Sfaturi duhovnicesti pentru o neincetata SARBATOARE A SUFLETULUI de la PARINTELE MELCHISEDEC VELNIC, staretul Putnei: “Mâna lui Dumnezeu este deschisa si bratele Lui imbratiseaza pe oricine se preda Lui. Omul sa caute sincer, si nu iscoditor, iar Dumnezeu ii va da tot ceea ce are nevoie”

• Ziarul Lumina (2013):

„Doar cu Hristos înăuntrul tău poţi înţelege corect lucrurile“

Augustin Paunoiu

Să te afli la trecerea dintre ani într-o biserică cum e cea a Mănăstirii Putna e o adevărată binecuvântare. Slujbe impresionante, mulţi pelerini, majoritatea tineri. Am rămas acolo trei zile. La plecare, am reuşit să vorbesc puţin cu stareţul Putnei. Cuvântul şi purtarea arhimandritului Melchisedec, conducătorul lavrei ştefaniene, mi-au arătat că fiecare are de transmis celui de lângă el ceva, iar acel ceva nu este decât dragostea care vine din Dumnezeu, cu care noi ne hrănim, ne adăpăm şi pe care trebuie să o dăm mai departe.

Părinte arhimandrit, s-au împlinit de curând 20 de ani de când aţi fost ales pe scaunul stăreţiei de la Putna. Cum aţi ajuns aici? Aici însemnând Putna, dar şi borna cu numărul 20.

După ce am terminat Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1989, am plecat spre mănăstire şi am ales Putna. Aici, sub blândul păstor Iachint, se mai adunaseră vreo patru-cinci părinţi cu studii teologice. Erau părintele Tudor Pavlo, părintele Teofilact Ciobâcă – trecuţi la Domnul amândoi, părintele Pantelimon Aioanei, părintele Calinic Dumitriu, actualul Episcop-vicar de la Iaşi, părintele Antonie Ştirban, părintele Vartolomeu Chira – stareţul de la Mănăstirea “Sfântul Ioan cel Nou din Suceava”. Blândeţea părintelui stareţ Iachint şi bunătatea lui m-au atras, aşa încât am rămas aici, la Putna, din 12 august 1989. Iar la 7 decembrie 1992 am fost instalat ca stareţ al mănăstirii, după ce, desigur, cu câteva zile înainte a avut loc alegerea de stareţ. Dintre primii trei candidaţi care au avut cele mai multe voturi, IPS Arhiepiscop Pimen m-a numit pe mine.

S-au împlinit anul trecut [2012, n.n.], la 7 decembrie, 20 de ani de stăreţie, un număr frumos, unii spun cu multe realizări. Dar este un cuvânt la Părinţi care spune aşa: “Ştiu eu, din cât am făcut, cât este plăcut înaintea lui Dumnezeu?” De multe ori, noi, ca oameni, punem accentul pe cele materiale, pe cele care se văd, pe cele palpabile, dar nu le ştim pe cele duhovniceşti, nu ştim cât sunt de plăcute toate acestea înaintea lui Dumnezeu. De aceea, am socotit că, dacă s-a făcut ceva bun, a fost din mila şi din bunătatea lui Dumnezeu şi din lucrarea Lui întru noi, iar celelalte, greşelile, căci s-au făcut şi greşeli, sunt convins, am mai supărat poate pe unul, poate pe altul, acelea sunt din neatenţia şi din nelucrarea mea lăuntrică.

Chipuri de vieţuire înaltă

Care au fost Părinţii care v-au marcat cel mai mult viaţa şi v-au fost mai dragi?

Aici este mult de vorbit. Chiar astăzi, la pomenirea Sfântului Serafim de Sarov, citind dimineaţa, înainte de a merge la biserică, un fragment din viaţa Sfântului Serafim, mi-am amintit de întâlnirea mea cu părintelePaisie Olaru, pe când acesta era sus la Schitul Sihla – se întâmpla în toamna lui 1979. Atunci când am intrat în chilia lui, în jurul său era o pace atât de adâncă, încât pur şi simplu m-am simţit copleşit. Chipul blând şi smerit al părintelui Paisie m-a marcat, m-a mişcat şi mi-am dat seama că sunt în prezenţa harului Duhului Sfânt. Peste ani aveam să-mi aduc aminte cu bucurie acest moment al întâlnirii cu părintele Paisie, cu bunătatea şi cu blândeţea lui, cu dragostea lui fără margini.

Un alt părinte cu chipul blând şi smerit a fost părintele Sofian Boghiu, pe care l-am avut duhovnic în timpul anilor de facultate, din 1985 până în 1989. Şi după aceea l-am mai cercetat, iar după trecerea la Domnul a părintelui stareţ Iachint l-am mai cercetat şi ca stareţ al Putnei.

Părintele Cleopa, prin verticalitatea şi demnitatea pe care le avea, dar totodată şi prin bunătatea sa, prin cuvântul răspicat pe care l-a avut din adânc, venit de la Părinţi, din lucrarea lăuntrică pe care o avea, dobândise o anumită clarviziune a lucrurilor. Pe lângă aceşti părinţi, nu în ultimul rând, ci pentru că este ultimul care a trecut la Domnul, părintele Arsenie Papacioc, cel care a dat şi mai multă frumuseţe vieţii duhovniceşti. El a fost acela care a pus accentul mai mult pe trăirea prezenţei lui Dumnezeu.

Lor li se adaugă, desigur, părintele Iachint Unciuleac, care mi-a fost stareţ şi care m-a primit în mănăstire la 12 august 1989 după toată rânduiala călugărească, spovedindu-mă în acelaşi moment când am ajuns şi a doua zi împărtăşindu-mă. Atunci mi-a spus doar atât: “Frate Mihai, la drumul acesta plecăm doar cu Hristos şi cu Hristos călătorim“. El a avut un cuvânt de spus şi în 1992, când IPS Arhiepiscop Pimen mi-a încredinţat ascultarea de stareţ. Părintele Iachint mi-a fost povăţuitor şi duhovnic până la cea din urmă suflare a sa. Dacă ceilalţi părinţi au avut blândeţe, verticalitate, demnitate, părintele Iachint s-a remarcat ca stareţ printr-o răbdare fără margini.

Pe aceşti părinţi a rânduit bunul Dumnezeu să-i întâlnesc în viaţă şi chipul lor blând mi-a adus aminte de Părinţii Patericului, de părinţii de altădată. Astăzi, când ei au plecat şi parcă nu mai avem îndrumători, povăţuitori, ne aducem aminte de ei cu recunoştinţă şi cu mulţumire că ni i-a dat Preabunul Dumnezeu măcar ca să-i vedem, să-i cunoaştem. Iar vederea şi cunoaşterea lor ne pun în legătură cu Părintele Ceresc, căci sunt convins că ei dincolo se roagă pentru noi, mijlocesc pentru noi, ca şi noi să putem depăşi ispitele şi încercările acestei vieţi, căci fără de ispite şi încercări suntem uitaţi de Dumnezeu.

Desigur, au avut o influenţă şi profesorii din seminar. Cu drag îmi amintesc de părintele Mihai Vizitiu, de părintele profesor Hanibal Panţîru de la Seminarul de la Neamţ, de părintele Constantin Cojocaru de la Lunca, de părintele Constantin Mosor, care, prin verticalitatea lor, prin demnitatea lor, prin dorinţa lor de a ne forma pe noi buni slujitori ai Bisericii, au aşezat înlăuntrul nostru acea dorinţă de a-L sluji cu adevărat pe Mântuitorul Hristos.

Că m-am ridicat sau nu m-am ridicat în înălţimea lor, aceasta nu-mi este dat mie să judec. Eu constat, şi vă spun sincer, răspicat, că nu m-am ridicat la înălţimea acestor părinţi pe care i-am cunoscut. Ei rămân modelele pe care le-am avut şi pe care le am şi acum pentru viaţa mea duhovnicească. Mă străduiesc să le ating. Mă străduiesc să ating aceste modele, căci altfel, dacă nu tindem mereu spre Dumnezeu, pentru a ajunge modelele pe care le avem în viaţă, ne plafonăm.

Ce gust are viaţa petrecută între zidurile unei mănăstiri? În cazul sfinţiei voastre, Putna?

Probabil mă întrebaţi ca stareţ, pentru că cea mai mare parte a vieţii mele din monahism am petrecut-o ca stareţ. Aş zice că viaţa în mănăstire pentru mine a fost grijă şi purtare de grijă faţă de ceea ce Dumnezeu mi-a dat, faţă de moştenirea primită, căci am primit o moştenire culturală, spirituală, un simţământ patriotic, dorinţa înaintaşilor de a păstra şi de a da celor care vin după noi făgaşul, linia pe care ei trebuie să meargă. Cred că acesta este cuvântul: o părintească purtare de grijă, aceasta m-a frământat şi mă frământă întotdeauna; m-a frământat de la început cum să fac pentru a fi bine înaintea lui Dumnezeu atât obştea mică a acestei mănăstiri, cât şi obştea mare a Mănăstirii Putna, şi aici îi includ pe toţi aceia care vin şi îşi pleacă genunchii la mormântul Măriei Sale şi în faţa icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni. Cum să-i îndrum, cum să-i primesc şi să le dau cuvânt care zideşte, cuvânt care vine de la Dumnezeu, cuvânt care vine de la Părinţi, să le insuflu dragostea de neam şi de ţară, dragostea faţă de valorile noastre creştine, faţă de tot ceea ce este bun şi sfânt.

Pentru a avea monahi buni, e nevoie de stareţi buni

Ca stareţ, care ar fi răspunsul la întrebarea cum se formează un monah? Părintele Cleopa mărturisea, privind lucrările bisericii celei mari de la Sihăstria, că mai uşor se construieşte o biserică de zid decât se formează un monah. Unde sunt dificultăţile?

Dificultăţile cele mari în formarea unui monah se întâlnesc la noi, stareţii. Pentru că noi, stareţii, nu avem răbdarea necesară, răbdarea şi discernământul de care este atâta nevoie în ziua de astăzi. Pentru formarea unui monah, mai întâi de toate avem nevoie de stareţi răbdători, cu discernământ duhovnicesc, prin care monahul să cunoască firea lucrurilor. Dacă un stareţ întruneşte aceste condiţii, atunci uşor îl poate forma pe un călugăr. Dar dacă el nu are răbdare cu ucenicul şi dacă la ucenic nu este ascultare deplină şi tăierea voii, atunci este greu. De aceea a spus părintele Cleopa că mai uşor construieşti o biserică, o catedrală decât să formezi un monah. Tocmai pentru că aici este de lucru cu partea spirituală, cu sufletul omului pe care trebuie să-l formezi. A forma pe cineva nu este un lucru la îndemâna oricui. Sunt puţini secerători, secerişul este mult, dar puţini sunt secerătorii, spune Mântuitorul Hristos. Ei bine, în secerători îi văd pe acei părinţi, pe acei clerici care cunosc firea lucrurilor, acei părinţi harismatici, adică purtători de duh, care au înlăuntrul lor Duhul Sfânt şi care lucrează aşa cum le dictează El – ca să ne amintim de Sfântul Serafim, pe care îl pomenim astăzi. De aceea, când un ucenic merge să ia cuvânt de la părintele său, este bine ca înainte să se roage, cum spunea frumos părintele Rafail Noica: “Doamne, dă-i cuvânt părintelui meu şi deschide-mi inima ca să primesc cuvântul lui ca de la Tine“. Ei bine, când este această lucrare frumoasă atât în interiorul ucenicului, cât şi în interiorul stareţului, atunci este uşor de format un călugăr. Dar dacă nu este răbdare şi clarviziune din partea stareţului, şi dacă nu este ascultare deplină şi alergare la ţintă din partea ucenicului, atunci apar dificultăţi.

Cum pot rosti rugăciunea minţii mirenii? Toţi Părinţii Bisericii îndeamnă ca această rugăciune să se practice sub îndrumarea duhovnicului. Dacă nici duhovnicul nu cunoaşte acest meşteşug, ce este de făcut?

Rugăciunea lui Iisus este bine să o spunem cu toţii, dar să nu o lucrăm cu scopul de a dobândi rugăciunea neîncetată, ci scopul rugăciunii trebuie să fie unul singur: iertarea păcatelor şi preamărirea numelui lui Dumnezeu.Dacă eu rostesc rugăciunea lui Iisus, să o fac în chip smerit, să pun accentul pe păcătoşenia mea când cer “miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, şi când am zis lucrul acesta să cred că eu sunt cel mai păcătos. Frumos cugeta părintele Sofian Boghiu când era torturat în temniţă de potrivnicii lui, de potrivnicii adevărului: “Aceştia se comportă astfel din cauza păcatelor mele. Eu, cu păcatele mele, îi influenţez negativ pe ei şi ei se comportă aşa din cauza păcatelor mele“. Aceasta este cugetarea cea mai smerită. Smerita cugetare, aşa cum ne învaţă Părinţii şi cum ne putem da bine seama, este un dar de la Dumnezeu pe care omul îl dobândeşte în lupta sa pentru a căpăta smerenia. Omul trebuie să se lupte să câştige smerenia; pe ea o cerem şi în rugăciunea de dimineaţă, în care găsim cererea pentru ceasurile zilei: “Doamne, dă-mi smerenie, ascultare, blândeţe…” Dacă-I cerem lui Dumnezeu sincer, Dumnezeu ne dă, şi când dă, nu mai ia înapoi. Numai că noi nu ştim să păstrăm. Rugăciunea să o rostim cu toţii, dar numai cu scopul de a obţine iertarea păcatelor şi de a slăvi numele lui Dumnezeu. Pentru că Hristos Domnul a spus că vor veni ispite şi încercări, dar şi că tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui. Chemând numele Lui, aşa ne vom mântui.

Dacă nu găseşti un preot ca să te îndrume, dacă nu ai găsit încă un povăţuitor, mai caută-l. Sunt convins că Dumnezeu ţi-l va scoate în cale. Dacă omul Îl caută sincer pe Dumnezeu, Dumnezeu îi dă instrumentele prin care el să se formeze şi să se aşeze în mângâierea Dumnezeului celui Preasfânt. Pentru că mâna lui Dumnezeu este deschisă spre cel care tinde către El. Mâna lui Dumnezeu este deschisă şi braţele Lui îmbrăţişează pe oricine se predă Lui, şi Dumnezeu îi va da şi duhovnic, şi părinte, şi îndrumător, şi tot ceea ce are nevoie. Cu o singură condiţie: să caute sincer, şi nu iscoditor.

Pe ce se întemeiază relaţia părinte – fiu duhovnicesc?

Pe răbdare şi pe discernământ din partea părintelui, şi pe ascultare şi sinceritate din partea fiului. Aş adăuga, pentru fiul duhovnicesc, şi statornicie. Statornicia este necesară pentru toţi: şi pentru părinţi, şi pentru fiul duhovnicesc. Statornicia în bine; nu astăzi să vrei binele, iar mâine să vrei răul. Părintele stareţ Iachint avea o vorbă: să rămâi constant, vertical, demn în statura pe care o ai. Fiecare dintre noi are o chemare şi în chemarea aceasta să te aşezi şi să lucrezi, căci Dumnezeu a avut un gând şi are o lucrare de îndeplinit cu fiecare dintre noi. Nu ne-am născut întâmplător, nu ne-am născut oricum în lumea aceasta, numai dintr-o întâlnire pătimaşă dintre tată şi mamă, ci Dumnezeu a fost acela care a dat sufletul. Când a dat sufletul, Dumnezeu a avut un gând şi apoi are o lucrare de îndeplinit în lume cu acel suflet. Eu trebuie să fiu conştient de această lucrare a lui Dumnezeu. De fapt, nu e nimic altceva decât împlinirea cuvântului din “Tatăl nostru“: “Facă-se voia Ta“. “Fie voia Ta, Doamne, întru mine“. Când m-am pus la dispoziţia lui Dumnezeu, m-am aşezat în palma lui Dumnezeu, iar El lucrează şi astfel eu mă aşez în lucrarea lui Dumnezeu, mă aşez acolo unde trebuie să fiu, acolo unde am fost chemat să-mi găsesc scopul, menirea mea, talantul, şi atunci este bine.

Uitarea istoriei neamului ne duce la marginea prăpastiei

Dacă aţi face o radiografie a sufletului românului la ora aceasta, cum l-aţi surprinde?

E greu de spus, fiindcă trebuie să nu criticăm, să nu vorbim de rău, dar să ne vedem adevărata faţă. Avem şi români buni, români care-şi iubesc valorile, români care sunt conştienţi că neamul şi ţara parcă se clatină şi nu mai stau pe pilonii cei tari ai credinţei, pe adevăr, pe dreptate şi pe muncă. Cred că dacă aceşti piloni tari stau la temelia societăţii şi dacă ne cunoaştem istoria, atunci neamul stă bine. Şi românul se aşază în valorile lui. Dar dacă lipsesc aceşti piloni, dacă punem în locul adevărului minciuna, în loc de interesul naţional punem interesul de grup şi de buzunar, şi în loc de muncă umblăm cu viclenii şi pe lângă toate acestea uităm de istoria neamului, de strămoşii noştri, de modelele mari pe care le-am avut, atunci vom avea parte numai de rău, atunci vom fi mereu pe muchie de cuţit şi la margine de prăpastie.

Părintele Sofian spunea că omul are demnitate şi este unitate în interiorul lui, între cuvânt şi faptă, atât timp cât este unitate între minte şi inimă. Dacă nu vom reuşi să facem unitate între minte şi inimă, adică ce gândim să şi facem, şi aceasta numai în Dumnezeu şi numai cu Hristos, nu ne putem numi oameni. Oameni cu adevărat. Nu eşti om dacă nu-L ai pe Hristos cu tine. “Dacă nu trăieşte înlăuntrul tău Hristos, nu poţi înţelege corect lucrurile în viaţă. Inima să-ţi bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos! Numai atunci eşti om adevărat“, spune părintele Sofronie Saharov.

Nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca românul, cel de azi, dar şi cel de mâine, să se aşeze în propria matcă şi să vadă că fără aceste valori nu poţi merge mai departe nici ca neam, nici ca ţară. Nădăjduim, privind la strămoşi şi având valorile acestea, că vom vieţui ca neam şi ca ţară aşa cum se cuvine. Căci un neam dăinuieşte numai prin cunoaşterea rădăcinilor şi prin urmarea modelelor bune. Fără această cunoaştere este greu să mergem mai departe.

„Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui“

Maria Burlă

Fie că eşti monah sau mirean, în duhul liniştii şi al rugăciunii unei mănăstiri te simţi pe deplin om, fiu al lui Dumnezeu. La Putna, „Ierusalimul neamului românesc“, cum o numea Eminescu, acest simţământ pare să fie mai adânc, mai autentic şi e însoţit de un îndemn, acum, la puţin timp după începutul anului bisericesc: să punem punct păcatului şi început bun vieţii noastre, câte zile vom avea. Despre cât de simplu e să facem acest pas, despre cum trebuie să fie relaţiile dintre monahi şi mireni, despre misiunea celor dintâi şi despre legătura sufletească a mănăstirii cu românii din afara graniţelor ţării ne-a împărtăşit câteva gânduri părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna şi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.

Preacuvioase părinte stareţ, spuneaţi cândva că iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu şi I-o creăm fiecare dintre noi atunci când nu vrem să ne îndreptăm. Cum să punem început bun vieţii noastre?

Iadul este într-adevăr durerea lui Dumnezeu şi aceasta au spus-o toţi Sfinţii Părinţi. Putem constata şi noi acest fapt atunci când ne apropiem mai mult de El şi când cunoaştem dragostea Lui cea nemărginită faţă de om. Când am cunoscut dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, faţă de lumea întreagă, atunci ne dăm seama că iadul nu este altceva decât o durere pentru Dumnezeu.

„De vrea omul, poate. De se sileşte omul, reuşeşte“

Cum putem pune început bun? Foarte simplu. În primul rând, să vrem. De vrea omul, poate. De se sileşte omul, reuşeşte. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus limpede: „Cei ce se silesc, pun mâna pe Împărăţie“, iar la majoritatea Sfinţilor Părinţi găsim acest cuvânt: „Cel care vrea să pună început bun, să se silească“. Ce trebuie pentru aceasta? În primul rând, să-ţi găseşti un părinte duhovnic, să te mărturiseşti şi să pui punct păcatului. Eu am spus şi spun în permanenţă lucrul acesta: să punem punct păcatului. Sau, cum spunea părintele nostru iubit, Arsenie Papacioc, „astăzi să fim mai buni decât ieri, mâine mai buni decât astăzi“. Cu alte cuvinte, în fiecare zi să caut să înnoiesc, să schimb ceva înlăuntrul meu, să fiu mai bun, iar dacă mă voi sili în fiecare zi, în fiecare zi voi pune început pocăinţei mele.

„Să ajungi să-i vezi pe toţi sfinţi şi sfinte în jurul tău“

Sfinţii Părinţi spun că cel care-şi cunoaşte păcatele sale este mai mare decât cel care învie morţii. Cum să înţelegem acest cuvânt?

Pentru urcuşul nostru duhovnicesc este nevoie de smerită cugetare, care este calea cea mai scurtă către izvorul harului dumnezeiesc. Aşa cum ne învaţă unii Sfinţi Părinţi, smerita cugetare este o harismă ce vine în urma smereniei. Ne smerim, ne umilim, ne defăimăm, ne osândim pe noi înşine şi în urma acestor virtuţi vine acest dar de la Dumnezeu. Când omul are smerită cugetare, atunci toate îi sunt bune şi plăcute şi acela nu cunoaşte judecata lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a spus: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi“. Cel care a dobândit smerita cugetare, acela nu mai judecă niciodată pe nimeni şi îşi vede păcatele sale, se vede pe sine şi este mai mare decât cel care vede îngerii. Şi, aşa cum spunea un părinte al Patericului nostru românesc, Vichentie Mălău, ajungi „a-i vedea pe toţi sfinţi şi sfinte în jurul tău“. Şi când i-ai văzut în felul acesta, atunci te vezi pe tine mai prejos, iar cel ce se vede pe sine mai prejos decât toată zidirea, acela a dobândit mântuirea. Ei bine, să ne silim spre aşa ceva.

„Cu o slujbă şi-o pomană, nu suntem creştini“

Preacuvioase părinte stareţ, care credeţi că sunt cele mai mari piedici în calea pocăinţei, pentru creştinii contemporani?

Mai întâi de toate, în calea pocăinţei stă necredinţa. Creştinii noştri contemporani, aproape întreaga lume în care trăim, se află într-o criză a credinţei sau, dacă totuşi credinţa există, ea este doar formală, nu e vie. Sfinţii Apostoli ne spun despre credinţă că trebuie să fie lucrătoare prin iubire. Aşadar nu este suficient doar să spun că eu cred şi să trec o dată pe săptămână, pe lună sau o dată pe an pe la biserică şi să pun o lumânare; cum spunea cineva, cu o slujbă şi-o pomană, nu suntem creştini. A fi creştin înseamnă, mai întâi de toate, a crede şi a te încrede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a te încrede că Dumnezeu este cu tine, că El îţi călăuzeşte paşii, că El îţi arată ce să faci. Şi, în al doilea rând, credinţa creează în interiorul nostru o stare de tensiune care nu este nimic altceva decât un dor după Dumnezeu, după unirea cu El, dar şi un dor de a-L cunoaşte cât mai mult şi de a vorbi cu Dumnezeu.

„Dacă nu ai o credinţă vie, să nu te aştepţi la linişte lăuntrică“

De această stare de tensiune lăuntrică avem mare nevoie în ziua de astăzi. Omul contemporan, abătându-se de la calea credinţei şi de la trăirea intensă a lui Dumnezeu, nu-şi mai găseşte rostul, scopul vieţii sale. Vedem că s-au înmulţit sinuciderile, vedem tineri dezechilibraţi şi atâţia oameni care ajung la diferite boli psihice, boli care apar ca urmare a necredinţei. O credinţă vie, adâncă, statornică, lucrătoare este lumină, este bucurie, este pace, este bună-petrecere, este bună-vieţuire, este aşezare şi echilibru. Dacă nu ai o astfel de credinţă, atunci să nu te aştepţi la pace, la bucurie, la linişte lăuntrică. Nu vei putea să fii lumină şi să împărtăşeşti celor din jur daruri prea multe – şi mă refer aici la darurile lăuntrice, duhovniceşti, de care e nevoie în ziua de astăzi mai mult ca oricând. Avem nevoie de oameni echilibraţi, luminaţi, care să transmită bucuria, echilibrul şi lumina lor. Dar echilibrul nu vine în sufletul omului decât dintr-o credinţă lucrătoare, iar între virtuţile pe care trebuie să le aibă omul echilibrat este mai întâi de toate smerenia. Nu există echilibru lăuntric fără de sfânta smerenie.

„Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică“

Care credeţi că este poziţia firească a monahismului astăzi: cea a izolării şi a rugăciunii intense, a închiderii în faţa lumii, sau cea misionară, de prezenţă activă în societate, care implică mărturisire şi luări de poziţie?

Monahismul nostru trebuie să aibă o singură direcţie. Este suficient numai atât: să fii monah şi să trăieşti ceea ce este al tău, adică să trăieşti în acea tensiune lăuntrică de vorbire şi de înfăţişare înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, un monah trebuie să trăiască permanent prezenţa lui Dumnezeu, iar această stare lăuntrică nu o avem din când în când sau numai când ne închidem şi ne rugăm ori numai când facem misiune, ci trebuie să ne străduim să o avem permanent.Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui, prin faptul că el se prezintă înaintea lui Hristos purtându-i în inima sa pe toţi ceilalţi. Monah cu adevărat este acela care reuşeşte să-i cuprindă în inima sa, cu dragostea sa, pe toţi cei din jur, întreaga lume. Şi iată, atunci, într-o astfel de inimă largă şi lucrătoare, se lucrează mântuirea lui, dar şi mântuirea întregii lumi; atunci se întâlnesc şi omul de rugăciune, şi misionarul.

Dar în ceea ce priveşte implicarea monahilor în problemele societăţii, există o anumită limită?

Dacă monahul va fi un rugător pentru întreaga lume, celelalte vor decurge de la sine. Până unde merge această implicare, nu sunt limite, ci doar atât cât el să nu ajungă să se vatăme, ci să rămână în continuare o făclie care arde şi se topeşte pe sine ca o jertfă vie adusă lui Dumnezeu.

„Mireanul să fugă de păcatul semeţiei“

Sfântul Ioan Scărarul scria că „lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt monahii“. Cum să se folosească mirenii pe deplin de această lumină?

Mai întâi de toate, mireanul de astăzi să creadă şi să se încreadă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar mai apoi să fugă de păcatul semeţiei. Acest păcat atrage după sine foarte multă închipuire şi din închipuire vine păcatul cel mare al judecăţii. Când mireanul cârteşte şi judecă şi pe unul, şi pe altul, acela poate să vadă şi sfinţi, şi îngeri, că tot va găsi cusur şi la aceia. Deci să fie atent la aceste aspecte: să creadă adânc în Dumnezeu şi să se păzească de judecată. Şi dacă acestea vor fi în interiorul lui, dacă va avea o credinţă vie, statornică, şi se va păzi de grăirea de rău, mai cu seamă, atunci se va folosi şi din faptele monahilor, se va folosi din orice.

Spunea odată un monah: „Mergând spre mănăstire, m-am întâlnit cu un beţiv care s-a uitat la mine şi mi-a zis: Mă dispreţuieşti, aşa-i? Tu să nu faci ce fac eu. Mi-am spus atunci: iată un cuvânt de folos simplu pe care l-am luat de la un beţiv. Respectivul şi-a dat seama că greşeşte“.

„Să vedem în aproapele ceea ce este bun, că de răul lui şi el este sătul“

Dacă vom şti să discernem, să alegem, vom găsi cuvinte şi lucruri bune şi frumoase peste tot. Dar pentru aceasta e nevoie, mai întâi de toate, de echilibru lăuntric, e nevoie să fugim de judecată şi să vedem în aproapele ceea ce este bun, pentru că de răul lui, de părţile sale negative, şi el este sătul. De aceea, e nevoie ca în ziua de astăzi, societatea întreagă, şi în mod deosebit mass-media, să-şi schimbe directiva: să nu amplifice şi să evidenţieze doar răul, ci să scoată în evidenţă binele şi frumosul din om şi din societate. Când binele şi frumosul vor fi promovate, atunci şi societatea va deveni mai bună şi mai frumoasă. Dar atât timp cât promovăm numai ceea ce dezonorează şi degradează, întreaga societate va merge într-o cădere, se va degrada şi vedem prea bine că se degradează de la o zi la alta. Aşadar, să punem accentul pe valori, nu pe nonvalori.

„Sunt încă în satele noastre creştini foarte buni“

Părinte stareţ, aţi cunoscut şi mireni care să fie lumină pentru monahi?

Slavă Domnului, sunt în Biserică şi în satele noastre preoţi de mir şi creştini foarte buni de care îmi amintesc de multe ori cu evlavie; bunici, străbunici care şi-au cunoscut sfârşitul, care au dus o viaţă curată, de sfinţenie, întru frica lui Dumnezeu. Biserica şi societatea noastră nu sunt lipsite de aşa ceva. Că se împuţinează şi numărul lor e de la o zi la alta tot mai mic, aceasta o constatăm cu toţii. Însă, atât timp cât trăim şi ne mişcăm, atât timp cât în interiorul nostru există acel dor, acea tensiune lăuntrică şi dorinţa sinceră de a ne mântui, este un semn că sunt încă mulţi dintre noi, atât mireni, cât şi monahi, care vor să ajungă la măsura aceea a sfinţeniei, a trăirii lui Dumnezeu, a cunoaşterii Împărăţiei cereşti încă de aici.

Preacuvioase părinte stareţ, cum ar trebui să fie relaţiile dintre monahi şi mireni? Există anumite limite?

Monahul să se implice în viaţa de lume atât cât să nu se vatăme, iar mireanul să se folosească duhovniceşte de mănăstiri atât cât să nu vatăme viaţa lăuntrică şi buna rânduială a acestora. Dacă fiecare va ţine cont de acest aspect, atunci lucrurile vor fi bune, frumoase, curate şi, mai întâi de toate, credinţa şi valorile vor prospera.

Referindu-se la viaţa de obşte mănăstirească, părintele Arsenie Boca spunea că cel mai greu este să faci unul din mai mulţi. Sfinţia voastră, ca stareţ la o mănăstire precum e Putna, cum simţiţi aceste cuvinte?

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a îndemnat mereu la unitate. Nu este un lucru uşor; când intervin egoismul, interesele personale, atunci unitatea este greu de îndeplinit. Dar atunci când avem ochii aţintiţi asupra lui Iisus şi avem cu toţii un singur scop – binele comun, mântuirea, echilibrul, aşezarea lăuntrică -, atunci desigur că unitatea se poate realiza, se poate să faci din toţi unul, cum a spus părintele.

„Putna înseamnă mult pentru întregul neam românesc“

Vorbiţi-ne, vă rog, despre legătura sufletească a Mănăstirii Putna cu românii din Republica Moldova, dar şi cu cei din Bucovina de Nord. Care sunt necazurile şi bucuriile lor?

După cum bine ştim, Mănăstirea Putna adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Putna înseamnă mult pentru întregul neam românesc. Putna e Mecca noastră, a românilor, este altarul conştiinţei noastre naţionale, cum a spus Eminescu, este Ierusalimul neamului nostru românesc. Şi atât românii din Bucovina, partea ucraineană, cât şi din Basarabia şi din celelalte ţinuturi ale ţării noastre privesc cu mult drag către acest aşezământ şi, în mod deosebit, către faptele vrednice ale înaintaşilor. Pentru că noi nu ne întemeiem decât pe temelia înaintaşilor şi nu ne hrănim, nu ne tragem seva decât din rădăcina aceasta sfântă, din pământul acesta plămădit cu sângele sfinţilor noştri strămoşi şi cu truda, cu osteneala lor. Toţi românii simt lucrul acesta şi au nevoie să vină măcar o dată în viaţă să se închine la mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, să fie prezenţi aici, în Mănăstirea Putna.

Necazurile şi bucuriile românilor din afara graniţelor ţării noastre sunt multe, dorul lor după patria-mamă este destul de puternic, destul de viu, iar speranţele fraţilor noştri sunt mari. Prezenţa lor la serbările Mănăstirii Putna, la 2 iulie şi la 15 august, le arată dorul după patria-mamă, după ceea ce este românesc, după tradiţiile şi obiceiurile noastre, după slujbele noastre în limba română, după ceea ce este al nostru. Nădăjduim, cu darul lui Dumnezeu, ca aceste relaţii să se întreţină şi să se extindă tot mai mult. I-am invitat şi îi invităm pe toţi românii care vor să vină din afară; îi primim pe toţi cu drag şi cu inimă bună, căci Măria Sa, Ştefan, aşa a fost, deschis faţă de toţi, de aceea poporul l-a numit Părinte al său.

***

• Roman Ortodox in Franta: Merinde duhovnicesti de la Parintele Melchisedec Velnic, de la Manastirea Putna

Parintele Melchisedec Velnic, staretul Manastirii Putna, in vara anului 2012 a tinut un cuvant plin de invataminte duhovincesti unor tineri veniti sa-l cerceteze, flamanzind nu numai de cuvinte ceresti, ci si de a fi in prezenta unor oameni ce intrupeaza aceste cuvinte si invataminte crestin ortodoxe.

Parintele i-a poftit in cerdacul sau, de unde se poate vedea batrana Manastire Putna si, dupa binecuvantarea data fiecaruia, pomenindu-le numele cu caldura, a inceput sa depene invataminte despre smerita cugetare, despre smerenie si iubire, despre nejudecarea aproapelui si rabdare, despre cum sa depasim starea de nepasare sufleteasca – toate in duhul marilor si Sfintilor Parinti, si asa cum se poate vedea in cele ce urmeaza.

Despre smerita cugetare

[…] Sa stiti, Parintele Iulian de la Prodromu, un om deosebit, bun, duhovnicesc, la care m-am dus pentru un cuvant duhovnicesc, a iubit smerita cugetare. La fel si Parintele Dionisie de la Colciu – la care m-am dus prima data in `93, mai apoi in `97, si pe urma in 2003. Am fost la Parintele Dionisie si aveam o multime de probleme. I-am spus: “Parinte nu mai am rabdare, parca nu ma mai inteleg cu obstea. Stiti asa, sunt Parinti care vor permanent ceva mai mult. Ca toti fug de ascultare, de taierea voii, vor sa se roage, sa aibe Rugaciunea lui Iisus dar fara smerenie – ceea ce nu se poate“. Si i-am spus: “dati-mi un cuvant despre rugaciune“. Si mi-a spus doua cuvinte despre rugaciune care a legat-o imediat de smerenie. Zice: “rugaciune fara smerenie nu exista. Noi monahii trebuie sa dobandim smerita cugetare“. Si mi-a vorbit vre-o zece-cincisprezece minunte despre smerita cugetare: ce este smerita cugetare – care este o harisma data de la Dumnezeu. Pe el l-am auzit prima data spunand ca aceasta este o harisma. Si din smerita cugetare le dobandim pe toate celelalte. Si cand ma mai supar cu un calugar, si nu vrea sa faca ascultare, stiti, asa, ii pun cuvantul Parintelui Dionisie. Zice: “daca ai smerita cugetare ai toate bunatatile“. Si daca ai smerita cugetare nu mai gasesti pricina la nimeni, nici la conducator, nici la staret, nici la absolut nimeni. Zici ca traiesti intr-o permanenta bucurie si tot binele din lume il pui pe seama bunatatii lui Dumnezeu, iar tot raul din lume il pui pe seama pacatelor tale, si in felul acesta nu mai ai timp sa judeci, iar cine nu judeca nu va fi judecat.

Parintele Iachint Unciuleac:
“oamenii se iubesc cand se cunosc si se cunosc cand se iubesc“

Parintele staret Iachint avea un cuvant. Aici la Putna, a fost staret inaintea mea Parintele Iachint Unciuleac timp de cincisprezece ani, din 1977 pana in 1992, iar ca vietuitor al Manastirii a fost din 1956. A intrat la Sihastria si a venit la Putna, trimis de Mitropolitul – pe atunci – Iustin. (Era Patriarh Iustinian, care voia o reorganizare a manastirilor. Pe Patriarhul Iustinian nu-l putem invinui ca ar fi facut ceva impotriva Bisericii si a monahismului, caci el a sprijinit Biserica si monahismul cat a putut de mult.) Si Iustinian, in plin comunism, voia sa reorganizeze manastirile. Si l-a trimis de la Sihastria pe Parintele Dosoftei Morariu – poate nu ati auzit de el: un mare Parinte si carturar, mare teolog, dar mai intai de toate un mare traitor, care era si bun prieten de calugarie, si frate, cu Parintele Cleopa. Si el a fost trimis de la Sihastria la Slatina, si de la Slatina a fost trimis la Putna. Parintele Dosoftei Moraru a fost ca staret, iar Parintele Unciuleac ca vietuitor, si ei toti au venit ca sa reorganizeze Putna. Si Parintele staret Iachint ne spunea acest cuvant – ca de-aici am plecat -, zicea ca: “oamenii se iubesc cand se cunosc si se cunosc cand se iubesc“.

“Rabdare fara smerenie nu exista, nici dragoste fata de aproapele iarasi nu exista fara de smerenie”

Un crestin ortodox acolo unde este el atrage darul, bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, prin tot ceea ce face acolo, prin viata lui, prin cumintenia lui, prin seriozitatea lui, prin demnitatea lui. Desigur daca nu le are, tot din cand in cand mai vine cate o vorbuta care-l mai trezeste.

Rabdare si iar rabdare! Dar rabdare fara smerenie nu exista, nici dragoste fata de aproapele, iarasi, nu exista fara de smerenie.

Este un cuvant din Pateric. Mai intai de toate ma prinsese grija ca nu ploua. Si uite, vezi, ca e o situatie grea in intreaga tara. Si zic: “Doamne, da-mi si mie un cuvant“. Si deschid Patericul si vad un cuvant de la un Parinte de acolo. Zice ca au plecat niste Parinti de la o manastire la alta. Si noaptea, cand a vrut sa iasa un pic pana afara, unul din fratii care erau veniti si caruia ii era frig, a vazut pe un Parinte ca avea doar o rogojina. Si jumatate o pusese pe dedesubt si jumatate pe deasupra. Si tremura tot de frig, si se ruga cu voce tare. Zicea: “Doamne iti multumesc ca nu sunt in temnita, ca nu sunt cu picioarele in butuci, ca pot sa ies si sa le misc. Multumescu-Ti pentru toate acestea pe care mi le-ai dat“. Si, acesta care aude, se duce si ii cheama pe toti fratii si le spune pentru folosul lor: “sarac fiind avea numai o rogojina si cu toate astea multumea lui Dumnezeu“.

Si asa mi-a dat Dumnezeu raspuns: in toate sa multumim lui Dumnezeu, fara cartire, caci cat ne da Domnul atata e bun. Si acesta a fost cuvantul 14 despre rabdare. Si, in cuvantul 16, tot acolo, din capitolul despre rabdare, a fost intrebat un Parinte: “Parinte cum de nu te-ai trandavit niciodata-n viata ta?“. Si el spune: “m-am straduit ca permanent sa am inaintea ochilor moartea“. Adica in fiecare zi sa cugeti la moarte. Si, avand cugetarea la moarte, sigur ca atuncea nu mai ai timp sa trandavesti, pentru ca atuncea timpul este pretios. Timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu e pretios. Cat e? De aici pana aici. Stiu cand m-am nascut, dar nu stiu unde e finalul, deci nu e timp de pierdut, nu-i timp de trandavie.

Sfaturi de la Parintele Zaharia Zaharou
cand intram in nepasare sufleteasca, in nelucrare

Parintii nostrii de alta data spuneau ca cei care vroiau sa devina monahi erau obligati sa cunoasca Evangheliile pe dinafara. De ce? Pentru ca cuvintele Evangheliilor sa fie cuvintele lor. Iar Parintele Zaharia Zaharou, ucenicul Parintelui Sofronie de la Essex, a fost pe aici prin toamna, anul trecut [2011], si, dupa aceea, noi i-am trimis niste intrebari. Si cineva i-a pus intrebarea: “Atunci cand intram in nepasare sufleteasca – in nelucrare adica -, intram intr-o stare de necredinta, si vedem ca ne ducem la spovedanie si spunem: Parinte nu mai simt nimic, sunt atat de impietrit, atat de nepasator, ce sa fac?“ La o astfel de intrebare Parintele Zaharia Zaharou raspunde:

Mai intai de toate primul leac este smerenia. Hristos, ce ne-a spus prin gura Apostolului Petru? Zice: “Dumnezeu celor smeriti le da har, iar celor mandri le sta impotriva“[Iacov 4, 6; vezi şi Proverbe 3,3 4; I Petru 5,5].

Al doilea, zice: “sa citim Sfintele Evanghelii pana ce cuvintele Evangheliei devin cuvintele nostre“. Si eu cand am auzit cuvantul asta m-am dus cu gandul la primii Pariniti, Parintii nostrii de altadata care nu depuneau voturile pana nu cunosteau Evangheliile pe dinafara. Pana ce cuvintele Evangheliei devin cuvintele tale – adica iti vin de la sine, traiesti cuvantul. Si-ti da Dumnezeu cuvantul de fiecare data, iti da un raspuns. Ai o incercare, o ispita, si Dumnezeu iti da cuvantul cum sa procedezi.

Al treilea lucru, zice Parintele Zaharia, este rugaciunea “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul“, si sa zici asta din toata inima. Si chemand numele Lui, Hristos devine realitate, prezenta vie, vine si te asculta. Si asa este. Strigi o data, strigi de doua ori, si nu se poate ca Hristos sa nu vina, sa fie prezenta vie, reala, inlauntrul nostru.

Si ultimul este spovedania si impartasania, comuniunea cu Hristos euharistic. Stiti cuvantul Sfantului Teofilact al Bulgariei, care zice ca atunci cand trupul tau se face una cu Trupul Lui, zice ca toate ale tale se sfintesc. Si asta s-o facem cu smerenie, cu pocainta si cu binecuvantarea duhovnicului, ca daca e binecuvantarea Preotului nu-i bai. Si stiti ca e intrebarea: daca sa te impartasesti des sau rar. Si raspunsul este: “sa te impartasesti ori de cate ori iti spune duhovnicul“. Asta e cel mai bun raspuns.

Daca judecam si daca mai tinem minte si raul atunci este chin sufletesc

A te smeri inseamna sa-ti infrunti vointa ta, ca asta inseamna a te smeri. Zice un Parinte la Pateric: “uite, in timpul rugaciunii mi s-a intamplat asta si asta“. Parintele asculta pe ucenic si zice: “da, daca nu te pui pe tine mai prejos decat toata zidirea, n-ai facut nimic“. Cel mai usor putem scapa de mandrie, nejudecand. Sa nu judecam. Prima data sa ne pazim de judecata. Daca judecam si daca mai tinem minte si raul atunci este chin sufletesc. Daca te-ai lasat biruit de astea doua, de judecata si de tinerea de minte a raului, atunci – iertati termenul -, te calaresc toti dracii.

La Emilianos Simonopetritul se gaseste un cuvant foarte frumos in Cateheze, Vol. I despre usuratatea silintei si silinta usuratatii, dar sa-l citesti dupa ce te-ai spovedit, ca e o invatatura foarte adanca. Dumnezeu e atat de aproape, e atat de accesibil, e langa noi, e in noi, dar numai noi nu stim cum sa lucram.

“Sa ne straduim in fiecare zi sa facem din viata noastra o sarbatoare”

Sa pazim Poruncile lui Dumnezeu si sa avem inima buna. Paganii din fire fac cele ale legii. Sa alegem de fiecare data ce este bun si sa ne straduim in fiecare zi sa facem din viata noastra o sarbatoare.

Asa spunea Parintele Arsenie: “sa facem din viata noastra o zi de sarbatoare“. Si asa este. Viata noastra este atat de frumoasa in Hristos si noi facem calvar din ea prin neatentia noastra, prin neluarea aminte. Si ne lasam biruiti de diferite prostiute, lasam sa intre nintica dusmanie, nintica ura, nintica tinere de minte a raului, asa, nepaza mintii, si pierdem toata bucuria intalnirii cu Hristos. Si e atat de frumos cand esti cu Hristos, nu-i asa?! Sa paziti buna randuiala, ca daca paziti buna randuiala o sa fie viata voastra o sarbatoare.

Si in fiecare zi sa stiti sa faceti o bucurie cuiva. Si daca am stiut sa fim o bucurie pentru cei din jur, atunci si Hristos se bucura de noi.

“Daca ne smerim un pic avem arme, caci smerenia este cea care rezolva toate”

Vrasmasul lupta. Arme avem. Daca ne smerim un pic avem, caci smerenia este cea care rezolva toate. Una din virtutile pe care ortodoxia de astazi o ocoleste, este importanta lacrimilor. Este o carte care se numeste Teologia lacrimilor sau plansul la Sfintii Parinti. Cat de important si cat de frumos este tanguirea aceea, frangerea inimii. Daca reusesti sa ajungi la acea plangere, e o astfel de stare cand nu poti sa tii minte raul.

Viata noastra este usoara si Hristos nu ne cere mult, ne cere putin. E greu cand e mandrie, inchipuire de sine, slava desarta si cand ne lasam biruiti de judecata, de tinerea de minte a raului. Atuncea intr-adevar, jugul este greu, povara este grea, dar atata timp cat te smeresti si ai smerita cugetare, Dumnezeu iti ajuta si cu Hristos este usor. Nu-i asa? El ne-a spus: Luati jugul Meu ca este bun si povara mea este usoara. Care-i jugul lui Hristos?

E un Parinte care a fost intrebat: “dar ce-i smerenia?“. Si el a spus: “a, pai, ca sa vorbim despre smerenie trebuie sa vorbim despre Hristos – ca asa spune Sfantul Isaac Sirul -, iar ca sa vorbesc despre Hristos trebuie sa vorbesc despre smerenie“. Spune Sfantul Isaac Sirul ca “smerenia ne-a adus-o Hristos din cer“, si atuncea, stiti foarte bine de la Sfintii Parinti care este vesmantul dumnezeirii: smerenia.

Ce-nseamna jertfa? Sa te jertfesti pentru aproapele, sa iesi din egoismul tau, sa iesi din mediul tau. Si ca sa iesi din mandrie, prima data sa incerci sa te vezi pe tine, sau daca ai vazut o greseala la aproapele, cum ne invata Sfintii Parinti, sa spunem: “astazi a gresit el, se va cai si se va mantui. Maine voi gresi eu, nu voi mai avea timp de pocainta si ma voi osandi. Care-i mai rau? El sau eu? Eu!“ Si in momentul acela cand ti-ai pus moartea inaintea ochilor si te-ai gandit asa, atuncea iti piere cheful de a judeca pe cineva. Asta e un prim pas, un exemplu, si daca ne sarguim, sa ne silim. Nu este greu.

Inger pazitor si bucurie! Sa ne straduim sa-L avem pe Hristos cu noi si atunci va fi viata noastra o sarbatoare si pentru cei din jur va fi o bucurie.

Cititi si: