Adevarul iubirii este iubirea adevarului sau CRESTINISMUL INTRE CORECTITUDINEA POLITICA SI RELIGIA MUCENICILOR

• Doxologia [pr. Ioan Valentin Istrati] : Adevărul iubirii este iubirea adevărului

Tot mai multe anchete sociologice din întreaga Europă arată clar că guvernele ţărilor europene, în încercarea disperată de a demonstra toleranţa, bunul simţ, civilitatea esenţială şi diversitatea valorilor, au discriminat vădit şi uneori ireversibil comunităţile majoritare de creştini din ţările respective. Creştinismul, din valoarea supremă a umanităţii chemate la îndumnezeire, a devenit o religie ascunsă, tolerată pe alocuri, înfierată în fiecare zi de cerberii euro-corectitudinii politice. Astfel că societăţile occidentale s-au trezit cu civilizaţii importate, de o intoleranţă şi spirit de dominare remarcabile şi care au o contagiune socială vastă. Criza valorilor creştine în Europa nu a venit ca un tsumani peste bătrânul continent, ci a fost infuzată şi programată sistemic în societate, educaţie, justiţie, morală, religie chiar. Şi acum, când comunităţile practicante de creştini sunt în moarte clinică, îşi dau seama că izvorul moralităţii şi al toleranţei a fost suprimat pentru o supă inodoră de valori aproximative, în care nu mai încape adevărul.

Îmi amintesc de faptul că am avut o discuţie aprinsă cu un profesor de teologie olandez, care în ideea sa fixă de toleranţă maximă, spunea că este greşit să spui că Hristos este Dumnezeu, lezând demnitatea musulmanilor, budiştilor ş.a. Eroarea lui supremă de judecată era că el confunda acceptarea diversităţii cu mărturisirea adevărului. Suntem chemaţi de Hristos să iubim pe toţi oamenii, fără deosebire de naţie, religie sau clasă socială, dar înaintea lor trebuie să mărturisim până la moarte adevărul, anume că Dumnezeu S-a arătat în trup, a murit şi a înviat cu trupul pentru noi, s-a înălţat la ceruri şi rămâne în Biserică pentru veşnicie. Orice menajament de la acest crez al adevărului mântuitor înseamnă lipsă de iubire pentru cei care nu cred. Orice diluare a adevărului de dragul convieţuirii nu este doar o eroare fundamentală de judecată, ci sursa răului în societate.

Din această perspectivă, mucenicii care au murit pentru Adevăr au fost intoleranţi, sinoadele ecumenice care au înfierat ereziile au fost adunări de radicali, pentru a eufemiza, cuvioşii care au trăit prin peşteri rugându-se Dumnezeului Treime au greşit prin viziune unilaterală etc.

Tot ceea ce spui te defineşte, şi este adevărat sau fals. Tertium non datur. Adevărul este Izvorul vieţii, este o Persoană, nu o sumă de idei, El întocmeşte lumea, o fundamentează pe iubire şi o îndreaptă spre nemurire „Că la Tine este Izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină”. A afirma că totul este valabil pentru a nu afecta pe cei ce greşesc este o prolegomena la eroarea veşnică, adică la iad. De aici până la doctrinele „dincolo de bine de şi rău” ale filosofilor germane, care au justificat crimele în masă, nu e decât un pas. Adunarea dintre adevăr şi eroare dă eroare absolută.

În această ordine de idei, vestita gazdă de emisiuni Oprah Winfrey, din Statele Unite, ale cărei merite în televiziune nu le poate nimeni contesta, şi-a încheiat recent talk-show-ul („Oprah Show”) pentru a se dedica interiorităţii abisale a fiinţei umane. În noua sa emisiune, religiozitatea este de fapt privire narcisistă spre sine, Dumnezeu este sufletul omenesc, viaţa însăşi într-un panteism moralist de tip american. Acest tip de religiozitate falsă, oricât de spectaculos ar fi în lumina reflectoarelor, este de fapt o înşelare de tip luciferic, o egolatrie comunitară şi o întoarcere spre păgânism. Dacă noi suntem Dumnezeu în fire, înseamnă că orice comportament, fie el şi criminal, este divin. Prin extensie, un ucigaş în serie şi un filantrop adevărat nu se deosebesc cu nimic. Este de fapt moartea moralei prin moralism.

Revenind la toleranţă şi iubire pentru adevăr, teologia creştină a dezvoltat de două milenii un univers al cunoaşterii, căutării şi iubirii lui Dumnezeu. Creştinul nu justifică niciodată violenţa pentru că el crede în rai şi în viaţa veşnică. Însă nu spune niciodată răului bine şi binelui rău. Iubirea lui pentru fraţi, fie ei şi rătăciţi sau înstrăinaţi de Dumnezeu, se manifestă prin voinţa lui de a-i întoarce la Calea cea adevărată prin mărturisire, nu de a le accepta şi justifica erorile. Adevărul iubirii este iubirea adevărului.

Ironia vine din faptul că religia creştină se diluează clamând respectul pentru diversitate, pe când alte religii îşi radicalizează mesajul recurgând la prozelitism, violenţă şi chiar crimă.

În 2002, mă aflam la o bursă de doctorat în Marea Britanie, la College of the Resurrection, Mirfield. Am reuşit, cu bunăvoinţa profesorilor mei, să ajung să fac Paştile la o comunitate ortodoxă rusă din Nottingham. Am găsit acolo atâta pace, bucurie sinceră, ospitalitate orientală şi credinţă. O suferinţă însă, prea adâncă pentru a fi exprimată verbal se afla pe chipurile creştinilor dintr-o mică biserică de zid, care s-au adunat să vestească Învierea lui Hristos din morţi. Nu înţelegeam ce putea fi, poate dorul de ţară, poate durerea înstrăinării. La miezul nopţii, cei treizeci de creştini ortodocşi, au ieşit afară, cu lumânări în mâini, pentru a asculta Evanghelia din care izvorăşte viaţa şi a cânta „Hristos a înviat!”. Preotul a înălţat lumânarea şi Crucea, vestind moartea morţii şi învierea vieţii. După câteva momente, am auzit de la o sută de metri nişte urlete îngrozitoare, răguşite, ale unor bărbaţi beţi mangă, ce aruncau cu bolovani din caldarâm către noi. Pesemne că se închiseseră bodegile. Printre urletele turmentate, am înţeles multe înjurături şi cuvântul „budists”. Într-o clipă, turma mică de creştini ortodocşi s-a refugiat în spatele bisericuţei, ascunzându-se de pietrele venite din întuneric. M-am simţit ca acei creştini din perioada persecuţiilor, care şopteau cu spaimă: „Hristos a înviat!”, ştiind că îşi vor vărsa sângele pentru Hristos, mai devreme sau mai târziu.

Fiarele care ne-au atacat nu erau nici musulmani, nici budişti, erau cu siguranţă creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi, care însă deveniseră imuni la veşnicie, respingând violent orice fărâmă de lumină care vine de sus, şi adăpându-se cu alcool, într-o disperată încercare de a-şi uita originile de rai şi destinaţia de cer.

Creştinismul trebuie să devină religia mucenicilor, care mergeau la moarte cântând lui Hristos, religia negustorilor de peşte din Constantinopol care discutau aprins despre termenul „omousios”, religia oamenilor care iubesc adevărul cu preţul vieţii şi mărturisesc pe Dumnezeu dincolo de orice tendinţă moralistă a acestei lumi.

Numai prin Liturghie, care realitate euharistică veşnică, vom putea să înţelegem şi să împlinim cuvintele lui Dumnezeu despre Biserica Sa: „nici porţile iadului nu o vor birui”.