpăţânează să nu plece.

• Lumea in criza:

Nigel Farage: UE a inceput razboiul cu scopul de a-l da jos pe Ghadafi (VIDEO)

– UE a inceput razboiul cu scopul de a-l da jos pe Ghadafi
– razboiul asta poate sa dureze si 10 ani
– nici nu avem habar cine sunt rebeli si ce vor ei
– de ce nu bombardam si Yemen, Bahrein, Arabia Saudita sau Siria?
– Rompuy se pupa cu Gharafi in Decembrie; Blair l-a facu alb din negru
– petrolul e clar o cauza a razboiului

O banca din Libia a primit 5 miliarde de la Fed in 2009

3. Mize

• Adevarul: Dicţionar FP: Libia ca precedent? Cine urmează?

Intervenţia din Libia a stat din primul moment sub tagul unui nou principiu al relaţiilor internaţionale: „responsabilitatea de a proteja” (R2P).  Ce înseamnă aceasta? Şi devine Libia un precedent care justifică ingerinţa “comunităţii internaţionale” în afacerile interne ale unui stat? Poate fi un ghid de criterii aplicabile şi în alte cazuri de crime împotriva umanităţii sau care invocă memoria Srebrenicei, Ruandei sau Darfurului?

Pe fundalul crizei libiene, Franţa preşedintelui Sarkozy s-a remarcat drept campioana implementării „responsabilităţii de a proteja”: „Ne aflăm acolo pentru a pune în aplicare un principiu istoric, crucial, protecţia civililor. Iată care este miza. Rezoluţia 1973 este una istorică pentru că instituie şi exprimă principiul responsabilităţii de a proteja. Ea impune un precedent: acela ca populaţia civilă să nu trăiască sub spectrul ameninţării (propriului guvern). Este foarte important ca prietenii noştri arabi să înţeleagă asta. Este în joc credibilitatea comunităţii internaţionale. Ceea ce se întâmplă în Libia creează jurisprudenţă”, a precizat Preşedintele Franţei, imediat după reuniunea Consiliului European de săptămâna trecută.

De altfel, intervenţia din Libia marchează şi o veritabilă premieră: este prima dată când o rezoluţie a Consiliului de Securitate, sub capitolul VII, autorizează explicit o coaliţie de state membre „să folosească toate măsurile necesare” pentru a implementa principiul „responsabilităţii de a proteja”. Rezoluţia 1973 constată punctual eşecul autorităţilor de la Tripoli faţă de ceea ce s-ar putea numi datoria lor primară – „protejarea populaţiei libiene”. Doctrina „responsabilităţii de a proteja” este cea care oferă cadrul principial şi juridic al intervenţiei din Libia.

 

Datoriile suveranităţii

Până nu demult, în sistemul Naţiunilor Unite suveranitatea era percepută ca asigurând o imunitate absolută în raport cu orice interferenţă din afară în afacerile interne ale statului. Însă treptat, pe parcursul anilor ’90, sub influenţa tragediilor de la Srebrenica, din Ruanda, din Kosovo, şi al eşecurilor repetate ale comunităţii internaţionale de a interveni, asistăm la o tranziţie dinspre suveranitatea ca drept spre suveranitatea ca responsabilitate. Aceasta a fost în mod formal codificată în timpul summitului aniversar al ONU din 2005, printr-o rezoluţie a Adunării Generale (adoptată în unanimitate): „Fiecare stat individual are responsabilitatea de a-şi proteja populaţiile de genocid, crime de război, epurări etnice şi crime împotriva umanităţii. Această responsabilitate implică prevenirea unor astfel de crime, inclusiv incitarea lor. Acceptăm această responsabilitate şi vom acţiona în acord cu aceasta” (paragraful 138).

Din acest moment statele membre sunt pregătite să acţioneze de la caz la caz, prin intermediul Consiliului de Securitate (în acord cu Carta ONU, inclusiv Capitolul VII) „atunci când mijloacele paşnice sunt inadecvate şi autorităţile naţionale eşuează să-şi protejeze propriile popoare” (paragraful 139). Această datorie asumată de „Adunarea Acţionarilor” în 2005 a fost ivocată şi aplicată acum de „Consiliul de Administraţie” prin Rezoluţia 1973.

Originile intelectuale

Noţiunea „responsabilităţii de a proteja” a fost introdusă în dezbaterea publică internaţională prin intermediul raportului unui grup de experţi (Comisia Internaţională asupra Intervenţiei şi Suveranităţii Statului) reunit la iniţiativa guvernului Canadei. Acesta şi-a prezentat raportul, intitulat chiar Responsabilitatea de a Proteja, Secretarului General al Naţiunilor Unite din acea vreme, Kofi Annan, la sfârşitul anului 2001. Înainte de toate, responsabilitatea de a proteja are marea virtute de a finaliza dezbaterea care a dominat agenda anilor ’90 şi a cărei temă majoră s-a concentrat pe aşa numitul drept de intervenţie umanitară al comunităţii internaţionale. Raportul refundamentează natura conceptului de suveranitate din perspectiva datoriilor pe care un stat suveran le are în faţa propriilor săi cetăţeni, dar şi în faţa comunităţii internaţionale.

• Mises.ro:
  

Coşmar pe drumul către servitute

Ninel Ganea · 29 martie 2011

Istoria şi întelepciunea libertariană demonstrează, fără tăgadă, că războiul este sănatatea statului, iar politicienii au învăţat, de-a lungul timpului, că dacă duşmanii nu există, ei trebuie inventaţi. La mijlocul secolului trecut, un grup de gânditori, influenţaţi de opera şi personalitatea lui Leo Strauss, au devenit din ce în ce mai nemulţumiţi de atomizarea democratică şi au găsit antidotul în producţia de mituri elementare livrate de către guverne maselor idiotizate de consumerism.

Cel mai cunoscut dintre acestea a fost mitul luptei (războiului) dintre Bine si Rău, interpetat într-o lectură maniheistă, în care atributele esenţiale se împart matematic, fără posibilitatea introducerii de nuanţe şi grade. Al doilea era cel al unei elite inteligente, capabile sa producă iluzii, să înşele oamenii cu aparenţa binelui, să evolueze în permanenţă în clarobscurul puterii şi să fie dincolo de accepţiunea cuerentă a binelui si a răului. Cele două coordonate pot fi surprinse la lucru în serialele favorite ale lui Leo Strauss: Gunsmoske şi Perry Mason.

Odată pus la punct mecanismul de funcţionare al Imperiului Binelui, adică SUA, singurul lucru care rămânea de facut era găsirea unor vinovaţi de serviciu, care să poată juca mai bine sau mai prost drama gnostică. Aşa că, rând pe rând, rolul acuzatului a revenit URSS, Iraq, Al Queda, Afganistan, din nou Iraq şi, mai nou, Libiei.

În primul experiment mitologic, partitura Răului a revenit URSS, cu toate că informaţiile disponibile nu justificau nici pe departe un rol de o asemenea amploare. Totuşi, un imens aparat de propagandă şi manipulare a fost pus în mişcare pentru a convinge lumea întreagă de adevărul mitului, chiar dacă evidenţele se lăsau aşteptate, iar realitatea nu dorea să confirme fanteziile marţiale ale filozofilor neoconservatori, căci ei erau cei care vroiau şi încă vor să schimbe faţa întregii lumi printr-o încleştare planetară.

În consecinţă, colapsul imperiului sovietic a fost interpretat nu ca o implozie economică a unui sistem decrepit, ci drept o înfrângere provocată de loviturile aplicate de mesagerul providenţial al binelui.

Practic, adevărul nu avea şi nu are nicio valoare în viziunea unui Paul Wolfowitz, Donald Rumsfeld sau Irving Kristol, tot ceea ce îi interesează fiind mitul şi consecinţele sale imediate: frica şi teroarea pe care le inspiră populaţiei. Documentarul „Power of Nightmares” ilustrează admirabil această fantasmagorie politică şi este presărat de exemple care ar putea fi fascinante intelectual, dacă în urma lor nu s-ar afla mii de victime omeneşti.

Astfel, filmul arată cum Al Queda este în totalitate o invenţie americană, în sensul în care nu există ca entitate, iar luptătorii de care Osama bin Laden se înconjoară în filmele propagandistice sunt închiriaţi cu ora. (În aceste condiţii întrebarea care se pune firesc este cum a fost capabilă o „grupare” organizată atât de primitiv să pună la punct atacurile de la 11 septembrie, dar filmul, din păcate, nu raspunde la această problemă)

Marea inovaţie neoconservatoare constă în faptul că războiul nu cunoaşte sfârşit, chiar dacă „duşmanii” sunt înfrânţi pe rând. La nevoie, locul lor poate fi suplinit cu brio de lupte relativ impersonale, cum este de pildă lupta împotriva incălzirii sau a răcirii globale, după caz.

În felul acesta populaţia, prin intermediul unor mass media tot mai obediente, este ţinută sub teroare, drepturile dispar (vezi Patriot Act, scandalurile din închisori, inflaţia galopantă, şamd), iar drumul spre totalitarismul global se pavează cu mituri strălucitoare şi victime colaterale.

Hoppe despre disperarea unui tigru de hârtie

Discursul de mai jos, rostit în octombrie 2009 la Salamanca, este o prezentare a ideilor din articolul autorului, Activitatea bancară, statele naţiune şi politica internaţională.

În lumina noului război din Libia, în care SUA conduce „natural” bombardamentele, mulţumită capacităţilor sale „unice”, ultima parte a prelegerii este deosebit de interesantă şi relevantă, pentru că analizează situaţia internaţională din perspectiva crizei începute în 2008. Hoppe sugerează că imperiul american va încerca să se smulgă din prăbuşire prin transferarea responsabilităţii şi legitimităţii monetare asupra unei bănci centrale mondiale şi prin căutarea unui nou război.

În privinţa războiului, predicţia pare că se verifică. Şi în privinţa declinului iminent al dolarului şi a unei noi arhitecturi monetare mondiale, probabil că revoluţiile din lumea arabă vor fi determinante, mai devreme sau mai târziu.