Ilie Serbanescu despre SPOLIEREA PIB-ului ROMANIEI de catre MARILE CORPORATII

• Jurnalul/ Ilie Serbanescu: Unde se „evaporă“ jumătate din PIB? (I)

Când facturezi unui client un produs sau un serviciu încerci să obţii o valoare evident mai mare decât ai fost nevoit să plăteşti furnizorilor pentru realizarea produsului sau serviciului respectiv. Diferenţa se numeşte valoare adăugată şi reprezintă în esenţă, pe de o parte, cheltuieli cu salariile (inclusiv contribuţiile sociale) şi, pe de altă parte, profitul brut obţinut. La nivel naţional, valoarea adăugată se numeşte produs intern brut, mult invocatul PIB, utilizat pentru evaluarea potenţialului economic şi creşterii economice în cazul unei ţări şi pentru efectuarea de comparaţii internaţionale pe aceste planuri.

Statistica urmăreşte cât din PIB-ul unei ţări constituie salarii şi adiacente şi cât profituri – respectiv, în jargonul de specialitate, cât „compensarea salariaţilor“ şi cât aşa-numitul „excedent brut de exploatare“ – sau, altfel spus, ceea ce revine muncii şi ceea ce revine capitalului.

În cazul României, frapează pur şi simplu ponderea cu totul disproporţionată a părţii ce revine capitalului, anume 55-60% (şi deci a părţii nevolnic de mici ce revine muncii). Prima reacţie ar fi că aşa este în capitalism, pe calea căruia a luat-o şi România, mai ales că în 1990, când ţara nici n-o apucase încă pe această cale, ponderea era de numai 45%! Dar, să vezi şi să nu crezi! Analizând această distribuţie a PIB-ului în ţările vest-europene – vechi capitaliste – se constată că situaţia în acestea este nu ca în capitalismul românesc, ci ca în comunismul românesc! Munca este cea căreia îi revine vreo 60% din PIB, în timp ce capitalului îi revine numai 40%! Discutăm, evident, în aceste comparaţii de procentaje din PIB, şi nu de dimensiunea PIB-urilor!

Ceea ce de asemenea mai miră cel puţin la prima vedere în cazul României este fluctuaţia sensibilă (la nivel de câteva puncte procentuale) a respectivei distribuţii, fluctuaţie absolut neuzuală pentru un indicator de o asemenea generalitate şi profunzime, care ar trebui să se înscrie pe o traiectorie sau alta, dar fără mari oscilaţii. În această privinţă explicaţia stă probabil în „subţirimea“ PIB-ului românesc, măsuri sau politici de impact teoretic modest putând fi resimţite însă major în plan practic.

Pe articulaţia unei asememea „împărţeli“ între muncă şi capital te-ai aştepta ca investitori de pretutindeni să se înghesuie în România spre a profita, mai ales că politica oficială, impusă de tandemul FMI-BM şi mai de curând de troika FMI-BM-CE şi susţinută activ şi aplicată de toate instituţiile româneşti (guvern, BNR, partide de dreapta, partide de stânga, patronate etc.), este cea a promovării unor salarii mici pentru ca România, chipurile, să fie „atractivă“ pentru capitalul străin. În viaţă vedem însă un cu totul alt tablou! Fără de mirare! Salariile mici înseamnă piaţă restrânsă şi investitorii atraşi sunt doar cei de mâna a paişpea. La piaţă restrânsă, masa profitului este mică, oricât de mare este rata profitului. Şi rata mare a profitului atrage doar jefuitori, şi nu investitori!

Nu-i vreo mirare că România dă înapoi şi nu merge înainte! Si pe zi ce trece îşi consolidează poziţia codaşă în Europa. Realmente tulburător este însă altceva! (Despre aceasta în numărul viitor.)

Unde se „evaporă“ jumătate din PIB? (II)

Impozitul pe profit strâns la buget de statul român este de vreo 2,5 miliarde de euro anual. Asta înseamnă că masa profitului impozitată în România este de vreo 12 miliarde de euro anual, având în vedere cota de 16% cu care este taxat profitul. Si cu care guvernele atât de dreapta, cât şi de stânga se laudă că stimulează economia.

Din structura PIB-ului reiese însă că masa profitului este de vreo 65-70 miliarde de euro la nivelul actual al PIB-ului României. Unde sunt sau unde dispar anual 50-60 miliarde de euro până ca profitul să ajungă a fi impozitat?! Este vorba de aproape jumătate din PIB!

Singurul lucru cert este că sunt sume care nu ajung să fie fiscalizate ca profit şi deci nu sunt impozitate ca profit. Probabil, cea mai mare parte iau calea străinătăţii sub diferite forme dintre care grosul reprezintă transferuri camuflate de valori în reţelele internaţionale de producţie şi comercializare ale corporaţiilor multinaţionale. Produse şi servicii realizate de multinaţionale în România, în valoare de zeci de miliarde de euro, sunt subfacturate în proporţii de până la 50% când sunt scoase ca exporturi din România, în timp ce produse şi servicii realizate de multinaţionale în afara ţării sunt suprafacturate în proporţii tot până la 50% când sunt aduse ca importuri în România.

Cu această foarfecă neiertătoare a subfacturării la export şi suprafacturării la import, multinaţionalele execută transferuri masive de zeci de miliarde de euro spre străinătate de sevă economică – de valoare adăugată – realizată în România. Să nu ne amăgim că asemenea cifre ar fi propagandă, stigmatizată desigur ca naţionalistă sau comunistă! După studii efectuate chiar de investitorii străini din România, participarea acestora la cifra de afaceri totală ajunge spre 40%, în timp ce contribuţia la bugetul României este doar de 20%. Repetăm, sunt calcule făcute chiar de investitorii străini!

Ca o colonie ce se află, România nu impune din păcate autorităţilor din sistemul propriu de statistică calcule oficiale în acest domeniu. Sau măcar niscai studii! Pentru că o simplă comandă de consultanţă suprafacturată, dacă nu chiar fictivă, de la o filială dintr-un paradis fiscal sau chiar din ţara de origine, poate scoate de la impozitare un profit imens realizat în România de o multinaţională. Si iarăşi din păcate, legislaţia şi acţiunea efectivă în combaterea aşa-numitelor „preţuri de transfer“ sunt pur şi simplu varză în România!

Nu trebuie uitată însă nici evaziunea fiscală practicată pe scară largă de capitalul autohton şi ale cărei roade din punctul de vedere al practicanţilor-beneficiari se tot acumulează în proprietăţi neimpozitate sau, cu absolut acelaşi efect, subimpozitate.

Statistica nu-i o joacă, este o ştiinţă. Ea poate greşi la sume mici. Dar la sume mari nu dă greş niciodată. Faptul că înregistrări dintr-o parte nu se corelează cu înregistrările din partea cealaltă denotă fenomene grave, indubitabile. România este un teritoriu – căci ţară cu greu o mai putem denumi – al furtului intern şi al spolierii externe. Ambele atât de mari încât aproape nu se mai poate înţelege cum România şi românii încă mai există!