IPS Hierotheos Vlachos: Deosebiri fundamentale intre ORTODOXIE si PAPISM. CATOLICII NU AU SFINTE TAINE

10-02-2013 6 minute Sublinieri

hierotheos

 În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din Trupul Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.

1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque 

La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire

Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile

Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul catolicPapei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

 Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

– sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luați mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea  Învierea,

concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

– învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem  al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

– inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

infailibilatea Papei,

dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

– teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

– învăţătura despre vocaţia absolută,

– concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință.

În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice.

Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”.

papaDe asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” .

Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat

Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”.

Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului.

Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Orthódoxos Týpos, 9 noiembrie 2012, nr. 1949, pp. 1, 6.

Traducere Mihail Ilie(G.O.)

***

 


Categorii

IPS Hierotheos Vlachos, Papa (Papism)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

22 Commentarii la “IPS Hierotheos Vlachos: Deosebiri fundamentale intre ORTODOXIE si PAPISM. CATOLICII NU AU SFINTE TAINE

  1. E bine ca ati prezentat aceste diferente.Nu stiam ce este scolastica.Sunt diferente mari.Nu te poti numi reprezentant al lui D-zeu pe pamant, precum nici loctiitor al lui Iisus Hristos.

  2. Se știe că papa are scris pe tiara lui „VICARIVS FILII DEI” (înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu), iar în limba greacă termenul αντίχριστος (antihrist) însemnă „în locul lui Hristos”. De asemenea, organizația papocentristă (numită impropriu „biserica” romano-catolică) are cap pe papa de la Roma, nu pe Hristos (așa și scrie în ideologia lor, nu spun teologie pentru că deformează plinătatea, infinitatea, taina lui Dumnezeu – Persoană și Iubire, și fac un idol prin viclenia lor verbal-raționalistă). De unde se vede clar că și catolicii afirmă că, atenție!, unde e prezent vicarul acolo lipsește titularul.

    Lipsind Hristos – Adevărul și Duhul Sfânt al Adevărului din toată organizația și ideologia papistașă, ceremoniile lor sunt doar niște plagiaturi lipsite de sensul real și de conținutul duhovnicesc mântuitor, pe lângă că au fost ciuntite, simplificate, deformate și răstălmăcite după mintea întunecată a unor erezii prezente în fiecare domeniu dogmatic, liturgic, iconografic, etc…

    Păcatul mare ale capilor catolici este că știu că s-au depărtat de la Tradiția, viața și învățătura originală a lui Hristos și a Apostolilor, dar nu vor să renunțe la privilegiile, confortul și luxul dobândite în organizația papistașă, nici la ereziile pe care le propagă mai departe… Ce folos că Christoph (Maria Michael Hugo Damian Peter Adalbert Graf von) Schönborn, cardinal al Vienei, mărturisește uneori că harul divin e necreat, că lumina taborică este necreată, că icoanele și moaștele Sfinților sunt purtătoare și izvorâtoare de har, câtă vreme o ține pe-a papei?!

    Dumnezeu să ne dea tuturor lumina cunoștinței Sale în Biserica Sa Dreptînțelegătoare și Dreptslăvitoare, Una, Sfântă, Catolică (cu sensul de Universală dogmatic întâi, apoi geografic) și Apostolică!

    De asemenea, datori suntem să ne rugăm ca Domnul Hristos să-i cheme pe toți oamenii în Biserica Sa prin pocăință și dreaptă credință, oferindu-le și noi fapta cea bună și înțelegerea cea răbdătoare celor neștiutori, iar nu judecata cea aspră și osândirea cea necruțătoare…

    Pe de altă parte, Sfântul Ioan Scărarul spune ceva foarte categoric adresat tuturor oamenilor de pretutindeni, fie ortodocși, fie eretici, fie cu pretenții de intelectuali, fie fără: “Nu vă găsiți vouă scuză în ignoranță, fiindcă omul ignorant care nu s-a străduit să afle mai mult va fi bătut pentru ceea ce nu a vrut să ştie!”…

  3. Cand am vazut poza papei de mai sus am tresarit, o reactie inexplicabila, ca o teama de ceva ascuns!Este gresita atitudinea lui.E greu pentru putinii ortodoxi, dar nu trebuie sa ne lasam.

  4. “αντίχριστος (antihrist) însemnă „în locul lui Hristos”…aici este cea mai mare capcana si in fapt originea idolatriei moderna. In ce directie indreptam fiinta si “toata viata noastra”.

    (iar pentru ca amagirea sa fie completa, celor religiosi dar inca neclari li se induce ideea ca antihrist=CONTRA lui Hristos,ca mod de actiune directa. Astfel ca atata vreme cat Hristos nu este atacat, toate sunt in ordine si la locul lor..Vezi chiar si islamul, care_L cinsteste ca profet, sau budhismul care ingnora cu desavarsire persoana)

  5. Multumesc pentru lamuriri.Am aflat si ce inseamna isihasmul,care este adevarat.D-l sa va dea putere sa continuati lucrarea cu acest site.

  6. Ideea principala este ca nu trebuie sa ajunga si Biserica noastra institutie pamanteasca precum cea catolica. Atat la nivel administrativ, cat şi dogmatic şi moral.

  7. Cand am vorbit cu baietelul meu despre Filioque a avut un raspuns surprinzator prin logica si simplitatea lui:
    “Daca Duhul Sfant purcede si de la domnul Iisus de ce mai trebuia ca să se urce Iisus la Tatăl ca să trimită Duhul Sfant apostolilor. Le putea da Duhul Sfant de pe Pamânt.”

  8. @admin
    Aveti cumva un link cu informatii despre biografia IPS I.V.? Ati mentionat intr-un articol anterior ca a studiat la MIT si Harvard si mi-ati starnit curiozitatea.

  9. @ Sanziana

    Tare observatie ! 🙂

  10. Exista o carte nu foarte veche, pe langa cea a Pr. Vladimir Guettee (care
    e tradusa si in romaneste si se gaseste si pe internet in format
    pdf) a unui fost calugar latin dintr-o manastire din Spania, care a primit
    la un moment dat sarcina de a trebalui prin biblioteca manastirii si a fost
    uimit de un document al “Sfantei Inchizitii” din 1647, in latina, proclamatie
    a Papei Innocent X, dupa care: “orice crestin care va indrazni sa creada,
    urmeze, sau declare doctrina autenticitatii autoritatii apostolice a Sf. Pavel
    va fi anatemizat ca eretic.” Mai departe, documentul ii obliga pe credinciosi,
    sub amenintarea pedepsirii chiar si dupa moarte, sa accepte ca Sf. Pavel nu
    si-a exercitat vreodata lucrarea apostolica liber sau independent, ci numai
    sub autoritatea monarhica a Sf. Petru…

    Autorul ne spune ca daca ar fi gasit in biblioteca o carte interzisa de Index,
    mirarea nu i-ar fi fost mai mare. Urmeaza o perioada destul de lunga de
    cercetare a documentelor catolice din diverse perioade (din care citez mai jos),
    si discutii cu indrumatorii lui spirituali, in urma carora isi da seama ca nu
    poate ramane crestin intr-o comunitate care s-a lepadat de crestinismul
    autentic, si ajunge in Biserica, unde a scris o carte (publicata in jurul
    lui 1950 in greaca) despre exodul sau din “romano-catolicism”.

    Cartea scrisa de autor, ajuns ierarh al Bisericii, Episcopul Pavel de Ballester,
    e remarcabila nu neaparat pentru precizarea in adevar a erorilor celor mai
    publice dogme ale papismului, ci pentru darea pe fata a spiritului papismului
    asa cum se dezvaluie el din scrierile lor mai intime ( adica nu alea cu care
    vin la dialogurile ‘ecumenice’ ). Dau mai jos cateva exemple de ici de colo,
    pe care nu le mai pun in ghilimele:

    – doctrina papismului e cel mai important element al crestinismului

    – daca intr-o buna zi papa ar cadea in eroarea de a promova pacatele si a
    interzice virtutile, Biserica este obligata sa creada ca pacatele sunt
    intr-adevar benefice si virtutile sunt rele. Altfel, ar comite un pacat
    impotriva propriei constiinte.

    – daca Dumnezeu si papa s-ar aduna la un anumit Sinod, … papa poate face
    acolo aproape orice face Dumnezeu, … si papa face ce vrea, chiar si
    incalcari; de aceea el e cumva mai mult si mai presus decat Dumnezeu.

    – dupa teologia Romano-Catolica: Autoritatea Bisericii e autentica si
    efectiva numai cand coincide cu vointa papei. Altfel, nu are nici un fel
    de valoare. In consecinta, valoarea adevarata a papei este aceeasi cu sau
    fara Biserica. Cu alte cuvinte, papa e totul si Biserica e zero. Pe buna
    dreptate, si cu multa tristete spunea Episcopul Maret: Schimband constitutia
    Bisericii, ii schimbam si dogma. De acum incolo ar fi mai potrivit [pentru
    Romano-Catolici] sa declare la Sfanta Liturghie ‘Cred in papa’ in loc de a
    spune ‘Cred intr-Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica’.

    Dupa aceste citate, mai adaug ca toate aceste minunatii papiste sunt date
    impreuna cu referinte precise, iar cartea se gaseste in intregime, in
    limba engleza, la: http://www.saintnicodemos.org/articles/exodus.php

  11. am gasit zilele astea inca un articol interesant despre papism si ‘sfintenia’ sa:

    http://graiulortodox.wordpress.com/2013/01/16/anul-1478-catolici-salbatici-si-barbari/

    Partea interesanta, dupa mine, e ca il combate intr-un mod foarte interesant pe Pr. Nicolae Steinhardt, care spunea in Jurnalul sau:

    “Iar ea? Ea e cu ei — simplu ca bună ziua. E de partea
    cealaltă. Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drep, în
    lume ceva nou: până acum, dacă voiai să pierzi un om, te
    adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de
    care s-a rupt, asociatului pe care 1-a târât la tribunal; aportul
    noului, inovaţia cea mai de seamă, este că pentru a distruge un
    ins ei nu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la
    ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte,
    prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.”

    Aflam insa din articolul asta ca:

    “În fiecare an, Sfântul Oficiu decreta o sărbătoare pentru a proclama cu acest prilej aşa-numitul edict de credinţă. În acest decret, cei care se simţeau vinovaţi de înclinaţii eretice erau sfătuiţi ca, în intervalul unui termen de graţie de 30 de zile, să se învinovăţească în faţa Sfântului Tribunal. Mai departe, se cerea tuturor credincioşilor să denunţe fiecare erezie pe care ar afla-o. O listă lungă enumera acţiunile suspecte. Toate obiceiurile evreieşti, aprinderea de lumânări vineri seara, schimbarea rufăriei de sabat, nemâncarea cărnii de porc, spălarea mâinilor înaintea fiecărui prânz, erau considerate erezii ascunse. Lectura cărţilor în limbi străine, ca şi, în special, citirea frecventă a lucrărilor profane, erau indicate ca porniri eretice. De îndată ce observau ceva suspect, copiii trebuiau să-şi denunţe părinţii, soţul soţia, sau invers, căci altfel atrăgeau asupra lor excomunicarea.

    Apăsătoare era mai ales taina cu care îşi înconjura Tribunalul activitatea. Învinovăţirea se făcea în ascuns; cel care încunoştiinţa pe inculpat de învinuirea adusă se făcea pasibil de grea pedeapsă. Justiţiei îi erau de ajuns indicii neînsemnate pentru a dispune arestarea, şi nimeni nu îndrăznea să întrebe de cei care dispăreau în temniţele Inchiziţiei. Denunţător, martor, acuzat erau constrânşi cu jurământ la tăcere, o călcare a jurământului fiind pedepsită la fel cu erezia.

    Dacă incriminatul tăgăduia sau persista în greşeală, era aplicată tortura. Aceasta se executa după instrucţiuni riguroase, în prezenţa unui medic şi a unui secretar care trecea în procesul verbal fiecare amănunt. Secole de-a rândul judecătorii clericali au accentuat cu energie că întrebuinţau mijlocul dezgustător al torturii din milă, adică pentru a-l scăpa pe îndărătnic de erezie şi a-l călăuzi pe drumul adevăratei cunoaşteri.”

    foarte “sfant” papismul asta, impreuna cu roadele sale (“Sfanta Inchizitie”) si cu comunismul, care nu mai pare asa inovator in cele intunecate dupa ce aflam unele detalii despre papismul premergator.

  12. http://dogmaticaempirica.wordpress.com/2012/09/22/un-exemplu-de-prejudecata-a-francilor-papisto-filioquisti-ce-a-dus-la-masacrarea-si-pradarea-constantinopolului-de-catre-cruciati-in-1204/

    Ce este FILIOQPAPISMUL sau PAPOFILIOQUISMUL?

    Desigur, cei care nu cunosc Biblia și scrierile Părinților, se vor mira de preferința pentru denumirea de papist sau filioquist, în locul denumirii de „romano-catolic” (pe mulți oameni de bine, care nu cunosc teologie, patristică, istorie sau nu sunt la zi cu ultimele cercetări, îi scandalizează utilizarea termenului de papistaș, pe care îl consideră răutăcios; de aceea, îl și evită și îl vom evita și noi, însă, așa cum se va vedea, nici alte denumiri „clasice” nu sunt corecte dintr-un punct de vedere istorico-teologic sau filologic – motiv pentru care vom propune mai jos o denumire mai precisă, mai corectă, mai obiectivă și mai cuprinzătoare decât ceilalți termeni îndătinați luați în parte). Este un vechi obicei de a denumi o erezie sau pe adepții ei după numele celui care a promovat-o sau… după numele învățăturii lor greșite (putem instrumenta demonstrația folosind înseși cuvintele Mântuitorului către Sf. Ap. Ioan în Apocalipsă, când vorbește despre nicolaiți etc). Aceasta chiar dacă respectivii își dau singuri titlul de drept-credincioși (adică ortodocși sau „katholik” – la origine, ambii termeni presupunând dreapta credință, credința apostolică genuină și unitară propovăduită de către apostoli într-un pretutindenea al vremurilor antice, dar cu chemarea veșnic lucrătoarea a unui pretutindeni universal, precum și Adevărul iubirii este universal, în contrast cu erezia; nu în ultimul rând, sunt teologi ortodocși care atrag atenția asupra unei probleme de theo-filologie: καθολικός, provenind de la termenii κατὰ și ὅλον, care, împreună, pot fi traduși prin sintagma „conform întregului” – prin urmare credința „katholikă”, în înțelesul ei patristic, înseamnă „credință conform întregului”, adică nealterată de erezie, orthodoxă; deci, accentul universalist-teritorial al katholik-ității papismului este, din nou, o înțelegere unilaterală, ideologizantă). Deși, din dorința de a se distinge de restul, unii preferă să-și spună singuri după denumirea greșelii lor (dintre cei actuali: baptiști, adventiști, penticostali, mormoni, iehoviști etc). Nu este o noutate pentru nimeni faptul că mulți dintre ereticii notorii s-au crezut și se cred purtători ai adevărului și s-au numit pe sine adevărați. De aceea, pentru a nu se produce confuzii, este mai bine să folosim, fără a dori să jignim pe nimeni, termenii care descriu învățătura de credință ce îi separă de drepta credință, cea de sorginte apostolică…

    Deci, papist, de la credința în primatul universal și infailibilitatea papei de la Roma (a nu se face confuzii cu titlul de papă pe care îl poartă canonic și Patriarhul Alexandriei), un om care crede că ar fi Vicarus Filii Dei (locțiitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ) etc. Tot odată, papa de la Roma, ca funcție, este cel care este și născocitorul și promovatorul/păzitorul cu strășnicie al acestei erezii și a multor altora, după cum se va vedea și se vede.

    Iar filioquism, de la erezia lui „Filioque”, principala erezie – prin implicațiile sale trinitar-subordinaționiste-, care îi separă de Dreapta Credință. Este de menționat faptul că, în vechime, înainte de 1054, adaosul „Filio que” a fost condamnat chiar de papi. Dacă este să facem referire la logica internă a conjugării acestor două erezii (papism și filioquism), ar trebui ca infalibilitatea papală, luată în serios de credincioșii ei, să arunce ca lucru anathematizat adaosul ulterior „Filioque” din Crez/Simbolul Credinței, deoarece acest adaos a fost condamnat în primul mileniu de mai mulți papi ai Romei și, sinodal, prin Sinod Ecumenic (așa numitul Sinod al VIII-lea Ecumenic, la care au participat și au semnat și legați papali!) la anul 879 – așa cum au arătat atâția teologi ortodocși și cum s-a arătat și pe blogul de față.

    Ar fi interesant și de vorbit despre înlănțuirea dintre erezia lui Filioque și cea a papismului sau infailibilității, despre cum au ajuns istoric să se justifice reciproc. Iar acest lucru ar întări opțiunea teologică, lipsită de filethism (care este o erezie), de a numi erezia ce și-a revendicat titlul incorect din punct de vedere dogmatic, istoric și didactic de „romano-catolic”, prin denumirea celor două elemente principale eretice asumate, și nu prin denumirea după limba, neamul sau cultul folosit (latini, franci, romani etc) – așa cum greșit o făceau unii în vechime (intrând în retorica „latini, versus greci” – care este falsă, de vreme ce „latinii” erau aproape curat germanici, fiind fie franci, fie stăpâniți de ei, ori tributari lor teologic, iar „grecii” erau Ρωμαίοι/romaioi, o amestecătură de latinitate, elenism, tracism, armeni, slavi etc și nicidecum „bizantini” – așa cum i-au denumit artificial tot „cercetătorii” apuseni hetordocși, la un secol după căderea Imperiului Roman de Răsărit). Însă nu este locul aici pentru această problemă (este un fapt că Imperiul Roman de Răsărit se elenizează cultural, lingvistic etc, până într-acolo încât aici va apărea în secolul al XI-lea „Renașterea” – ca renaștere a păgânismului antic elen -, renaștere ce va fi exportată și va face carieră în Apus, ami ales după căderea Constantinopolului; este un fapt și că Imperiul Romana de Apus încearcă a fi reinventat de către barbarii cotropitori, în principal germanici, care vor prelua cultura de limba latină, dar o vor și malforma, în forma hybris de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germanică – imperiu feudal cu rădăcini carolingiene, care numai sfânt sau roman nu era, cum nici însăși Roma nu mai reușea să fie). Am putea marca doar posibilitatea de a inversa termenii, pentru a începe cu erezia cea mai mare, cea legată de Sfânta Treime, cum este normal. De aici, ulterior, vine și fundamentarea infailibilității și primatului universal papal: Duhul Sfânt ar veni în lume prin papa de la Roma și, pe cale de consecință, numai celor ce intră în comuniune cu el și i se supun. Deci, mai corect vorbim de filoqpapism. Este un demers teologico-didactic și filologic, asemenea sintagmelor de papo-cezarism (cu referință tot la papa) respectiv de cezaro-papism (cu referință la pretențiile unor basilei răsăriteni eretici, în speță iconoclași) folosite fără resentimente de istorici. Desigur, fiecare persoană sau comunitate va folosi în continuare titulatura pe care și-o dorește, iar noi vom rămâne, cu ajutorul lui Dumnezeu, în Iubirea și Adevărul Său, după putere. Nu avem intenția de a jigni, ori de a lărgi disensiuni și distanțe, nici de a le anula prin confuzie relativistă, nici de a fi reducționiști și superficiali, ci avem intenția de a discerne teologico-istoric, elcesiologic, duhovnicește și cultural.

    Trecând la o doua problema anunțată din titlul articolului, după ce veți citi scurtul articol de mai jos, în limba engleză, vezi observa că ai noștri deja, la mai bine de o sută de ani după 1054, nu le mai recunoșteau botezul ca lucrător celor în comuniune cu Roma și că și botezau ortodox. De asemenea, că resfințeau bisericile ortodoxe unde cei pe care îi putem pe drep numi filioqpapiști își ținuseră slujbele! Francii, care sunt principalul vector al căderii în erezie a Romei Ortodoxe începând cu secolul al IX-lea (când au pus mâna pe Roma), sunt cei care au adâncit și pecetluit și la nivel uman Marea Schisma (de fapt, din păcate, Marea Cădere din Biserica a Apusului), prin masacrarea ortodocșilor – considerați a nu mai fi creștini, deci, asemenea păgânilor, deci, omorârea lor fiind un lucru fără de importanță (iată o nouă erezie, de fapt păgânătate, care prevestea zorii Inchiziției de mai târziu!). Deci, în aceasta consta prejudecata.

    Urmăriți și răspunsurile interesante date de teologul John (Ioannis) Sanidopoulos la commenturi, pe care le vom și atașa la sfârșitul articolului! Observați cum ecumeniștii relativiști (sau, poate necunoscătorii, pe care necunoașterea îi duce în relativism – așa cum pe unii îi duce la fanatism!) consideră că tocmai ortodocșii sunt cu adevărat vinovați, pur și simplu pentru verticalitatea lor creștină de a ține Adevărul revelat… Se pare că, din păcate, unii ar acționa și astăzi asemenea cruciaților cu noi, de vreme ce le iau apărarea și nu înțeleg cuvântul Cuvântului către Tatăl: „Sfințește-i pre ei întru Adevărul Tău” (Ioan 17, 17), sau cuvântul Domnului, citat și de Sf. Ap. Pavel: „ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți…” (II Corinteni 6,14-17). Ortodocșii nu-i omorau pe apuseni, ci mai degrabă le dădeau viață, prin Sf. Botez cel adevărat. Hristos omora în aceia pe omul cel vechi din ei. Doar atât. Apusenii, însă, au făcut atâția și atâția mucenici ortodocși. Să nu uităm că astăzi, 22 Septembrie, sunt prăznuiți și călugării athoniți martiri uciși prin foc de așa zișii „romano-catolici” și „creștini” care năvăliseră în Sf. Munte tot în secolul al XIII-lea…

    Să avem rugăciunea lor și puterea blândă a verticalității credinței în iubire!

    Binecuvântați și iertați, iar de am greșit ceva, vă rog să îndreptați!

    Marian Maricaru

    (© MM, via Blog de dogmatică empirică; se poate prelua doar menționând autorul și sursa)

  13. Pingback: Mitropolitul Serafim al Pireului despre DEMISIA PAPEI BENEDICT - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  14. Pingback: fost ales NOUL PAPA: un cardinal argentinian necunoscut si "aparator al saracilor" care si-a luat numele de PAPA FRANCISC I [video] - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  15. Pingback: Cunoscutul duhovnic grec NECTARIE vede legatura intre DEMISIA PAPEI BENEDICT, NOUL PAPA SI IMPLINIREA APOCALIPSEI sub ochii nostri: "Sa ne pregatim duhovniceste pentru ultimul RAZBOI IMPOTRIVA CRESTINILOR!" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  16. Pingback: O RATACIRE "MISTICA" SI O CALOMNIE CATOLICA la adresa Bisericii Românești - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  17. Pingback: Parintele Porfirie despre CREDINTA ADEVARATA, PAPALITATEA ERETICA, teoria “toate religiile sunt adevarate” si MINUNILE MINCINOASE ALE DIAVOLULUI -
  18. Pingback: EPISCOPI SI PREOTI PAPISTASI ZBENGUINDU-SE PE RITMURI DE MUZICA SALBATICA – la Rio 2013 si nu numai! (VIDEO)… CADEREA DE PE URMA A UNEI “BISERICI” ERETICE - Recomandari
  19. Pingback: Interviu cu IPS Hierotheos Vlachos despre SINODUL PANORTODOX, casatoriile homosexuale si alte provocari. “SUNT INGRIJORAT SERIOS PENTRU CA OPINIILE BISERICILOR SUNT INFLUENTATE DE INTERESE NATIONALE SI STRATEGII GEOPOLITICE” | Cuvântul Ortodo
  20. Pingback: VIDEO si AUDIO: Cuvantul IPS Hierotheos Vlachos de la LIBRARIA SOPHIA: La Staretul Sofronie gasim raspunsuri pentru cautarile si deznadejdile omului de azi. Am gasit un om care a trait in vremea noastra in duhul Sfintilor Parinti | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare