CATI SUNT(EM) CREDINCIOSI? Noii mucenici din Siria, marturisitorii Crucii/ MANTUITOAREA UMILIRE A LUI ZAHEU/ La picioarele lui Iisus: “Cati venind la Spovedanie, ajungem si la Iisus? Cati venind la Iisus, ramanem cu El?”

• Doxologia:

Nicolae Pintilie: Creştini vs. Credincioşi

Mereu am fost fascinat de dialogul mistic, tainic, şoptit dintre arhiereul liturghisitor şi viitorul diacon, care îşi aşteptă Sfânta Taină a Hirotoniei. În faţa Sfântul Altar, îl ajută pe episcop să se spele pe mâini, simbol al marelui moment ce urmează: Hristos iese să se jertfească pentru păcatele noastre. În această emoţie liturgică, arhiereul îl întreabă, şoptit, pe candidat: „Câţi sunt credincioşi?”. Iar el, în vâltoarea momentului, răspunde: „Toţi suntem credincioşi!”.

Un răspuns liturgic, am putea spune, o formulă ce stă acolo, în Liturghier, de cel puţin o mie de ani. Un răspuns spus de pe buze, în acele momente de încărcare duhovnicească şi emoţională. În acelaşi timp, o formulă care exprimă o mare realitate: diferenţa dintre creştini şi credincioşi.

Este, de fapt, o reminiscenţă din timpul în care Biserica încă mai avea disciplina catehumenală. Doar cei botezaţi aveau voie să participe la dumnezeiasca Liturghie. În acest context, episcopul îl întreba pe diacon dacă nu cumva s-a strecurat în biserică cineva care nu este creştin.

Astăzi, acest simplu răspuns liturgic transcende caracterul istoric. Se referă la cei care nu numai la biserică sunt creştini, ci duc cu ei duhul Liturghiei în lume, îşi mărturisesc prin gesturi, cuvinte, fapte, zâmbet, dragostea faţă de Cel ce Şi-a întins mâinile pe Sfânta Cruce pentru noi, devenind credincioşi.

După cum cunoaştem cu toţii, a fi credincios astăzi nu este foarte simplu. În ţările occidentale te judecă societatea, prietenii, colegii de la muncă, de multe ori chiar şi familia. În ţările din Orientul Mijlociu, a fi credincios poate însemna calea spre sinaxarul nerostit al Bisericii. Ultimele zile vin cu un exemplu care a mai născut un martir al Sfintei Cruci.

Jurnalistul sirian Raymond Ibrahim a postat, pe un cunoscut canal de socializare, o informaţie legată de răpirea a doi tineri creştini în zona oraşului sirian Homs. Conform Aleteia.org, în ziua de 8 ianuarie 2014, Fadi şi Firas, creştini aparţinând Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei, călătoreau din Homs spre satul natal, Marmarita.

La intrare în localitate, au fost opriţi de un post de control, care s-a dovedit a fi unul fals. Cinci bărbaţi îmbrăcaţi în hainele armatei siriene au deschis focul asupra maşinii. Tinerii au fost scoşi din vehicul şi aşezaţi pe pământ. Jihadiştii, observând că Fadi avea la gât Crucea Mântuitorului Hristos, „i-au înfipt crucea în piept apoi, ducându-l la marginea drumului, l-au decapitat” – aşa cum autorii înşişi au mărturisit, într-un clip video primit de televiziunea libaneză Al Jazeera.

Firas, celălalt tânăr, a fost bătut şi lăsat lângă maşină, pentru că nu mai dădea semne de viaţă. După câteva ore, el şi-a revenit şi a reuşit să parcurgă pe jos mai mulţi kilometri, până în satul Al Mushtaya. Acolo, a fost internat într-un spital şi a povestit cele întâmplate.

Fadi a fost un tânăr ce se putea lepăda: „Nu îl cunosc pe Acesta”, aşa cum a făcut, odinioară, şi Sfântul Apostol Petru, care a plâns cu amar mai târziu. Însă, Fadi nu a renunţat la Crucea sa. Era un tânăr, ca şi noi. Absolvent al unei facultăţi, avea o prietenă cu care îşi făcuse unele planuri. Avea chiar şi un cont de Facebook şi nimic din ceea ce ar putea să ne spună că se îndreaptă spre sinaxar. Nu este un personaj din prăfuitele cărţi de cult. Este un tânăr din anul 2014.

Ce a fost în mintea lui, în acele momente? Ce am fi făcut noi în acele momente? Sunt întrebări la care ar trebui să ne răspundem, în liniştea sufletului nostru. Astfel, vom şti dacă suntem doar creştini sau credincioşii din acel „Toţi suntem credincioşi!”.

Pr. Constantin Sturzu: Zaheu sau mântuitoarea curiozitate

Duminica vameşului Zaheu (colectorul de taxe pentru stăpânirea romană, urât şi dispreţuit de conaţionalii săi), ne dezvăluie una dintre cele mai mari minuni pe care Domnul Iisus Hristos le-a făcut pe pământ. Căci Însuşi Mântuitorul ne-a învăţat că sufletul omului este cel mai preţios lucru, că un suflet de om face mai mult decât toate bunurile lumii, decât universul întreg. De aceea a mântui un suflet este şi cea mai mare lucrare şi cea mai mare minune, totodată. Cel mai adesea vindecările, exorcizările sau învieri ale morţilor au fost evenimentele care au precedat convertirea celor ce au devenit ucenici ai lui Hristos. Chiar şi apostolii au crezut în El văzându-i puterea dumnezeiască, manifestată atât în faptă, cât şi în cuvânt. Mântuitorul a întors însă inima acestui mai-mare al vameşilor, împătimit după bogăţie, fără a-şi manifesta puterea dumnezeiască în chip minunat. Doar gestul Său de a cere găzduire de la Zaheu şi prezenţa Sa ca atare au fost suficiente pentru ca acest vameş să se lepede de legăturile păcătoase pe care le avea cu bunurile acestei lumi şi să-şi dorească Împărăţia lui Dumnezeu mai mult decât bogăţia şi puterea. Desigur, toate acestea s-au petrecut pentru că Zaheu căuta sincer să vadă cine este Iisus.

***

            “Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă.” (Luca 19, 1-4)

            Fără îndoială că Zaheu aflase de Iisus mai dinainte, inclusiv de la cei din breasla lui (vameşul Levi, spre exemplu, a devenit apostol, cu numele Matei, fiind autorul primei Evanghelii din Noul Testament). Multele minuni pe care Mântuitorul le făcuse îi aduseseră şi o foarte mare popularitate. Şi cei care credeau că el este Hristosul (adică Unsul lui Dumnezeu) şi cei care nu credeau, şi cei care Îl lăudau pentru faptele şi pentru cuvintele Sale şi cei care Îl ponegreau şi Îl urau pentru puterea sa taumaturgică, şi unii şi alţii, deci, cunoşteau numele lui Iisus. Curios fiind să vadă pe Cel care avea atâta putere în cuvânt şi în faptă, Zaheu s-a urcat în sicomor. Spera nu numai să-L vadă pe Iisus, dar şi să rămână neobservat de oameni, pentru a nu se face de ruşine că el, mai-mare al vameşilor, om cu greutate şi stare materială înfloritoare, s-a suit ca un copil într-un copac doar pentru a vedea un profet.

***

            “Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se.” (Luca 19, 5-6)

            Iată că n-a rămas neobservat gestul lui Zaheu. Acest moment este crucial pentru destinul ulterior al mai-marelui vameşilor. Toată lumea de faţă îşi va fi ridicat privirile către el, cel neobservat până atunci de mulţimea preocupată să se apropie de Iisus. Pentru o clipită, poate se va fi simţit umilit aşa cum era, cocoţat în copac, ca un copil zburdalnic. Putea să se coboare repede şi să fugă spre casă sperând că cei din jur vor uita postura jenantă în care se afla şi că nu-şi va pierde autoritatea în faţa supuşilor, în faţa celorlalţi vameşi, şi nici trecerea de care se bucura în faţa stăpânirii romane. Dar Mântuitorul nu i-a dat deloc timp de cugetat: “coboară-te degrabă”. Iar Zaheu a ales, instantaneu, să-L primească, ceea ce denotă faptul că, în adâncul sufletului său, tânjea după întâlnirea cu Dumnezeu.

***

“Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Luca 19, 8)

            De ce spune Zaheu “dacă am nedreptățit cu ceva”? Nu știe sigur că a greșit, de ce mai adaugă şi un dubitativ “dacă”? Şi apoi mai spune şi că “întoarce împătrit”. Dar cum ar fi putut să dea de patru ori mai mult decât ceea ce furase? Averea lui nu era constituită doar din ceea ce furase? De unde putea da atâta înapoi, în condiţiile în care jumătate din avere a dat-o săracilor? Matematic, nu prea iese socoteala… Sunt nedumeriri îndreptăţite la care voi încerca să răspund.

     În primul rând averea lui nu era exclusiv din banii luați în mod abuziv. Funcția pe care o avea era foarte bine plătită și, ca atare, bună parte din avere era adunată în mod legal. Faptul că alege să dea împătrit este un “canon” mai mare decât prevedea legea Vechiului Testament. Când cineva recunoștea că a furat ceva, era dator să dea înapoi doar ceea ce furase plus o cincime. Doar cei care nu recunoșteau acest lucru și erau dovediți, trebuiau să dea înapoi de patru ori mai mult. E ceea ce își asumă Zaheu, ale cărui cuvinte nu sunt o negare sau o punere la îndoială – că “dacă” e adevărat (ca și cum ar putea și să fie fals), ci sunt o exprimare sintetică a expresiei: “Dacă eu am fost atât de nemernic încât am fost în stare să împovărez cu taxe ilegale, furându-i pe unii, atunci îmi iau cel mai aspru canon prevăzut de Lege și dau înapoi de patru ori mai mult”. De multe ori găsim în Sfintele Scripturi astfel de expresii sintetice și eliptice, cum ar fi: “dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1) – aici nu înseamnă că ei nu au înviat, ci arată cum să se comporte așa fiind, adică înviați duhovnicește. Sau: “Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?” (I Corinteni 7,16) – iarăși, acest “dacă” nu pune la îndoială, nu acesta e sensul, ci sensul corect este: “astfel îți vei putea mântui bărbatul”.

***

   Zaheu nu s-a ruşinat de gestul său, n-a tăgăduit că s-a suit acolo pentru a-L vedea pe Iisus, ci s-a smerit pe sine şi, mai mult, s-a bucurat pentru cinstea ce i se făcea. Curiozitatea lui Zaheu este opusul curiozităţii Evei şi a celei a lui Adam, care au căutat să guste din pomul ce le fusese oprit spre a mânca. Curiozitatea lui Zaheu este bună, mântuitoare, pentru că a căutat să privească Persoana. Curiozitatea protopărinţilor s-a dovedit a fi mortală pentru că ei au căutat către un obiect (fruct) al dorinţei.

***

            În viaţă experimentăm mult, din curiozitate. Şi cel mai adesea ne alegem cu un gust amar, cu un gol în suflet. Chiar şi când suntem curioşi să aflăm cât mai multe, dintr-un domeniu sau altul, ajungem la concluzia că toată ştiinţa noastră nu valorează, în faţa morţii, nici cât o ceapă degerată. Ba chiar şi când avem curiozitatea de a interacţiona cu anumite persoane, riscăm a sfârşi în traumatizante dezamăgiri. Singura curiozitate care nu poate sfârşi prost este aceea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu Omul, pe Iisus Hristos. Oricine “caută să vadă cine este Iisus” şi este onest, deschis, gata să lupte cu orice piedică şi de a se umili chiar, numai să ajungă în punctul din care să-L zărească (în sicomor), nu are cum să-L rateze. “Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu” (Psalmi 52, 3). Dumnezeu se ascunde de noi spre a ne învăţa să căutăm şi pentru a gusta din bucuria întâlnirii cu El. Aşa cum un părinte se ascunde de copilul său spre a-l învăţa să se orienteze şi pentru bucuria îmbrăţişării de după regăsire…

  Precum mulţimea din Ierihon, grijile lumeşti, poftele noastre trupeşti, diavolii înşişi ne stau împotrivă, “ascunzându-ni-L” pe Dumnezeu. Când Îl vom vedea, vom constata că El a fost la vedere tot timpul şi că, de fapt, noi am stat ascunşi, pitiţi precum Adam şi Eva, după cădere, în grădina raiului. Că am făcut din simţuri şi din raţiune veritabile frunze de smochin cu care ne-am acoperit goliciunea, cu care tot vrem să umplem golul (adică fiinţa noastră ruptă de Dumnezeu) ce nu se poate însă plini în felul acesta. Vom pricepe că noi L-am tot căutat, dar El ne-a găsit. Că toate curiozităţile noastre de tot soiul nu erau decât umbra mântuitoarei curiozităţi, aceea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. La urma urmei, sfinţii sunt cei mai curioşi oameni, cei mai neastâmpăraţi, ca nişte copii care nu-şi află locul până nu-L află pe Domnul. Iar curiozitatea lor nici în Împărăţie nu se epuizează, căci se tot adâncesc în cunoaşterea Lui. Se poate vorbi despre bucuria cea din veşnicie ca despre un nesfârşit joc de-a v-aţi ascunselea, succesiune de ascunderi şi de negrăite (re)găsiri?

Marius Iordachioaia: O predică… din topor!

Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Şi mulţimile îl întrebau, zicând: Ce să facem deci? (LUCA 3, 9)

   Orice om e un lepros care stă departe de Împărăţia Cerurilor, de poporul de acolo şi de Calea ei, aşa cum leproşii din vremea acţiunii Evangheliei din acestă duminică stăteau departe de sat, de populaţia sănătoasă şi de drumurile publice. Şi numai Iisus ne poate vindeca şi integra în lumea cea firească, veşnică, nimeni altcineva. Căci numai Iisus iartă păcatele şi vindecă patimile, lepra sufletului, boala care te trimite pe veci „afară”….

Iisus ne cheamă şi azi, prin Duhul Sfânt, Duhul adevărului, al adevărului că ne sunt sufletele putrede de singurătate lăuntrică, să ne spovedim, să ne curăţim sufletele în Taina Pocăinţei. Şi mulţi mergem, mai ales în posturi. Dar câţi o facem ca cei 9 şi câţi ca samarineanul?

       Câţi mergem din chemarea lui Iisus şi câţi din obicei? Câţi venind la Spovedanie, ajungem şi la Iisus? Câţi venind prin Pocăinţă la Iisus, rămânem cu El? Câţi, spovedindu-ne, ne aflăm pe noi înşine şi viaţa noastră optimă, „ideală”, şi câţi pe Iisus şi viaţa Lui de jertfă? Şi câţi din noi mulţumesc cu adevărat dăruindu-se lui Iisus? Căci a mulţumi pentru viaţa veşnică, înseamnă a mulţumi veşnic.

[…]

După două mii de ani de creştinism, deşi suntem botezaţi, mirunşi şi împărtăşiţi, Duhul lui Hristos rămâne, ca şi pentru Nicodim, un Vânt care nu ştim de unde şi încotro bate, pentru că în loc să ne mişte către Împărăţie, ne răcoreşte evlavia şi ne flutură plăcut, romantic, părul.  Fără cunoaşterea lui Iisus Cel istoric, al Evangheliilor, fără urmarea Lui prin credinţa în cuvântul Lui, vom merge în continuare la preoţi şi ne vom curăţi, bineînţeles, pentru că e o faptă după cuvântul lui Hristos, după care ne vom întoarce la viaţa noastră, nu la El. Iar viaţa noastră, viaţa trăită „în numele nostru”, inevitabil, ne va umple iarăşi de lepră, căci, tocmai ea e sursa de infecţie.

[…]

   Suntem foarte adesea mai pietişti decît pietiştii, pentru că toate sentimentele lor sunt totuşi orientate spre persoana lui Iisus, pe când majoritatea trăirilor noastre harice, „ortodoxe”, sunt forme perverse de egoism duhovnicesc. Căci deşi plini de experienţe harice, suntem paralitici morali… 

Ca răspuns la securea înfiptă la rădăcina vieţii noastre, am înfipt şi noi una la rădăcina credinţei. Ca să nu fim noi tăiaţi şi altoiţi, în inimă, cu Hristos, L-am tăiat pe El din credinţa noastră. Cine are ochi de citit, să înţeleagă.

Deci, cititorule dragă, astăzi noi şi încă vreo câteva zeci de leproşi am fost la Liturghie… Oare care dintre noi, întorcându-se acasă, se duce să cadă la picioarele lui Iisus?