DUMINICA LUI ZAHEU. “Ne petrecem mare parte din viaţă în înşelare, necunoscând că suntem de fapt mici, lipsiţi, păcătoşi înaintea Lui”/ TÂNJIREA DUPĂ DOMNUL și URMAREA SA FĂRĂ AMÂNARE: „Coboară-te degrabă!”

21-01-2018 Sublinieri

Duminica lui Zaheu

Apostol: I Timotei 4, 9-15; Evanghelie: Luca 19,1-10

De-a lungul ultimelor săptămâni am fost foarte binecuvântaţi: prăznuind Pastile de iarnă – Naşterea Domnului nostru, Naşterea Sa în smerenie, în obscuritate, în adâncul pământului; şi slăvită Lui arătare în râul Iordan, prin care a sfinţit apele şi întreaga creaţie, descoperindu-ne închinarea Treimii; şi apoi intrarea Sa în Templu, ca să fie primit ca Mântuitor de către dreptul bătrân.

Ni s-a dat atât de mult; aşa cum spunem în Liturghia Sf. Vasile, în încheierea pomenirii tuturor lucrurilor făcute pentru noi:

Dăruieşte-ne pacea Ta şi dragostea Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ni le-ai dat nouă. Şi ne dă nouă, cu o gură şi o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor“.

El ne-a dat toate nouă… pentru că El S-a dat pe Sine nouă, venind printre noi, devenind ceea ce suntem noi şi, după cum ştim, luând asupra Sa firea noastră până la moarte, pentru a cuceri până şi moartea.

După ce ni s-au dat toate acestea, întrebarea noastră trebuie să fie: ce ar trebui noi să facem? Ce ar trebui noi să facem?

Auzim adesea în Evanghelii chemarea lui Iisus urmează Mie: urmaţi-Mi Mie şi deveniţi pescari de oameni; urmaţi-Mi Mie şi lăsaţi morţii să-şi îngroape pe morţii lor; urmează-Mi Mie şi ia-ţi crucea Ta.
Astăzi auzim o chemare foarte specială de a urma lui Hristos. După ce a trecut prin Iordan, Iisus a fost dus de Duhul în pustie timp de patruzeci de zile. Şi noi vom porni în această călătorie în curând, spre această trecere, această sălăşluire în deşert.

Astăzi, în Duminica lui Zaheu, despre care tocmai am vorbit, ni se dă trezirea, dacă vreţi, atrăgându-ni-se atenţia asupra a ceea ce înseamnă să urmezi lui Hristos, să intri cu El în pustie.

Există mai multe aspecte ale acestei lecturi evanghelice despre Zaheu care se referă la propria noastră intrare în deşert.

Mai întâi, avem dorinţa arzătoare a lui Zaheu. El nu stă fără rost aşteptând să-L vadă pe Domnul, doar-doar va trece pe acolo. Ci se spune că el Îl căuta pe Domnul; există un sens al iminentei sosiri a Domnului şi un sens al aşteptării lui Zaheu, dorinţa sa arzătoare de a-L căuta, de a-L găsi într-un mod activ. Doar dacă abordăm în acest mod perioada următoare a Postului Mare, nu într-un sens de presimţire rea, aşteptând cu teamă venirea Lui, bucurându-ne în grabă de toate lucrurile la care ştim că ni se va cere să renunţăm – nu astfel, ci cu dorinţa arzătoare de a-L vedea limpede pe Hristos; numai prin propria noastră căutare speranţele noastre vor fi împlinite prin Postul cel Mare, şi, ca şi Zaheu, vom primi mai mult decât am fi aşteptat vreodată.

Dacă nu avem nici o dorinţă şi nici o râvnă sinceră, atunci, ei bine, vom învăţa şi vom primi la fel de puţin prin post şi prin sărbătoarea care urmează. Săptămânile care vin sunt ca încălzirea dinaintea unei curse care urmează să aibă loc: trebuie să începem, chiar şi acum, să pornim a ne pregăti pentru ceea ce se aşteaptă de la noi, de la noi cărora, aşa cum am văzut, ni s-au dat toate.

O altă trăsătură surprinzătoare pentru lectura evanghelică de azi este accentul pus pe statura mică a lui Zaheu – el era scund! Zaheu ştia că trebuia să fie ridicat, în sus, de pe acest pământ, pentru a-L vedea pe Domnul, şi el face aceasta urcându-se în copac, o imagine a crucii asumate.

Problema noastră, totuşi, este că nu ştim asta: credem că suntem ceva, ceva mare şi măreţ, cineva important, cu acest simţ al propriei valori. Suntem cu adevărat importanţi şi valoroşi în ochii lui Dumnezeu: din iubire pentru noi El a venit ca să se sălăşluiască printre noi, să ne mântuiască, să ne răscumpere şi să ne re-facă. Dar este mult prea uşor pentru simţul nostru de bunăstare şi de apreciere de sine să se împotrivească, ca să ne împiedice până şi să realizăm că ducem lipsă de ceea ce are Dumnezeu să ne ofere; ne petrecem mare parte din viaţă în înşelare, necunoscând că suntem de fapt mici, lipsiţi, păcătoşi înaintea Lui. El a venit pentru păcătoşi, ca să îi cheme la pocăinţă, nu pe cei care se imaginează că sunt în principiu drepţi, având nevoie de Hristos doar ca element extra religios pentru viaţa lor.

Nevoia unei conştientizări a propriei noastre păcătoşenii este legată de cel de-al treilea aspect pe care ar trebui să-l avem în vedere pornind de la lectura evanghelică de astăzi: este vorba despre o pocăinţă grabnică, o schimbare a minţii, manifestată nu doar în modul în care simţim lucrurile, ci şi în modul cum acţionăm:

Jumătate din averea mea o dau săracilor; şi întorc împătrit celor pe care i-am nedreptăţit”.

Postul, căinţa şi milostenia – acestea sunt faptele aşteptate de la noi în săptămânile care urmează – să nu uităm asta.

În cele din urmă, dacă vrem să-L urmăm pe Domnul în pustie timp de patruzeci de zile, ar trebui să ne pregătim pentru ceea ce va urma în mod inevitabil, adică lupte şi ispite. De îndată ce începem lucrul Domnului, deja este o voce care ne sugerează: aşteaptă până mâine; nu te obosi chiar aşa; nu, nici chiar atât; şi eventual, deloc. Avem tendinţa să gândim despre pustie ca despre un loc liniştit şi paşnic, un loc de retragere pentru linişte şi odihnă: „O, de aş avea aripi ca de porumbel…”. Dacă ne apropiem de cele patruzeci de zile ale pustiei postului astfel, vom fi dezamăgiţi. Pustia este mai degrabă locul în care toate înclinaţiile, dorinţele şi patimile noastre sunt amplificate. Este locul unde, la fel ca Sf. Antonie, mergem pentru a lupta, pentru a ne bate, pentru a participa la întrecere.

Nu trebuie să uităm niciodată că putem să participăm la această cursă, că putem câştiga această luptă, doar pentru că Hristos Însuşi a participat mai întâi pentru noi. El a biruit duşmanul şi, aşa cum am văzut, ne dă toate nouă. Astfel, să învăţăm de la Zaheu şi să ne pregătim: să fim dornici să cunoaştem adevărata noastră statură, şi să începem să ne căim şi să fim gata pentru lupta pe care o implică aceasta. Mai mult decât atât, ştiind ce urmează, să ne bucurăm şi să ne ridicăm inimile către Domnul, ştiind că toate lucrurile sunt din mâinile Lui, lucrând pentru binele celor care Îl iubesc pe El.

(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

***

Pr. Adrian Ivan/ Ziarul Lumina:

Dumnezeu ne așteaptă să coborâm lângă El!

[…]

Coborârea este mai anevoioasă decât urcarea, ea este asemenea întoarcerii fiului risipitor

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Mântuitorul a intrat în această cetate și, încă de la intrare, l-a vindecat pe un orb din naștere care cerșea. Orbul era un om neluat în seamă de mulțime, iar unii îl certau că strigă prea tare către Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul a venit lângă cel orb și, venind, l-a vindecat. Mulțime multă de popor Îl înconjura. Privind mulțimea debusolată, El căuta la adâncul sufletelor: „Ochii mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu mine”, spune psalmistul. Mulți încercau să se atingă de El și să-i câștige bunăvoința, alții Îl judecau pentru că se oprea și vorbea cu cei păcătoși. În această mulțime de oameni, Mântuitorul distinge chipul unui om, un adevărat păcătos în ochii mulțimii, Zaheu vameșul.

Atent la cele mai multe dintre detalii, Sfântul Evanghelist Luca nu ne spune despre Zaheu prea multe, ci ceea ce era mai vizibil în ochii tuturor: că era mai-marele vameșilor și era bogat. Apoi, mic de statură fiind și curios să vadă pe Mântuitorul, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, știind că pe acolo avea să treacă. Faptul că era dintre vameși și era bogat spune ceea ce credeau oamenii despre el. Așa facem și noi, ținem minte numai cele ce se văd sau se spun de către oameni, ne oprim la opinia sau oprobriul public. Despre vameși cunoaștem că erau oamenii de încredere ai romanilor. Ei calculau și încasau birurile impuse de cuceritori. Cel mai adesea, cele agonisite de ei erau obținute prin fraudă și silnicie, de aici ura tuturor fraților de un sânge cu ei.

Auzind că Mântuitorul avea să treacă pe acolo, Zaheu a dorit să-L vadă și s-a gândit unde este mai bine să se așeze. S-a suit într-un sicomor, sicomorul lui. Așa s-a socotit pe sine: mai sus decât ceilalți și singur în cele ale lui. Nu schimbase nici o vorbă cu nimeni, ci doar s-a suit și privea. Ajungând în dreptul lui, Mântuitorul a privit în sus către el și i-a zis: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!” Ziditorul a toate a privit către omul care se înălțase acolo unde nu-i era locul și nu l-a mustrat, nici nu i-a vestit vreo pedeapsă, ci i-a spus că este de trebuință ca El să rămână în casa lui. Și Zaheu a crezut cele spuse și a ascultat. A coborât degrabă, bucurându-se. S-a suit din curiozitate și din mândrie în sicomor ca să-L vadă, dar s-a coborât cu smerenie și bucurie că Mântuitorul va rămâne în casa lui. A pus început bun coborându-se. Nici măcar nu Îl invitase. Așa este Dumnezeu: Atotputernic întru bunătatea Lui. De unde știa Zaheu cine este El? Auzise oare de la alții că înviase pe morți, că vindecase pe leproși, pe orbi sau ologi? Cum a înțeles el că este de trebuință să coboare din înălțimea mândriei lui? Ce gânduri îl însoțeau căutând să coboare din copac? Cât de minunat este să știi că Dumnezeu te așteaptă să cobori lângă El!

Zaheu a coborât nu numai să-L vadă pe Mântuitorul, ci a coborât în iadul și în cetatea blestemată (Ierihonul) a sufletului său. „În casa ta trebuie să rămân!”, spune Mântuitorul, adică nu este de ajuns să Mă vezi, ci trebuie să vii după Mine, să rămâi cu Mine ca să fii ucenic al Meu, să înveți să fii smerit și să iubești pe aproapele tău. Coborârea este mai anevoioasă decât urcarea, ea este asemenea întoarcerii fiului risipitor, o golire de sine. În văzul mulțimii, nu s-a rușinat să-și vadă toate fărădelegile, să primească a se coborî mai jos decât toți cei de față. Atunci și-a deschis casa și inima: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, căci dacă de la un drept te aștepți să auzi cuvinte de înțelepciune, cu atât mai minunat este să le auzi din gura celui păcătos!

Vindecarea mai-marelui vameșilor

Zaheu și-a găsit drumul către Ierusalim, de la Ierihonul agonisirii nedrepte la smerenia jertfei curățitoare a sufletului. Nu singur a găsit drumul, ci chemat de Dumnezeu în casa Lui, în Biserică, uitând pentru totdeauna obârșia păcatului strigător la cer, fiindcă asuprirea văduvelor, a orfanilor, a semenilor, este păcat strigător la cer. De aceea zice: “de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”, arătând aici măsura judecății lui Dumnezeu prin cuvintele lui. De acum, Zaheu nu mai este slugă și rob al păcatului, ci fiu al dreptății, fiindcă “oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului, iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr”. (Ioan 8, 34-36)

Vindecarea lui Zaheu pare o vindecare atipică, fiindcă suntem obișnuiți să auzim că boala este numai în trup. Astăzi se spune adesea că pe preot și pe medic îi chemi doar când ești bolnav. Oare știa Zaheu de boala lui atunci când se urcase în sicomor? Unde este rătăcirea celor mulți? Iat-o! „Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos.” Sfântul Evanghelist Luca întregește aici icoana pocăinței lui Zaheu cu realitatea zilelor noastre, a celor care nu intră în biserică și nu Îl primesc pe Dumnezeu în casa sufletului lor. Aceștia sunt cei care, în locul lui Zaheu, nu s-ar fi bucurat de chemare, ci ar fi negociat, ar fi pus la îndoială și lucrarea, și sfințenia lucrării lui Dumnezeu. Mulți poate L-au chemat pe Mântuitorul în casa lor, dar n-a intrat. Zaheu nici măcar nu Îl chemase, ci Dumnezeu Însuși a binevoit să intre și, prin mărturisirea lui Zaheu, toată casa lui s-a binecuvântat, a devenit cetate a Ierusalimului ceresc. „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” Fiul lui Avraam și Fiul Omului, iată o parabolă a zilelor noastre, a vindecării de patima bogăției nedrepte! Să luăm aminte!

Zaheu vameșul poate fi considerat unul dintre cei înviați de Mântuitorul din moartea neștiută a păcatului. Cu atât mai minunată este pentru noi această minune a vindecării vame­șului Zaheu, cu cât Mântuitorul Însuși spune: „Fiilor, cât de greu este celor ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu!”. Zaheu ne învață că despre bogăție se poate sta de vorbă și altfel, în afara ei, adică în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde „comorile nici de molie, nici de rugină nu se strică și unde furii nu le sapă şi nu le fură”. Credem noi aceasta? Așadar, prin mărturisirea curată a păcatelor și prin pocăința lucrătoare a toată bunătatea, să ne adunăm comoară în ceruri și să-L slăvim pe Dumnezeu în veci! Amin.

* Pr. conf. dr. Adrian Ivan, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova

***

ARHIMANDRIT ZAHARIA ZAHAROU:

Tânjind a-L vedea pe Domnul

Tânjeşte sufletul meu după Domnul, şi cu lacrimi îl caut pe El. Cum să nu Te caut? Tu m-ai căutat mai nainte, şi mi-ai dat a mă îndulci în Duhul Tău cel Sfânt, şi sufletul meu Te-a iubit. [Cuviosul Siluan Athonitul]

Țelul întregii noastre nevoințe în această viață este a ne afla adâncul inimii” [Ps. 3, 7], fiindcă acolo Se descoperă Dumnezeu pe Sine omului. Insă pentru aceasta trebuie mai întâi să dezrădăcinăm dinlăuntrul nostru patima mândriei care ne acoperă şi ne îngroapă atât de adânc inima, încât ajungem să nu o mai simţim. Mândria ne împiedică a iubi”, spune Sfântul Siluan. Fără îndoială, dragostea cea adevărată izvorăşte din smerenie, căci omul smerit îi cuprinde pe toţi in inima sa, pe Dumnezeu şi pe semenii lui deopotrivă. Câtă vreme ne stăpâneşte mândria, vom fi despărţiţi de inima noastră, vom trăi numai potrivit minţii noastre măr­ginite şi, nefiind în stare să împlinim rostul venirii noastre in această viaţă, vom ajunge precum frunzele uscate, mânate de vânt la voia întâmplării. Dacă însă vom izbuti să ne aflăm adâncul inimii, atunci mintea noastră va arunca ancora nu numai în inimă, ci şi în înaltul cerului, acolo unde viaţa neeste ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“, iar Domnul va veni şi Se va sălăşlui întru noi.

Oricât de mult ne-am fi întinat inima prin păcat, vine vremea când asemenea lui Zaheu vom tânji şi noi să-L cunoaştem pe Domnul, să aflăm Cine este El. Oricât de adâncă ar fi bezna păcatului în care ne-am afundat, mai devreme sau mai târziu vine clipa când nu vom mai putea nesocoti problema veşniciei. Intreaga noastră viaţă de până atunci ne va apărea ca o uriaşă trădare faţă de Dumnezeu, o jignire nedreaptă adusă Ziditorului nostru. Duhul nostru însetează după cele veşnice, pentru că am început să vedem deşertă­ciunea a tot lucrul ce nu poartă pecetea veşniciei. Acest moment este deosebit de important, căci soarta noastră veşnică atârnă în întregime de calea pe care o vom alege: dacă ne întoarcem către Dumnezeul cel viu şi primim cuvântul Lui, tânjind a-I vedea Faţa, atunci El ne va lumina şi-Şi va începe lucrarea de mântuire în sufletul nostru; vom porni într-o adevărată „aventură” cu Dumnezeu. Nu avem nevoie decât de dorinţa de a-L cunoaşte şi de puţină smerenie. Acestea reprezintă mica noastră contribuţie, partea noastră, pe care I-o oferim lui Dumnezeu cu credinţă şi fără de care Domnul nu va săvârşi nimic. La această „părticică” infimă El va adăuga partea infinit mai mare a harului Său, care ne lăr­geşte inima şi ne dăruieşte mântuirea.

zacchaeus2Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Zaheu era mistuit de dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu-Mântuitorul şi de a-I vedea Fața. Aceasta este sămânţa mântuirii, care, căzând în pământul inimii omului, naşte în el dorinţa fierbinte de a cunoaşte Cine este Domnul. Stăpânit de o astfel de dorinţă, omul este gata să ia asupra sa lucruri ce par nebuneşti în ochii lumii, dar care în realitate pregătesc calea pentru întâia lui întâlnire cu Mântuitorul. Aşa s-a întâmplat cu Zaheu atunci când a început să-L caute pe Domnul. Hristos însuşi vine în întâmpinarea acestei dorinţe a omului, căci Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi şi Ii cauta pe ai Săi in tot locul si-n tot ceasul. Nu este, asadar, de mirare ca voieste sa-l mantuiasca si pe mai-marele vameşilor.

Mânat de dorinţa de a-L vedea pe Domnul, Zaheu a alergat înainte şi s-a suit într-un sicomor. Nimeni nu ştia însă ce se petrecea în inima lui, afară de Acela Care este şi Dumnezeu şi Om. Mulţimea nu putea vedea schimbarea inimii sale, nici nu înţelegea dorul care îi mistuia sufletul. Dar chiar înainte ca Zaheu să-L vadă pe Domnul, Acesta zărise deja mişcarea inimii lui în chip mai presus de fire, cu ochii Dumnezeirii Sale. Văzuse că inima sălbatică şi lacomă a vameşului începuse să se înmoaie şi să se topească de dorinţa îndreptării, aşa încât acum el era pregătit să poarte înlăuntrul său chipul lui Hristos.

Nesocotind faima şi cinstea de care se bucura în rândul oamenilor – lucruri care de fapt ne împiedică să ne apro­piem de Dumnezeu – Zaheu devine acum ţinta batjocurii mulţimii. Pătimind ocară, el s-a înrudit cu Domnul Hristos, Care în acel moment Se îndrepta spre Ierusalim, unde avea să primească ocara crucii ca să izbăvească lumea de ocara păcatului. La fel şi noi, dacă dorim cu adevărat să-L vedem pe Domnul, vom răbda orice fel de înjosire şi dispreţ din partea lumii; şi cu cât vom îndura mai multă ruşine, cu atât ne vom apropia mai mult de ţelul nostru, acela de a-L afla pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Nu ne mai interesează ce cred oamenii despre noi, nu ne mai temem a ne face de râs în ochii lumii, căci ştim că Domnul ne va dărui cinstea de a-I vedea Faţa, a cărei frumuseţe este de neînchipuit, şi sufletele noastre se vor sătura de slava Lui. Dorinţa sa arzătoare l-a făcut pe Zaheu să dispreţuiască toată cinstea cea lumească şi să primească bucuros batjocura mulţimii, numai să se învrednicească de o altfel de cinste: să afle har înaintea lui Dumnezeu şi să primească cercetarea Lui. Ajungând în dreptul sicomorului, Domnul a privit în sus şi, văzându-l pe vameş, i-a zis: „Zahee, coboară-te degrabă!”

Este foarte primejdios să amânăm lucrurile în viaţa duhovnicească. Când Dumnezeu ne cheamă şi ne dă cuvânt, trebuie să răspundem precum Avraam: să dăm ascultare chemării Lui şi să pornim la drum fără întârziere, oriunde ne călăuzeşte. Aşadar, primele cuvinte ale Dom­nului către Zaheu sunt: „Coboară-te degrabă!”, altfel spus: „Smereşte-te! Coboară din sicomor, dar coboară şi din înăl­ţimea poziţiei tale sociale, părăseşte părerea de sine şi mândria. Dumnezeu te cheamă! Îmbracă-te cu smerenia şi primeşte bucuria mântuirii”. Ca întotdeauna, cuvântul Dom­nului este scurt şi fără ocolişuri, dar plin de putere: „Grăbeşte-te! Coboară!“, cu alte cuvinte: „Ai luat foc? Atunci, fugi!” Dorinţa de a-L vedea pe Domnul, dar mai cu seamă smerenia îl pregătiseră pe Zaheu să primească în inima sa aceste cuvinte care, aprinse de focul dumnezeiesc, au mers direct la ţintă: Zaheu a înţeles că dacă dorea cu adevărat să-L întâlnească pe Hristos trebuia să-şi însoţească dorinţa de smerenie. Şi dacă voia să se bucure de marea cinste de a-L primi pe Domnul în casa lui, trebuia să răspundă neîntâr­ziat. Ceea ce a şi făcut: A coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Bucuria lui era bucuria mântuirii, bucuria de a-L întâlni pe Mântuitorul Hristos, aşa încât el nu mai lua aminte la ce se petrecea în jurul său. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că [Domnul] a intrat să găzduiască la un om păcătos”. Dar Domnul, căutând mântuirea lui Zaheu şi a întregii sale case, nu a luat în seamă cârteala mulţimii, precum adesea făcea de dragul unui suflet pe care voia să-l mântuiască.

Apoi, Zaheu, stând, a zis către Domnul…”. Acesta este un moment de mare însemnătate: Zaheu stă în picioare, faţă către Faţă cu Domnul Savaot, şi vorbeşte cu El. A sta înaintea Domnului cu sfântă îndrăznire este cu putinţă numai prin pocăinţă, care atrage harul asupra omului şi îi întă­reşte întreaga fiinţă, astfel încât el rabdă cu tărie toate ispitele. Smerit, Zaheu stă acum şi vorbeşte cu Dumnezeul său, gata de orice jertfă ca să-şi împlinească pocăinţa. Energia dătătoare de viaţă a Cuvântului lui Dumnezeu a umplut de har inima mai-marelui vameşilor care, stând înaintea Ziditorului său, rosteşte aceste cuvinte de pocăinţă: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit“. Conştient de noua viaţă ce se zămislise în inima lui, Zaheu făgăduieşte cu îndrăzneală să repare toată nedreptatea făcută.

ub_isaiah.jpg w=140Dumnezeu răscumpără prin pocăinţă întreaga viaţă a omului, trecutul, prezentul şi chiar viitorul lui. Viaţa noastră e plină de păcate, de trădări, de nedreptăţi şi de fărădelegi, dar prin pocăinţă ele îşi pierd puterea în veşnicie, se şterg cu desăvârşire şi nu vor mai apărea înaintea lui Dumnezeu în Ziua Judecăţii. Fiecare întâlnire cu Domnul mistuie întinăciunea omului, îl curăteşte şi îl mântuieşte, cum vedem din pilda Prorocului Isaia: Dumnezeu atinge de buzele lui un cărbune aprins, zicând:

Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”.

Simpla întâlnire cu Dumnezeu a fost, aşadar, de ajuns pentru a şterge toate fărădelegile lui Zaheu, totuşi era nevoie ca el însuşi să le mărturisească cu smerenie înaintea Domnului.

Potrivit legii din vremea aceea, pedeapsa pentru săvâr­şirea unei fărădelegi era pe măsura daunelor pricinuite. Cea mai aspră pedeapsă prevedea plata împătrită a pagubei provocate. Zaheu, luând asupră-şi nebunia cea plină de înţelepciune a pocăinţei, s-a supus celei mai aspre pedepse şi a făgăduit să întoarcă toate datoriile „împătrit” întru dreptate.

Cercetarea Domnului insuflă omului o îndrăznire ne­obişnuită, pregătindu-l să-şi asume întreaga răspundere pentru păcatele sale. El nu învinuieşte pe nimeni afară de sine însuşi, iar această osândire de sine îl împacă cu Dum­nezeu şi cu semenii lui. Potrivit Părinţilor pustiei, cel ce nu ia asupră-şi vina pentru faptele sale nu va afla niciodată pace pe pământ. Mai-marele vameşilor nu numai că şi-a mărturisit păcatele, osândindu-se pe sine, dar a şi ales cea mai aspră pedeapsă – împărţirea tuturor bunurilor sale. O astfel de putere dobândise el prin pocăinţa născută din întâlnirea cu Domnul.

drumul cruciiDar în această întâlnire a omului cu Dumnezeu se ascunde şi o altă taină: Zaheu s-a înrudit cu Domnul în duh. Dorind să-L vadă pe Hristos, el a primit să se facă de râs în ochii lumii şi s-a învrednicit astfel de harul de a purta ocara Crucii. După cum arată Sfântul Apostol Pavel, acest har deschide inima omului şi o lărgeşte împătrit: în lărgime, lungime, înălţime şi adâncime. Şi inima lui Zaheu, primind ocara Crucii, a fost „lărgită” în cele patru direcţii ale Crucii, căci el râvnea acum să întoarcă împătrit fiecărui om pe care îl nedreptăţise. Astfel, în chip prorocesc, inima lui Zaheu s-a împărtăşit de harul ce avea să se reverse mai târziu din Crucea şi Învierea lui Hristos. Aceasta înseamnă că taina Trecerii de la moarte la viață a devenit lucrătoare înlăuntrul lui înainte de Pătimirea Domnului pe Golgota, întocmai cum s-a întâmplat cu prorocii şi drepţii Vechiului Testa­ment şi cum se întâmplă de fapt cu toţi cei ce primesc porunca lui Dumnezeu şi o împlinesc. Inima lui Zaheu s-a lărgit atât de mult, încât într-însa el i-a îmbrăţişat pe toţi oamenii, dar mai cu seamă pe cei pe care îi năpăstuise. Pătimind ruşine ca să-L vadă pe Mântuitorul, Zaheu a păşit pe aceeaşi cale pe care călătorea Domnul însuşi şi, aflându-L pe Hristos tovarăş de drum, a trecut de la ruşine la slavă.

Atât de mare a fost schimbarea lui Zaheu şi atât de radicală prefacerea inimii lui, încât Domnul a strigat: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”, adeverind astfel că El este Dumnezeu Care dăruieşte mântuire tuturor celor ce sunt gata să primească cercetarea Lui. Hristos n-a trebuit decât să-Şi îndrepte privirea asupra lui Zaheu, ca să-i împărtăşească acestuia noua viaţă a mântuirii. La fel se întâmplă şi cu noi atunci când ne cercetează Domnul: nu trebuie decât să-I vedem Faţa şi îndată moartea îşi pierde stăpânirea asupra noastră. A vedea Faţa Domnului este, aşadar, acel lucru care singur trebuieşte.

Fireşte, mai întâi trebuie să părăsim „tabăra” acestei lumi şi să fim gata a răbda puţină ruşine pentru Numele Lui, precum spune Apostolul: Să ieşim la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui”. Lumea îşi are legile şi valorile ei, dar noi se cade să vieţuim potrivit legii lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta înseamnă a ne face de ruşine in ochii celorlalţi. Dar cât de mic este de fapt preţul pe care trebuie să-l plătim ca să-L întâlnim pe Mirele Bisericii, Care a venit printre noi şi iarăşi va să vină să judece lumea cu dumnezeiasca Lui judecată!

Abraham bows before the AngelsDomnul îl numeşte pe Zaheu fiu al lui Avraam, căci el s-a asemănat în credinţă strămoşului său. Zaheu răspunde chemării lui Dumnezeu întocmai ca şi marele Patriarh, primind astfel darul înfierii, pe care Domnul îl pecetluieşte prin cuvintele: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”. Intr-adevăr, Domnul cerului S-a pogorât pe pământ ca să-l caute pe omul ce piere în păcatele sale. Asemeni lui Avraam, Zaheu s-a lepădat de bunăvoie de toate, bucuros să pară nebun în ochii lumii pentru Dumnezeu, de aceea şi Domnul a binevoit să-l îndrepteze să-l slăvească.

Credinţa adevărată izvorăşte din pocăinţă. Ea refuză să urmeze căile lumii acesteia, pentru că nu mai este atrasă de modelele ei, de frumuseţile ei trecătoare şi de prefăcuta ei dragoste. Adevărata credinţă, insuflată de iubirea dumnezeiască, este absolută, de aceea omul este gata de orice jertfă, numai să nu piardă darul mântuirii. Este bucuros să se facă nebun, asemeni lui Zaheu, ştiind că dintr-o astfel de nebunie se naşte adevărata înţelepciune. Iar Dumnezeu binevoieşte să Se sălăşluiască în aceste suflete care Il caută din toată inima, care dispreţuiesc părerea lumii şi îmbrăţişează aceeaşi ocară pe care Domnul însuşi a luat-o asupră-Şi pentru noi.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

Va mai recomandam pentru Duminica a 32-a dupa Rusalii:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Zaharia de la Essex, Preot John Behr, Zaheu vamesul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate