PUSTNICUL ONUFRIE – EVACUAT PENTRU O PARTIE A ELENEI UDREA? Marturii despre sihastrul din Masivul Postavaru

22-10-2011 12 minute Sublinieri

Un pustnic care îşi duce viaţa retras în munţi, ar putea fi obligat să se întoarcă la cele mai puţin lumeşti. Primăria îl alungă din chilia în care trăieşte în post şi rugăciune. Motivul? În apropiere se va construi în curând o pârtie, iar slujitorul Domnului ar sta în calea schiorilor dornici de senzaţii tari. Într-un loc parcă binecuvântat de Dumnezeu, părintele Onufrie şi-a găsit tihna. De 18 ani s-a retras în pustietate. Într-o chilie din Masivul Postăvarul, se roagă neîncetat pentru binele tuturor.

Oamenii cu suflet l-au ajutat să îşi ridice construcţia şi i-au oferit în dar icoane. Vin la el pentru un sfat sau o alinare şi îi mai aduc de mâncare. În drum spre chilie, pustnicul a ridicat o troiţă, la care să se închine oamenii. Iarna, doar fiarele pădurii se mai încumetă pe-aici. A crezut că pe munte nu va deranja pe nimeni, dar s-a înşelat. Chilia este într-o râpă, la 200 de metri de locul unde va fi noua pârtie. Cei de la primărie i-au cerut ca până luni să plece. Părintele le-a jurat autorităţilor că nu îi va incomoda pe schiori, doar să-l lase să trăiască în pace, unde a ales Cel de Sus.

Sa vorbesti despre pustnici in mileniul trei e cel putin hazardat. Cine sa creada ca exista oameni atat de insetati de prezenta lui Dumnezeu, incat sa se-ascunda prin salbaticiile muntilor, ca sa fie singuri cu El? Dar ei exista. Muntii Neamtului ascund si azi prin vagaunile lor calugari-sihastri, ale caror rugaciuni neincetate bat la portile cerului, cerand iertare si mantuire pentru noi toti. (…)

Onufrie din poiana cu brazi

Vad cu coada ochiului cum dintr-un palc de fagi pare a se desprinde o umbra. Umbra capata chip de om. E un calugar inalt si uscat. Ma priveste tinta in ochi. “Binecuvantati, parinte! Va cautam”. Nu-mi raspunde. Da din cap si-mi face semn sa-l urmez. Mi se invart intrebarile in cap. De unde mi-a venit sa-i cer binecuvantare, ca nu stiam ca-i preot? De ce m-astepta?! De unde stia ca vin? Calugarul nu scoate o vorba. Are chipul ca o piatra slefuita de vant, cu riduri de expresie adanci, barba neagra, inspicata, lunga pana aproape de cureaua lata de piele care ii strange dulama, parul incaruntit, prins in coada. Sa aiba spre 50 de ani. Merge drept, fara nici un efort la urcus. Cerul se apropie printr-un ochi de padure. Am ajuns pe un fel de acoperis al lumii, ingust si stramt, din stanca, marginit de brazi. Intinde mana spre satul care se vede departe in vale. “Cand mi se face dor de lume, vin aici.” Dau din cap, bucuros ca se dezleaga la vorba, dar el o ia din nou la picior, pornind spre nu stiu unde. La rastimpuri, imi spune ceva, un citat sau o pilda despre cat se risipeste omul in viata fara frica de moarte. “Daca ma duce la capatul lumii?”, ma intreb. Ma hotarasc sa-i spun ce vreau si ce sunt. “Sunt reporter”. Nu raspunde nimic. Vorbele mele par luate de vant. Am ajuns in fata chiliei, un soi de cabana minuscula, din lemn, pe care calugarul o umple cu statura lui inalta. Un pat, cu siguranta prea scurt, o masa la care anevoie pot incapea doua persoane, un scaun si o soba cu plita, pe care este un ceaun acoperit. Peretii sunt grei de icoane.

“Aseaza-te in genunchi sa ne rugam, daca vrei sa stam de vorba”, imi porunceste. Isi pune epitrahilul si se roaga cu glas mare, frumos si linistitor. Stomacul mi se strange, ca dinaintea scaunului de spovedanie. “Sa stii ca in pustie te ispiteste mereu diavolul. Sfintii parinti ai pustiei se rugau impreuna cu cei pe care ii intalneau, pentru ca dracul nu rabda rugaciunea si indata se face nevazut”. Cu o lingura de lemn ia tocana de urzici din ceaun si pune in doua strachini de lut. Trage servetul de pe un bot de mamaliga de pe masa, spune “Tatal Nostru” si ma pofteste sa mananc. Ne asezam, eu pe scaun, parintele pe pat, si mancam in tacere. Abia am inghitit ultima lingura de urzici, ca se si ridica in picioare si rosteste o rugaciune de multumire. Incerc sa aflu cine este, cand s-a calugarit, cum a ajuns pustnic, de cand e in muntii acestia, daca a mai sihastrit si prin alte parti, dar intrebarile mele pica fara ecou, in prapastia dintre noi.

Imi vorbeste despre adevarul de credinta, despre cultul icoanelor, despre nenorocirile care se abat asupra lumii din pricina rautatii noastre, despre orice, numai despre sine nu. Atata doar: vede sihastria ca pe o dragoste pe care nu o poti imparti cu nimeni. “Daca m-am daruit lui Dumnezeu, atunci toata viata mea trebuie sa fie numai a lui, nu doar pe jumatate, cealalta jumatate fiind pentru grijile de obste, cu gandurile, ambitiile si frecusurile omenesti. Numai cei cu adevarat puternici pot trai in obste si in lume cu dragoste deplina de Dumnezeu, inchinindu-I toata viata lor. Si eu am trait asa, dar acum nu mai sunt atat de puternic“. Se smereste, sa nu cred cumva ca e un calugar mai imbunatatit decat cei din manastiri. In contrast cu chipul sau dur, vorba ii este blanda si respira multa bunatate. E timpul sa plec. Ii cer binecuvantarea. “Cauta pacea si te vei mantui! Roaga-te lui Dumnezeu sa faca astfel ca voia Lui sa fie si voia ta, adica sa poti purta orice necaz, boala, suferinta sau greutate, cu constiinta faptului ca asta e voia Domnului si ca din voia Sa te vei mantui”. Ma conduce pana in pragul chiliei si imi zice sa cobor fara grija. “Parinte, as putea sa va cunosc numele?”, indraznesc sa intreb. Se incrunta putin: “Cum, ai venit la mine fara sa stii cine sunt?.” Apoi zambeste: “Onufrie!”. Cobor cu pasi mari si repezi. Urechile imi vajaie. Am o senzatie stranie, ca si cum as fi iesit din timp si acum ma intorc iar in el. Pe masura ce ma indepartez de chilie, cantecul pe mii de voci al pasarilor se aude tot mai puternic, ca si cum o mana nevazuta il da mai tare. Sunt plin de bucuria ca am gasit un pustnic adevarat. Si totusi, ma simt golit. Traiesc frustrarea ca nu i-am smuls parintelui Onufrie nici o confesiune.(…)

Claudiu Tarziu

Ultimul sihastru autentic din România e şi cel mai aproape de ceruri: la 1800 m altitu­dine, în inima pădurii de la Lampa Mică, pe Masivul Postăvaru, unde zăpada zăboveşte opt luni pe an. Totul e nemişcat în jur, peisajul e splendid, dar liniştea pustietăţii te înfioară. E o linişte în­ge­­mănată cu veşnicia, unde zgomotele par îngăduite doar cu binecuvântarea divinităţii. Aerul înălţi­milor e tare, prea tare. Îţi răscoleşte plămânii, iar în corp simţi o rezonanţă stranie, venită şi din măruntaiele muntelui, dar şi din cer. Doar zbârnâitul surd al cablului îngheţat de la tele­ca­bină şi rafalele de vânt care spulberă neaua te fac conştient că nici aici timpul nu stă pe loc, deşi ziua pare mult mai lungă. Aşadar, în această pustietate a ales un călugar să se roage şi să se nevoiască întru mân­tuire. Îl cunosc toţi salvamontiştii şi pădurarii zonei, dar şi cei ce lucrează sezonier la tele­cabină. Câteodată, ei văd cum un punct negru suie culmile înzăpezite, ca o furnică, sau ca o nalucă a pă­du­rii. În cele mai ciudate şi inacce­sibile locuri, în care doar jivinele pădurii sau păsările pot a­jun­ge, salvamontiştii îl văd pe omul lui Dumnezeu îngenuncheat, cu palmele încleştate a rugă. E duhovnicul munţilor, e poate ulti­mul pustnic al României…

Nebun întru Hristos?

Pe părintele Onufrie l-am întâlnit într-o dimineaţă geroasă pe Muntele Postăvaru. E înalt, bi­ne făcut şi are o barbă mare, ca de cânepă. Deşi în putere, se sprijină într-un băţ lung, ase­mănător bâtelor ciobăneşti. E îmbrăcat în negru, peste rasa monahală având o scurtă de lână, iar în picioare bocanci grei, cu talpa groasă cât un strat de asfalt. Aspectul neîngrijit, barba săl­batică şi băţul din mână creionează o imagine parcă nepotrivită pentru secolul 21. E chiar de înţeles sperietura unor turişti, mai neduşi la biserică, atunci când, la circa 2000 de metri altitudine, dau nas în nas cu monahul. Masiv, înalt de aproape 2 metri, părintele aduce cu Rasputin, iar ne­gli­jenţa sa vestimentară îi sporeşte aerul apa­rent fioros. Faptul că turiştii zgomotoşi se ţin departe îl bucură pe părinte, care are nevoie de li­niş­te, chiar dacă uneori o plăteşte scump, simţind dis­preţul oamenilor. E calea urmată de acei „nebuni întru Hristos“ rămaşi celebri în Rusia, care, spre a-şi înfrânge mândria de sine, pre­ferau să sufere dispreţul public, săvârşind cele mai ne­o­biş­nuite fapte. Părintele are ochi pă­trunzători, cu o sticlire cumplită şi aproape tăioasă, dar dreap­­tă, dureros de dreaptă. Oricât ar părea de ciudat, când se uită la tine, te simţi mic şi păcătos… „Să mergem la chilie!“ – mi-a spus sec ieromona­hul Onufrie. Onufrie, cu u şi ie, nu Ono­frei.

Coliba de lângă Poiana Doamnei

Cu omul lui Dum­nezeu înainte, am luat nămeţii şi viscolul pieptiş. „Nu aveţi cum să vă rătăciţi la întoarcere, dacă ţineţi drumul ăsta înapoi“, a încercat să mă încurajeze părintele. Am trecut de Sal­va­mont şi de ce a rămas din cabana Cristianu Mare, după incendiul de anul trecut. Pe drum, care devenea din ce în ce mai dificil, mii de întrebări îmi sfredeleau mintea, dar efortul mă împiedica să vorbesc, abia ţinând pasul după pustnic. Când am ajuns la un indicator pe care scria Drumul Lupului-Ruia-Roşu, m-a încurajat din nou: „No, de aci mai avem puţin“. Puţinul ăsta a însemnat încă vreo 30 de minute de mers. După ce am trecut de cele două stânci din Poiana Doamnei, cam la 2 kilometri în ini­ma pădurii, ne-a întâmpinat o cruce mare din lemn, după care se putea observa o bisericuţă ca din basmele cu pitici. Frânt de oboseală, m-am trântit pe un scaun în refugiul pustnicului – o chilioară de dimensiuni liliputane. S-a lăsat din nou o tăcere adâncă. Ochii măsurau chilia: câteva icoane, un tablou al părintelui Cleopa, pe o scoarţă ţărănească atârnată pe pereţii din lemn. O sobiţă din teracotă, două scaune şi un motan jucăuş întregeau decorul sărăcăcios. Două lămpi şi câteva cărţi de rugăciuni… Pentru mine, li­niştea devenea apă­sătoare, drept care, cu vocea gâtuită, m-am apucat să-l des­cos pe pustnic…

Cărarea călugăriei

„Am 52 de ani şi de vreo 7-8 ani, da­că le-am ţinut bine socoteala, stau aici. Sunt iero­monahul Onufrie Ioan, cu me­tania la Mănăstirea Cernica, unde am vie­ţuit 25 de ani. Acolo, Prea Sfintitul Roman m-a căluga­rit într-o noapte, şi tot el mi-a dat preo­ţia. De tânăr mi-am dorit să fiu călugar. M-am născut la Cluj, dintr-un tată român, Ion, şi o mamă rusoaică, Glicheria, care se cunoscuseră în timpul războiului. N-am decât 8 clase şi o şcoală profesională de 2 ani. Am vrut să iau calea mănăs­tirii mai de tânar, dar n-am apucat decât pe la 20 de ani, căci după moartea părinţilor am avut grijă de sora mea mai mică“, povesteşte părintele cu greu, semn că sihăstria l-a învăţat nu numai să tacă, dar chiar şi să uite să vorbească. „Mi-a plăcut la Cernica, dar înainte de Revoluţie veneau securişti, făceau chefuri la stăreţie, se tăiau pe ascuns viţei, ştiţi cum era… Erau prea multe ispite, ştrandul – aproape, şi scrie la carte că poţi să pleci dacă eşti ispitit, ca să îţi găseşti locul. După 20 şi ceva de ani de mănăstire, am putut primi bine­cuvântarea să plec“. După lungi peregrinări, părintele Onufrie a stat un an la o stână, la Ruia, la poalele Muntelui Postăvaru, de care s-a îndrăgostit. A găsit un refugiu părăsit, în care a stat 2 ani, dar acesta a luat foc de la o candelă aprinsă. „Am rămas cu haina de pe mine, dar în 2 săptămâni mi-am făcut chilia asta. Locul l-am ales după izvorul de lângă el, pentru că spunea părintele Cleopa că trebuie să fie în apropierea unui izvor, că fără mâncare poţi trăi, dar fără apă, nu“Dea­supra colibei, părintele a ridicat un mic paraclis, în care însă nu ţine slujbe, ci doar se roagă pe timp de vară.

La taifas cu animalele

Deşi peisajul este mirific, viaţa este grea, dar părintele nu se plânge. „Câteodată, zăpada e de 3 metri şi trebuie să fac tunel ca să ies. Dacă nu apar timp de vreo lună-două, mai vin cei de la Salvamont, să vadă ce-i cu mine. Nici de animale nu mi-e frică. Vine o vulpe, dar o alun­gă cotoiul asta… Mai vin vreo două ciute… Chiar lângă chilie, mai încolo, e bârlogul unui urs. Acum hibernează, dar vara îi mai dau câte un colţ de pâine şi îi vorbesc, aşa, ca unui om… Îmi place mult pădurea şi o ştiu mai bine decât pădurarii… De plictisit, nu mă plictisesc niciodată. Am de făcut cele 12 canoane, rugăciunile. Eram prin pădure odată şi m-am întâlnit cu 3 vânători. «Singur, părinte?», au zis ei. «Nu, taică». «Dar unde e fratele?», m-au întrebat ei, iar io am arătat în sus… Niciodată nu sunt singur, ci cu Dumnezeu“. E convins că tot Dum­ne­zeu i-a rânduit şi numele de călugarie, mai ales după ce a aflat că şi Sfântul Onufrie a trăit tot în pustie şi a avut o barbă până la pământ. Părintele coboară rar, poate doar de 3-4 ori pe an, în cazuri excepţionale, pentru a face dez­legări sau molitfe. În schimb, pe timp de vară, trec destui curioşi. Au venit de la Suceava, din toată ţara, ba chiar şi un preot din Chişinau, Vasile. Una din credincioase, Ana Buca, a ve­nit până acum de 5 ori sus, la părinte, deşi are 87 de ani. Pe toţi oaspeţii el îi primeşte cu dragoste, dacă vin pentru un sfat.

„N-am ce căuta în lume“

Tot credincioşii îi mai aduc de mâncare, ceva gaz şi lumânări. Rar, pentru că nu pot ajun­ge lesne la el. În rest, pustnicul se multumeşte cu ceaiuri, ciuperci, zmeură, mure, măceşe, adu­nate din timpul verii. „Aici vreau să-mi dau sufletul în mâinile lui Dumnezeu, dacă aşa o rândui. Nici nu ştiţi ce frumos e să stai să te rogi în apropierea prăpastiei, să-ţi conştienti­zezi păcatele, să admiri creaţia Lui, de aici, de sus. Jos e corupţie mare, care a intrat până şi în Biserică. Aud că se fac hirotonii pe bani, că la călugări le fac legitimaţii, de parcă Sfinţii Apos­toli au avut legitimaţii, iar haina ţi-o poate lua cineva după ce ai depus voturile! Călugării au maşini personale, calculatoare, se vinde mi­rul, se fac vrăjitorii… Aici, dacă e nevoie, fac li­turghia pe butuc, cum a făcut părintele Cleopa, sau ca Sfântul Serafim din Sarov, care punea o icoană într-un copac, iar pentru el pădurea era cea mai mare catedrală… N-am ce căuta jos, în lume…“ Cu mo­des­tia călugărului, părintele Onufrie nu vrea să fie numit nici pustnic, nici schimnic, ci doar „un umil vieţuitor“…

Dupa o coama impadurita din Cristianul Mare, la aproape 1800 de metri altitudine, isi duce viata unul dintre ultimii sihastri ai Romaniei. Aici, in pacea inalta a muntilor unde in iernile geroase respiratia iti ingheata si cade pe zapada imaculata, pustnicul vorbeste cu Dumnezeu, rugandu-se neincetat pentru noi toti.

Andrei Cristian Mateescu

PENTRU A AJUNGE LA CALUGARUL ONUFRIE TREBUIE SA CUCERESTI culmile, singur, sa castigi increderea fiecarei pietre pe care calci pentru a avea bucuria intalnirii cu sihastrul. Dar ca sa simti din plin sufletul muntelui si sa-l poti atinge cu degetele, trebuie s-o iei pieptis, printre brazi, pe cararuia marcata. Din Poiana Brasov si pana la singuraticul Onufrie e de mers, nu gluma. Urci si urci. Pustiu. Tacere fioroasa, ti se aude inima svacnind intre urechi. Jos e mai cald, dar cum descoperi spinarea stancilor imbracate cu iarba arsa de soarele verii, gerul iti ingheata si maselele din gura. Brazii, ca niste domnisoare gratioase se cearta cu vantul care le ridica fustele verzi.

Nici tipenie de om in jur. Doar ulii solitari scot tipete lugubre deasupra, in aerul albastrui. Chilia lui Onufrie e bine pitita printre copaci,nu e usor de gasit. in sfarsit nimerim, dupa o ratacire disperata de cateva ceasuri prin padurea ca o orga la care canta frigul. Un gard din lemn si trei catei desperecheati parca, formati din „piesea” diferite. Unul s-a trezit cu urechile celuilalt, mai mare decat el incat par de elefant si cu botul confratelui, tip Pechinez nervos.
Picioarele nu se potrivesc cu trupurile, dar ei ce sa faca? Natura le-a lipit aiurea, glumind. „Ham! Ham. Ham!, latra furiosi, adica: „ce cautati prin padurea noastra? Haaauuuu!a” La scurt timp, in fata rasare o armata de gaini, in frunte cu un cocosel pitic si negru in cerul gurii. Sunt gata sa sara si ei la bataie. N-apucam sa inaintam ca, de dupa un brad viguros scoate capul si un magar. Cand ne vede zici l-a lovit cineva cu biciul de fier inrosit in foc. Bolovaneste ochii amenintatori spre noi si incepe sa „ihaa”-ie sinistru de se cutremura padurea.
Cu totii, si gaini si caini si magarul, se opintesc, „aparanda” intrarea. Intr-un tarziu apare din chilie si calugarul Onufrie, zambind bland si calmandu-l pe magarul impulsiv: „Hooo, Vasile! Ca avem oaspeti!” Vasile se uita urat. Scutura din capatana mare si incepe sa dea din buze, bosumflat. Se cuminteste, dar parca tot ar vrea sa muste. Intram in bisericuta calugarului care incepe sa ne povesteasca viata lui. Roman, nu poveste de adormit sugarii.

 

CALUGARUL ONUFRIE:

”Inainte oamenii aveau CRUCEA DE LEMN SI INIMA DE AUR. Acum au CRUCE DE AUR SI INIMA DE LEMN

IEROMONAHUL E BINE ZIDIT, INALT, LAT IN SPATE, NU PARE CA ATINGE pamantul cand calca. Ochii, doua pansele salbatice, sticlesc vii, atasati la o barba deasa de culoarea tutunului uscat. Palmele lui sunt mari, aspre si muncite. N-ar sta locului. Onufrie are 55 de ani si a ales sa se desparta de semeni dupa ce a fost, mai bine de doua decenii, calugar la Manastirea Cernica. De fel este din Cluj, dintr-o mama rusoaica si un tata roman. A studiat doar opt clase si doua de profesionala si dupa ce a ramas fara parinti si-a indrepxat pasii spre manastire. „intr-o noapte, parintele Staret, Preasfintitul Roman, mi-a dat preotia. Atunci am primit binecuvantarea si m-am hotarat sa plec, ne-a spus ieromonahul. La Manastire erau prea multe ispite. Inainte de ’89, veneau securistii si faceau chefuri la staretie, taiau vitei. Am plecat dintre oameni pentru ca jos, acolo, e prea multa coruptie. Imi aduc aminte ce spunea parintele Adrian Fageteanu care a fost inchis in puscariile comuniste, la Aiud. Zicea asa: inainte oamenii aveau crucea de lemn si inima de aur. Acum au cruce de aur si inima de lemn.” Aici, in linistea adanca a padurii, Onufrie se simte intr-adevar fericit, in post si rugaciune. De hranit, se hraneste cu ciuperci si ceaiuri de plante, iar vecinatatea fiarelor padurii nu-l sperie. „Am aici o scandura cu cuie pe care o proptesc seara in usa. In fiecare seara vine un urs batran. Acum doua saptamani mi-a stricat si gardul. Vasile urla la el, cainii latra, pisicile miauna, gainile incep si ele sa chiraie,ca-l simt”.

A FACUT CU MAINILE LUI O BISERICUTA

FERMECAT DE PEISAJUL MONTAN CARPATIN, IN URMA CU 11 ANI, CAND A poposit pentru prima data in aceste locuri, asemeni Apostolului Andrei, pustnicul a binecuvantat, brazii, stancile si imprejurimile dupa care si-a facut salas intr-o stana parasita de la baza partiei de schi Ruia, nu departe de traseele turistice. Intr-o noapte chilia sa improvizata a luat foc de la o candela, iar calugarul a ramas doar cu hainele de pe el. A inteles ca trebuie sa se aseze in alta parte. Viitorul sihastru nu s-a descurajat si a cutreierat prin hatisurile padurii pana cand, intr-un mic luminis vegheat de brazi falnici, a aflat un firicel de apa tasnind vesel de sub un bolovan. Atunci parca a simtit o mana prieteneasca pe umar care l-a tintuit locului. Timp de doua saptamani, calugarul a carat lemne si pietre reusind sa-si incropeasca un adapost. Onufrie a ridicat cu mainile lui o bisericuta, a facut o cruce inalta deasupra izvorului si chiar o clopotnita, unde a asezat un clopot de vaca si o toaca.

SALVEAZA SCHIORI SUB O ICOANA A PREACURATEI

IN FIECARE ZI MONAHUL FACE CELE 12 CANOANE, IAR PROGRAMUL DE rugaciune este intocmai cu al calugarilor de la Muntele Athos. Vocea lui e adanca si puternica de bas-bariton. Se aude hat-departe, pana-n creierii muntilor. Cand sloboade el un Doamne Miluesteee, veveritele incremenesc cu ghinda intre labute. In anii care au trecut, parintele si-a incropit o mica gospodarie. A insufletit-o cu animale, a plantat cartofi in gradina. A primit cadou si un mic grup electrogen alimentat cu benzina, pe care il foloseste la aprinderea candelei si un telefon mobil. Cu ajutorul lui tine legatura cu „lumea de jos”. Are si un aparat de radio, minuscul, la care mai asculta ce se intampla prin tara. Ba, daca are chef, calugarul pune degetul aratator pe taste si suna la diverse emisiuni unde intra in direct sa-si spuna parerile.
Salvamontistii il viziteaza din cand in cand ca sa-l intrebe de sanatate si sa se roage in bisericuta. La sarbatorile mari, de Paste si Craciun, padurea se imbraca in solemna lumina. Vin de pretutindeni credinciosii sa asiste la o slujba aparte in decorul mirific al brazilor.

Peste an, insa, viata sihastrului este grea, dar omul este intarit de Dumnezeu. Toamna tarziu, drumul printre crengi ude si copaci ravasiti de furtuna este anevoios, iarna aproape imposibil. Au fost zile geroase cand pustnicul si-a facut tunel prin zapada pentru a iesi din culcusul lui. Cateodata, Onufrie se petrece cu turistii ce strabat potecile spre varful Cristianul Mare. De cate ori n-a dat peste schiori cazuti, inghetati sub nameti? Ii cara in spinare si-i vara direct in biserica, ii pune sub icoana Preacuratei, la adapost, le aprinde focul si ii inveleste in blanuri mirosind a seu de oaie. Pana dimineata culoarea le revine in obraji. La plecare, tasnesc lacrimi de recunostinta din ochii lor si nu stiu cum sa-i multumeasca. Cu unii nu s-a mai intalnit niciodata, dar multi sau intors si i-au sarutat mainile. Le-a salvat viata.

CEI CARE NU STIU DE EXISTENTA LUI sunt speriati cand zaresc in cale silueta pustnicului, inalt de aproape 2 metri si invesmantat in haine preotesti.

Odata am dat nas in nas cu doi braconieri de veverite, povesteste Onufrie. Le ucid pentru coada, fac pensule bune pentru pictura. M-au intrebat daca sunt singur.Le-am spus ca nu, si le-am aratat, in sus, cerul. Niciodata nu sunt singur. Sunt mereu cu Dumnezeu. Care ne vede! si deasupra e poarta catre cele o mie de ceruri. Cand m-au auzit vorbind asa au rupt-o la goana. M-am bucurat, ca m-am gandit ca poate am salvat animalele de la moarte.” In fiecare an, dupa Revelion, parintele Onufrie se instaleaza la punctul terminus al telecabinei Capra Neagra din varf si ii boteaza cu apa sfintita pe schiori si pe turisti. Se simte astfel dator sa implineasca menirea sa pe muntele care i-a devenit adapost si prieten, sa faca un gest crestinesc pentru cei care vin de acolo, de jos, din lume, echipati ca niste extraterestri, in costume de schi si clapari. Asa se scurge viata lui Onufrie, departe de tot ce e rau si murdar, departe de coruptie,
minciuna si viclenie. E multumit si se intoarce la chilia lui dintre brazi, la animalele lui care il iubesc ca pe tata Noe.

CALUGARUL SE OPRESTE DIN POVESTIT. S-A FACUT TREI DUPA-AMIAZA. MAI E putin pana la slujba de seara. Lumina oboseste. Cade lacom intunericul peste noi. Trebuie sa ne grabim. Ne despartim si Onufrie ne binecuvanteaza, facand semnul crucii deasupra noastra. „Sa ajungeti cu bine, mergeti cu Dumnezeu!” in spatele nostru sar cei trei catei desperecheati, care ne conduc pana la carare, hamaind prietenosi acum. Ninge fin, zahar pudra. Muntii au barbi argintii in care se incurca vantul. Padurea ramasa in urma, catedrala inghetata, tine cerul plumburiu pe frunte. Din adancuri, toaca lui Onufrie suna.


Categorii

NEWS (STIRILE ZILEI), Pagini Ortodoxe, Presa, PUSTNICI

Etichete (taguri)

,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

35 Commentarii la “PUSTNICUL ONUFRIE – EVACUAT PENTRU O PARTIE A ELENEI UDREA? Marturii despre sihastrul din Masivul Postavaru

  1. Asa frica de Dumnezeu au conducatorii nostri, ca au ajuns sa evacueze pustnici fara drept de apel. Nu de rugaciunile pustinicilor au nevoie administratorii alesi ai statului, sunt interesati sa faca pe plac conducerii, pentru propria lor bunastare si atat. Niste giboni. (In schimb, o autostrada poate fi deviata special pentru a ajunge pe vreun teren privat al unui om politic, deviere ce implica si cheltuieli pe masura din banii statului.)

  2. “A primit cadou si un mic grup electrogen alimentat cu benzina, pe care il foloseste la aprinderea candelei si un telefon mobil. Cu ajutorul lui tine legatura cu „lumea de jos”. Are si un aparat de radio, minuscul, la care mai asculta ce se intampla prin tara. Ba, daca are chef, calugarul pune degetul aratator pe taste si suna la diverse emisiuni unde intra in direct sa-si spuna parerile.” … hmmm… asta mi se pare foarte tras de par si chiar rau intentionat. Un pustnic indeletnicit cu rugaciunea are timp sa asculte radio sau sa sune sa intre in direct? Nu stiu ce sa cred despre intentiile autorului.

  3. @ Bogdan:

    Subscriem.

  4. Daca s-ar putea sa-i aflam numarul de telefon al par. Onufrie?

  5. @Mariana

    Eu sunt sigur ca pustnicul Onufrie nu are telefon si nici nu este ultimul sihastru din Romania.
    Dumnezeu ingaduie ca la o anumita vreme, noi cei lumesti sa-i descoperim pe acesti “nebuni intru Hristos”, tocmai pentru intarirea noastra duhovniceasca.

    Sa postim si sa ne rugam pentru linistea parintelui Onufrie, fiecare dintre noi dupa putinta lui, , caci Domnul nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu este Domnul Puterilor si Imparatul imparatilor si le va randui pe toate dupa voia Lui.

  6. As mai adauga o parere proprie.

    Toate aceaste articole asa zis ortodoxe, contin o oarecare tenta de manipulare. Si tind sa cred ca aceasta se face cu intentie.

    Una dintre aceste “adaugiri” smintitoare, este cea pe care o spus-o @Bogdan.

    O alta, este aceasta:

    “Numai cei cu adevarat puternici pot trai in obste si in lume cu dragoste deplina de Dumnezeu, inchinindu-I toata viata lor. Si eu am trait asa, dar acum nu mai sunt atat de puternic“.

    Nu cred ca acest paragraf ii apartine pustnicului Onufrie, pentru ca nu a existat nici un sfant care sa se fi inaltat duhovniceste, traind in lume.
    Toti sfintii au fugit de lume si au trait in manastiri sau in pustie.

    Am mai intalnit in diverse predici sau cuvantari, unele televizate, aceasta recomandare de ” a nu fugi din lume trupeste, ci doar spiritual”.
    Cred ca este o manipulare voita, tocmai pentru a incerca sa fie tinuti oamenii intr-o ispitire continua. Se stie ca omul este slab si cade usor in ispite.

    Vietuind cu trupul in lume, mai ales in ziua de azi, este imposibil “sa-ti pazesti ochii si urechile”. La tot pasul sunt afise cu femei dezbracate, in toate emisiunile tv se propovaduieste goliciunea, pornografia, violenta, peste tot in jurul nostru se indeamna catre lauda de sine, catre lacomie, catre desfranare … catre inchinare la toti idolii lumesti.
    Si culminand cu viclenia cea mai mare, prin care i se sugestioneaza credinciosului din lume ca este cu adevarat puternic, ca este un adevarat traitor in dreapta credinta, bla bla bla.

    Chiar si Sfantul Serafim de Sarov, in tinerete, a incercat sa traiasca trupeste in lume si sa se inalte duhovniceste. A ajuns la concluzia ca este imposibil, motiv pentru care a si fugit din lume.
    Ei sunt adevaratii puternici, cei care au putut sa renunte la toate cele lumesti si sa se dedice cu totul numai lui Dumnezeu.

    Asemenea manipulari am intalnit si in editii mai noi ale vietilor unor diversi sfinti.
    Spre exemplu, in carte “Cararea Imparatiei”, a lui Arsenie Boca, (editata de o mitropolie romaneasca) exista un paragraf unde scrie:

    “Parintele Arsenie Boca a spus ca biserica catolica este aproape perfecta”.

    Eu nu pot sa cred ca a zis parintele asa ceva, pentru ca el credea cu toata fiinta lui in ortodoxie si era impotriva ecumenismului si a unirii cu catolicii:

    “Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Caderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxa, fie ei arhierei, preoti de mir, calugari sau mireni. Inapoi la Sfanta Traditie, la Dogmele si Canoanele Sfintilor Parinti ale celor sapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Fereasca Dumnezeu!”
    Parintele Arsenie Boca

    Ne trebuie multa credinta sa nu ne smintim si sa putem discerne intre adevar si minciuna.
    Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii.

  7. @un crstin ortodox
    “toti sfintii au fugit de lume si au trait la minastire sau in pustie”.
    Nu chiar toti. Sfintii inchisorilor sint un caz. Dar mai sint si altii…

    Dar de voievodul Brancoveanu, ce zici? Sau de Stefan cel Mare? Sau de Constantin cel Mare si mama sa Elena, si atitia si atitia..

  8. @Petra

    Ai uitat un amanunt foarte important; toate cazurile despre care vorbesti tu au avut loc in vremuri de prigoana.

    Eu incerc sa nu ma amagesc pe mine insumi, gustand cu nesat din toate placerile vietii, incercand sa slujesc la doi domni.
    Daca nu vine nici-o prigoana si plec la Domnul in aceste vremuri linistite?
    Oare dupa ce criterii voi fi judecat?

    Cred ca Sfantul Serafim de Sarov are mai mult discernamant, atunci cand este vorba despre inaltarea duhovniceasca.

  9. @Un crestin ortodox:

    ce ironie sa spuneti ca TOATE cazurile despre care vorbeste Petra au avut loc in vremuri de prigoana…

    …in contextul in care comentati la un articol din care aflam cum un pustnic este (pri)gonit din asezamantul sau, unde, nu-i asa, se bucura de libertate in aceste vremuri linistite, nederanjand pe nimeni. Sau ma insel?

  10. din cate am auzit si citit pusnicilor nu le trebuie reclama ci doar ajutor din cind in cind cu hrana si cele strict necesare.
    Daca cititi vietile sfintilor români ve-ti mai intalni multe cazuri de pusnici care sau nevoit prin padurile si muntii României. Eu cred ca şi acum sunt multi,… mulţi pusnici care asemenea tuturor timpurilor nu sunt cunoscuţi decât de duhovnicii lor şi de alţi foarte… foarte puţini oameni.Iar pe alţii nu-i ştie decât numai Bunul Dumnezeu.
    Chestia asta cu ultimul pusnic…. cade!

  11. @Alin-7

    Traiesc in lumea reala si, din fericire pentru mine, sunt perfect constient de micimea mea. Nu incerc sa inventez prigoane si/sau mucenicii virtuale.

    Comentariul tau nu are nici-o legatura cu ideile ce reies din comentariile mele.
    Te rog sa ma ierti, dar nu-mi plac certurile de cuvinte. Sunt o risipa de timp. Mai bine sa folosim timpul respectiv pentru a ne cerceta fiecare pe noi insine si a incerca sa fim drepti cu ceea ce vom descoperi.

  12. @Un crestin ortodox:

    nu stiu atunci de ce inventati certuri (de cuvinte?!), eu unul nu ma cert cu nime. Iar daca nu sesizati legatura sa stiti ca nu-i bai, nu ma supar.
    Cat despre risipa, risipa de timp sunt si comentariile inutile pe care, iaca, ma faceti sa le scriu pe banda rulanta incercand sa va inteleg ideile pe care le incotosmanati in comentariile dumneavoastra…

    Un exemplu fiind si cea (ideea) remarcata de Petra mai sus anume aceasta: “toti sfintii au fugit de lume si au trait la minastire sau in pustie”.
    Dara poate n-am inteles eu ideea si doreati sa spuneti “de cele ale lumii” si va refereati la “biserica care trebuie sa fie fiece crestin” si la “pustia inimii”.

    In cazul acesta imi cer iertare pentru interventie, cred ca m-am clarificat.

  13. @Alin-7

    Nu doream sa spun nimic altceva decat ceea ce am spus deja. Si exact in modul in care am spus-o.

  14. @ Alin-7 si Un crestin ortodox:

    Va rugam sa coborati tonul si sa opriti cearta. Incercati sa discutati ca fratii, fara atacuri sau sageti ironice gratuite. Lamuriti-va cu rabdare unul pe celalalt ce ati dorit sa spuneti, fara duh de superioritate, pe cat se poate. Multumim!

  15. Evident, intotdeauna au existat si sfinti mireni, sfinti casatoriti, si nu doar mucenici, ci si in vremuri de pace. Sfintenia nu este rezervata doar calugarilor sau pustnicilor, este chemarea adresata absolut oricarui crestin, iar familia este binecuvantata de Dumnezeu si chemata la sfintenie.

  16. @Un crestin ortodox

    Toti sfintii au fugit de lume si au trait in manastiri sau in pustie.

    Va rog sa-mi permiteti o recomandare de carte: NEBUNUL, de Ierom. Savatie Bastovoi, despre viata Sf. Simeon cel nebun pt Hristos, care a fugit DIN PUSTIE IN LUME. Desigur ca Sf. Simeon a trait acum cateva sute de ani. Dar asta nu inseamna ca “Vietuind cu trupul in lume, mai ales in ziua de azi, este imposibil “sa-ti pazesti ochii si urechile”. Totul ne-ar fi imposibil, fara credinta, fara Hristos. E adevarat, este greu, dar si darurile pot fi mai mari astazi! Ca si nevoia de Hristos!

    Doamne, ajuta!

  17. In curand nu va mai exista pustie. In gaura de soarec sa te bagi si vei da nas in nas ori cu o autostrada, aeroport, hoteluri construite pe culmi impadurite si de ce nu…partii.
    Si m-am gandit la “pustia” din orase, caci singur esti de multe ori, inconjurat fiind de semenii tai, singur pentru ca sufletul tau e departe de ce e “al lumii, al orasului” si nimeni sau aproape nimeni nu vibreaza cu tine in tonalitatea Mangaietorului ci mai toti sunt conectati la care mai de care feluri de unde.
    Si apoi m-am gandit la rugaciunea staretilor de la Optina care parca stiau ca nu va mai exista pustie in sensul clasic al cuvantului si atunci s-au rugat pentru pustia daruita de Dumnezeu in aceste ultimi vremi:
    “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu pazeste-ne de inselaciunea vicleanului antihrist a carui venire se apropie. Acopera-ne pe toti si pe toti dreptmaritorii crestini de mrejele lui cele viclene in tainica pustie a mantuirii Tale….”
    La aceasta pustie mai putem nazui fratilor, caci in curand ne vor avea pe toti sub lupa (imi place sa cred ca nu ne au inca).

  18. Propun tuturor celor care stiu povestea trista- cea cu evacuarea- scumpului Onufrie sa ne rugam zilnic, la ora 16,00, bunului Iisus, Sfintei Fecioare Maria si sfintilor ordodoxiei noastre sa-l ajut pe pusticul nostru sa ramana in chiliuta sa, sa mjiloceasca ei catre Domnul Iisus rugaciunea noastra de a-i lumina si imbuna pe cei care vor sa-l evacueze, asa incat inima lor sa fie plina de mila si sa gaseasc alta solutie, fara sa/l deranjeze intr-atata pe pusnticul nostru Onufrie. Doamne Iisus, ajut-l Tu cu puterea ta si mila ta fara margini pe pistincul nostru Onufire sa ramana in chiliuta sa. Amin.

  19. Revin. Scuzati-mi graba si prin urmare eventualele greseli de ortografie. Mi/am amintin ca pe 26 si 27 ii praznuim pe Sfintii Dimitrie si Dimitrie Cel Nou. Sa ne rugam si lor pentru pustnicul nostru drag si scump Onufrie. Doamne miluiste/ne pe noi pacatosii. Amin!

  20. Dumnezeu mai rabda pamantul pentru cei cativa Sfinti ramasi in viata. Ar trebui sa ii apreciem, nu sa ii alungam!

  21. Sfantul Siluan raspunde la chestiunea `sfinteniei in mijlocul lumii`.

    Un prim raspuns este explicat de catre Cuviosul Sofronie in cartea despre Sfantul Siluan.

    Intruparea experientei sfinteniei in mijlocul lumii este exemplificata chiar de Sfantul Siluan in persoana Sf Ioan din Kronstadt.

    PS: O fi stiind Dumnezeu de ce a ingaduit alungarea pustinucului din locul odihnei sale

  22. In com.George Enescu, prin anii ’80 se construia o biserica care nu prea avea nu stiu ce avize, si se daduse dispozitii sa fie demolata constructia atata cata era.Toti cei de la serviul arhitectura si culte gaseau diverse motive de a nu participa.Cel nominalizat initial se internase in spital.De ce fugeau?Pentru ca in urma cu cativa ani se dispusese daramarea unei constructii si un gard dintr-un sat din com Flamanzi.Cel care a participat la punerea in aplicare a dispozitiei la o perioada de timp a inceput sa aiba probleme de sanatate si a si decedat iar familia lui a fost urmarita de ghinioane. Cel mai elocvent exemplu:Nicolae Ceausescu.Asta ii asteapta si pe cei care vor darama acel loc facut prin vointa lui Dumnezeu.

  23. ot credincioşii îi mai aduc de mâncare, ceva gaz şi lumânări. Rar, pentru că nu pot ajun­ge lesne la el. În rest, pustnicul se multumeşte cu ceaiuri, ciuperci, zmeură, mure, măceşe, adu­nate din timpul verii. „Aici vreau să-mi dau sufletul în mâinile lui Dumnezeu, dacă aşa o rândui. Nici nu ştiţi ce frumos e să stai să te rogi în apropierea prăpastiei, să-ţi conştienti­zezi păcatele, să admiri creaţia Lui, de aici, de sus. Jos e corupţie mare, care a intrat până şi în Biserică. Aud că se fac hirotonii pe bani, că la călugări le fac legitimaţii, de parcă Sfinţii Apos­toli au avut legitimaţii, iar haina ţi-o poate lua cineva după ce ai depus voturile! Călugării au maşini personale, calculatoare, se vinde mi­rul, se fac vrăjitorii… Aici, dacă e nevoie, fac li­turghia pe butuc, cum a făcut părintele Cleopa, sau ca Sfântul Serafim din Sarov, care punea o icoană într-un copac, iar pentru el pădurea era cea mai mare catedrală… N-am ce căuta jos, în lume…“

    se bate cap in cap cu :

    “A primit cadou si un mic grup electrogen alimentat cu benzina, pe care il foloseste la aprinderea candelei si un telefon mobil. Cu ajutorul lui tine legatura cu „lumea de jos”. Are si un aparat de radio, minuscul, la care mai asculta ce se intampla prin tara. Ba, daca are chef, calugarul pune degetul aratator pe taste si suna la diverse emisiuni unde isi spune parerea”

    eu chiar m-as duce sa-i duc un grup electrogen si telefon si toate cele, daca as stii ca are nevoie de ele… dar stiu ca nu i-ar folosi la nimic.

  24. cand vad nedreptati de genul acesta imi vin in minte ganduri violente la adresa celor care le fac. eu sunt pasionat de snowboarding si acum, in momentul asta imi vine sa rup placa pe carca celor care vor sa-l alunge pe Parintele Onufrie si sa nu ma mai duc niciodata pe partie
    of, ma doare sufletul din cauza nedreptatilor acestora…
    cum sa alungi un pustnic ce mai si ajuta schiorii??
    cum sa alungi un pustnic?
    CUM???

  25. Sunt din zona Brasov si momentan locuiesc in Madrid,dar nu peste mult timp intentionez sa ma intorc acasa.Desi nu il cunosc pe PARINTELE ONUFRIE din Postavaru,totusi cu gandul la el si la faptul ca intro zi il voi cunoaste am putut trece ma usor prin grelele incercari de aici.As face orice ca acest Ieromonah sa nu fie evacuat asa cum am gasit pe net.Astept vesti de la cunoscatorii in cauza,si chiar un nr.de tel.Doamne Ajuta! Dorin.

  26. http://www.gandul.info/politica/boc-si-udrea-au-urcat-cu-mercedesul-pana-pe-varful-postavarul-video-8942265

    La bordul SUV-urilor Mercedes cu care veniseră, premierul şi suita lui au urcat până pe vârful Postăvarul, de unde au putut admira în voie peisajul celor 14 kilometri de pârtii noi, dotate cu instalaţii ultramoderne de transport pe cablu, de iluminat şi de înzăpezire artificială, pentru acestea din urmă construindu-se, pe platoul Ruia, şi un lac de acumulare cu o capacitate de 125.000 de metri cubi. Valoarea totală a investiţiilor, potrivit ministrului Udrea – 120 milioane de lei fără TVA, din care 88% din fondurile MDRT-ului, iar restul de 12% din bugetul local al Braşovului. Suma reprezintă circa un sfert din totalul celor 400 de milioane de lei alocate de MDRT pentru realizarea infrastructurii necesare FOTE 2013 în Poiana Braşov, Predeal, Azuga, Sinaia şi Râşnov, “cea mai mare investiţie de la buget în turismul montan din România după 1989”, a mai precizat Elena Udrea.

  27. In Brasov circula noul brand al muntelui “Taliban Mountain”.
    Nicaieri in lume in ultimii zeci de ani nu au fost distruse lacase de cult, meditatie decat la mana talibanilor.

  28. O mica erata: Fotografia de la urma arata chilia Parintelui Arsenie Boca. DOAMNE-ajuta+

  29. Pingback: Pustnicul Onufrie – Judecat de pământeni | † DOAR ORTODOX †
  30. Pingback: Dl. Ioan Enache despre revista Credinta Ortodoxa la 15 ani [VIDEO]/ PUSTNICUL ONUFRIE, ”judecat de pamanteni”/ Spovedania unei foste PENTICOSTALE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  31. Pingback: PUSTNICUL ONUFRIE nu va mai fi evacuat - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  32. Pingback: PUSTNICII ROMANIEI. “Intre Cer si pamant” (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  33. Pingback: PUSTNICII NEVAZUTI AI BUCOVINEI/ Parintele Cleopa si parintele Ioanichie Balan despre pustnicii Romaniei [VIDEO] - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare