SFANTUL FOTIE MARTURISITORUL – stalpul credintei drepte si plinitorul pacii lui Hristos in valtoarea tulburarilor bisericesti si lumesti

6-02-2008 Sublinieri

Sfantul Fotie Marturisitorul este unul din sfintii despre care marturiile nu abunda, cel putin in spatiul autohton ortodox. Nici macar nu este trecut in calendarul editat de patriarhie (cum nu stim sa fi fost nici in cele precedente). A fost indelung batjocorit in scrierile apusene. Observam ca pana si intr-una din cartuliile aparute mai recent, despre el, din care am reluat si noi cateva fragmente, preocuparea autorului pare a fi cumva sa gaseasca motive intemeiate in a rasufla usurat ca Sfantul Fotie este perceput drept onorabil si de catre unii catolici.

Cum sa il intelegem noi, in aceste conditii, pe Sfantul Fotie? Sfantul Fotie Marturisitorul a repetat experienta Sfintilor Parinti ai Bisericii Sobornicesti si Apostolesti. Intocmai ca Sfintii nostri Parinti – Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Atanasie cel Mare, Maxim Marturisitorul, si, mai tarziu, ca Grigorie Palama si Marcul Eugenicul – Sf. Fotie a pastorit turma cea cuvantoare in vremuri de mari tulburari atat in cat si asupra Bisericii si a imperiului bizantin. Pe toate acestea le-a biruit pentru ca, precum Sfintii Parinti, a stat cu frica intru Adevar, pazindu-L, marturisindu-L si traindu-L indiferent de consecintele nefaste care s-au abatut asupra lui, fiind, astfel, gata sa isi puna sufletul pentru turma.

Intocmai ca Sfintii Parinti, el pastoreste Biserica intr-un moment in care se zguduie din toate incheieturile, datorita intrigilor din interior, a inovatiilor eretice introduse in dogmele credintei precum si datorita pretentiilor pur si simplu statale emise din ceea ce fusese altadata Scaunul Romei.

Intr-adevar, de aceasta data, daunatoarele inovatii nu mai apartineau unor ereziarhi care, prin intrigi de tot felul, incercau sa indeparteze prin orice mijloace pe drept-credinciosii arhierei si sa capteze de partea lor diverse partide din jurul imparatilor, sau chiar pe imparati, cum se intampla pe vremea lui Arie. Ereziile erau promovate de insisi episcopii (papii) Romei, care aveau o putere si o influenta deja enorme. Apusul se afla sub controlul lor. Poate tocmai datorita acestei puteri imense, papii Romei, mai ales Nicolae I, care a incercat in tot chipul sa scape de Sf. Fotie, s-au lepadat de pastorirea duhovniceasca si au alunecat in dorinta de stapanire. Astfel, au ajuns promotori ai inovatiilor si au cautat, ca un stat sau putere imperiala oarecare, sa isi extinda stapanirea si asupra Rasaritului. Cu aceasta grava anomalie si ratacire a avut de-a face patriarhul Fotie, in conditiile in care imperiul bizantin era macinat de intrigi interne, iar Biserica din rasarit era si ea mult slabita de rivalitatile din interior. Intelepciunea si discernamantul Sf. Fotie au amanat, practic, ruperea Romei de Biserica. In fata continuelor atacuri si pericole, Sf. Fotie a intruchipat pacea lui Hristos, pacea cea adevarata, care nu face compromis cu minciuna, nici nu cedeaza in fata fortei – este pacea pe care o aduce marturisirea.

Sa intelegem din viata Sfantului ca, desi foarte educat si cultivat, ca si Sfintii Parinti Capadocieni, sau, mai tarziu, ca Sf. Grigorie Palama, aceasta invatatura a fost primita cu discernamant si pusa in slujba adevarului de credinta. Sa intelegem ca familia buna in care s-a nascut (buna in ambele sensuri – si ca prestigiu social, dar si ca marturie de credinta, unchiul sau fiind un marturisitor pe vremea prigoanei iconoclastilor) nu i-a fost piedica in a parasi preocuparile lumesti si in a se darui cu totul ravnei celei dumnezeiesti. Sa intelegem, iarasi, ca a fost pus patriarh impotriva vointei sale, intr-un moment de mare tulburare in Biserica dar si pe plan politic, si ca, practic, acceptarea arhieriei echivala aproape cu o condamnare. La urma urmei, de ce sa fi parasit Sfantul linistea scolii in care era profesor, bucuria ce era adusa de cartile pe care le iubea, pentru a fi varat pana peste cap in tot felul de intrigi care sfarseau ori cu exilul, ori cu temnita, ori cu asasinatul? Desi numirea lui fusese fortata de oarecare om de stat puternic al Imperiului, cu toate acestea, Sfantul Fotie il mustra fara ezitare si cu multa durere pe puternicul Bardas, atunci cand acesta ii reprima brutal pe oponentii sai. De altfel, prima depunere a sa din scaunul patriarhal se va datora mustrarii aduse imparatului Vasile I: “Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău”.

In fata provocarilor venite dinspre Roma, care era sub influenta unor papi tot mai doritori de putere lumeasca, si care il contestau vehement, Sfantul Fotie a ales sa fie indelung rabdator. Dar cand Roma a inceput o adevarata “cruciada”, parasind teritoriile sale si ajungand taman in Bulgaria, Sfantul Fotie cel Mare devine un aparator si marturisitor al dreptei credinte. Deoarece, dincolo de abuzurile canonice savarsite de Roma, noii cruciati aduceau cu ei drept invatatura de credinta inovatii transformate in dogma – cea mai grava fiind adaosul Filioque.

Sfantul Fotie, drept “rasplata” pentru slujirea sa si pentru pastrarea dreptei credinte, a fost depus de doua ori, anatemizat, exilat, lipsit de carti, pe toate intampinandu-le insa cu pacea si durerea inimii. In fata acuzatorilor sai adunati intr-un sinod mincinos, alege sa taca.

<<Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: “Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace”, la care cei din sinod, având întâi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: “De ce nu răspunzi?” Sfântul le spune “- Nici Iisus nu a scăpat de condamnare”.>>

Astfel, intelegem ca in momentele in care Biserica era zguduita de Portile Iadului, Sfantul Fotie cel Mare a fost Stalpul de neclinitit al acesteia.

0206photiosconstantinople.jpg

CAPITOLUL VI Primul episcopat

Rana pe care insolentul Bardas a deschis-o în trupul Bisericii nu s-a vindecat uşor. In ciuda alegerii celui mai bun om din Bizanţ, Fotie, în scaunul episcopal al capitalei, în ciuda liniştii aparente, criza nu trecuse. Ignatie observa evenimentele în tăcere. Când adepţii lui, episcopi şi călugări, au cerut ca patriarhul nou numit să nu-şi exprime părerile proprii, ci să fie doar un organ executiv al episcopului depus Ignatie şi al lor, şi când au văzut reacţia venită mai ales de la palat, s-au răzgândit. La două luni după hirotonirea lui Fotie, episcopii ignatieni extremişti s-au adunat în biserica Sf. Irina. L-au proclamat ca patriarh legitim pe Ignatie şi au renunţat la supunerea faţă de Fotie, privându-l de dreptul de a sluji ca episcop (859). Situaţia era extrem de gravă. Deşi în trecut mulţi episcopi distinşi şi personalităţi importante din Constantinopol îi ceruseră lui Ignatie să-şi înainteze demisia pentru ca dificila problemă canonică a alegerii lui Fotie să poată fi rezolvată, Ignatie a refuzat categoric. Sunt numeroşi specialişti care acceptă ipoteza că Ignatie a demisionat, dar mulţi alţii au păreri diferite; în orice caz, problema dificil de explicat pentru specialişti este schimbarea bruscă a episcopilor ignatieni. Profesorul Dvornik este de părere că „motivul acestei acţiuni îl putea constitui interpretarea diferită a caracterului garanţiilor date de Fotie celor cinci conducători ai grupului ignatian“. Cu siguranţă, toate aceste evenimente îi erau cunoscute lui Ignatie şi aveau aprobarea lui. Ignatie nu putea îngădui nedreptatea care i se făcuse. Nu avea puterea spirituală pentru a urma exemplul Sf. Ioan Gură de Aur. Astfel, prin modul lui de a acţiona, a contribuit la deteriorarea situaţiei. Când s-a văzut în faţa unei asemenea revolte a episcopilor ignatieni, Fotie a fost nevoit să ia măsurile necesare. Acum putem găsi justificarea reacţiilor lui Fotie şi refuzul lui de a accepta rangul de patriarh. El prevăzuse evenimentele viitoare, de aceea respinsese insistent numirea. Din acest moment viaţa lui Fotie va fi o nesfârşită luptă. El a convocat un sinod care s-a întrunit mai întâi în biserica Sfinţii Apostoli (859) iar apoi în biserica palatului Vlaherne. La cererea lui Bardas şi pentru a pune capăt problemei privind demisia lui Ignatie, sinodul a hotărât că numirea lui Ignatie nu era legală, întrucât nu fusese ales de un sinod, ci numit de împărăteasa Teodora. Prin urmare, întregul episcopat al lui Ignatie era ilegal. Bineînţeles, episcopii ignatieni, călugării şi populaţia aflată sub influenţa călugărilor au protestat împotriva sinodului fotian. In acel moment Bardas şi-a scos la iveală toată furia faţă de protestatari. Fotie a protestat în mod repetat împotriva cruzimii lui Bardas faţă de cler şi de populaţie. A întâlnit însă ostilitate în ambele părţi. Lui Bardas îi reuşise deja ceea ce voia să realizeze, şi anume să îndrepte ura ignatienilor împotriva altei persoane. Astfel, împinşi de situaţia şi de atmosfera creată, ignatienii nu luptau împotriva lui Bardas, ci împotriva Bisericii însăşi. Plin de indignare faţă de violenţa lui Bardas, şi luând decizia de a părăsi scaunul episcopal dacă situaţia avea să se menţină aceeaşi, Fotie i-a scris în acel moment lui Bardas:

„Am ştiut foarte bine, chiar înainte de experienţa episcopatului, că nu sunt vrednic de demnitatea episcopală sau de munca pastorală. De aceea eram neliniştit, căci m-au silit şi m-au adus cu forţa la această treaptă arhierească. De m-ar fi răpit moartea înainte de a fi fost ales… Eram mâhnit amarnic din această pricină. Am plâns… Eram indignat, am făcut orice în afară de a mă învoi cu ei, cei care m-au ales şi m-au forţat; şi i-am implorat să ia de la mine această cupă plină cu multe şi felurite griji şi ispite. Acum, după aceste întâmplări, chiar cele petrecute mă învaţă şi îmi mustră nevrednicia. Şi frică nu am pentru ceea ce s-a petrecut deja; şi suspin, şi sunt uluit de cele ce au venit deja asupra mea. Pentru că atunci când văd preoţi, oricine ar fi ei, suferind cu toţii laolaltă pentru o greşeală, fiind bătuţi, confiscându-li-se averea şi pătimind umilinţe, smulgându-li-se limba (Izbăveşte-ne, o, Doamne, de păcatele noastre!), cum aş putea să nu-i numesc mai fericiţi decât mine pe cei care au murit? Cum aş putea să nu văd în povara pe care au pus-o asupra mea o mustrare pentru păcatele mele?”

Şi după ce protestează împotriva altor violenţe săvârşite de Bardas, Fotie îşi încheie scrisoarea:

„Aceste lucruri vi le-am scris cu lacrimi însângerate, în ce vă priveşte, aceasta este, aşadar, ultima scrisoare pe care o veţi primi de la mine. Scriu aceste lucruri avându-L martor pe Dumnezeu. Dacă în ciuda rugăminţilor mele aveţi intenţia de a mă ignora…, nici nu o să vă mai scriu, nici nu o să vă mai împovărez; voi renunţa la episcopie şi voi plânge pentru păcatele mele.”

Aceste rânduri ale lui Fotie ne permit să apreciem just evlavia sa faţă de Dumnezeu, blândeţea inimii mişcate de suferinţa duşmanilor, dar şi altruismul care l-a făcut să-şi pună viaţa în pericol înfruntându-l pe iritabilul, atotputernicul şi crudul Bardas. După protestul lui Fotie persecuţiile nu au încetat cu totul, dar prin acţiunile sale au fost cel puţin îmblânzite. La cererea lui Fotie, i s-a permis lui Ignatie, care fusese mutat din Insula Terebinthos în Insula Mitilene, să se întoarcă la Constantinopol, iar averea i-a fost înapoiată, încă o dată s-au făcut eforturi pentru a-l convinge să-l recunoască pe Fotie ca succesorul lui legitim, dar a fost în zadar. Ignatie nu s-a lăsat convins. Problema cerea deci o rezolvare mai complexă şi mai eficientă. Conducerea împreună cu Fotie au decis aşadar convocarea unui nou sinod, pentru ca recunoaşterea lui Fotie să poată ieşi triumfătoare şi, astfel, să-şi poată exercita fără piedici slujirea episcopală. Pentru ca hotărârile sinodului să aibă mai multă valoare s-a hotărât invitarea patriarhilor răsăriteni (din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) şi a patriarhului Apusului, papa Nicolae I.

In scrisoarea de instalare adresată patriarhilor răsăriteni şi papei, Fotie relata evenimentele care au avut loc la Constantinopol şi accentua mai ales faptul că a acceptat să fie ales şi ridicat la rangul de patriarh sub mari presiuni. Din cauza conflictelor din Constantinopol, Fotie nu i-a putut trimie o astfel de scrisoare papei Nicolae I mai înainte de anul 860. în acelaşi timp, se urmărea indirect participarea unor reprezentanţi ai Bisericii Apusene la sinodul convocat la Constantinopol. Acest sinod trebuia să rezolve problemele cu privire la Fotie şi la Ignatie şi să ia în discuţie, de asemenea, subiectul noii condamnări a iconoclasmului şi a altor erezii recente. Scrisoarea împăratului Mihail al III-lea către papă conţinea şi ea aceleaşi menţiuni.

Nicolae I era un om ambiţios şi însetat de putere, având drept scop al vieţii extinderea autorităţii Bisericii Romei peste întreaga lume. Acesta este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanţi papi ai Evului Mediu timpuriu, iar creşterea autorităţii papale în cursul secolelor următoare este legată pentru totdeauna de acţiunile acestui mare papă, ale cărui scrieri despre caracterul sublim al instituţiei papale au avut o influenţă fără precedent asupra canoniştilor şi teologilor Bisericii Apusene din Evul Mediu. El a reuşit să aducă toţi ierarhii apuseni sub ascultare absolută faţă de el şi a zdrobit toate tendinţele spre autonomie din puternica Biserică Francă.”

Aşadar, unei astfel de persoane i-au trimis scrisori Fotie şi împăratul Mihail al III-lea. Nicolae I, sprijinindu-se pe puterea pe care reuşise să o obţină în Apus, a văzut aici un prilej favorabil, din moment ce aştepta de ceva timp să intervină în Răsărit şi să aplice şi acolo imperialismul lui ecleziastic. Visul său de a-şi impune voinţa în Răsărit nu era însă un lucru uşor. Dorinţa de a face din Biserica Răsăriteană servitoarea stăpânirii lui asupra lumii a eşuat, o dată ce Răsăritul nu se afla la acelaşi nivel spiritual cu lumea occidentală. Din cauza inculturii, Apusul se supusese de mult pretenţiilor papale. Răsăritul însă, fiind leagănul şi matca civilizaţiei şi a creştinismului, a respins cu mult dispreţ născocirile de ultimă oră şi deformările aduse creştinismului de Biserica Romei, după cum vom vedea mai târziu. Astfel, socotind că a sosit ocazia potrivită pentru a interveni în treburile bisericeşti din Răsărit, Nicolae I i-a trimis la sinodul convocat la Constantinopol, ca reprezentanţi ai săi, pe episcopii Rodoald de Porto şi Zaharia de Anagni. Delegaţia papală avea instrucţiuni să analizeze problema lui Fotie. Dacă constatau că totul se desfăşurase în conformitate cu canoanele, aveau să îl recunoască pe Fotie ca patriarh legitim, cu condiţia ca Iliria şi sudul Italiei să fie înapoiate Romei. Aceste regiuni aparţinuseră Romei înainte de 733, când împăratul Leon al III-lea Isaurul le-a trecut sub jurisdicţia Bisericii Constantinopolului. La sinodul de la Constantinopol (861), Fotie a fost declarat nevinovat, iar Ignatie condamnat. Delegaţia Romei a recunoscut legalitatea lui Fotie fără a impune condiţia lui Nicolae, ca Iliria şi sudul Italiei să-i fie înapoiate. Să observăm că, într-o epistolă trimisă lui Fotie înainte de examinarea cazului, Nicolae îl numea „episcopul Constantinopolului” şi slăvea pe Dumnezeu pentru credinţa dreaptă a lui Fotie şi pentru onestitatea caracterului său. Acest fapt dovedeşte că papa era interesat să obţină Iliria şi sudul Italiei şi nu să pună la îndoială legitimitatea lui Fotie. După încheierea lucrărilor sinodului, care poartă ciudatul nume de sinodul „I-II” (Prima-secunda), reprezentanţii papali Rodoald şi Zaharia s-au întors la Roma şi i-au făcut cunoscute lui Nicolae rezultatele sinodului. In plus, un trimis al împăratului i-a adus lui Nicolae actele sinodului, precum şi scrisori de la împăratul Mihail al III-lea şi de la Fotie.

Epistola lui Fotie a devenit celebră prin ideile pe care le cuprinde. Fotie se dovedeşte a fi un excepţional interpret al gândirii patristice vii, un arhitect al unităţii creştine viitoare, un distins ierarh şi un neasemuit următor al lui Hristos, un om capabil să găsească baze solide şi neclintite pentru fundamentarea şi promovarea creştinismului. El afirmă aici că la temelia unităţii creştine trebuie să stea dogmele fundamentale ale credinţei şi nu punctele secundare şi neesenţiale asupra cărora creştinii pot avea păreri diferite. Astfel de elemente, în opinia marelui patriarh Fotie, sunt acelea care au fost create de temperamentul diferit al fiecărei naţiuni, limbi, în general de tradiţiile diferite. Astfel, căsătoria sau celibatul preoţilor, obiceiul clericilor de a se bărbieri sau nu, un anumit fel sau altul de rugăciuni şi posturi etc., toate acestea nu ar trebui să fie un semn al dezbinării între creştini. Printre altele, Fotie afirmă următoarele:

„Nimic nu este mai cinstit şi mai preţios decât dragostea. Aceasta este părerea tuturor, fiind confirmată şi de Sfintele Scripturi. Prin ea, cele despărţite se unesc, devin strâns legate, unindu-se mereu tot mai strâns. Ea închide toate căile spre revolte şi conflicte interne; pentru că «dragostea nu gândeşte răul, îndelung rabdă, toate le nădăjduieşte, toate le îndură» şi, conform Sf. Pavel, «nu cade niciodată». Ea împacă slujitorii vinovaţi cu stăpânii lor, scoţând în evidenţă firea lor asemănătoare şi diminuând astfel vina. îi învaţă pe slujitori să îndure cu blândeţe mânia stăpânilor şi îi consolează pentru inegalitatea stării lor prin exemplul celor care au suferit la fel ca ei. îmblânzeşte mânia părinţilor împotriva copiilor şi a murmurelor acestora. Face din dragostea părintească o armă puternică ce vine în ajutorul lor, prevenind în familie acele certuri de care natura se cutremură. Opreşte cu uşurinţă neînţelegerile dintre prieteni şi îi convinge să-şi reia cu bunăvoinţă relaţiile prieteneşti. Cât despre cei care au aceleaşi gânduri despre Dumnezeu şi cele dumnezeieşti, deşi distanţa îi separă şi nu se văd niciodată, ea îi uneşte şi îi identifică nevăzut şi face din ei prieteni adevăraţi. Şi dacă din întâmplare unul din ei ar ridica acuzaţii nechibzuite împotriva celuilalt, ea înlătură răul, aşază lucrurile pe calea cea bună şi pecetluieşte legătura unirii…

Această dragoste este cea care m-a făcut să îndur fără greutate învinuirile slobozite asupra mea, sfinţite părinte, ca pe nişte săgeţi; cea care m-a împiedicat să consider cuvintele sfinţiei voastre ca provenind din mânie sau dintr-un suflet capabil de insulte şi duşmănii; cea care, dimpotrivă, m-a făcut să le privesc ca pe o dovadă a unei afecţiuni care nu se poate ascunde şi a unui zel scrupulos pentru disciplina bisericească, o dovadă a râvnei de a vedea totul făcut corect. Fiindcă, din moment ce dragostea nu ne va permite să considerăm nedrept nici măcar răul, cum ne va permite să numim nedrept orice alt lucru? O astfel de natură are dragostea, încât va socoti ca un bine intenţionat chiar ceea ce ne aduce suferinţă. Dar, de vreme ce nu există nici un motiv ca adevărul să nu fie spus între fraţi, sau între părinţi şi copii (fiindcă ce este mai cinstit decât adevărul?), daţi-mi voie să vorbesc şi să vă scriu cu deplină libertate, nu din dorinţa de a vă contrazice, ci cu scopul de a mă dezvinovăţi…

Am auzit spunându-mi-se: «Oamenii nu ar fi trebuit să vă nedreptăţească.» Se spune aşa despre cei care m-au nedreptăţit: «Nu trebuiau să vă forţeze.» Principiul este minunat; dar cine merită învinuirile sfinţiei voastre dacă nu cei care m-au forţat? Cine ar trebui compătimiţi, dacă nu cei care au fost forţaţi? Dacă cineva i-ar lăsa în pace pe cei care au făcut presiuni cu scopul de a lovi în cei care le-au suferit, m-aş fi putut aştepta ca dreptatea sfinţiei voastre să îi condamne. Se spune că au fost încălcate canoanele Bisericii pentru că am fost ridicat de la treapta de laic la cea mai înaltă slujire preoţească. Dar cine le-a încălcat? Cel care a aplicat forţa sau cel care a fost silit prin forţă, împotriva voinţei lui? «Ar fi trebuit să rezistaţi!» Cât de mult? Am rezistat chiar mai mult decât trebuia. Dacă nu m-aş fi temut să nu stârnesc furtuni încă şi mai mari, aş fi rezistat chiar până la moarte. Care sunt însă aceste canoane despre care se spune că au fost încălcate? Canoane pe care Biserica Constantinopolului nu le-a primit niciodată până astăzi. Canoanele nu pot fi încălcate decât atunci când trebuie respectate; însă, din moment ce nu le-am primit, a nu le respecta nu poate constitui un păcat. Am vorbit destul – chiar mai mult decât ar fi trebuit; nu vreau nici să mă apăr, nici să mă justific. Cum aş dori să mă apăr, când singurul lucru pe care îl vreau este să fiu izbăvit din furtună şi uşurat de povara ce mă doboară? Atât de mult am râvnit eu la acest scaun şi atât de mult ţin să-l păstrez… «Dar dacă scaunul episcopal este o povară pentru voi acum, la început nu a fost aşa.» L-am luat împotriva voinţei mele, şi împotriva voinţei mele rămân în el. Dovadă este faptul că am fost forţat de la început; că am vrut de la început, ca şi astăzi, să îl părăsesc. Şi deşi a trebuit să mi se scrie unele lucruri politicoase, era imposibil să mi se scrie cu amabilitate şi să fiu lăudat. Am primit cu bucurie toate câte mi s-au spus, mulţumind lui Dumnezeu care conduce Biserica. Mi s-a spus: «Aţi fost luat dintre mireni; aceasta nu este o faptă lăudabilă; de aceea suntem nehotărâţi şi am amânat consimţământul nostru până după întoarcerea apocrisiarhilor noştri.» Ar fi fost mai bine să spuneţi:

«Nu ne vom da deloc consimţământul; nu aprobăm; nu acceptăm şi nu o vom face niciodată». Cel care s-a oferit pentru acest scaun, care a cumpărat episcopia, cel care nu a primit niciodată un vot cinstit este un om josnic în toate privinţele. «Renunţaţi la episcopie şi la slujirea de păstor.» Dacă cineva mi-ar fi scris aceste lucruri, ar fi făcut-o într-un mod agreabil, oricât era de greşit. Dar era necesar ca omul care suferise atât de mult preluând episcopia să sufere din nou când o părăseşte? Ca omul care a fost împins cu forţa la acea slujire să fie scos din ea cu o violenţă încă şi mai mare? Cel care are astfel de simţăminte, astfel de gânduri, trebuie să se frământe prea puţin ca să respingă calomniile prin care vor să îl lipsească de scaunul episcopal. Destul însă asupra acestui subiect…”

Papa Nicolae I, care se considera împărat al întregii lumi, nu a dat atenţie ideilor ecumenice creştine ale Bisericii Răsăritene, interpretate cel mai bine, în acel moment, de Fotie. Când a fost informat că nu i-au fost îndeplinite condiţiile, Nicolae s-a mâniat teribil, iar mânia lui a căzut mai întâi asupra reprezentanţilor săi, pe care i-a excomunicat. A convocat apoi un sinod latin (863) şi l-a excomunicat pe Fotie pe baza acuzaţiei că fusese înscăunat patriarh în mod necanonic. L-a excomunicat şi pe episcopul Grigorie Asbestas, care a jucat rolul principal la hirotonirea lui Fotie. L-a ameninţat de asemenea pe Fotie că, în cazul în care nu se va conforma hotărârilor sinodului de la Roma, va rămâne excomunicat până pe patul de moarte. Nicolae credea că are în faţă împăraţi inculţi ai Apusului sau episcopi latini jucărie, care tremurau în faţa excomunicărilor lui. Nu înţelesese că adversarul său era adevărata tradiţie a opt secole de creştinism, tradiţie pe care Fotie o deţinea pe deplin şi al cărei apărător era. In plus, Nicolae I nu s-a oprit aici. A trimis scrisori împăratului Mihail al III-lea şi lui Fotie, atacându-l violent pe Fotie şi nemainumindu-l episcop, ci doar un „om foarte învăţat”. Le-a scris de asemenea şi patriarhilor răsăriteni. In toate scrisorile lui, Nicolae I îşi declara pretenţiile, în mod deschis, şi nu îl recunoştea nici pe Fotie, nici excomunicarea lui Ignatie. Împăratul Mihail al III-lea a răspuns atunci papei, spunându-i că hotărârile lui nu aveau valabilitate, de vreme ce nimeni nu îl desemnase pe el şi sinodul lui ca judecători. în răspunsul către Mihail al III-lea, papa Nicolae I îşi reafirma pretenţiile pe un ton şi mai categoric. El îşi întemeia aceste pretenţii pe binecunoscutele documente false (donaţia lui Constantin şi decretele pseudo-isidoriene) şi pe interpretarea papală a cunoscutelor pasaje din Noul Testament (Matei 16,18 etc.). Nicolae cerea ca Fotie şi Ignatie să fie trimişi la Roma pentru a fi judecaţi de el. Este foarte clar că în acest moment Biserica Răsăriteană s-a simţit grav jignită de acţiunile papale fără precedent. In ciuda celor petrecute, Fotie nu a cedat mâniei şi nu a răspuns. A considerat că singura cale eficientă de păstrare a unităţii dintre Răsărit şi Apus este tăcerea, ştiind foarte bine că scrisorile şi cuvintele lui vor fi zadarnice. Nici împăratul nu a continuat corespondenţa.

Cu toate dificultăţile provenite din interiorul şi din afara Bisericii, episcopatul lui Fotie a dat roade deosebit de bogate. Mai ales după recunoaşterea lui de către Sinodul I-II din 861, Fotie s-a dedicat cu râvnă reorganizării vieţii bisericeşti. Ca om înţelept, a observat că în Răsărit creştinismul era în pericol din cauza numeroşilor necreştini aflaţi la est, la nord şi la sud. Era necesar ca slavii şi bulgarii care locuiau în Peninsula Balcanică de multă vreme să fie creştinaţi şi să devină cu orice preţ prieteni ai Bizanţului. Se înţelesese corect că Peninsula Balcanică era centrul nervos al vieţii Imperiului Bizantin. Era, aşadar, de neconceput să se dea libertate de acţiune oricărei alte puteri politice sau ecleziastice care ar fi dorit să intre în această zonă. Astfel, în 863, au ajuns în Moravia misionarii greci, sub conducerea fraţilor tesaloniceni Chiril-Constantin şi Metodie, trimişi de Fotie şi de împărat. Prin colaborarea regelui Ratislav, misionarii au propovăduit cu succes credinţa creştină. Ca misiunea lor să fie mai bine primită, au predicat în limba slavonă. Alfabetul slavon a fost inventat de ei pentru a face posibilă traducerea Bibliei şi a cărţilor liturgice în limba slavonă. Misionarii greci nu au avut ca scop schimbarea conştiinţei etnice a locuitorilor, ci creştinarea lor. Ca urmare a succesului misiunii bizantine în Moravia, regele Boris I al Bulgariei şi-a exprimat dorinţa de a adopta creştinismul, în 864 el a fost botezat şi a primit numele de Mihail. I-a fost naş împăratul bizantin Mihail al III-lea. Misiunea greacă era deci liberă să lucreze în mijlocul poporului bulgar. Se păstrează una dintre scrisorile trimise de Fotie regelui proaspăt botezat. In această scrisoare el îi înfăţişează regelui datoriile lui ca stăpânilor creştin.

Putem întrezări aici admirabilele aptitudini pastorale ale lui Fotie. Printre altele, el scrie:

„Maiestatea voastră şi iubitul meu fiu, unele haruri oferă bunuri mărunte şi trecătoare. Dar acelea care ajută la îmbunătăţirea sufletului omenesc sunt adevăratele haruri, pentru că aduc sufletului câştiguri mari şi nepieritoare. Cel mai important dintre harurile de început este cunoaşterea corectă a curatei şi neprihănitei noastre credinţe creştine şi împărtăşirea cu Tainele Bisericii. Cu ajutorul acestora ne-am pregătit călătoria către Dumnezeirea între-it-Una şi către realitatea de neînţeles în esenţa ei pentru raţiunea umană, care este cauza tuturor lucrurilor… Acest adevărat conducător nu se îngrijeşte doar de mântuirea lui, ci arată aceeaşi grijă şi prevedere şi pentru poporul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu. El cheamă poporul şi îl călăuzeşte la desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu. Te rog, nu îmi trăda aşteptările, ci, de-a lungul întregii tale vieţi, purtarea să-ţi fie în acord cu credinţa… Dumnezeu ne îndeamnă să oferim ca roade virtuţile noastre şi nu să necinstim credinţa prin faptele noastre. Şi noi te îndemnăm deci şi te sfătuim să-ţi împodobeşti credinţa cu virtuţi şi să-ţi cultivi virtuţile prin credinţă, ca să poată deveni mai strălucitoare. Conducătorul trebuie să arate multă cucernicie în toate faptele sale şi decenţă în obiceiuri. Trebuie să te rogi doar lui Dumnezeu. Trebuie să veghezi asupra alunecărilor limbii, pentru că în multe cazuri câteva cuvinte au făcut multă stricăciune şi uneori au pus în pericol însăşi viaţa. Trebuie să eviţi calomniatorii şi reclamanţii… Nu-ţi face prieteni cu uşurinţă. Iar când începi prietenii, trebuie să-i alegi numai pe cei cu caracterul nobil. Nu căuta să auzi lucruri plăcute de la prietenii tăi, ci numai adevărul. Trebuie să-ţi conduci cetăţenii bazându-te nu pe putere, ci pe dragostea lorRăutatea este o boală gravă pentru orice suflet, dar este şi mai gravă pentru un conducătorAi fi cel mai bun judecător al celorlalţi dacă, atunci când ţi-ai cerceta propriile fapte, ai înfăţişa conştiinţei tale un bilanţ al lor şi ai găsi căi de îndreptare a greşelilor tale… Trebuie să-ţi aminteşti mereu orice bine pe care ţi-l fac alţii şi să uiţi repede orice lucru bun pe care îl faci tu însuţi. Fericirea supuşilor arată înţelepciunea şi dreptatea stăpânirii. Aceste puţine cuvinte din multele pe care am vrut să ţi le scriu, o, copil adevărat şi nobil, căruia i-am dat naştere în chinuri spirituale, trebuie să le socoteşti ca un legământ dumnezeiesc şi ca modele autentice de virtute. Mă rog ca tu să te dai pildă vie de purtare dreaptă şi neprihănită, după voia lui Dumnezeu. Fă aceasta pentru mine: să devii un exemplu, un model de evlavie şi de orice altă virtute, nu numai pentru supuşii tăi, dar şi pentru urmaşul tău, o pildă pentru întreaga omenire şi un imbold puternic spre orice lucru nobil şi bun”.

Creştinismul răsăritean al secolului al IX-lea găsise în persoana lui Fotie un păstor şi un dascăl autentic, capabil să înveţe corect adevărul evanghelic. Lumina credinţei creştine a strălucit, aşadar, biruitoare în Imperiul Bizantin. După anul 860, ruşii au ajuns la Bosfor, ameninţând să cucerească Constantinopolul. Distrugerile provocate de ei au fost uriaşe.

Locuitorii Constantinopolului erau îngroziţi. S-au adunat împreună în cetate, fiind pregătiţi să lupte până la moarte. In acest moment critic pentru capitală, Fotie a fost de partea populaţiei. Asemenea predecesorului său, Sf. Ioan Gură de Aur, care a ţinut faimoasele predici „despre statui” pentru a consola populaţia Antiohiei, Fotie a predicat cetăţenilor Constantinopolului. Prin lucrarea lui, locuitorii au fost încurajaţi şi întăriţi. Acest prim contact al ruşilor cu bizantinii a avut totuşi, după câţiva ani, urmări foarte importante. Patriarhul Fotie a încercat şi a reuşit să convertească la creştinism poporul rus. Misionarii lui Fotie activau de asemenea în mai multe zone din jurul Mării Caspice şi al Mării Negre, unde locuiau populaţii de origine turcă şi de alte origini. Aceste populaţii erau khazarii, alanii etc. Misiunea a avut foarte mare succes în acele regiuni. După cum am văzut, misionarii greci propovăduiau în Bulgaria şi Moravia cu foarte bune rezultate. Imperialismul papal al lui Nicolae I nu putea tolera însă strălucirea mereu în creştere a scaunului episcopal al noii Rome şi influenţa pe care o exercita asupra altor naţiuni. Refuzul Răsăritului de a se supune Romei l-a iritat foarte tare. In ciuda hotărârilor sale şi ale sinodului latin, întregul Răsărit l-a recunoscut pe Fotie ca patriarh legitim.[…]

Relaţiile deja tensionate dintre Răsărit şi Apus au început să se deterioreze acum din cauza problemei bulgare. Regele bulgar Boris I (Mihail) dorea să întemeieze o Biserică bulgară independentă, în timp ce Fotie intenţiona să trimită doar misionari. Din moment ce nu i-a trimis un patriarh sau un mitropolit, Mihail s-a întors către franci şi către Roma, cerându-le să-i împlinească dorinţa de avea o Biserică independentă. Mai mult, el a cerut părerea Romei în legătură cu diferite probleme religioase şi morale (866). O astfel de ocazie era tocmai ceea ce îşi dorea Nicolae. Imediat i-a trimis în Bulgaria pe episcopii Fortunatus şi Paul, însoţiţi de alţi misionari. Ei aduceau scrisori ale lui Nicolae, ce cuprindeau răspunsuri la întrebările lui Boris. Misionarii latini au introdus apoi în Bulgaria obiceiuri latine, criticând aspru practicile bisericeşti bizantine. Venise deci vremea confruntării dintre Răsărit şi Apus, din moment ce, după cum am afirmat mai sus, Peninsula Balcanică reprezenta o problemă de viaţă şi de moarte pentru creştinismul răsăritean. Fotie a luat întreaga răspundere asupra sa. Tăcerea lui nu a dat roade. A fost considerată de papalitate mai curând o dovadă de slăbiciune. Având dreptatea de partea lui, Fotie a căutat şi a găsit armele potrivite pentru a-şi înfrunta adversarul şi a înlătura pericolul venit din acea direcţie. El a înţeles că apărarea Răsăritului nu ar reuşi dacă în lupta împotriva invaziei papale în Peninsula Balcanică s-ar baza numai pe canoane. De aceea, a mutat apărarea în zona dogmelor şi a Sfintei Tradiţii. Chiar latinii i-au dat această ocazie, întrucât i-au învăţat pe bulgarii de curând convertiţi să-i urască pe clericii căsătoriţi, să postească sâmbăta, practica săvârşirii Sfintei Taine a Mirungerii numai de către episcopi, reducerea Postului Paştelui la o săptămână etc.; în plus, i-au învăţat că Duhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul (Filioque). Aceasta era o învăţătură necunoscută până atunci în Biserică. Fotie a trimis imediat o enciclică patriarhilor răsăriteni, îndemnându-i să ia parte la lupta împotriva denaturării egoiste de către Roma a adevăratei învăţături a Evangheliei şi a Tradiţiei.

Printre altele, Fotie afirma în această celebră scrisoare:

„Oameni lipsiţi de evlavie şi respingători, iviţi din întuneric (veniţi din Apus), s-au năpustit asupra celor de curând convertiţi şi asupra naţiunii de curând aşezate, întocmai ca un fulger, sau ca un cutremur, sau ca o revărsare de grindină, sau, ca să mă exprim mai bine, ca un nemilos mistreţ singuratic. După ce au sfâşiat cu picioarele şi cu dinţii via cea iubită, sădită de curând de Dumnezeu, adică prin purtarea lor ruşinoasă şi prin stricarea dogmelor (lucru obişnuit pentru ei), au adus-o la ruină. Căci au lucrat cu viclenie pentru a-i corupe şi pentru a-i despărţi în taină de adevăratele şi neprihănitele dogme şi de credinţa curată creştinească”.

Pretenţiile de primat ale papei, acţiunile jignitoare ale lui Nicolae I şi ale sinodului său îndreptate împotriva Bisericii Răsăritene, problema invaziei papale în Bulgaria şi noua învăţătură despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul au devenit fundamentul şi motivaţia convocării unui sinod la Constantinopol. Astfel, reprezentanţi din Răsărit s-au adunat la Constantinopol în 867. O sursă ne informează că actele acestui sinod au fost semnate de o mie de membri. Sinodul l-a excomunicat pe Nicolae I şi a condamnat practicile bisericeşti latine şi noua învăţătură a Romei despre Duhul Sfânt introdusă în Bulgaria. Mai mult, i se cerea împăratului apusean Ludovic al II-lea să intervină şi să-l demită pe Nicolae. Nicolae I a murit însă în acelaşi an, fără a afla hotărârile sinodului.

CAPITOLUL VII Prima depunere şi exilul

In timp ce lucrurile luau o astfel de întorsătură, Nicolae I dispărând de pe scena luptei dintre Răsărit şi Apus, în Constantinopol aveau loc noi schimbări politice. Vasile I Macedoneanul, care fusese până atunci co-imperator cu Mihail al III-lea, îl asasinase pe Bardas, unchiul lui Mihail. L-a ucis apoi pe Mihail al III-lea, binefăcătorul său, şi a luat în propriile mâini conducerea statului (septembrie 867). Pentru a câştiga mulţimile, dar mai ales cercurile tradiţionaliste (zeloţii), care erau împotriva lui Fotie, şi pentru a obţine favoarea Romei – întrucât Roma era în vremea aceea atotputernică în Apus – Vasile I l-a detronat pe Fotie şi l-a ridicat în scaunul patriarhal pe Ignatie. Ca să confere legalitate actelor sale, a hotărât convocarea unui nou sinod, în acest scop, el i-a scris papei Hadrian al II-lea, succesorul lui Nicolae I, cerându-i reprezentanţi. Hadrian al II-lea i-a trimis ca reprezentanţi pe episcopii Donatus şi Ştefan şi pe diaconul lui, Marinus. Hadrian îl condamnase deja pe Fotie şi sinodul ţinut la Constantinopol în 867. Noul sinod (869-870), considerat de romanocatolici al VIII-lea Sinod Ecumenic, l-a condamnat pe Fotie şi i-a achitat pe Ignatie şi pe Nicolae I. Şi la acest sinod dezideratul papal cu privire la înapoierea Iliriei şi a Bulgariei a rămas nesatisfăcut. După cum am afirmat mai sus, regele bulgar Boris I (Mihail) îi solicitase lui Nicolae I crearea unei Biserici Bulgare independente (866). Dorinţa nu i-a fost însă împlinită. În momentul întrunirii sinodului de la Constantinopol (869-870), a sosit acolo şi delegaţia bulgară, cerând sinodului să i se comunice de care Biserică aparţine nou-întemeiata Biserică Bulgară. In ciuda protestului delegaţiei papale, sinodul a declarat că Biserica Bulgară ţine de Biserica Constantinopolului. Ignatie l-a trimis apoi în Bulgaria ca mitropolit pe Iosif, un episcop grec. Observăm deci că în problema Iliriei şi a Bulgariei atât sinodul lui Fotie, cât şi cel al lui Ignatie au urmat aceeaşi linie. Deşi la sinodul ignatian (869-870) au participat doar o sută zece episcopi, în timp ce la sinodul lui Fotie din 867 au fost prezenţi o mie, o dată depus, Fotie nu a vrut să adopte o atitudine de opoziţie, tulburând astfel Biserica. A luat drumul exilului amar. De acolo nu le-a trimis adepţilor săi nici o scrisoare, pentru a nu stârni acte de fanatism, ci i-a sfătuit să îndure cele întâmplate fără proteste şi fără murmure. […] Delegaţia papală şi ignatienii, pe de altă parte, au citit tare în sinod (869-870) anateme nemiloase la adresa lui. Anatemele rostite de delegaţia papală au fost următoarele: Politicianului şi uzurpatorului Fotie – anatema. Laicului şi oratorului public Fotie – anatema. Novicelui şi tiranului Fotie – anatema. Schismaticului şi condamnatului Fotie anatema. Infidelului şi paricidului Fotie – anatema. Făuritorului de minciuni – anatema. Plăsmuitorului de dogme corupte – anatema. Noului Maxim Cinicul – anatema. Noului Dioscoros – anatema. Noului Iuda – anatema.

Prin întreaga lui conduită, patriarhul Fotie şi-a dovedit marea nobleţe, bunătatea, răbdarea, blândeţea şi distincţia caracterului său. Era mare în cuvinte, dar şi în fapte, plin de dragoste faţă de prieteni şi de răbdare faţă de maliţioşii şi fanaticii lui duşmani. Când cutremurele au zguduit capitala, mulţi au crezut că sunt trimise de Dumnezeu. Fotie nu a folosit acest eveniment în avantajul său, cum făcuseră mai înainte ignatienii. El îi scria diaconului Grigorie, unul dintre adepţii săi: „Cine suntem noi, cu toate că am trecut prin atâtea suferinţe de neînchipuit, ca să stârnim în aşa măsură mânia lui Dumnezeu asupra unui oraş cu o populaţie atât de mare?… Vă rog, sfinţia voastră, să nu gândiţi un asemenea lucru.”

In timpul exilului, deşi îi lipseau toate, mai ales mult îndrăgitele cărţi care îi puteau aduce nemăsurată alinare, Fotie nu a rămas inactiv. A scris lucrarea Discurs asupra reînvierii maniheismului, alcătuită din patru cărţi. Printre cele mai frumoase opere ale sale se numără Amfilohia, o „colecţie de lucrări în care sunt analizate subiecte scripturistice”. Această operă a fost începută în exil şi terminată mai târziu. A corectat de asemenea lucrările pe care i le trimiteau studenţii lui, adăugând observaţiile necesare. In timpul amarelor zile de persecuţie, Fotie a rămas deci un dascăl şi un păstor spiritual. Purtarea paşnică şi demnă a lui Fotie a câştigat curând respectul şi preţuirea societăţii creştine. Cei mai fanatici duşmani au fost impresionaţi de virtutea şi nobleţea creştină a sufletului său. O atât de rară personalitate nu a rămas pentru mult timp în obscuritate şi exil. Chiar împăratul Vasile I a recunoscut nedreptatea, şi a anulat decizia sa cu privire la exilul lui Fotie. El a dispus aşadar ca Fotie să se întoarcă la Constantinopol şi să se ocupe de educaţia copiilor săi. După întoarcere, Fotie şi-a continuat şi activitatea de profesor la şcoala superioară de la Magnaura. A uitat toate nedreptăţile care i se făcuseră, şi-a deschis inima, şi ia cerut lui Ignatie împăcarea. Liniştea şi propăşirea Bisericii erau cea dintâi datorie a lui. Ignatie, fiind un om moral şi o mare personalitate, în ciuda caracterului irascibil, a dat şi el dovadă de înţelegere şi a acceptat împăcarea. In acest fel, cei doi mari oameni – pe care Biserica Ortodoxă îi recunoaşte ca sfinţi, cinstindu-i -, uitând nedreptăţile din trecut, s-au decis să lucreze împreună pentru binele Bisericii. După ce s-au împăcat, între ei s-a înfiripat o asemenea colaborare şi dragoste, încât deseori Ignatie îi cerea sfatul lui Fotie. Cel din urmă scrie despre această nouă prietenie:

„Am încercat orice cale pentru reaşezarea şi sporirea păcii. Amândoi am căzut în genunchi şi ne-am cerut iertare unul altuia pentru orice ofensă adusă. Mai târziu, când el a căzut bolnav şi a cerut să mă vadă, l-am vizitat; nu o dată sau de două ori, ci frecvent, făcând tot ceea ce puteam pentru a-i uşura suferinţa. Şi dacă îi putem aduce vreo consolare prin cuvinte, i-am oferit şi această alinare”.

În privinţa relaţiilor dintre Răsărit şi Apus, în timpul episcopatului lui Ignatie situaţia nu a fost cu nimic mai bună decât în vremea lui Fotie. Când a fost informat despre hotărârile sinodului din 869-870, şi anume despre afilierea Bulgariei la Biserica Constantinopolului, papa Hadrian al II-lea i-a scris împăratului Vasile I şi lui Ignatie, protestând împotriva acestei decizii. Ignatie a intrat în conflict cu succesorul lui Hadrian, Ioan al VIII-lea, din cauza aceleiaşi probleme, el rămânând fidel sinodului din 869-870 în privinţa jurisdicţiei bisericeşti asupra Bulgariei. După cum am văzut mai sus, Ignatie a trimis în Bulgaria un episcop grec, misionarii latini fiind expulzaţi (870). Din cauza acestei atitudini a lui Ignatie, Roma nu a fost deloc mai mulţumită cu el decât fusese cu Fotie. În plus, consolidarea puterii Imperiului Bizantin în Sicilia şi în sudul Italiei, care s-a realizat mai întâi prin încheierea unei alianţe cu împăratul apusean Ludovic al II-lea, apoi prin eliminarea arabilor din sudul Italiei şi, în al treilea rând, prin eliminarea arabilor din sudul Italiei şi a piraţilor slavi din Marea Adriatică, a determinat Roma să-şi schimbe politica în privinţa Răsăritului. Când împăratul Vasile I a hotărât să reexamineze într-un sinod problema lui Fotie, Ioan a arătat bunăvoinţă şi a trimis la Constantinopol pe episcopii Paul de Ancona şi Eugenius de Ostia. Ajungând acolo, aceştia au văzut că situaţia era cu totul nouă. Ignatie murise (877 sau 878), iar Fotie se afla deja pe scaunul episcopal, fiind confirmat de cererile şi rugăminţile poporului.

CAPITOLUL VIII Al doilea episcopat

Revenind în scaunul pariarhal, Fotie a dorit să lucreze din nou pentru pacea Bisericii. In colaborare cu stăpânirea, a convocat în anul 879 un sinod la Constantinopol, în biserica Hagia Sofia. Aproape patru sute de episcopi au participat la acest sinod. Intrucât delegaţia papală sosită de curând în capitală nu era autorizată de papă pentru a participa la sinod, Ioan al VIII-lea a fost invitat oficial de împărat şi de Fotie. Ioan a trimis ca reprezentant al său pe cardinalul Petru, care avea să se alăture celorlalţi doi episcopi ai Romei aflaţi la Constantinopol. Delegaţia Romei avea autorizaţia lui Ioan să îl recunoască pe Fotie. Recunoaşterea se făcea însă doar în baza concepţiei papale despre primat. Ioan al VIII-lea îşi exprima ideile despre primat în scrisorile prezentate de delegaţia sa la Constantinopol. Aceste pretenţii papale nu au fost deloc acceptate de răsăriteni. Ca atare, scrisorile papei au fost traduse în greacă, fiind omise însă toate enunţurile cu privire la ideile respective, în sinod au fost introduse în noua lor formă. Papa recunoştea în aceste scrisori legalitatea lui Fotie ca patriarh, condamna sinoadele precedente din Roma şi Constantinopol, care se pronunţaseră împotriva lui Fotie, şi le solicita tuturor recunoaşterea lui ca patriarh şi supunerea faţă de el. Ioan scria:

„Primiţi pe Fotie, minunatul şi cucernicul ierarh al lui Dumnezeu şi patriarhul, fratele nostru împreună preot care este de aceeaşi menire şi are aceeaşi parte şi aceeaşi moştenire ca şi Biserica Romei. Primiţi-l nu numai pentru virtutea sa, dar şi pentru ca defăimările să poată fi scoase dintre noi, şi pentru ca pacea şi iubirea lui Dumnezeu să fie sădite în mijlocul nostru. Primiţi-l fără ezitări sau îndoieli, cu dragoste şi încredere. Şi lepădaţi orice otravă a răului, vicleniei, făţărniciei şi îndoielii, primiţi-l la fel cum l-a primit Biserica Romei. Căci după cum am aflat de la majoritatea dintre voi, acest om este împodobit cu multe virtuţi dumnezeieşti, adică cu înţelepciune şi prevedere în cele omeneşti şi dumnezeieşti, ca şi cu orice altă virtute lucrătoare şi osârdie, care au făcut din el un slujitor vrednic al lui Dumnezeu. Nu am găsit cu dreptate ca un asemenea om să rămână nefolositor şi inactiv; ci, fiind ridicat la înalta treaptă a Bisericii voastre şi strălucind din nou, să săvârşească încă o dată faptele lui obişnuite, care sunt plăcute lui Dumnezeu, preoţilor şi ierarhilor”.

Fotie nu a fost impresionat de cuvintele de proslăvire ale papei la adresa lui, nelăsându-se influenţat de ceea ce scria Ioan despre primat. Până la armă a şters din scrisori toate referirile la primat. El respecta înainte de toate adevărul tradiţional al Bisericii. Ca atare, sinodul din 879-880 nu a devenit un organ al papalităţii, adică o adunare în care papa să-şi pronunţe deciziile. Prezidat de Fotie şi constând în discuţii libere, sinodul a decis independent de voinţa papei. Prin urmare, Fotie a fost achitat, iar solicitarea latinilor în legătură cu Iliria si Bulgaria a fost încă o dată ignorată. In plus, condiţia papei pentru recunoaşterea lui Fotie indică obligaţia acestuia de a-şi cere iertare pentru evenimentele petrecute – nu a fost acceptată, din moment ce Fotie nu se considera responsabil pentru trecut. Pentru a reda atmosfera acelui sinod şi impresiile episcopilor participanţi, cităm următorul fragment din actele sinodului:

«Cum şi-a reluat locul patriarhul Fotie?» «Prin consimţământul celor trei patriarhi, la cererea împăratului, sau mai degrabă cedând presiunilor făcute asupra lui şi rugăminţilor întregii Biserici a Constantinopolului», a răspuns sinodul. «Cum?», a întrebat Petru (cardinalul), «de nu a existat nici o presiune din partea lui Fotie? Nu s-a purtat tiranic?» «Din contră», a răspuns sinodul, «totul s-a făcut cu blândeţe şi în linişte.» «Slavă Domnului!», a exclamat Petru”.

După întrebările lui Petru, Fotie s-a exprimat cu aceste cuvinte:

„Vă spun înaintea lui Dumnezeu că nu mi-am dorit niciodată acest scaun; majoritatea celor prezenţi aici ştiu bine acest lucru. Prima dată l-am acceptat împotriva voinţei mele, vărsând multe lacrimi, după ce m-am împotrivit mult timp, şi ca urmare a presiunilor copleşitoare ale împăratului care stăpânea atunci, dar cu consimţământul episcopilor şi al preoţilor, care îşi dăduseră semnăturile fără ştirea mea”.

Fotie a fost întrerupt atunci de membrii sinodului, care au strigat: „Ştim acestea cu toţii, fie iin proprie experienţă, fie din mărturia altora care ne-au spus.” „Dumnezeu a îngăduit să fiu alungat”, a continuat Fotie. Nu am căutat să mă întorc. Niciodată nu am stârnit tulburări. Am rămas în linişte, mulţumind lui Dumnezeu, supunându-mă judecăţilor Lui, fără a supăra pe împărat, fără a spera sau a dori să fiu reînscăunat. Dumnezeu, care lucrează minuni, a atins inima împăratului, nu pentru mine, ci pentru poporul Său; am fost chemat din exil. Cât timp a trăit însă Ignatie, cel de sfântă amintire, nu m-am putut duce să-mi reiau locul, în ciuda îndemnurilor şi a rugăminţilor pe care mulţi mi le-au adresat în acest sens.” „Este adevărat”, a exclamat sinodul. „Am hotărât”, a continuat Fotie, „să adâncesc pacea dintre mine şi Ignatie în orice chip. Ne vedeam la palat… îmi recomanda pe cei care îi erau cei mai dragi, iar eu purtam grijă de ei. După moartea lui Ignatie, împăratul m-a rugat public şi în mod personal. A venit el însuşi să mă vadă şi să mă îndemne să mă supun dorinţelor episcopilor şi preoţilor. Am cedat în faţa unei schimbări atât de miraculoase, ca să nu mă împotrivesc lui Dumnezeu.” „Aşa este”, a spus sinodul. Din actele sinodului reiese clar că întreaga Biserică era de partea lui Fotie. Era în perioada sa de glorie şi triumf.

În ciuda hotărârilor sinodului, care a adus pace în Biserica Răsăriteană şi unificare între creştinismul răsăritean şi cel apusean, în scurtă vreme au apărut din Apus noi probleme. Când a fost informat că ideile privind primatul papal nu au fost acceptate, papa Ioan al VIIIlea a fost cuprins de mânie. El a protestat împotriva modificărilor aduse scrisorilor lui în traducerea greacă. Totuşi, a recunoscut hotărârile sinodului. A refuzat să accepte numai deciziile cu privire la problema Iliriei şi a Bulgariei şi a continuat să solicite revenirea acestor două ţări sub jurisdicţia sa. Mai târziu, acest sinod al unităţii a fost dat uitării de canoniştii occidentali. Sinodul anti-fotian din 869-870 a fost considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic. Acest sinod a fost condamnat de fapt de cel din 879-880. Această eroare tragică o întâlnim în continuare în Biserica Romano-Catolică. In ciuda existenţei unor lucrări excepţionale ale unor istorici romano-catolici precum F. Dvornik; sinodul condamnat din 869 este considerat valabil şi ecumenic.

După sinodul din 879-880, fiind în perioada de apogeu a puterii sale, Fotie s-a putut consacra total reorganizării Bisericii. El a făcut din Biserică un izvor de mare putere spirituală pentru toate activităţile omeneşti. Activitatea predicatorială şi cea filantropică au ocupat primul loc. Studiile sale, redactarea de lucrări noi şi instruirea celor care iubeau cultura nu au fost trecute cu vederea. Acum îşi putea trimite lumina pretutindeni. Conform lui F. Dvornik, relaţiile lui Fotie cu Biserica Romei în anii următori ai episcopatului său au fost normale. Părerea lui Dvornik nu reflectă totuşi realitatea, o dată ce informaţiile păstrate, considerate de el fictive, vorbesc clar despre provocarea venită din partea Romei. Credem că atmosfera era de aşa natură, încât între Fotie şi Roma nu putea exista armonie şi o colaborare paşnică, din moment ce poziţia lui Fotie cu privire la ideile papale despre primat era fundamental în contradicţie cu concepţia Romei. Desigur, papa Ioan al VIII-lea a arătat înţelegere şi nu a rupt legăturile Romei cu Biserica Răsăriteană, în ciuda faptului că Iliria şi Bulgaria nu îi fuseseră înapoiate. Urmaşul lui, Marinus (882), care a fost reprezentant papal la sinodul din 869 şi a fost persecutat de împăratul Vasile I din cauza purtării sale ostile din timpul sinodului, l-a condamnat pe Fotie şi a acordat din nou valabilitate sinodului din 869. După moartea lui Marinus, succesorul lui, Hadrian al III-lea (884), a adoptat o atitudine moderată. Urmaşul lui Hadrian, Ştefan al V-lea, a fost plin de aroganţă, ca şi Nicolae şi Marinus, şi a reabilitat sinodul din 869. El i-a trimis împăratului Vasile I şi o scrisoare, în care se exprima foarte defavorabil în legătură cu Fotie. Scrisoarea papei nu a fost însă primită de Vasile, ci de succesorul acestuia, Leon cel înţelept. (886).

CAPITOLUL IX A doua depunere şi moartea

Anul 886 a fost pentru Fotie un an al nenorocirii. A început cu moartea împăratului Vasile I, în cel de-al şaptezeci şi patrulea an al vieţii lui. Tronul imperial a fost ocupat de Leon, unul dintre foştii studenţi ai lui Fotie. După ce a arătat multă ingratitudine faţă de fostul său profesor, l-a demis şi a ridicat la treapta patriarhală pe fratele lui în vârstă de şaisprezece ani, Ştefan, care fusese botezat de Fotie. Istoricii vorbesc despre diferite motive ale acestei acţiuni a lui Leon. Unii afirmă că Leon îl ura pe profesorul său. Alţii susţin că nu putea îngădui strălucirea spirituală a lui Fotie, despre care credea că îi va umbri propria personalitate. După ce a fost demis, Fotie a luat pentru a doua oară drumul durerosului exil. Şi-a petrecut ultimele zile studiind şi scriind, într-o mănăstire a armenilor a cărei amplasare exactă rămâne încă necunoscută. A murit în jurul anului 891, departe de zgomotul şi de tulburările acestei lumi. Biserica Ortodoxă Răsăriteană l-a numărat curând printre sfinţii ei. Pomenirea lui se face în fiecare an la 6 februarie.

Din imnele zilei de prăznuire a Sfântului Fotie cel Mare

Stihiră Glasul al 4-lea:

Ca pe un viteaz între mucenici cu cântări de Dumnezeu insuflate să lăudăm pe marele Fotie cel cu nume sfânt, unealta cea întru tot lăudată a harului lui Dumnezeu, psaltirea cea dumnezeiască a Mângâietorului, stâlpul neclintit şi prea-minunat al sfintei credinţe, viteazul luptător şi apărător al ortodocşilor, marele dascăl şi ierarh, preafericitul vestitor al adevăratei învăţături, sceptrul şi lauda Bisericii lui Dumnezeu.

Cu un glas toţi dreptslăvitorii să prăznuiască cu sfinte şi cinstite cântări, lăudând pe fericitul Fotie cel preastrălucit, marele luminător a toată lumea, propovăduitorul cel fierbinte şi vestitul ierarh al Bisericii, omul cel preaales al lui Dumnezeu, dumnezeiescul episcop, înţeleptul păstor şi cârmuitor al turmei lui Hristos Dumnezeu, strălucitul păstor al Constantinopolului, primul în cinste între patriarhi.

Printr-o nelegiuită poruncă, o, Sfinte, fost-ai smuls de lângă turma ta credincioasă, şi ai suferit cumplit pentru neprihănita credinţă, o, strălucitule ierarh, preaslă-vite, Sfinte Fotie cel cu nume mare, temelie tare a Bisericii, stâlp neclintit al evlaviei. Pentru aceasta, cu osârdie te cinstim pe tine, cunoscătorule al tainelor şi învăţătorule iscusit în dogmele Ortodoxiei şi propovăduitor mult vestit al harului şi al adevărului.

Slavă: Glasul al 4-lea

Veniţi toţi credincioşii, cu evlavie să lăudăm pe preaminunatul Fotie, ierarhul şi prietenul Domnului. Căci plin de învăţătura apostolică fiind, şi locaş al Sfântului Duh prin viaţa lui cinstită arătându-se, prin învăţătura sa a alungat lupii departe de staulul Bisericii de obşte. Vestind prea limpede credinţa Ortodoxă, stâlp şi apărător al evlaviei s-a arătat. De vreme ce după moarte stă încă mai aproape de Hristos, neîncetat mijloceşte pentru sufletele noastre.

La Litie Glasul 1

Veseleşte-te în Domnul, cetatea lui Constantin, dimpreună cu toată cetatea, ostrovul şi ţinutul, la aleasa pomenire a păstorului nostru al tuturor, dascălul şi luminătorul Bisericii de obşte, Fotie cel de trei ori fericit; căci în viaţa aceasta mult s-a luptat pentru credinţa Evangheliei, surpând trufia ereziei, nimicind orice greşeală şi osândind nelegiuita adăugire la Crez. Pentru aceea, în ceruri se bucură acum de aleasă răsplătire pentru ostenelile lui şi mijloceşte neîncetat către Hristos Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Glasul al 2-lea

Omule al lui Dumnezeu, slugă credincioasă, preot al Domnului, om al osârdiei, vas ales, stâlp şi temelie a Bisericii, moştenitor al împărăţiei, cela ce eşti întocmai cu apostolii, mărturisitor şi apărător al învăţăturii ortodoxe, nimicitor al eresului celui stricător de suflet, mare Fotie, nu înceta să strigi către Dumnezeu pentru noi.

Glasul 5:

Bucură-te, cămara cea cu bun miros Stih: Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca cu dreptate, şi cuvioşii tăi se vor bucura. Bucură-te, întru tot lăudatule ierarh al lui Hristos; bucură-te, podoabă a Părinţilor şi a patriarhilor. Lucrarea şi rugăciunea deopotrivă ţi-au înveşmântat sufletul cu lumina lor, căci ai fost sălaş al rugăciunii neîncetate, templu al blândeţii şi mare vistierie a virtuţii binecuvântate; păzitor al veşnicei şi preaadâncii înţelepciuni şi soare prealuminos al cunoaşterii lucrurilor lui Dumnezeu, casă a păcii şi a harului dumnezeiesc, sălaş al îndoitei iubiri, şi pentru Dumnezeul tău, şi pentru aproapele tău, palat desfătat al smereniei, roagă pe Hristos Mântuitorul să dăruiască iertare sufletelor noastre şi mare milă.

Stih:

Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere. Bucură-te, măsură a adevăraţilor ierarhi şi preoţi, cel dintâi dascăl şi învăţător preamărit, gura teologilor Bisericii lui Hristos Dumnezeu cea una sfântă, tu, cel ce ai fost vestit în cuvânt şi în învăţătură. Păstorule cu mare nume, cel întocmai cu apostolii, propovăduitor puternic, tăind mrejele ereziei în două, ca o sabie cu două tăişuri, ascuţită cu adevărul şi cu harul lui Dumnezeu, unealtă a dulcii cântări şi minte cu adevărat cerească, stâlp preaneclintit al Bisericii lui Hristos, tăria şi lauda turmei celei cucernice, roagă pe Hristos Mântuitorul să trimită sufletelor noastre iertare şi mare milă.

Stih:

Gura dreptului cumpăneşte înţelepciune, şi buzele oamenilor cunosc harul. ucură-te, cinstita laudă a tuturor preoţilor; bucură-te, frumuseţea episcopilor şi a patriarhilor, stâlp neclintit al Bisericii şi temelie tare şi piatră, izvor sfinţit al învăţăturii ce saturi pe toţi cu adevăr, adevărată măsură a sfintei credinţe, tâlcuitor înţelept al tainelor, Fotie, Părintele nostru, toiag sfânt şi sprijin al adevărului, om minunat, strălucind cu preaslăvită strălucire, omule ceresc şi îngere pământesc, lumină a credincioşilor ortodocşi, secure care dobori cumplitul eres. Nu înceta să te rogi lui Hristos pentru cei ce cinstesc şi laudă pomenirea ta.

Lăudându-te pe tine, marele episcop şi păstorul cel cinstit şi fără de prihană, vestitorul evlaviei, gura cea înfocată a Duhului, cu osârdie te rugăm: Fă-ne parte de mijlocirile tale, Fotie, Părintele nostru, spre folosul sufletelor noastre.

Slavă: Glasul al 2-lea

Ca cela ce eşti de un cuget cu apostolii şi dascăl al lumii, Fotie, Stăpânului tuturor roagă-te să dăruiască pace lumi şi sufletelor noastre mare milă.

Glasul 5: „Să lăudăm, credincioşii”

Strălucit arătător al înţelepciunii făcându-te, Ortodoxiei te-ai arătat apărător de Dumnezeu întărit, podoaba Părinţilor, Fotie preamărite, că tu dobori trufia eresurilor cumplite, lumină dumnezeiască a Răsăritului, podoaba Bisericii, pe care o păzeşte, Părinte, neclătinată.

Condac Glasul al 8-lea

Incununeze-se acum cu florile cântărilor luminătorul cel preastrălucit al Bisericii şi călăuzitorul cel preaîndumnezeit al ortodocşilor, alăuta cea dumnezeieşte glăsuitoare a Duhului şi potrivnicul cel preatare al eresurilor, căruia şi strigăm: Bucură-te, Fotie preacinstite.

Megalinarie

Bucură-te, făclie a credinţei şi vieţuirii ortodoxe; bucură-te, luminarea popoarelor care au venit la Hristos; bucură-te, lumină plină de har care vădeşte nesuferita greşeală; Fotie, noi credincioşii lăudăm şi binecuvântăm numele tău.

(Asterios Gerostergios, Sfântul Fotie cel Mare, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Catolicism si uniatie, Dogme/ erezii, Ecumenism, Marturisirea Bisericii, Sfantul Fotie cel Mare, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “SFANTUL FOTIE MARTURISITORUL – stalpul credintei drepte si plinitorul pacii lui Hristos in valtoarea tulburarilor bisericesti si lumesti

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfinţii Varsanufie si Ioan - învăţători ai dreptei trăiri duhovniceşti
  2. Pingback: Razboi intru Cuvant » Nebunia omului si tacerea lui Dumnezeu
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » CINE DEZBINA BISERICA?
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL FOTIE MARTURISITORUL si FILOCALICII SFINTI VARSANUFIE SI IOAN
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Rafail Noica: “FILIOQUE” ESTE CULMEA RATACIRILOR INTR-UN SINGUR CUVANT
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » IPS Ierotheos Vlachos: ARISTOCRATUL MARCU EVGHENICUL FATA CU EREZIA “FILIOQUE”
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I) Care este criteriul?
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » COMOARA SFANTULUI FOTIE (6 februarie)
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » COMOARA SFANTULUI MARE IERARH FOTIE, marturisitorul care a stiut (cum) sa spuna nu Papei!
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » DE CE A FOST SCOS SFANTUL FOTIE CEL MARE DIN CALENDARELE NOASTRE? Omilia Parintelui Mihai Aldea despre Sfantul Fotie, importanta cunoasterii istoriei si trairea in realitatea virtuala
  11. Pingback: FILIOQUE, DENATURARE A DOGMEI SFINTEI TREIMI CE IMPLICA PAPISMUL: concluzia unui studiu publicat in chiar ziarul Lumina
  12. Pingback: ACORDUL DE LA BALAMAND INTRE ORTODOCSI SI CATOLICI (1993): o critica a parintelui Ioannis Romanidis
  13. Pingback: Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA
  14. Pingback: Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA
  15. Pingback: Mitropolitul Serafim al Pireului cere CONDAMNAREA “ATAT A ZELOTISMULUI IGNORANT, CAT SI A ECUMENISMULUI SINCRETIST” de catre preconizatul mare Sinod Panortodox - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  16. Pingback: IPS SERAFIM DE PIREU propune PATRIARHULUI ECUMENIC Bartolomeu inscrierea celui de-al OPTULEA Sinod Ecumenic ca tema a Sinodului PANORTODOX - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  17. Pingback: IPS Hierotheos Vlachos: Deosebiri fundamentale intre ortodoxie si papism. CATOLICII NU AU SFINTE TAINE - Razboi întru Cuvânt
  18. Pingback: PARINTELE THEODOROS ZISIS la Constanta - predica audio si conferinta (text) despre DESCRESTINAREA EUROPEI, rolul Sfantului Imparat Constantin, CADEREA CONSTANTINOPOLULUI, ierarhii filo-papistasi si PERICOLUL ECUMENISMULUI - Razboi întru Cuvânt - Recoman
  19. Pingback: Parintele Porfirie despre CREDINTA ADEVARATA, PAPALITATEA ERETICA, teoria “toate religiile sunt adevarate” si MINUNILE MINCINOASE ALE DIAVOLULUI -
  20. Pingback: IPS Hierotheos Vlachos despre AL OPTULEA SINOD ECUMENIC (879-880). Respingerea primatului papal si condamnarea ereziei FILIOQUE - Recomandari
  21. Pingback: SFANTUL MUCENIC COSMA, PROTOSUL ATHOSULUI, luptatorul pana la moarte impotriva “lupilor latinocugetatori” -
  22. Pingback: CUVIOSUL IOSIF DE LA VĂRATIC (†16 august): “Că nu ne este nouă de ajuns numai a ţine credinţa cea dreaptă, ci şi cu făptuirea cea bună a ne împodobi…” | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: “O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Ar fi aruncat defăimarea de TRĂDĂTOR în obrazul marelui SFÂNT FOTIE”. Fericitul parinte marturisitor EPIFANIE despre PERICOLUL SCHISMEI CARE INCEPE CU NE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate