PUSTNICUL ONUFRIE – EVACUAT PENTRU O PARTIE A ELENEI UDREA? Marturii despre sihastrul din Masivul Postavaru

22-10-2011 12 minute Sublinieri

Un pustnic care îşi duce viaţa retras în munţi, ar putea fi obligat să se întoarcă la cele mai puţin lumeşti. Primăria îl alungă din chilia în care trăieşte în post şi rugăciune. Motivul? În apropiere se va construi în curând o pârtie, iar slujitorul Domnului ar sta în calea schiorilor dornici de senzaţii tari. Într-un loc parcă binecuvântat de Dumnezeu, părintele Onufrie şi-a găsit tihna. De 18 ani s-a retras în pustietate. Într-o chilie din Masivul Postăvarul, se roagă neîncetat pentru binele tuturor.

Oamenii cu suflet l-au ajutat să îşi ridice construcţia şi i-au oferit în dar icoane. Vin la el pentru un sfat sau o alinare şi îi mai aduc de mâncare. În drum spre chilie, pustnicul a ridicat o troiţă, la care să se închine oamenii. Iarna, doar fiarele pădurii se mai încumetă pe-aici. A crezut că pe munte nu va deranja pe nimeni, dar s-a înşelat. Chilia este într-o râpă, la 200 de metri de locul unde va fi noua pârtie. Cei de la primărie i-au cerut ca până luni să plece. Părintele le-a jurat autorităţilor că nu îi va incomoda pe schiori, doar să-l lase să trăiască în pace, unde a ales Cel de Sus.

Sa vorbesti despre pustnici in mileniul trei e cel putin hazardat. Cine sa creada ca exista oameni atat de insetati de prezenta lui Dumnezeu, incat sa se-ascunda prin salbaticiile muntilor, ca sa fie singuri cu El? Dar ei exista. Muntii Neamtului ascund si azi prin vagaunile lor calugari-sihastri, ale caror rugaciuni neincetate bat la portile cerului, cerand iertare si mantuire pentru noi toti. (…)

Onufrie din poiana cu brazi

Vad cu coada ochiului cum dintr-un palc de fagi pare a se desprinde o umbra. Umbra capata chip de om. E un calugar inalt si uscat. Ma priveste tinta in ochi. “Binecuvantati, parinte! Va cautam”. Nu-mi raspunde. Da din cap si-mi face semn sa-l urmez. Mi se invart intrebarile in cap. De unde mi-a venit sa-i cer binecuvantare, ca nu stiam ca-i preot? De ce m-astepta?! De unde stia ca vin? Calugarul nu scoate o vorba. Are chipul ca o piatra slefuita de vant, cu riduri de expresie adanci, barba neagra, inspicata, lunga pana aproape de cureaua lata de piele care ii strange dulama, parul incaruntit, prins in coada. Sa aiba spre 50 de ani. Merge drept, fara nici un efort la urcus. Cerul se apropie printr-un ochi de padure. Am ajuns pe un fel de acoperis al lumii, ingust si stramt, din stanca, marginit de brazi. Intinde mana spre satul care se vede departe in vale. “Cand mi se face dor de lume, vin aici.” Dau din cap, bucuros ca se dezleaga la vorba, dar el o ia din nou la picior, pornind spre nu stiu unde. La rastimpuri, imi spune ceva, un citat sau o pilda despre cat se risipeste omul in viata fara frica de moarte. “Daca ma duce la capatul lumii?”, ma intreb. Ma hotarasc sa-i spun ce vreau si ce sunt. “Sunt reporter”. Nu raspunde nimic. Vorbele mele par luate de vant. Am ajuns in fata chiliei, un soi de cabana minuscula, din lemn, pe care calugarul o umple cu statura lui inalta. Un pat, cu siguranta prea scurt, o masa la care anevoie pot incapea doua persoane, un scaun si o soba cu plita, pe care este un ceaun acoperit. Peretii sunt grei de icoane.

“Aseaza-te in genunchi sa ne rugam, daca vrei sa stam de vorba”, imi porunceste. Isi pune epitrahilul si se roaga cu glas mare, frumos si linistitor. Stomacul mi se strange, ca dinaintea scaunului de spovedanie. “Sa stii ca in pustie te ispiteste mereu diavolul. Sfintii parinti ai pustiei se rugau impreuna cu cei pe care ii intalneau, pentru ca dracul nu rabda rugaciunea si indata se face nevazut”. Cu o lingura de lemn ia tocana de urzici din ceaun si pune in doua strachini de lut. Trage servetul de pe un bot de mamaliga de pe masa, spune “Tatal Nostru” si ma pofteste sa mananc. Ne asezam, eu pe scaun, parintele pe pat, si mancam in tacere. Abia am inghitit ultima lingura de urzici, ca se si ridica in picioare si rosteste o rugaciune de multumire. Incerc sa aflu cine este, cand s-a calugarit, cum a ajuns pustnic, de cand e in muntii acestia, daca a mai sihastrit si prin alte parti, dar intrebarile mele pica fara ecou, in prapastia dintre noi.

Imi vorbeste despre adevarul de credinta, despre cultul icoanelor, despre nenorocirile care se abat asupra lumii din pricina rautatii noastre, despre orice, numai despre sine nu. Atata doar: vede sihastria ca pe o dragoste pe care nu o poti imparti cu nimeni. “Daca m-am daruit lui Dumnezeu, atunci toata viata mea trebuie sa fie numai a lui, nu doar pe jumatate, cealalta jumatate fiind pentru grijile de obste, cu gandurile, ambitiile si frecusurile omenesti. Numai cei cu adevarat puternici pot trai in obste si in lume cu dragoste deplina de Dumnezeu, inchinindu-I toata viata lor. Si eu am trait asa, dar acum nu mai sunt atat de puternic“. Se smereste, sa nu cred cumva ca e un calugar mai imbunatatit decat cei din manastiri. In contrast cu chipul sau dur, vorba ii este blanda si respira multa bunatate. E timpul sa plec. Ii cer binecuvantarea. “Cauta pacea si te vei mantui! Roaga-te lui Dumnezeu sa faca astfel ca voia Lui sa fie si voia ta, adica sa poti purta orice necaz, boala, suferinta sau greutate, cu constiinta faptului ca asta e voia Domnului si ca din voia Sa te vei mantui”. Ma conduce pana in pragul chiliei si imi zice sa cobor fara grija. “Parinte, as putea sa va cunosc numele?”, indraznesc sa intreb. Se incrunta putin: “Cum, ai venit la mine fara sa stii cine sunt?.” Apoi zambeste: “Onufrie!”. Cobor cu pasi mari si repezi. Urechile imi vajaie. Am o senzatie stranie, ca si cum as fi iesit din timp si acum ma intorc iar in el. Pe masura ce ma indepartez de chilie, cantecul pe mii de voci al pasarilor se aude tot mai puternic, ca si cum o mana nevazuta il da mai tare. Sunt plin de bucuria ca am gasit un pustnic adevarat. Si totusi, ma simt golit. Traiesc frustrarea ca nu i-am smuls parintelui Onufrie nici o confesiune.(…)

Claudiu Tarziu

Ultimul sihastru autentic din România e şi cel mai aproape de ceruri: la 1800 m altitu­dine, în inima pădurii de la Lampa Mică, pe Masivul Postăvaru, unde zăpada zăboveşte opt luni pe an. Totul e nemişcat în jur, peisajul e splendid, dar liniştea pustietăţii te înfioară. E o linişte în­ge­­mănată cu veşnicia, unde zgomotele par îngăduite doar cu binecuvântarea divinităţii. Aerul înălţi­milor e tare, prea tare. Îţi răscoleşte plămânii, iar în corp simţi o rezonanţă stranie, venită şi din măruntaiele muntelui, dar şi din cer. Doar zbârnâitul surd al cablului îngheţat de la tele­ca­bină şi rafalele de vânt care spulberă neaua te fac conştient că nici aici timpul nu stă pe loc, deşi ziua pare mult mai lungă. Aşadar, în această pustietate a ales un călugar să se roage şi să se nevoiască întru mân­tuire. Îl cunosc toţi salvamontiştii şi pădurarii zonei, dar şi cei ce lucrează sezonier la tele­cabină. Câteodată, ei văd cum un punct negru suie culmile înzăpezite, ca o furnică, sau ca o nalucă a pă­du­rii. În cele mai ciudate şi inacce­sibile locuri, în care doar jivinele pădurii sau păsările pot a­jun­ge, salvamontiştii îl văd pe omul lui Dumnezeu îngenuncheat, cu palmele încleştate a rugă. E duhovnicul munţilor, e poate ulti­mul pustnic al României…

Nebun întru Hristos?

Pe părintele Onufrie l-am întâlnit într-o dimineaţă geroasă pe Muntele Postăvaru. E înalt, bi­ne făcut şi are o barbă mare, ca de cânepă. Deşi în putere, se sprijină într-un băţ lung, ase­mănător bâtelor ciobăneşti. E îmbrăcat în negru, peste rasa monahală având o scurtă de lână, iar în picioare bocanci grei, cu talpa groasă cât un strat de asfalt. Aspectul neîngrijit, barba săl­batică şi băţul din mână creionează o imagine parcă nepotrivită pentru secolul 21. E chiar de înţeles sperietura unor turişti, mai neduşi la biserică, atunci când, la circa 2000 de metri altitudine, dau nas în nas cu monahul. Masiv, înalt de aproape 2 metri, părintele aduce cu Rasputin, iar ne­gli­jenţa sa vestimentară îi sporeşte aerul apa­rent fioros. Faptul că turiştii zgomotoşi se ţin departe îl bucură pe părinte, care are nevoie de li­niş­te, chiar dacă uneori o plăteşte scump, simţind dis­preţul oamenilor. E calea urmată de acei „nebuni întru Hristos“ rămaşi celebri în Rusia, care, spre a-şi înfrânge mândria de sine, pre­ferau să sufere dispreţul public, săvârşind cele mai ne­o­biş­nuite fapte. Părintele are ochi pă­trunzători, cu o sticlire cumplită şi aproape tăioasă, dar dreap­­tă, dureros de dreaptă. Oricât ar părea de ciudat, când se uită la tine, te simţi mic şi păcătos… „Să mergem la chilie!“ – mi-a spus sec ieromona­hul Onufrie. Onufrie, cu u şi ie, nu Ono­frei.

Coliba de lângă Poiana Doamnei

Cu omul lui Dum­nezeu înainte, am luat nămeţii şi viscolul pieptiş. „Nu aveţi cum să vă rătăciţi la întoarcere, dacă ţineţi drumul ăsta înapoi“, a încercat să mă încurajeze părintele. Am trecut de Sal­va­mont şi de ce a rămas din cabana Cristianu Mare, după incendiul de anul trecut. Pe drum, care devenea din ce în ce mai dificil, mii de întrebări îmi sfredeleau mintea, dar efortul mă împiedica să vorbesc, abia ţinând pasul după pustnic. Când am ajuns la un indicator pe care scria Drumul Lupului-Ruia-Roşu, m-a încurajat din nou: „No, de aci mai avem puţin“. Puţinul ăsta a însemnat încă vreo 30 de minute de mers. După ce am trecut de cele două stânci din Poiana Doamnei, cam la 2 kilometri în ini­ma pădurii, ne-a întâmpinat o cruce mare din lemn, după care se putea observa o bisericuţă ca din basmele cu pitici. Frânt de oboseală, m-am trântit pe un scaun în refugiul pustnicului – o chilioară de dimensiuni liliputane. S-a lăsat din nou o tăcere adâncă. Ochii măsurau chilia: câteva icoane, un tablou al părintelui Cleopa, pe o scoarţă ţărănească atârnată pe pereţii din lemn. O sobiţă din teracotă, două scaune şi un motan jucăuş întregeau decorul sărăcăcios. Două lămpi şi câteva cărţi de rugăciuni… Pentru mine, li­niştea devenea apă­sătoare, drept care, cu vocea gâtuită, m-am apucat să-l des­cos pe pustnic…

Cărarea călugăriei

„Am 52 de ani şi de vreo 7-8 ani, da­că le-am ţinut bine socoteala, stau aici. Sunt iero­monahul Onufrie Ioan, cu me­tania la Mănăstirea Cernica, unde am vie­ţuit 25 de ani. Acolo, Prea Sfintitul Roman m-a căluga­rit într-o noapte, şi tot el mi-a dat preo­ţia. De tânăr mi-am dorit să fiu călugar. M-am născut la Cluj, dintr-un tată român, Ion, şi o mamă rusoaică, Glicheria, care se cunoscuseră în timpul războiului. N-am decât 8 clase şi o şcoală profesională de 2 ani. Am vrut să iau calea mănăs­tirii mai de tânar, dar n-am apucat decât pe la 20 de ani, căci după moartea părinţilor am avut grijă de sora mea mai mică“, povesteşte părintele cu greu, semn că sihăstria l-a învăţat nu numai să tacă, dar chiar şi să uite să vorbească. „Mi-a plăcut la Cernica, dar înainte de Revoluţie veneau securişti, făceau chefuri la stăreţie, se tăiau pe ascuns viţei, ştiţi cum era… Erau prea multe ispite, ştrandul – aproape, şi scrie la carte că poţi să pleci dacă eşti ispitit, ca să îţi găseşti locul. După 20 şi ceva de ani de mănăstire, am putut primi bine­cuvântarea să plec“. După lungi peregrinări, părintele Onufrie a stat un an la o stână, la Ruia, la poalele Muntelui Postăvaru, de care s-a îndrăgostit. A găsit un refugiu părăsit, în care a stat 2 ani, dar acesta a luat foc de la o candelă aprinsă. „Am rămas cu haina de pe mine, dar în 2 săptămâni mi-am făcut chilia asta. Locul l-am ales după izvorul de lângă el, pentru că spunea părintele Cleopa că trebuie să fie în apropierea unui izvor, că fără mâncare poţi trăi, dar fără apă, nu“Dea­supra colibei, părintele a ridicat un mic paraclis, în care însă nu ţine slujbe, ci doar se roagă pe timp de vară.

La taifas cu animalele

Deşi peisajul este mirific, viaţa este grea, dar părintele nu se plânge. „Câteodată, zăpada e de 3 metri şi trebuie să fac tunel ca să ies. Dacă nu apar timp de vreo lună-două, mai vin cei de la Salvamont, să vadă ce-i cu mine. Nici de animale nu mi-e frică. Vine o vulpe, dar o alun­gă cotoiul asta… Mai vin vreo două ciute… Chiar lângă chilie, mai încolo, e bârlogul unui urs. Acum hibernează, dar vara îi mai dau câte un colţ de pâine şi îi vorbesc, aşa, ca unui om… Îmi place mult pădurea şi o ştiu mai bine decât pădurarii… De plictisit, nu mă plictisesc niciodată. Am de făcut cele 12 canoane, rugăciunile. Eram prin pădure odată şi m-am întâlnit cu 3 vânători. «Singur, părinte?», au zis ei. «Nu, taică». «Dar unde e fratele?», m-au întrebat ei, iar io am arătat în sus… Niciodată nu sunt singur, ci cu Dumnezeu“. E convins că tot Dum­ne­zeu i-a rânduit şi numele de călugarie, mai ales după ce a aflat că şi Sfântul Onufrie a trăit tot în pustie şi a avut o barbă până la pământ. Părintele coboară rar, poate doar de 3-4 ori pe an, în cazuri excepţionale, pentru a face dez­legări sau molitfe. În schimb, pe timp de vară, trec destui curioşi. Au venit de la Suceava, din toată ţara, ba chiar şi un preot din Chişinau, Vasile. Una din credincioase, Ana Buca, a ve­nit până acum de 5 ori sus, la părinte, deşi are 87 de ani. Pe toţi oaspeţii el îi primeşte cu dragoste, dacă vin pentru un sfat.

„N-am ce căuta în lume“

Tot credincioşii îi mai aduc de mâncare, ceva gaz şi lumânări. Rar, pentru că nu pot ajun­ge lesne la el. În rest, pustnicul se multumeşte cu ceaiuri, ciuperci, zmeură, mure, măceşe, adu­nate din timpul verii. „Aici vreau să-mi dau sufletul în mâinile lui Dumnezeu, dacă aşa o rândui. Nici nu ştiţi ce frumos e să stai să te rogi în apropierea prăpastiei, să-ţi conştienti­zezi păcatele, să admiri creaţia Lui, de aici, de sus. Jos e corupţie mare, care a intrat până şi în Biserică. Aud că se fac hirotonii pe bani, că la călugări le fac legitimaţii, de parcă Sfinţii Apos­toli au avut legitimaţii, iar haina ţi-o poate lua cineva după ce ai depus voturile! Călugării au maşini personale, calculatoare, se vinde mi­rul, se fac vrăjitorii… Aici, dacă e nevoie, fac li­turghia pe butuc, cum a făcut părintele Cleopa, sau ca Sfântul Serafim din Sarov, care punea o icoană într-un copac, iar pentru el pădurea era cea mai mare catedrală… N-am ce căuta jos, în lume…“ Cu mo­des­tia călugărului, părintele Onufrie nu vrea să fie numit nici pustnic, nici schimnic, ci doar „un umil vieţuitor“…

Dupa o coama impadurita din Cristianul Mare, la aproape 1800 de metri altitudine, isi duce viata unul dintre ultimii sihastri ai Romaniei. Aici, in pacea inalta a muntilor unde in iernile geroase respiratia iti ingheata si cade pe zapada imaculata, pustnicul vorbeste cu Dumnezeu, rugandu-se neincetat pentru noi toti.

Andrei Cristian Mateescu

PENTRU A AJUNGE LA CALUGARUL ONUFRIE TREBUIE SA CUCERESTI culmile, singur, sa castigi increderea fiecarei pietre pe care calci pentru a avea bucuria intalnirii cu sihastrul. Dar ca sa simti din plin sufletul muntelui si sa-l poti atinge cu degetele, trebuie s-o iei pieptis, printre brazi, pe cararuia marcata. Din Poiana Brasov si pana la singuraticul Onufrie e de mers, nu gluma. Urci si urci. Pustiu. Tacere fioroasa, ti se aude inima svacnind intre urechi. Jos e mai cald, dar cum descoperi spinarea stancilor imbracate cu iarba arsa de soarele verii, gerul iti ingheata si maselele din gura. Brazii, ca niste domnisoare gratioase se cearta cu vantul care le ridica fustele verzi.

Nici tipenie de om in jur. Doar ulii solitari scot tipete lugubre deasupra, in aerul albastrui. Chilia lui Onufrie e bine pitita printre copaci,nu e usor de gasit. in sfarsit nimerim, dupa o ratacire disperata de cateva ceasuri prin padurea ca o orga la care canta frigul. Un gard din lemn si trei catei desperecheati parca, formati din „piesea” diferite. Unul s-a trezit cu urechile celuilalt, mai mare decat el incat par de elefant si cu botul confratelui, tip Pechinez nervos.
Picioarele nu se potrivesc cu trupurile, dar ei ce sa faca? Natura le-a lipit aiurea, glumind. „Ham! Ham. Ham!, latra furiosi, adica: „ce cautati prin padurea noastra? Haaauuuu!a” La scurt timp, in fata rasare o armata de gaini, in frunte cu un cocosel pitic si negru in cerul gurii. Sunt gata sa sara si ei la bataie. N-apucam sa inaintam ca, de dupa un brad viguros scoate capul si un magar. Cand ne vede zici l-a lovit cineva cu biciul de fier inrosit in foc. Bolovaneste ochii amenintatori spre noi si incepe sa „ihaa”-ie sinistru de se cutremura padurea.
Cu totii, si gaini si caini si magarul, se opintesc, „aparanda” intrarea. Intr-un tarziu apare din chilie si calugarul Onufrie, zambind bland si calmandu-l pe magarul impulsiv: „Hooo, Vasile! Ca avem oaspeti!” Vasile se uita urat. Scutura din capatana mare si incepe sa dea din buze, bosumflat. Se cuminteste, dar parca tot ar vrea sa muste. Intram in bisericuta calugarului care incepe sa ne povesteasca viata lui. Roman, nu poveste de adormit sugarii.

 

CALUGARUL ONUFRIE:

”Inainte oamenii aveau CRUCEA DE LEMN SI INIMA DE AUR. Acum au CRUCE DE AUR SI INIMA DE LEMN

IEROMONAHUL E BINE ZIDIT, INALT, LAT IN SPATE, NU PARE CA ATINGE pamantul cand calca. Ochii, doua pansele salbatice, sticlesc vii, atasati la o barba deasa de culoarea tutunului uscat. Palmele lui sunt mari, aspre si muncite. N-ar sta locului. Onufrie are 55 de ani si a ales sa se desparta de semeni dupa ce a fost, mai bine de doua decenii, calugar la Manastirea Cernica. De fel este din Cluj, dintr-o mama rusoaica si un tata roman. A studiat doar opt clase si doua de profesionala si dupa ce a ramas fara parinti si-a indrepxat pasii spre manastire. „intr-o noapte, parintele Staret, Preasfintitul Roman, mi-a dat preotia. Atunci am primit binecuvantarea si m-am hotarat sa plec, ne-a spus ieromonahul. La Manastire erau prea multe ispite. Inainte de ’89, veneau securistii si faceau chefuri la staretie, taiau vitei. Am plecat dintre oameni pentru ca jos, acolo, e prea multa coruptie. Imi aduc aminte ce spunea parintele Adrian Fageteanu care a fost inchis in puscariile comuniste, la Aiud. Zicea asa: inainte oamenii aveau crucea de lemn si inima de aur. Acum au cruce de aur si inima de lemn.” Aici, in linistea adanca a padurii, Onufrie se simte intr-adevar fericit, in post si rugaciune. De hranit, se hraneste cu ciuperci si ceaiuri de plante, iar vecinatatea fiarelor padurii nu-l sperie. „Am aici o scandura cu cuie pe care o proptesc seara in usa. In fiecare seara vine un urs batran. Acum doua saptamani mi-a stricat si gardul. Vasile urla la el, cainii latra, pisicile miauna, gainile incep si ele sa chiraie,ca-l simt”.

A FACUT CU MAINILE LUI O BISERICUTA

FERMECAT DE PEISAJUL MONTAN CARPATIN, IN URMA CU 11 ANI, CAND A poposit pentru prima data in aceste locuri, asemeni Apostolului Andrei, pustnicul a binecuvantat, brazii, stancile si imprejurimile dupa care si-a facut salas intr-o stana parasita de la baza partiei de schi Ruia, nu departe de traseele turistice. Intr-o noapte chilia sa improvizata a luat foc de la o candela, iar calugarul a ramas doar cu hainele de pe el. A inteles ca trebuie sa se aseze in alta parte. Viitorul sihastru nu s-a descurajat si a cutreierat prin hatisurile padurii pana cand, intr-un mic luminis vegheat de brazi falnici, a aflat un firicel de apa tasnind vesel de sub un bolovan. Atunci parca a simtit o mana prieteneasca pe umar care l-a tintuit locului. Timp de doua saptamani, calugarul a carat lemne si pietre reusind sa-si incropeasca un adapost. Onufrie a ridicat cu mainile lui o bisericuta, a facut o cruce inalta deasupra izvorului si chiar o clopotnita, unde a asezat un clopot de vaca si o toaca.

SALVEAZA SCHIORI SUB O ICOANA A PREACURATEI

IN FIECARE ZI MONAHUL FACE CELE 12 CANOANE, IAR PROGRAMUL DE rugaciune este intocmai cu al calugarilor de la Muntele Athos. Vocea lui e adanca si puternica de bas-bariton. Se aude hat-departe, pana-n creierii muntilor. Cand sloboade el un Doamne Miluesteee, veveritele incremenesc cu ghinda intre labute. In anii care au trecut, parintele si-a incropit o mica gospodarie. A insufletit-o cu animale, a plantat cartofi in gradina. A primit cadou si un mic grup electrogen alimentat cu benzina, pe care il foloseste la aprinderea candelei si un telefon mobil. Cu ajutorul lui tine legatura cu „lumea de jos”. Are si un aparat de radio, minuscul, la care mai asculta ce se intampla prin tara. Ba, daca are chef, calugarul pune degetul aratator pe taste si suna la diverse emisiuni unde intra in direct sa-si spuna parerile.
Salvamontistii il viziteaza din cand in cand ca sa-l intrebe de sanatate si sa se roage in bisericuta. La sarbatorile mari, de Paste si Craciun, padurea se imbraca in solemna lumina. Vin de pretutindeni credinciosii sa asiste la o slujba aparte in decorul mirific al brazilor.

Peste an, insa, viata sihastrului este grea, dar omul este intarit de Dumnezeu. Toamna tarziu, drumul printre crengi ude si copaci ravasiti de furtuna este anevoios, iarna aproape imposibil. Au fost zile geroase cand pustnicul si-a facut tunel prin zapada pentru a iesi din culcusul lui. Cateodata, Onufrie se petrece cu turistii ce strabat potecile spre varful Cristianul Mare. De cate ori n-a dat peste schiori cazuti, inghetati sub nameti? Ii cara in spinare si-i vara direct in biserica, ii pune sub icoana Preacuratei, la adapost, le aprinde focul si ii inveleste in blanuri mirosind a seu de oaie. Pana dimineata culoarea le revine in obraji. La plecare, tasnesc lacrimi de recunostinta din ochii lor si nu stiu cum sa-i multumeasca. Cu unii nu s-a mai intalnit niciodata, dar multi sau intors si i-au sarutat mainile. Le-a salvat viata.

CEI CARE NU STIU DE EXISTENTA LUI sunt speriati cand zaresc in cale silueta pustnicului, inalt de aproape 2 metri si invesmantat in haine preotesti.

Odata am dat nas in nas cu doi braconieri de veverite, povesteste Onufrie. Le ucid pentru coada, fac pensule bune pentru pictura. M-au intrebat daca sunt singur.Le-am spus ca nu, si le-am aratat, in sus, cerul. Niciodata nu sunt singur. Sunt mereu cu Dumnezeu. Care ne vede! si deasupra e poarta catre cele o mie de ceruri. Cand m-au auzit vorbind asa au rupt-o la goana. M-am bucurat, ca m-am gandit ca poate am salvat animalele de la moarte.” In fiecare an, dupa Revelion, parintele Onufrie se instaleaza la punctul terminus al telecabinei Capra Neagra din varf si ii boteaza cu apa sfintita pe schiori si pe turisti. Se simte astfel dator sa implineasca menirea sa pe muntele care i-a devenit adapost si prieten, sa faca un gest crestinesc pentru cei care vin de acolo, de jos, din lume, echipati ca niste extraterestri, in costume de schi si clapari. Asa se scurge viata lui Onufrie, departe de tot ce e rau si murdar, departe de coruptie,
minciuna si viclenie. E multumit si se intoarce la chilia lui dintre brazi, la animalele lui care il iubesc ca pe tata Noe.

CALUGARUL SE OPRESTE DIN POVESTIT. S-A FACUT TREI DUPA-AMIAZA. MAI E putin pana la slujba de seara. Lumina oboseste. Cade lacom intunericul peste noi. Trebuie sa ne grabim. Ne despartim si Onufrie ne binecuvanteaza, facand semnul crucii deasupra noastra. „Sa ajungeti cu bine, mergeti cu Dumnezeu!” in spatele nostru sar cei trei catei desperecheati, care ne conduc pana la carare, hamaind prietenosi acum. Ninge fin, zahar pudra. Muntii au barbi argintii in care se incurca vantul. Padurea ramasa in urma, catedrala inghetata, tine cerul plumburiu pe frunte. Din adancuri, toaca lui Onufrie suna.


Categorii

NEWS (STIRILE ZILEI), Pagini Ortodoxe, Presa, PUSTNICI

Etichete (taguri)

,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

35 Commentarii la “PUSTNICUL ONUFRIE – EVACUAT PENTRU O PARTIE A ELENEI UDREA? Marturii despre sihastrul din Masivul Postavaru

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Pustnicul Onufrie – Judecat de pământeni | † DOAR ORTODOX †
  2. Pingback: Dl. Ioan Enache despre revista Credinta Ortodoxa la 15 ani [VIDEO]/ PUSTNICUL ONUFRIE, ”judecat de pamanteni”/ Spovedania unei foste PENTICOSTALE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  3. Pingback: PUSTNICUL ONUFRIE nu va mai fi evacuat - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  4. Pingback: PUSTNICII ROMANIEI. “Intre Cer si pamant” (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. Pingback: PUSTNICII NEVAZUTI AI BUCOVINEI/ Parintele Cleopa si parintele Ioanichie Balan despre pustnicii Romaniei [VIDEO] - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare