UN CRACIUN LA INCHISOARE… La Pitesti si Targsor, cu Ioan Ianolide si tinerii din “inchisoarea copiilor”

26-12-2012 12 minute Sublinieri

Vezi si:

***

Pe măsură ce trec tot mai mulţi ani de la căderea comunismului parcă amintirile despre suferinţele din timpul persecuţiei ateiste sunt tot mai eludate. Sunt tot mai uitate faptele mărturisitorilor creştini autentici (nu ideologici!) demne de a fi comparate cu cele din perioada creştinismului primar. Multe dintre aceste secvenţe din vremea persecuţiei comuniste par de neimaginat, atunci când le lecturăm din memorialistica ce ne-a rămas. Dar aşa s-au întâmplat, iar acestea sunt întărite fie de alte izvoare memorialistice, fie de cele documentare.

Pentru că suntem în pragul marelui praznic al Naşterii Domnului, am găsit potrivit să ne amintim cum se împărtăşeau deţinuţii din temniţa Piteştiului de Crăciunul lui 1949, prin amintirile lui Ioan Ianolide, un profund trăitor creştin:

Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti. Dormeam câte doi într-un pat strâmt, de fier, cu un soi de saltele fără paie, cu praf, prin care simţeam fierul şi frigul.

În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat de ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie.Fiecare se aduna în sineşi, în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năpraznice în temniţa în care stai şaisprezece ore din zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele.

După ce toţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care îl auzeam şi-l simţeam bine.Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor.

Într-un târziu m-am decis să mă cuminec. Se spuseseră de către preot şi rugăciunile pentru Taina Sfintei Împărtăşanii. Am căutat într-o cută a hainei cu zeci de petice puse unul peste altul şi dintr-un săculeţ minuscul de mătase am scos o bobiţă de Sfinte Taine mică, ascunsă într-un bob de mei, pe care o păstram ca pe cel mai scump odor. Sfintele pătrunseseră în temniţă pe căi ocolite şi primejdioase, printr-un călugăr arestat cu vreo doi ani în urmă şi care încredinţase Pâinea şi Vinul deţinuţilor ce doreau să se împărtăşească. Voind deci să iau fărâmitura de cuminecătură, nu ştiu cum s-a făcut că mi-a căzut jos. Am început să o caut febril, însă n-am găsit-o. Atunci am decis să şterg cu limba o porţiune de duşumea unde consideram că a căzut, dar tot n-am găsit-o. Am crezut însă că sfânta cuminecătură a avut loc. M-am înseninat şi am revenit pe marginea patului, în rugăciune”.

Anul 1949 se apropie de sfârșit. Aproape 800 de suflete de copii așteaptă sărbătoarea Nașterii Domnului în temnița Târgșor. Au reușit potrivnicii lui Dumnezeu și această unică ”performanță” din sângeroasa istorie a comunismului, anume să ticluiască o închisoare a copiilor. Copii cu suflete de crin care, pentru atitudinea lor demnă și dârză, au fost condamnați ca ”dușmani ai poporului”, tocmai ei care erau cununa de crini îmbobociți ai neamul.

Cu toții trecuseră prin anchetele barbare ale Securității, apoi prin nedreptatea strigătoare la cer din procesele de la Tribunalele Militare, unde au primit sentințe grele, variind de la 2 la 20 de ani de temniță. Cu toții cunoscuseră până atunci și iadul Jilavei, foamea și frigul, iar peste toate acestea erau mistuiți continuu de dorulul părinților și al libertății.

Până în clipa de față doar câteva zeci de elevi și-au vândut sufletul vrăjmașului diavol, în speranța eliberării înainte de termen. Restul, în proporție de 90 %1, se țineau în continuare tari împotriva reeducării dirijate din umbră de odiosul general Nicolski.

O mică parte din elevii care s-au opus fățiș reeducării au fost închiși în două mici camere de izolare. Ceilalți, în majoritate, se aflau închiși în alt corp de clădire, în alte două camere, imense ca întindere și care comunicau între ele prin uși ce stăteau permanent deschise. Reeducații stăteau și ei într-o cameră a lor, mai mică, dar și această încăpere avea deschidere spre celelalte două camere mari.

Între elevi erau și câțiva condamnați încă de pe vremea regimului Antonescu, arestați tot de pe băncile școlilor. Acum, la Târgșor, aveau deja între 25 și 28 de ani, acumulând între timp o vastă experiență duhovnicească. Printre acești veterani ai temnițelor se numărau și Virgil Maxim, Aurel Stoica, Alupoaie Constantin, Nour Mihai și Tache Rodas, cu toții tineri de mare ținută morală. Primii doi au devenit la Târgșor cei doi poli în jurul cărora elevii au coalizat, pentru a se întări în lupta împotriva reeducării.

Odată cu întrarea în postul Crăciunului, Virgil Maxim, considerat sfântul acestei închisori2, relatează în memoriile sale că împreună cu ceilalți elevi a alcătuit un program duhovnicesc special,

”cântând colinde și povestind romane cu temă creștină: Quo vadis, Divina Comedie și altele, [program] aranjat să poată fi împlinit și să nu tulbure sufletește puterile celor mai tineri și neexperimentați. Pentru a putea participa în chip conștient fiecare, în vederea câștigului duhovnicesc, se făcea întâi o pregătire psihologică prin care atenția și voința erau îndreptate spre cele dumnezeiești.

După deșteptare și deschidere, folosind timpul în care milițienii erau ocupați cu programul lor până în jurul orelor 9-10, programul nostru cuprindea: rugăciunile și psalmii dimineții, făcute în comun; citirea unui capitol sau unei pericope evanghelice, din memorie; comentariul exegetic al pericopei, actualizarea ei, raportată la persoana proprie, ce ducea la momentul meditației introspective și apoi, firesc, la rugăciunea inimii, cunoscută celor mai vechi în închisoare din scrierile Sfinților Părinți”.3

După terminarea acestei pravile, continuă Virgil Maxim,

”urmau repetițiile colindelor. Copiii erau din toate zonele țării, aveau voci frumoase și învățam cu toții colinde specifice. Între ei, Fulea Ion, de la Sibiu, preoțit după eliberare, încheindu-și viața cu o frumoasă activitate pastorală, era talentat muzician și dirijor, cu simțul armonizării. Colindele erau armonizate și cântate de un splendid cor bărbătesc. Până la amiază fiecare era liber să-și organizeze timpul: se repara lenjeria, care mereu se rupea, fiind putredă, se împleteau ciorapi din fire de pătură destrămată în ascuns, se discuta suflet la suflet, cunoscându-ne reciproc stările intime, legând prietenii care n-au putut fi distruse de nici o vicisitudine a suferințelor.4

Deși Biserica dezleagă de la post pe deținuții din închisori, care nu depind de voința lor, pe cei bolnavi, pe bătrânii suferinzi, pe cei care se află în călătorii și pe mamele care alăptează, acești tineri cruciați ai neamului, înaintau cu râvnă pe calea ascezei, îndrăznind chiar și în acele condiții să postească:

era dificil să ținem post material, hrana fiind vegetală, terci, arpacaș, zarzavat; totuși, pentru întărirea voinței rânduiam mai ales miercurea și vinerea amânarea mesei pentru câteva ore.”5

Paralel cu programul duhovnicesc al elevilor din cele două camere mari, elevii din camerele de izolare au polarizat și ei în jurul unui alt ”veteran”, pentru a se pregăti de Crăciun. Luca Călvărăsan, unul din elevii care pătimeau atunci la izolare, va consemna peste ani că

”se apropiau Sărbătorile Crăciunului. Intrasem în Postul Mare. Sufletul nostru era în așteptare. Ne-am strâns sufletește în jurul lui Stoica Aurel, cel mai experimentat dintre noi. Pe timpul guvernării lui Antonescu el a cunoscut viața de lagăr, fiind internat la Moghilev în Transnistria și la Târgu-Jiu. Avea criterii de folosire a timpului zilnic și de o mai bună organizare a rezistenței noastre în fața constrângerilor de tot felul. Cu toții am exprimat dorința să ducem o viață spirituală. Între noi s-a inaugurat o intimitate sufletească. Se țineau prelegeri.”6

Fiindcă majoritatea elevilor de la Târgșor făcuseră parte din Frățiile de cruce, unii dintrei ei cunoșteau bine îndreptarul F.d.c și alte texte specifice organizației, astfel încât cei de la izolare au început să le aprofundeze, împreună cu texte ale filozofilor antici și clasici, toate acestea încununate de studierea Noului Testament.7

Același pătimitor susține în amintirile sale că

”exemplul lui Iisus și pildele din Evanghelia Creștină treceau pentru structurarea noastră mai presus de orice, în ele găseam hrana sufletească. Stoica Aurel era cel care avea simțul măsurii în toate și prin el am realizat adevărate momente ale prieteniei prin care ne zideam sufletește unul pe altul, corectându-ne în cuvinte și fapte. Actualizând creștinismul ne aplecam pe amintiri din copilărie în care colindele de Crăciun ne-au fermecat primele clipe ale vieții. În trista cameră în care ne găseam ne pregăteam să întâmpinăm al doilea Crăciun în temniță.8

Pentru elevii din camerele mari timpul a trecut repede iar Virgil Maxim relatează că,

”în Ajunul Crăciunului, programul a fost intensificat prin rugăciuni și tăcere meditativă, avânt ca obiect de adorație Icoana Nașterii în peștera din Betleem, proiectată în inima noastră. Seara am cântat colinde până târziu, în timp ce milițienii ascultau la ușă. Din sat se auzea câte un crâmpei de colind, care ne mărea și mai mult emoția, intuind parcă durerea sufletului românesc, îmbrăcat în durerea Maicii Sfinte, care ”împletea Pruncului Sfânt cununa de trandafiri, care avea să-I fie spini…” Milițienii care veneau din curtea copiilor se mirau că toți cântam colinde.”9

La rândul său, fostul târgșorean Victor Roșca consemnează în memoriile sale că în Ajunul Crăciunului, după servirea mesei de seară,

“un grup dintre noi, la inițiativa maramureșenilor, ne-am strâns pe aleea din fața celulei de izolare. Erau aici zăvorâți douăzeci dintre colegii noștri, printre care Luca Călvărăsan, Petre Paraschiv și Nistor Man, și am început să-i colindăm: ”A venit ș-aici Crăciunul / Să ne mângâie surghiunul / Cade alba nea / Peste viața mea / Care-aici se stinge / Cade alba nea / Peste viața mea / Peste suflet ninge, versuri scrise în pușcărie de Radu Gyr și cântate pe melodia colindei O, ce veste minunată!10

În timpul recitării colindului, vestitorii nașterii lui Hristos au fost sesizați de unul din elevii reeducați, care s-a grăbit să raporteze administrației actul de ”indisciplină”, dar până să apară un gardian colindătorii terminaseră deja colindul, pierzându-se liniștiți printre ceilalți elevi din curte, bucuroși că au adus mângâiere colegilor de la izolare.

Nu peste multă vreme, întunericul s-a lăsat de tot și peste întreaga închisoare s-a așternut o liniște profundă. Gheorhe Andreica își va aminti peste ani că

”afară începu să ningă cu fulgi mari și liniștiți. Liniște era și în camere. Nostalgia momentului a pus stăpânire pe toți. Dumnezeu s-a milostivit de noi cu acest peisagiu feeric în seara sfântă a tinereții noastre. Tăcuți și cu ochii înlăcrimați gustam momentul unic al celei mai luminoase nopți pe care o trăisem vreodată.

La capătul opus al curții – exact vis a vis de dormitorul nostru era una din camerele celor izolați. Gardienii tocmai le deschideau ușa acestora ca să iasă la plimbare și să ia puțin aer în fața camerei lor. Când echipa de gardieni a dat colțul ca să verifice atelierele de reparații – toți băieții au dat fuga la camerele noastre ca să ne colinde.”11

Victor Roșca, martor și el al acestei temerare surprize, consemnează la rându-i că

”după închiderea noastră în celule, elevii din izolare au fost scoși la programul administrativ. Prezența lor în curte era supravegheată cu strictețe de șeful de secție din schimbul de noapte și, adesea, de prim-gardian, ce asista întotdeauna la închidere. În seara aceea, vreo zece elevi din izolare, printre care Nistor Man, Petre Paraschiv, Nicolae Bardac, Vanghelie Vanghelie, Luca Călvărăsan și Alexandru Munteanu, profitând de întuneric, s-au furișat lângă ferestrele celulelor noastre.”12

Intenția elevilor de la izolare era de a le răspunde cu aceeași măsură a dragostei creștine confraților care îi colindaseră cu câtva timp în urmă, așa că s-au apucat să-i colinde la rându-le, pe celebrele versuri ale lui Radu Gyr:

”O, brad frumos, ce sfânt păreai / În altă sărbătoare / Mă văd copil cu păr bălai / Și ochii de cicoare / … / Azi nu mai vine Moș Crăciun / În seara de cenușă / Doar amintirile se strâng, să-mi plângă după ușă / … / De frigul temniței mă frâng / Sub grele lespezi, mute / Și-mpovărat de doruri, plâng / Pe amintiri trecute / … ”

Aflându-se în grupul de colindători de la izolare, Luca Călvărăsan relatează că acest colind a fost ascultat de toți elevii,

”atât de nereeducații care s-au îmbulzit la geamuri să ne vadă și să ne asculte, cât și de reeducați. Atunci le-am răspuns cu lacrimile bucuriei făcând ca reeducarea să amuțească, iar Numele Domnului să fie vestit. (…) N-am terminat decât pe jumătate colindul când un grup de milițieni, în frunte cu primul gardian Tuia, ne-a asaltat acolo sub fereastră, somându-ne să încetăm colindul. Noi l-am continuat. Ei ne-au îmbrâncit spre camera noastră, care era departe tot, amenințându-ne. Nu ne-am opus dar continuam colindul care s-a pierdut ca un ecou până ce am ajuns la cameră și ni s-a pus zăvorul pe ușă. Totul s-a petrecut sub privirile celor de la fereastra cărora am colindat.13

La rândul său, Gheorghe Andreica, aflat la acea vreme printre elevii colindați, își va reaminti cu emoție cum

”la mulți dintre noi ne-au țâșnit lacrimile… dar cei de afară se grăbeau să termine colindul și să plece înainte de a-i observa gardienii. N-au avut acest noroc. Gardienii au auzit colindul. Au lăsat verificările și acum veneau în fugă ca să-i alunge de la geamuri. Oricât de buni ar fi fost gardienii, dacă Securitatea ar fi aflat că dânșii au tolerat o asemenea ispravă din partea elevilor deținuți, nu le-ar fi fost deloc ușor.

Gardienii au început să-i împingă pe deținuți la geam, iar aceștia se retrăgeau încet cântând. Și nu s-au lăsat până n-au terminat întreg colindul: ”Omătul spulberat de vânt/ Se cerne prin zăbrele/ Și-mi pare temnița mormânt/ Al tinereții mele”.

Cum au terminat colindul, flăcăii au făcut stânga împrejur, luând-o la fugă până în fața dormitorului lo runde s-au încolonat câte doi – ca să poată fi numărați – și apoi au intrat disciplinați în cameră. Nu s-au supărat gardienii pe deținuți. Făcând ultimul rond prin fața dormitoarelor, l-am auzit pe Vițelu, zicându-i lui Moș Dumitrache: ”Era de așteptat că dracii aceștia așa vor face”.14

După ce s-a terminat și închiderea tuturor elevilor în celule, cu toții s-au afundat în dorul față de cei dragi ai casei. În acestă atmosferă de melancolie, același martor al evenimentelor relatează că

”noi, cei mai mulți, care am ținut tot postul, ne îndemnam să mâncăm cu grijă și cât mai puțin spre a nu ne deranja stomacurile. (…) Deodată, pe toți ne-a cuprins o stare de extaz. O bucurie fără margini a pus stăpânire pe noi, așa, inexplicabil. Parcă un înger al Domnului a coborât în mijlocul nostru spre a vesti nașterea Mântuitorului. Fiecare pat părea un colț de lume îndepărtat pe care nu l-am mai văzut demult.

– La mulți ani liberi! Striga unul dintr-un colț al marelui dormitor.

– La mulți ani i-am răspuns într-un glas toți ceilalți… Și astfel ne-am strâns mâinile voinicește unul celuilalt.

Chiar și ”tremuricilor” cei plini de spaimă le-a revenit curajul [”tremuricii”  erau elevii care au pactizat cu reeducarea de frică, nu din convingere n.n.]. Chiar și aceștia participau la sărbătoare. Unii dintre ei plângeau de emoție și de amintirea vremurilor de odinioară.

Cântăreții din cor s-au strâns laolaltă la porunca lui Cipi Stoica și am început colindul. N-a fost un colind oarecare, ca altă dată, ci o rugăciune de cinstire a nașterii lui Hristos.

În curtea închisorii, în fața geamurilor marelui dormitor, un gardian ce făcea de pază se plimba gustând din splendoarea acestui spectacol unic în lume. Acest necunoscut va fi singurul martor la judecata de apoi.

Colinzile s-au terminat și s-a făcut miezul nopții. Din capătul dormitorului, glasul puternic al lui Tudoroiu – buzoianul – a început să intoneze cunoscutul imn ”Cu noi este Dumnezeu”. Ca la comandă, toată lumea s-a întors cu fața spre răsărit în poziție de drepți, și din sute de piepturi a răsunat acest imn ca o rugăciune către Dumnezeu…

După miezul nopții am luat-o cu colindul din cameră în cameră căci comunicau între ele. Am colindat mai întâi în camera mică din stânga, apoi în camera ”atelierelor” și iată-ne ajunși în dormitorul reeducaților. (…)

Cipi Stoica – cu un zâmbet în colțul gurii – a întrebat:

– Primiți colindători?

– Primim, primim, au strigat în disperare ”tremuricii” de sus de pe priciuri ca nu cumva să ne răzgândim.

Aceștia erau într-un moment de exaltare când au reușit să alunge frica de care erau stăpâniți. (…) Mulți din turma cea fricoasă au plâns în timpul colinzilor. Dar după ce noi am părăsit acest dormitor blestemat, și-au plecat din nou capetele în fața tartorilor marxiști.

În ce mă privește pe mine, atenția toată mi-am îndreptat-o asupra celui mai mare tartor al reeducării, Stoian Ion, zis ”prostovanul”. Acesta nici măcar nu și-a ridicat ochii înspre noi. Juca șah sau table la parterul unui prici. În jurul lor numai mizerie: Boarfe și pături mototolite aruncate alandala, parcă anume pentru a demonstra cât de mult disprețuiesc și această sărbătoare creștină…

Târziu, spre dimineață, cinstirea sărbătorii s-a încheiat cu o scurtă cuvântare a lui Ion Rociu – învățătorul din Groși. Ne-a vorbit despre tradiții care sunt ca pâinea de scumpe. Apoi ne-am culcat.15

În acea noapte de Crăciun, tinerii mărturisitori consumaseră entuziasmul pe un an întreg.

În dimineața primei zile de Crăciun deschiderea programului a întârziat mai mult de o oră, prilej de nerăbdare și neastâmpăr pentru vlăstarii Mântuitorului Hristos. În jurul orei 9, Moș Dumitrache, unul din vechii gardieni încă nepervertit de ”lupta de clasă”, îi anunță pe elevi că în curând va sosi directorul Spirea Dumitrescu în inspecție, îndemnându-i totodată pe elevi să îi cânte directorului ”la moș ajun”. Pe loc elevii au organizat un cor lângă ușă, locul cel mai potrivit pentru o întâmpinare surpriză.

Între timp, înainte de a ajunge în camerele elevilor, directorul îl observă în curte pe Luca Călvărăsan, scos de la izolare pentru a se aproviziona cu apă de la ciușmea.

”M-a oprit pe mine – își amintește pătimitorul – și mi-a zis că noi, cei de la izolare, am comis acte de dezordine în seara precedentă. În acel moment au apărut dinspre bucătărie și Stoian Ion și Cobzaru Iosif, [doi dintre elevii reeducați n.n.]. Stoian s-a repezit la mine să mă lovească spunând: Domnule Director acest bandit, ca și toți aceștia de la Izolare, au manifestat în fața ferestrelor de la camerele noastre, cântând colinde legionare de Radu Gyr și tulburând atmosfera de reeducare. Cerem să fie pedepsiți și să ni se asigure ordinea pentru a putea să ne continuăm reeducarea. “De ieri seara și până acum închisoarea răsună de colinde legionare” a spus Stoian, căutând să mă lovească la care eu m-am apărat.”16

Atunci, la un semnal al directorului, un grup de milițieni a năvălit peste Luca Călvărăsan și Bardac Nicolae, conducându-i la celulele de pedeapsă sub loviturile grele de cizme.

În tot acest timp marea majoritate a elevilor se aflau înăuntru, pregătiți pentru inspecție, dar mai ales pentru a-l colinda pe director: În sfârșit – își amintește Gheorghe Andreica –

”iată-l pe nea Spirică intrând solemn și elegant lăsând o dâră de parfum îmbătător în urma lui. I s-a cântat: ”Bună dimineața la moș ajun”, ”Din an în an” și ”Mulți ani trăiască”.

Corul a cântat din tot sufletul ”Mulți ani trăiască” pentru director și pentru gardieni, care erau atât de oameni față de călăii cu care am făcut cunoștință înainte de a ajunge la această închisoare. Apoi s-a făcut liniște. Directorul a urcat tacticos pe scenă, și-a dres glasul și a început cam astfel:

– ”La mulți ani partid iubit”.

– La mulți ani ție puternice Stalin.

– La mulți ani ție armată sovietică eliberatoare și în veci biruitoare.

De alături Mitică Grad a zis în șoaptă:

– Fi-ți-ar pomelnicul de râs și eroii de plâns!

Dar nea Spirică continua patetic:

– Nu mie. Nu nouă celor de aici ne transmiteți acest ”la mulți ani” ci altora: Partidului iubit și guvernului! Marelui Stalin! Nemuritorului popor sovietic!”17

După terminarea acestei demonstrații de fidelitate față de partid, tinerii au rămas dezamăgiți de atitudinea directorului. Rezultatul colindului nu a fost cel așteptat dar totuși, în ciuda neplăcerilor create, Virgil Maxim mărturisește că

”ziua Crăciunului am petrecut-o până la amiază în unda dulce a clopotelor, citind din Sfânta Evanghelie Nașterea Domnului la cei trei evangheliști sinoptici și cântând colinde. Iar Dumnezeu ne-a adus bucurie materială. Căci în poporul nostru creștin-ortodox este obiceiul ca la marile praznice, femeile, în special, să aducă celor săraci, bolnavi sau întemnițați prinosul dragostei lor, după cuvântul Mântuitorului:”Bolnav și în temniță am fost și ați venit la Mine” (…)

Ne-au scos milițienii la poarta mare, spre stradă, să primim darurile. Condiția pusă de popor administrației a fost să dea cu mâna fiecărui deținut ofranda. Moș Dumitrace și Vițel zâmbeau. Ei învățaseră credincioasele femei cum să vorbească cu conducerea închisorii. Am primit fiecare din mâna femeilor, înlăcrimate la vederea atâtor copii, oborul dragostei lor pentru suferința noastră, simbol al împreunei participări la actul penitenței în Numele Domnului Hristos. Le-am răspuns cu lacrimile bucuriei.”18

Crăciunul anului 1949 a fost unul de pateric, dar dacă această sărbătoare a constituit o înălțare a elevilor până în preajma raiului, la închisoarea Pitești, Crăciunul anului 1949 a fost o prăbușire a studenților până la poarta iadului.19

”Dacă elevii din Târgșor ar fi știut ce se întâmpla cu studenții la Pitești, atât seara, cât și ziua de Crăciun ar fi petrecut-o în post și rugăciune.”20

Dar n-au știut sărmanii de aceste grozăvii, după cum nici nu bănuiau că mulți dintre ei aveau să fie transferați, nu peste multă vreme, la Canal, la Pitești și Gherla, intrând în plinul reeducării prin tortură continuă. De aceea, rânduise Dumnezeu ca acel Crăciun să fie un ultim fagure de miere înaintea unui drum plin de durere.

Va mai recomandam:


Categorii

Articolele saptamanii, Craciunul, Fenomenul Pitesti, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Pagini Ortodoxe, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “UN CRACIUN LA INCHISOARE… La Pitesti si Targsor, cu Ioan Ianolide si tinerii din “inchisoarea copiilor”

  1. Pingback: TORTIONARII INCHISORILOR ROMANIEI (1) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  2. Pingback: Adevarul despre TORTURILE si SUFERINTELE din timpul regimului comunist. CINE ERAU CALAII? "Nu va puteţi imagina cum arată Iadul!" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  3. Pingback: Povestiri pline de lumina, dar si de durere, cu IOAN IANOLIDE -
  4. Pingback: CRĂCIUNUL ORFANULUI MIȘA, CRĂCIUNUL POETULUI ”SUB LANȚURI”, CRĂCIUNUL CELOR DIN RĂZBOI… - Recomandari
  5. Pingback: NASTEREA LUI HRISTOS, DOMNUL, MANTUITORUL SI IMPARATUL VIETII NOASTRE: Dumnezeu S-a aratat noua…. CRACIUN BINECUVANTAT TUTUROR! -
  6. Pingback: Pr. Dumitru Staniloae despre RESTABILIREA DEMNITATII FEMEII/ Sfințitele zile ale Crăciunului si inselatoarea euforie consumerista sau: CE A MAI RAMAS DIN CRACIUNUL ROMANESC AUTENTIC? (Recomandari duhovnicesti) - Recomandari
  7. Pingback: IOAN IANOLIDE, fericitul marturisitor si blandul patimitor al inchisorilor comuniste, IN AMINTIREA SOTIEI SALE, CONSTANȚA, SI A IPS BARTOLOMEU ANANIA: “Ma rog pentru mantuirea celor care m-au chinuit” -
  8. Pingback: HRISTOS S-A NASCUT! -
  9. Pingback: PICATURI DE LACRIMI PE ICOANA NASTERII DOMNULUI…/ Durerea de a fi singur. Mai stim sa petrecem Craciunul IMPREUNA? - Recomandari
  10. Pingback: CRACIUN LA ZARCA. Minunile traite de parintele Arsenie Papacioc si Ion Ciubota in INCHISOAREA AIUDULUI - Recomandari
  11. Pingback: IOAN IANOLIDE – 30 de ani de la mutarea la cele vesnice a unei ICOANE VII A BUNATATII JERTFITOARE | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: TESTAMENTUL UNUI NEBUN – IOAN IANOLIDE (II): “Sunt „fascist” fără să fi fost, sunt „antisemit” deşi iubesc pe evrei, sunt „reacţionar” deşi sunt deschis dialogului cu ateii. Sunt un pericol mondial!”. ULTIMII PR
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare