BIRUINTA CULTULUI MORTII SAU A INVIERII?/ Iubire, suferinta, pacat,… neiubire/ LA CE SUNT BUNI PREOTII, CEI ATAT DE HULITI?/ Slujbele de seara si acordarea la viata sfintilor

Să recunoaștem faptul că atitudinea dezinteresată a enoriașilor față de slujbele de după-amiază (Vecernii, Privegheri sau chiar deniile din Postul Mare) afectează conștiința creștină, reflectând în același timp pierderea smereniei și a înțelegerii lui Dumnezeu, o pierdere reală a dragostei față de biserică. Alinarea adevărată nu poate exista fără luptă, și nici bucuria fără pregătire așa cum nu există fum fără foc sau umbră în absența luminii…

…În tradiția biblică și a Noului Testament, zilele sunt numărate începând cu seara. Sfânta Biserică le cere credincioșilor să participe la Taina Sfintei Împărtășanii după ce au fost mai întâi seara la o slujbă pregătitoare, în ajunul Sfintei Liturghii. La această slujba se dezvăluie viața adevărată în Dumnezeu și cu Dumnezeu, în toata frumusețea ei spirituală, atunci când cei care se roagă sunt în acord, adică acordați, așteptând cu nerăbdare unirea cu Domnul prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Sfânt al lui Hristos. Chiar dacă cineva nu se împărtășește la Sfânta Liturghie asta nu înseamnă că nu se bucură de spiritul euharistic, că nu trăiește cu recunoștință actul de mântuire al lui Iisus Hristos.

• Doxologia:

Pr. Ioan Valentin Istrati:

 Celebrarea morţii ca introducere la haos

Ofensiva mexicană împotriva cultului „Sfintei Morţi” (Santa Muerte) a devenit globală. Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură, Cardinalul Gianfranco Ravasi, a condamnat cultul skeletonului ca fiind „sinistru şi infernal” şi a chemat Biserica şi societatea să lupte împotriva unei asemenea abominaţii.

Cardinalul explică faptul că devoţiunea către Santa Muerte este celebrarea devastării şi a iadului. Observând dezvoltarea alarmantă a acestei secte sinistre pe graniţa mexicano-americană, cardinalul a condamnat formele extreme de religiozitate maladivă ale acesteia.

Din perspectivă creştină, Hristos Dumnezeu a biruit şi a omorât moartea cu moartea Sa, prin Înviere. De aceea venerarea morţii ca persoană este de fapt o nouă formă de idolatrie satanistă, care celebrează cultul iadului şi anulează lumea valorilor civilizaţiei umane. Adepţii cultului oribil comit crime în numele morţii, sacrificii umane, narco-asasinări şi alte epifenomene ale iadului. Cultul nu mai este doar o curiozitate maladivă locală din Mexic, ci a luat deja amploare în Statele Unite. Criza economică profundă, letargia şi plafonarea migranţilor ilegali şi dependenţa de droguri care infuzează încet moartea, infracţionalitatea ca unică alternativă la inaniţie, neafilierea la o religie, mentalitatea de hienă pe care ţi-o inoculează suburbia, cu toată violenţa şi viclenia ei, toate acestea s-au transformat în teren fertil pentru cultul iadului şi al morţii. O mulţime de crime de datorează acestei secte monstruoase, majoritatea cu aspecte agravante.

O societate care Îl scoate afară pe Dumnezeu din toate ungherele lumii, care legalizează anomaliile hedoniste şi confirmă distrugerea copiilor şi a creativităţii lumii, care susţine crima monstruoasă a avortului ca libertate şi ucide cu sânge rece bătrânii vulnerabili sau instabili, care promovează furtul ca şi competitivitate, goana aberantă după bani, consumismul ca religie, este condamnată la extremism letal şi la pseudo-religiozitate sinistră. Cultul morţii în America este de fapt nu numai o falangă a ciudaţilor adolescentini care îşi caută în zadar identitatea, ci semnul clar că suportabilitatea morală a societăţii se apropie de capăt, şi fantoma haosului social îşi face apariţia în lume.

Isterizarea prin tehnologie, limitarea libertăţilor personale, neo-comunismul bancar, naţionalizarea şi etatismul agresiv, criza care nimiceşte pe cei săraci, dinamitarea valorilor tradiţionale, iată tot atâtea dimensiuni ale patologiei umane care favorizează distrugerea, moartea, iadul şi neantul.

Biserica are din nou vocaţia martirică de a spune adevărul cu preţul vieţii şi de a afirma biruinţa Învierii asupra morţii. Hristos a venit să dăruiască viaţa veşnică, iar viaţa de aici este doar un antrenament pentru veşnicie. Toată materialitatea lumii nu are valoarea unui zâmbet sau a unui suspin, dăruite din inimă şi pentru inimă. Avem o singură şansă: să iubim fără hotar cu preţul vieţii şi al morţii, sau să ne scufundăm în nefiinţa confortabilă şi vremelnică a păcatului. Este clar că o lume fără Înviere este condamnată la moarte fără sfârşit.

***

Iubirea este suferinţă

Voiam să scriu câteva rânduri despre patologia iubirii. La prima vedere afirmaţia de mai sus este un truism pur. Cum, noi am fost învăţaţi că iubirea este izvorul fericirii, ferment al bucuriei, cauză a marilor realizări de sine ale umanităţii, motorul care împinge viaţa şi o împiedică să se scufunde în neant, pricina culturii umane şi strigătul uriaş de protest adresat morţii.

Şi totuşi, la o privire mai atentă, înţelegem natura iconică a iubirii. Iubirea de aici e doar o împărtăşire relativă şi imperfectă din Iubirea Însăşi, care este – după spusele clare ale Scripturii – Dumnezeu. Iubirea deci nu e nicidecum o simţire, o stare de a fi, un apendice esenţial sau vreun epifenomen mental, ci Trei Persoane veşnice, Un singur Dumnezeu, Dăruitorul vieţii şi iubirii din întregul univers.

Aşa cum am căzut din rai, la incipit-ul creaţiei, cădem mereu din iubirea lui Dumnezeu cea veşnică, netrecătoare şi absolută. Dragostea noastră e o icoană schiţată pe pânza fiinţei, plină de imperfecţiuni, zbătându-se să semene cu prototipul infinit în mişcarea Lui.

Toate păcatele de moarte afectează mai mult sau mai puţin iubirea din noi. Iubirea noastră poate lesne cădea în animalitate, adică în acea forţă instinctuală de perpetuare a speciei dată vieţuitoarelor pământului. Animalizarea iubirii înseamnă căderea în desfrânare, ca principiu al plăcerii din care a fost ruptă, zdrobită, dimensiunea creatoare a iubirii şi rămâne doar cea hedonistă, generatoare de plăceri. Iubirea devine astfel un iarmaroc al simţurilor, unde se vinde şi se cumpără poftă întunecată ca preludiu la moartea veşnică. Apoi invidia, ca ură a darurilor celorlalţi poate parazita iubirea şi o poate transforma în competiţie a valorilor şi goană după tot mai mult. Mânia perverteşte iubirea şi o transformă în viol, ca aprindere a simţurilor sinelui fără a înţelege libertatea celuilalt. Mândria năpădeşte iubirea şi o face gelozie, în care posesivitatea şi unilateralitatea eului rănesc inimile celorlalţi.

Cele mai sfinte iubiri de pe pământ sunt în permanent în pericol de a cădea în fântâna cea adâncă a mândriei, în care oglindirea de sine, plăcerea obţinută şi negarea adevărului celuilalt pândesc şi sar la beregata fiinţei noastre. Pruncii care caută sânul mamei şi dăruiesc iubire necondiţionat sunt singurele specimene create de iubire totală şi necondiţionată de nimic. Bebeluşa mea când plec de acasă plânge cu râuri de lacrimi. Ea simte cu adevărat că orice secundă fără cel iubit este cu adevărat o moarte, o absenţă şi o pierzanie a timpului. Trebuie să mă ascund când plec, să-i distrag atenţia şi să fug instantaneu. Însă pe măsură ce va creşte, va deveni tot mai independentă, tot mai conştientă de sine. La vârsta adolescenţei deja iubirea şi prezenţa părinţilor sunt împovărătoare, iar tinerii au fixat ca singur scop în viaţă să scape de „babaci”, să fie cât mai departe de casa părintească şi să se distreze.

Iubirea conjugală este o taină sfântă pecetluită de însăşi mâna lui Dumnezeu: „Întinde Doamne mâna Ta din înălţimea locaşului Tău celui sfânt, şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N)” (epicleza Sfintei Cununii). Însă astăzi multe căsătorii se fac pentru bani, din interes, din plictis sau plăcere. Iubirea din sânul firav al căsniciei este permanent ameninţată de abuz sau de refuz. Fiinţa iubită poate oricând înţelege total opusul vorbelor tale. Orice gest de dăruire poate agasa, orice moment de libertate poate fi înţeles ca părăsire, orice dar poate deveni insistenţă sau silă, orice privire poate răni o inimă vulnerabilă, cuvintele se pot transforma în arme letale, pentru care cineva poate suferi o viaţă („Take a lifetime to apologise” spunea Chris de Burgh într-o melodie). Infidelitatea inimii este mai devastatoare uneori decât cea fizică. Sufletele celor ce iubesc sunt mute, păstrează durerea în adânc şi o poartă fără cuvânt. Absenţa pustieşte, prezenţa striveşte, tăcerea doare.

Iubirea de părinţi este o constantă a firii omeneşti fixată în Decalogul ontologic al umanităţii. Însă ea păleşte în avalanşa de griji a fiecărei zi. Oamenii de lângă noi care ne-au dat viaţă se apropie încet de pământ, încărunţesc ca o înflorire a vieţii veşnice din ei, devin tot mai tăcuţi, păstrând memoria momentelor când te-au purtat în braţe sau în pântece, tot mai singuri în durerea lor mută, spusă printre lacrimi numai lui Dumnezeu. Fiinţele lor se pregătesc în linişte de marele prag al intrării în iubirea cea veşnică.

Însă toate aceste iubiri se zbat în inima noastră pentru a aştepta odihna în iubirea infinită a lui Dumnezeu. Încercările noastre de a iubi ajung – aşa firave – la tronul lui Dumnezeu pentru a da mărturie despre noi. Sfinţii iubeau total, fără convenţii sau restricţii, pe toţi oamenii, plângeau pentru suferinţele tuturor, aşteptau mângâierea celorlalţi, înţelegeau pedagogia Crucii şi a Învierii din fiecare gest. Pentru ei orice cuvânt era o rugăciune, orice înălţare a mâinii era o binecuvântare şi orice tăcere era un suspin. În pruncia inimii lor, se alăptau de la Sânul de iubire al lui Dumnezeu, dăruind frumuseţe şi înţelegere lumii. Trebuie să învăţăm din nou că şi pe noi ne iubeşte Cineva, mai presus decât cerurile, care nu aşteaptă de la noi decât să simţim iubirea Lui şi să ne umplem viaţa de lumină. Indiferent de refuzurile pe care le primim, suntem undeva mai presus decât oriunde pe pământ şi anume adânc pironiţi în inima lui Dumnezeu, acolo unde nimeni din cer şi de pe pământ nu ne poate desfiinţa.

Adevărata iubire, necondiţionată de plăcere, care nu aşteaptă răspuns, care nu se transformă în nimic ci doar creşte la infinit, o vom găsi – să ne ajute Dumnezeu – doar în Împărăţia Lui. Acolo nu este durere, nici întristare, nici suspin, acolo nu există posesivitate, suspiciune, inegalitate, subînţeles, vulnerabilitate sau minciună, ci toate persoanele umane se vor uni în iubire cu Mirele cel veşnic al fiinţei, Dulcele Iisus, Iubitorul de oameni.

***

Ce putere au preotii

Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare…

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis:

„Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”.

Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

***

De ce sa participam la slujbele de seara?

La Sfânta Liturghie se dezvăluie viața adevărată în Dumnezeu și cu Dumnezeu, în toata frumusețea ei spirituală, atunci când cei care se roagă sunt în acord, adică acordați, pentru Taina aceasta.

Viaţa omului este un lanţ compus din verigi ce alternează între muncă şi odihnă. Au existat dintotdeauna oameni care au preferat mai mult odihna şi alţii care au preferat munca. Adevărul este că omul prin natura lui, tinde să caute mai mult relaxare decât muncă. Acesta iubeşte frumuseţea trupului, frumuseţea artei, muzicii, a literaturii înalte, și se lasă impresionat de faimă, onoare și respect. Oamenii iubesc mâncarea gustoasă, băuturile fine, confortul și îmbelșugarea, eleganța hainelor și a locuințelor. Vor să meargă la petreceri, aniversări, să se întâlnească cu prietenii, să călătorească, să vadă locuri noi, să se odihnească, să se distreze, îndrăgesc numeroase tipuri de amuzament, jocuri, spectacole, prețuiesc sănătatea, liniștea, vremea frumoasă și atmosfera plăcută. Într-un cuvânt omul caută fericirea, văzând în ea o manifestație naturală a vieții, întrucât amintirea șederii strămoșilor în grădina minunată a Edenului a rămas întipărită în memoria sa.

Cu toate acestea, trecând prin diferitele stadii ale fericirii lumești, omul descoperă că adevărata bucurie nu se găsește pe pământ. Cu cât se înconjoară de confort și desfătări trecătoare, cu atât fericirea ce derivă din ele este mai mică, fiind astfel într-o căutare continuă de noi și noi plăceri. După ce se convinge în cele din urmă că sănătatea și binele de pe pământ sunt lucruri instabile și schimbătoare, omul se întristează. Iar această întristare, manifestare a dorului subconștient pentru paradisul pierdut, este o portiță spre rai.

Luând în considerare aspirațiile omului, putem spune că în general acesta este copleșit de o viață lungă și anevoioasă și că adesea își pierde echilibrul, căzând în depresie. Sunt foarte rare cazurile în care își găsesc o activitate care să le facă plăcere, muncind până la extenuare. Puțini sunt cei care se cufundă în muncă până când uită de sine, lăsându-se conduși de principii mai curând decât de goana după profit, care au o chemare specială, un sentiment al datoriei și al responsabilității.

Dacă ar fi să ne limităm strict la aceste observații, am fi cuprinși de pesimism și am accepta faptul că în general nu mai are rost să avem aspirații. Această concluzie ar putea fi justificată numai dacă viața omului s-ar limitat la cea de pe pământ. Însă nu asta ne învață filosofia creștinismului, potrivit căreia viața deplină nu este cea de pe pământ, copleșită de probleme, ci se află în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că religia creștină nu acordă importanță perioadei limitate pe care o trăim pe pământ. Dimpotrivă, ea ne învață cum să o trăim pentru a atinge idealurile oferite de viața cea veșnică, lăsând loc și pentru nevoile firești, odihnă și relaxare. În primul rând însă, creștinismul se caracterizează prin îndemnul la lupta cu sinele. Raiul este premiul pe care îl câștigăm în urma suferințelor și chinurilor de pe pământ, izvorâte doar din iubirea și devotamentul față de Dumnezeu. Însuși Mântuitorul ne spune:

Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12).

[…]

Vedem acestea ilustrate în idealurile de viață ale sfinților plăcuți lui Dumnezeu. Urmăm exemplele lor de viață, ne hrănim cu scrierile lor, ne îndârjim prin credința lor, ne inspirăm din buna lor dispoziție, învățăm cum să fim răbdători și smeriți. Părintele Siluan Athonitul mărturisește:

Mulţi oameni cred că sfinţii sunt departe de ei. Însă aceștia sunt departe doar de cei care i-au îndepărtat, și aproape de cei care urmează poruncile lui Dumnezeu și care au harul Sfântului Duh. În ceruri totul trăiește și se mișcă prin Sfântul Duh. Este prezent în biserici, în Sfintele Taine, în Sfânta Scriptură și în sufletul credincioșilor. Sfântul Duh le unește pe toate, de aceea sfinții se află lângă noi, ne ascultă rugăciunile când ne rugăm lor  prin Sfântul Duh iar sufletele noastre simt că se roagă pentru noi.

Legătura dintre luptă și alinarea pe care o vom primi este mai puternic ilustrată în experiența liturgică a bisericii. Ducând o astfel de viață, credinciosul învață cum să pătrundă în lupta rugăciunii, atât de diferită în ortodoxia din estul Europei datorită profunzimii și duratei sale, găsind împlinire sufletească potrivit cuvintelor Mântuitorului:

Adevărat grăiesc vouă […] Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 19-21).

Apogeul împlinirii duhovniceşti este atins atunci când primim Sfânta Împărtăşanie, adevărata unire a omului cu Hristos. Dar nu ne putem gândi să pătrundem dintr-o dată în taina acestei împliniri duhovnicești fără pregătire, fără înfrânare a spiritului lumesc, fără dezvoltarea spiritului de pocăință. Cum putem participa la Cina în amintirea lui Iisus Hristos Însuși, potrivit făgăduinței sale fără pregătire dinainte, fără să ne îmbrăcăm sufletul în straiele potrivite, fără să avem conștiința micimii noastre sau fără să simțim beneficiul acestei taine? Poate un instrument să sune frumos dacă nu e acordat?!

Pentru a ne aminti de asta, în tradiția biblică și a Noului Testament, zilele sunt numărate începând cu seara. Sfânta Biserică le cere credincioșilor să participe la Taina Sfintei Împărtășanii după ce au fost mai întâi seara la o slujbă pregătitoare, în ajunul Sfintei Liturghii. La această slujba se dezvăluie viața adevărată în Dumnezeu și cu Dumnezeu, în toata frumusețea ei spirituală, atunci când cei care se roagă sunt în acord, adică acordați, așteptând cu nerăbdare unirea cu Domnul prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Sfânt al lui Hristos. Chiar dacă cineva nu se împărtășește la Sfânta Liturghie asta nu înseamnă că nu se bucură de spiritul euharistic, că nu trăiește cu recunoștință actul de mântuire al lui Iisus Hristos. În cele din urmă Sfânta Liturghie este comemorarea înduioșătoare și împărtășirea comună a suferinței trăite de Domnul și Mântuitorul nostru pe tot parcursul vieții sale, de la nașterea în Ieslea din Betleem, la moartea Sa pe crucea de pe Golgota, învierea din morți și înălțarea la Ceruri la pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli iar prin aceștia peste toți credincioșii din sânul Bisericii lui Hristos. Încă de pe vremea Apostolilor, credincioșii erau chemați să participe la Paştele mic şi să se împărtăşească în fiecare duminică.

Cei mai buni dintre aceşti participanţi nu numai că au alcătuit Sfintele Liturghii dar au devenit militanţi pentru credinţă fiind gata să suporte numeroase suferinţe, chiar şi martirii, păstrând credinţa în Hristos. Petreceau întreaga noapte rugându-se, odată cu răsăritul soarelui, imagine a luminii și căldurii, primeau Trupul și Sângele Sfânt al Mântuitorului. De aceea nu trebuie să ne surprindă faptul că seara dinaintea slujbei este încărcată de amintirea prin rugăciune a sfinților care au suferit și desigur cu amintirea momentelor importante din viața lui Iisus Hristos și a Maicii Sale. Din dorința de a-și ajuta fii credincioși să rămână în acest cadru de sfințenie, Sfânta Biserică îi conduce cu grijă încă de seara în spiritul smereniei, dezvăluindu-le viața, strădania, dorințele, lupta și entuziasmul Sfinților plăcuți lui Dumnezeu care s-au ridicat la slava veșnică a Sa. Ce frumusețe, ce binecuvântare este să ai oportunitatea de a-ți uni sufletul tumultuos la pacea celui al Sfinților lui Dumnezeu, să-ți găsești liniștea în El! Ce bucurie să poți învăța din bunătatea, răbdarea sfinților și să speri la ajutorul lui Dumnezeu! Ce bucurie să auzi ca și cum ar fi spuse de ei înșiși, cuvintele dulci ale vieții în Hristos. Și gândiți-vă doar, aceasta este numai o parte din alinarea pe care Hristos o oferă celor care Îl iubesc.

Creștinii din ziua de azi, care ocolesc calea suferinței, căutând doar mângâiere, se privează singuri de slava lui Dumnezeu. Este bine și ne bucurăm atunci când oamenii vin în număr mare la biserică duminica sau în zilele de sărbătoare. Însă inima se întristează văzând cum ortodocșii de astăzi neglijează participarea la lupta sfinților, cum renunță să mai meargă la priveghere în ajunul zilei de Duminică și a zilelor de sărbătoare. Scuzele precum oboseala, sănătatea precară sau problema transportului nu sunt convingătoare, având în vedere că enoriașii se strâng în număr mare atunci când vine vorba de petreceri și concerte ce au loc sâmbătă seara. Nu puțini sunt cei care vin la parastas după-amiaza. Dar când se bat clopotele pentru slujba privegherii, cei care umpluseră biserica până mai devreme pentru slujba celor adormiți, pleacă. Doar câțiva, cei fideli, mai rămân.

Să recunoaștem faptul că atitudinea dezinteresată a enoriașilor față de slujbele de după-amiază (Vecernii, Privegheri sau chiar deniile din Postul Mare) afectează conștiința creștină, reflectând în același timp pierderea smereniei și a înțelegerii lui Dumnezeu, o pierdere reală a dragostei față de biserică. Alinarea adevărată nu poate exista fără luptă, și nici bucuria fără pregătire așa cum nu există fum fără foc sau umbră în absența luminii. Trebuie să adăugăm că seara este momentul perfect pentru spovedanie și nu înaintea Sfintei Liturghii sau, de neconceput, chiar înainte de a ne Împărtăși.

E dureros să vedeți bisericile goale la slujbele de seara. Oare cum se simt preoții când văd bisericile goale? Iar cei care totuși vin, imaginați-vă cât de abandonați se simt! Cum rămâne cu înfrățirea în Hristos? Într-adevăr, omul se preocupă inutil de lucrurile lumești, iubește odihna și voioșia mai mult decât orice altceva, manifestând un interes redus față de conștientizarea nevoii de a-și mântui sufletul, prin acte de smerenie, prin rugăciune și prin luptă!

Fie ca Dumnezeu să-i izbăvească pe creștinii care sunt dornici de mântuire de neglijarea sfintelor slujbe, fenomen atât de răspândit astăzi, și să îi așeze, într-un val de recunoștință pentru jertfa Mântuitorului, să pornească pe calea rugăciunii depline, pentru a a-și dobândi alinarea deplină la auzirea cuvintelor Domnului:

 Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău (Matei 25, 23).

(Pr. Valery Lukianov)

Traducere si adaptare: Lucian Filip

sursa: pravmir.com

Cititi si: