Parintele Damaschin de la Platina, ucenicul Cuv. Seraphim Rose: SA STAM PURUREA NECLINTITI IN CREDINTA NOASTRA!

3-07-2009 Sublinieri

hieromonk-damascene.jpg

Părintele Damaschin (Christensen) de la Mănăstirea Sfântul Gherman de Alaska (Platina, California) este binecunoscut publicului cititor de carte ortodoxă prin volumul său despre viaţa părintelui Serafim Rose, dar şi prin misiunea extraordinară pe care o face în America prin revista The Orthodox Word. Dumnezeu mi-a oferit şansa de a-l întâlni la mănăstirea unde vieţuieste, aflată în Munţii Stâncoşi. Dacă m-ar întreba cineva cum l-am perceput pe părintele Damaschin aş răspunde că se străduieşte foarte mult pentru a arăta semenilor săi dintr-o Americă lipsită de Hristos calea către Mântuire. În acelaşi timp este şi un mare nevoitor – chilia sa [vietuieste in chilia Cuviosului Seraphim, de fapt, n.n.] este foarte mică, plăcile de lemn din care este construită nu se îmbină perfect, deşi temperaturile iarna pot ajunge la -20 grade Celsius.

Am discutat cu părintele Damaschin în special despre tinerii de azi şi despre misiunea lor în Biserică.

hieromonk-damascene-and-pilgrims.jpg

– Părinte Damaschin, le puteţi da nişte sfaturi tinerilor creştini ortodocşi de astăzi?

– Sunt multe lucruri pe care le-aş putea spune tinerilor de astăzi din Biserică. Mai întâi de toate, tinerii ortodocşi trebuie să devină conştienţi de credinţa lor, trebuie să o cunoască, trebuie să înveţe în ce credem şi de ce credem; să dobândească, adică, ceea ce părintele meu duhovnicesc, ieromonahul Serafim Rose, numea viziunea ortodoxă asupra lumii”.

Tinerii ar mai trebui să citească despre învăţăturile Bisericii, dogmele Bisericii, ar trebui să citească Vieţile Sfinţilor pentru a cunoaşte pildele de virtute din Biserică, ar trebui să citească sfaturile duhovniceşti ale sfinţilor Stareţi şi Stareţe,îndeosebi ale celor din vremurile apropiate nouă, care le vorbesc creştinilor ortodocşi de astăzi despre viaţa duhovnicească – acestea toate, ca să-şi cunoască credinţa dreptslăvitoare, să devină conştienţi de ceea ce cred.

Şi fiecare om – nu doar tinerii, ci toţi creştinii ortodocşi – trebuie, aşa cum zicea tot Părintele Serafim Rose, să Îl afle pe Hristos. Fiecare dintre noi, în parte, trebuie să se întâlnească cu Iisus Hristos şi să trăiască într-o relaţie ipostatică, personală cu El, iar aceasta se împlineşte, mai presus de toate, prin rugăciune. Trebuie, aşadar, să ne nevoim în rugăciune pentru a ne apropia de Hristos, astfel încât această viziune ortodoxă asupra lumii şi învăţăturile dreptslăvitoare de care vorbeam să nu devină o simplă cunoaştere raţională, ci ceva viu; să nu fie doar ceva al minţii, ci şi al inimii. Să nu ne socotim credinţa doar o colecţie de reguli şi îndatoriri, ci calea de a intra în părtăşie cu Dumnezeu, rostul vieţii noastre.

În cadrul vieţii dreptslăvitoare, cunoscând învăţătura ortodoxă şi încercând să o trăiască pentru a se apropia prin rugăciune de Dumnezeu, tinerii – ca şi, bineînţeles, toţi creştinii ortodocşi -, trebuie să se străduiască să-şi păzească curăţia. Tinerii de azi se confruntă cu mari ispite de a păcătui trupeşte sau prin consumul de droguri, păcate care schilodesc sufletul şi îl despart de Dumnezeu.

Aşadar, tinerii de astăzi, prin dobândirea acestei viziuni ortodoxe asupra lumii, prin cunoaşterea credinţei lor şi punerea acesteia în faptă, rugându-se lui Dumnezeu şi trăind împreună cu El, trebuie să se străduiască să stea departe de păcate, îndeosebi de acele păcate care năvălesc acum asupra lor: promiscuitatea sexuală şi drogurile.

Tinerii, bineînţeles, trebuie să fie apropiaţi de Biserică, de o comunitate, de o parohie, trebuie să aibă un duhovnic – acolo sau la o mănăstire. Fiecare tânăr creştin trebuie să-şi găsească un duhovnic, un părinte duhovnicesc, la care să se spovedească şi să se împărtăşească regulat. Un alt lucru pe care aş dori să-l spun este ca tinerii să nu se păzească doar în privinţa faptelor, ferindu-se să săvârşească păcate vădite, ci să se îngrijească şi de cugetul lor, de gânduri şi de simţăminte. Să nu se complacă în gânduri păcătoase,ci să înveţe să nu le primească; acest lucru se face prin rugăciunea lui Iisus, prin trezvie şi prin neîncetata conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu.

Şi, iarăşi, tinerii ar trebui să se ferească de influenţele negative care vin prin filme, prin televiziune sau prin cărţi.

Un alt lucru care ar trebui să îi preocupe pe tineri este cu cine se împrietenesc. Dacă au prieteni cu o înrâurire rea asupra lor, s-ar putea îndepărta de calea mântuitoare şi de Biserică, aşa că este foarte important ca tinerii să aibă o legătură strânsă cu Biserica, să fie parte a Bisericii, să aibă duhovnic, să aibă prieteni din rândul altor tineri ortodocşi cu evlavie – astfel, relaţiile lor îi vor trage în sus pe calea mântuirii, în loc să-i tragă în jos. În Biserică nu vor rămâne singuri, ci vor avea prieteni şi cunoştinţe care se nevoiesc alături de ei, pe aceeaşi cale a mântuirii.

– Părinte Damaschin, cum ar trebui tinerii creştini ortodocşi de astăzi să se lupte cu patimile?

– Sfântul Theofan Zăvorâtul, marele duhovnic rus din veacul al 19-lea, spunea că patimile încep de obicei printr-un gând. Aşadar, dacă tai gândul, ai tăiat totul. Patimile nu încep de la sine, ci se dezvoltă dintr-un gând: începi să cugeţi la ceva păcătos, de care te simţi atras. Însă în loc să laşi acest gând să continue, în loc să te îndulceşti de el, leapădă-l de la început, de îndată ce-ai recunoscut în el păcatul. Dacă îndepărtezi gândul pătimaş, îndepărtezi şi imboldul de a păcătui.Acel imbold, acea patimă poate veni de la firea omenească căzută sau de la diavolul, şi mai mult ca sigur că se va întoarce, aşa că trebuie să fii pregătit s-o îndepărtezi de fiecare dată când se iveşte. Pentru aceasta, e nevoie de voinţă, trebuie să vrei. Omul trebuie să se hotărască: „Nu voi mai face acest păcat” şi atunci va avea parte de ajutorul lui Dumnezeu, deoarece calea mântuirii, în viaţa duhovnicească, este o sinergie, o împreună-lucrare între harul lui Dumnezeu şi voia liberă a omului. Noi nu credem că există ori har, ori liber-arbitru, ci amândouă, împreună: harul şi voia liberă.

Trebuie să vrem părăsirea păcatului, iar dumnezeiescul har ne vine în ajutor. Harul lui Dumnezeu ne ajută chiar şi la luarea hotărârii, iar, după ce-am făcut-o, harul ne ajută să înfăptuim acea hotărâre. Aşadar, mai întâi de toate, să ne hotărâm: „Nu voi mai păcătui niciodată!”, şi să cerem pentru aceasta ajutor de la Dumnezeu. Apoi, când vor apărea ispitele, de îndată ce vom recunoaşte gândurile sau imboldurile păcătoase, să le respingem. Aceasta se poate face prin rugăciune: putem rosti rugăciunea lui Iisus sau putem spune pur şi simplu „Doamne, miluieşte-mă!”; uneori, putem doar să ne ridicăm mintea către Dumnezeu şi să îndepărtăm gândul cu conştiinţa că e păcătos şi că nu vrem să ne îndulcim de el.

mormantul-p-seraphim.JPG

– Părinte Damaschin, care credeţi că sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă astăzi creştinii ortodocşi?

– Una din cele mai însemnate probleme este, cred, ceea ce părintele Serafim Rose numea nihilism, adică părăsirea credinţei într-un Adevăr absolut, a credinţei în ceva pe deplin adevărat sau pe deplin fals. În societatea contemporană nu mai există aşa ceva; se crede într-un adevăr relativ, că un lucru reprezintă pentru mine adevărul deoarece aşa cred eu, dar altcineva deţine un adevăr diferit. Acest nihilism este un curent subteran al vremurilor noastre, cu care ne confruntăm mereu în societatea noastră secularizată.

Părintele Serafim spunea că reversul medaliei nihilismului este hiliasmul, adică credinţa că se poate face Raiul pe pământ. Deoarece omul modern şi-a pierdut credinţa în Împărăţia Cerurilor, în Judecata de Apoi şi în Înviere, el încearcă să dea naştere unei utopii pe pământ. Cu alte cuvinte, pentru că societatea modernă secularizată nu mai crede în Adevăr, în Dumnezeul creştin şi în Împărăţia Cerurilor, caută să-şi făurească astăzi, de una singură, o utopie.

Acestea sunt curentele subterane ale societăţii noastre, care iau însă multe forme şi ne bombardează ideatic în feluri de care uneori nici nu ne dăm seama. Ni se spune că Ortodoxia nu este adevărul; că e, poate, doar o convingere personală, dar nu-i un adevăr absolut – şi astfel se creează premizele ca credinţa noastră să poată fi subminată în mod subtil de aceste influenţe.

Un aspect, o latură a acestora este credinţa în evoluţie: n-am fi fost făcuţi nemijlocit de Dumnezeu, aşa cum zice Scriptura şi cum zic Sfinţii Părinţi, ci am evoluat treptat, de-a lungul a milioane de ani. Teoria evoluţionistă asupra vieţii este o încercare de a explica cum au apărut toate fără Dumnezeu.

Aceste idei au plecat iniţial de la oameni care nu credeau în Dumnezeu, nu credeau în concepţia creştină a vieţii, şi care au încercat să găsească o explicaţie naturalistă şi materialistă pentru toate. Iar tinerilor de astăzi li se prezintă doar concepţia lor, ca fiind una ştiinţifică. Ei bine, nu e cu adevărat ştiinţifică, şi există o sumedenie de dovezi convingătoare împotriva ei, mai ales din domeniul geneticii şi al biochimiei. Oamenilor li se spune: „Aşa zice ştiinţa!” şi, prin aceasta, li se predă o filosofie, o credinţă în naturalism (adică că cauzele materiale pot explica orice), născută din ateism sau agnosticism.

Unii creştini încearcă să facă compatibilă Ortodoxia cu evoluţionismul sau creştinismul cu evoluţionismul, zicând că pot fi îngemănate. Dar, de fapt, nu poţi, deoarece, aşa cum ziceam, această filosofie evoluţionistă a fost plăsmuită de nişte oameni care au dorit să explice toate fără Dumnezeu. Potrivit evoluţionismului, omul a apărut prin moarte, prin selecţie naturală, pe măsură ce organismele mai adaptate au supravieţuit, iar cele mai puţin adaptate au pierit. Moartea este cea care a creat, a produs „organismele superioare”, inclusiv omul. Aşa spune Charles Darwin, în concluzia cărţii sale „Originea speciilor”. Acest lucru este tocmai opusul viziunii creştine, deoarece înţelegerea creştină este că, înainte de căderea omului, moartea n-a existat.

Când omul a păcătuit, atunci s-a ivit moartea în lume. Sfântul Pavel zice foarte limpede acest lucru. Moartea a apărut în lume prin păcat: şi moartea trupească, şi moartea duhovnicească. Apoi a venit Hristos, Dumnezeu-Omul. El, fiind singur fără de păcat, a luat asupra Sa cea mai de pe urmă consecinţă fizică a păcatului, adică moartea, pentru a birui toate urmările duhovniceşti şi trupeşti ale morţii, prin mântuitoarea Sa moarte şi înviere. Doar dacă înţelegi că moartea este urmarea păcatului poţi înţelege cu adevărat pentru ce a murit Hristos pe cruce şi l-a izbăvit pe om de păcat.

Aşa că doctrina modernă a evoluţiei subminează întreaga înţelegere ortodoxă a Facerii, felul în care s-a săvârşit aceasta, precum şi învăţătura ortodoxă a răscumpărării, despre cum ne-a răscumpărat Hristos pe cruce. Această doctrină a evoluţiei este un aspect cheie al necredinţei contemporane, cu care se confruntă creştinii vremurilor noastre.

Creştinii se mai confruntă tot timpul şi cu ideea că Scriptura nu este cu adevărat istorică, că Vechiul Testament, ba chiar şi Noul Testament nu conţin relatări istorice. Această provocare împotriva credinţei noastre vine tot din necredinţa societăţii moderne secularizate şi este înfăţişată ca un lucru cert şi dovedit. Dar, iarăşi, lucrurile nu stau de fapt aşa! E vorba doar de nişte presupuneri şubrede, plecate de la concepţia greşită că Sfintele Scripturi nu sunt rodul dumnezeieştii descoperiri şi insuflări.

Aşa că noi, dreptslăvitorii creştini, trebuie să ne ţinem cu tărie de credinţa noastră şi să înţelegem că aceste filosofii, aceste concepte ce ne sunt înfăţişate, care pun sub semnul întrebării credinţa ortodoxă, nu sunt deloc obiective. Ele provin de la nişte oameni puţin credincioşi sau chiar atei – ori, aşa cum zicea părintele Serafim Rose, nihilişti, adică care nu cred într-un Adevăr absolut. Trebuie să ne dăm seama de acest curent subteran din societatea noastră: concepţia că nu există un Adevăr absolut. Trebuie să fim conştienţi de nihilismul existent în vremurile noastre, pentru a ne păzi de el şi, aşa cum zicea tot părintele Serafim, „trebuie să realizăm că o parte din el e deja în noi”. Nu mai suntem ca românii din secolul al 8-lea, suntem alt fel de oameni, deoarece, chiar fără s-o ştim, am fost bombardaţi neîncetat de necredinţa care caută să ne erodeze credinţa. Trebuie să stăm pururea neclintiţi în credinţa noastră creştină ortodoxă.

img_0190.jpg

– Părinte Damaschin, aţi vorbit mai devreme despre însemnătatea duhovnicului. Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din România este astăzi părintele Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă, despre care ştim că aţi auzit. Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre părintele Iustin.

– N-am avut binecuvântarea de a mă întâlni personal cu părintele Iustin, dar nădăjduiesc s-o pot face cât mai e încă în viaţă. Câţiva monahi şi maici din mănăstirile noastre l-au întâlnit şi au petrecut ceva timp alături de el, la mănăstirea sa. Una din maicile noastre a vieţuit la schitul de la lângă Petru Vodă pentru câteva luni. Un alt monah de la noi a petrecut o bună bucată de timp în România, s-a întâlnit de mai multe ori cu părintele Iustin şi a stat o vreme la Petru Vodă. Aşa că avem legături bune cu mănăstirea Petru Vodă. Am corespondat şi prin e-mail cu câţiva monahi de acolo, şi ne simţim apropiaţi de Petru Vodă şi de părintele Iustin. Ne simţim alături de dânsul în lucrarea noastră monahală şi misionară. Avem o mare preţuire pentru părintele Iustin şi pentru toate cele pe care le-a făcut şi le face în România, spre zidirea vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi spre întărirea vieţii monahale. Credem că e un însemnat dascăl ortodox, nu doar pentru România, ci şi pentru întreaga lume.

– Ne bucurăm să auzim de dragostea pe care i-o purtaţi părintelui Iustin. Doriţi să transmiteţi un mesaj, un gând pentru dânsul?

– Aşa cum ziceam, avem o mare preţuire pentru părintele Iustin. Îl socotim un om cu viaţă sfântă, un om de rugăciune şi, dacă îi puteţi transmite un mesaj, vreau doar să cer blagoslovenia şi rugăciunile sale pentru noi, pentru mănăstirile şi pentru bisericile ortodoxe de aici, din America, ca să ne întărim în credinţă, acum, într-aceste vremuri de apostazie şi de necredinţă, să ne păzim credinţa ortodoxă şi să izbutim chiar şi-n această societate americană secularizată să ne lucrăm mântuirea cu frică şi cutremur, câştigând Împărăţia Cerurilor.

(Autor interviu: Raluca TĂNĂSEANU, traducere din engleză: Radu HAGIU; aparut in: Presa Ortodoxa, nr. 4/2009)

st_herman_monastery.jpg


Categorii

Ecumenism, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Damaschin de la Platina, Parintele Serafim Rose, Pentru tineri, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

34 Commentarii la “Parintele Damaschin de la Platina, ucenicul Cuv. Seraphim Rose: SA STAM PURUREA NECLINTITI IN CREDINTA NOASTRA!

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: INTALNIREA CU PARINTELE SERAFIM ROSE – geniul sfant al ortodoxiei americane si calauzitorul convertitilor. MARTURIA PARINTELUI DAMASCHIN – staretul manastirii din Platina – si a unei pelerine romance in America -
  2. Pingback: CURSUL DE SUPRAVIETUIRE ORTODOXA AL CUVIOSULUI SERAPHIM ROSE sau cum sa evitam fenomenul “maimutarelii duhovnicesti” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: PARINTELE STANILOAE despre ORTODOXIE versus catolicism si protestantism: “Biserica Ortodoxa n-a stirbit adevarul coborat de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfatoseniilor omenesti” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Cuvant marturisitor al PS MACARIE la hramul Manastirii DOBRIC (audio + text): “VREMURILE SUNT FOARTE GRELE şi devin din ce în ce mai grele, însă în aceste vremuri trebuie să mărturisim. BISERICA ESTE UNA, NU POT FI MAI MULTE! În Biserica Ort
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate