Actualizat. PAUL GHERASIM, “batranul frumos”, traitorul ortodox si pictorul Cuvantului, A PLECAT SA-L VADA PE CEL NEVAZUT. Restituiri video

• Iulian Capsali: Dom’ Paul

Raiul s-a mai împodobit cu un cristal: Paul Gherasim, pictor, om de cultură, creator de şcoală de gândire. Nu exagerez deloc, acest om avea un sistem foarte coerent de gândire, limpede, iconic.

Era mentorul grupului “Prolog”, unde artişti importanți, foarte diferiţi stilistic şi temperamental, erau angrenaţi în căutări comune, dar care, evident, dădeau rezultate foarte diverse, complementare.

A fost un om net, cald, autoritar şi înţelept. Nu suportă excesul şi exaltarea eului, fapt care pare ciudat azi, pentru că modernitatea îşi clamează libertatea de a exploata excesul şi de a crea scandal, mai ales în artă.

Nu a existat expoziţie importantă unde artiştii să nu-l fi chemat ca să le panoteze lucrările: avea un dar de la Dumnezeu de a şti să le AŞEZE acolo unde aveau cel mai mult de spus.

A fost înmormântat astăzi, în preziua urcării pe muntele Tabor a Domnului cu cei trei ucenici, viitorii apostoli, care au fost martorii Luminii celei necreate, mai strălucitoare decât Soarele.

Aici aveţi unul dintre ultimele interviuri, realizat de Razvan Bucuroiu, cu un om care a ştiut să se dăruiască Bisericii, livrându-se total crezului sau: acela că Omul a fost creat ca să se îndumnezeiască.
Eu cred că lui Dom’ Paul – cum îi spuneam între prieteni – acest demers i-a reuşit.

Dumnezeu să-l aşeze în corturile drepţilor!

• Lumea credintei:

Pictorul Paul Gherasim: „În clipă clipeşte nesfârşirea…”

Domnul Paul Gherasim (n. 25 iunie 1925) este una dintre cele mai emblematice şi misterioase figuri ale artei româneşti îmbisericite. A studiat desenul cu pictorul Nicolae Dărăscu, iar pictura cu Jean Alexandru Steriade, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, între anii 1943 şi 1947. Din anul 1946 a participat la principalele expoziţii oficiale. Prima expoziţie personală a avut loc în 1966, la Galeria „Galateea”. În 1985 întemeiază Grupul „Prolog”, împreună cu Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv şi Constantin Flondor. Expoziţiile acestui grup au stârnit un viu interes, dar şi aprinse comentarii ale acelora care văd arta doar ca o formă de expresie a unui om orizontalizat, animat numai de propriul lui talent…

Domnule Paul Gherasim, vorbiţi adesea despre marii, importanţii iconari din spaţiul liturgic românesc, dar lumea se dă în vânt tot după Tattarescu. Şi preoţilor, şi credincioşilor le place foarte mult pictura lui. Până la urmă, care e deosebirea între ce a pictat Tattarescu şi ce a zugrăvit Pârvu Mutu?

Despre aşa ceva am mai vorbit eu o dată, îndemnat de Dan Hăulică de la Academia Română. Trebuie să mă străduiesc să dau un răspuns de care să răspund, să răspund de el.

Aceşti pictori laici, care vin din şcoala laică – Tattarescu, Mirea –, care au pictat biserici, nu erau pictori pregătiţi pentru pictură bisericească. Începutul lor ca pictori de biserici a fost pe vremea când în Biserică a pătruns cu viclenie, cu viclenia celui rău, secularizarea…

Acestor pictori li s‑a îngăduit enorm! La un moment dat, numele lor a ajuns atât de cunoscut încât aproape devenise mai important decât ce pictau sau chiar cum pictau ei. Deveniseră pictorii de „tradiţie” ai Bisericii, aşa de cunoscute erau numele lor – pentru că numele lor erau în muzee şi au ajuns, iată, în biserici. Au făcut un lucru nelalocul lui, călăuziţi de un duh rău, că au ajuns să picteze peste pictura veche din biserici; au stricat pictura veche, au acoperit‑o şi au pictat peste. Sunt destule biserici vechi acoperite de pictura lor.

Dar ce nu e în regulă, până la urmă, cu pictura lor? Credeţi că nu aveau talent, sau nu aveau credinţă? Unde erau ei deficitari?

Am spus că pictura lor nu are nimic de‑a face cu Biserica. Ei au ajuns să picteze prin înşelăciune.

Problema cu talentul se desface, pentru că atunci ar trebui să vorbim despre locul lor între pictorii laici ai ţării şi nu sunt de valoarea unor pictori precum Grigorescu, Andreescu sau Luchian. Iar în ce priveşte credinţa, doar Dumnezeu ştie dacă aveau, eu nu ştiu.

Totuşi, lumea apreciază pictura lor. De ce oare?

Aţi rostit cuvântul „lume”. Ce ştie lumea?! În lume oamenii sunt diferiţi după chip, după voce, după simţire. Dumnezeu a binecuvântat pe om cu daruri, şi omul este liber. Dumnezeu a lăsat omul cu un dar pe care să îl ducă la împlinire. Ei, e foarte greu aici, şi dacă suntem ridicaţi pe o treaptă unde sunt lucruri foarte greu de deosebit, se cere un dar al deosebirii, care e unul dintre cele mai mari daruri. Aşa că a vorbi despre lume şi despre ce apreciază lumea nu are nici o semnificaţie…

Îmi place ce mi‑aţi spus şi mi se pare că aşa este. Cu toate astea, există un gust public, sau o majoritate care apreciază un lucru anume…

Aţi rostit iarăşi un cuvânt foarte greu: gust. Păi, cel mai greu se ajunge la gust, cel mai greu… Ca să poţi să ajungi să deosebeşti lucrurile şi, mai ales când e vorba de cele importante, să dai dovadă de subţirime, atunci trebuie să ai o educaţie specială, aceea e cea a gustului. Înainte de a vedea, este acest simţ al gustului şi ţi se cere să guşti: „Gustaţi şi vedeţi” – nu spune aşa Scriptura? „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.” Aşa e. Dar, ca să ajungi la a gusta am spus mai înainte că este foarte greu. Înainte de a gusta, cu alte cuvinte de a avea gust, nu poţi nici să vezi cu adevărat. Aici se află răspunsul.

Aşadar gustul nu e un dar, gustul este un simţ pe care îl lucrezi, pe care îl antrenezi, pe care îl educi?

Toate sunt daruri. Nimic nu poţi să faci fără ajutorul lui Dumnezeu. Când ai ajuns să ai acest dar – iată darul credinţei: fără această lumină a darului credinţei nu poţi să vezi.

Acum sigur că lucrurile ar trebui privite atât în legătură cu credinţa, cât şi cu înţelegerea la care ajunge cineva şi în aşa‑zisa cultură – aşa‑zisa cultură, pentru că adevărata cultură este, după mine, lumina Bisericii.

Bine, dar astfel, între toţi intelectualii pe care îi avem acum, foarte puţini ar intra în această „ceată”.

Eu nu vreau să mă leg de vieţile oamenilor. Dumnezeu ştie, şi ei ştiu ce îi atrage mai mult. Dacă i‑ar atrage credinţa, şi‑ar revedea fiecare viaţa, cum mi‑am revăzut şi eu viaţa, că doar am trăit prin păcate, şisuferinţa pe care o am acum este o povară a păcatelor mele.

„Nu ne întoarcem la credință; credința e tot timpul înainte, e înaintea noastră, nu e în urmă”

Păcatele mai mari pot fi corectate spre sfârşitul vieţii? Mai există posibilitatea asta de a întoarce, cumva, situaţia?

În orice clipă Dumnezeu ne aşteaptă. Dumnezeu ne aşteaptă şi Dumnezeu e întotdeauna înainte, ne aşteaptă. Nu ne întoarcem la credinţă; credinţa e tot timpul înainte, e înaintea noastră, nu e în urmă.

Vorbim despre cum e Dumnezeu, despre cum e El în viaţa noastră. Cum facem asta?

Nu discut eu cum e Dumnezeu. Dumnezeu e nesfârşit de bun, nesfârşit de milos şi mila aceasta a Lui acoperă tot. Noi când ne rugăm asta cerem tot timpul: milă, ai milă Doamne!

O simţiţi în viaţa dumneavoastră?

O, o simt concret. Dacă nu aş simţi, nu L‑aş avea pe Dumnezeu înaintea mea.

Mila lui Dumnezeu ne mângâie, sau ne arată cât suntem de mici şi de slabi şi de firavi?

Mila arată, de fapt, valoarea, însemnătatea iubirii. Dacă iubirea nu e însoţită de milă, nu e luminată de milă, atunci se poate ajunge la o înţelegere greşită a iubirii.

Domnule Paul Gherasim, oamenii mai în vârstă mai au acest sentiment al dragostei atât de puternic?

Nu contează dacă eşti în vârstă sau eşti tânăr! Tinereţea o avem toţi, am trăit‑o toţi. Sunt tineri care au ajuns înaintea unor bătrâni la credinţă; aici e taină mare. Clipa, clipa e mai importantă decât anii, zilele şi secolele. În clipă clipeşte nesfârşirea…

În viaţa dvs. aţi avut şi clipa despre care vorbiţi?

Nu am să vorbesc despre o clipă, am să vorbesc despre aceste clipiri, care sunt momente de intuiţie, care sunt rare de tot. Eu lucrez mult cu intuiţia şi cu inspiraţia.

Interviu realizat de Răzvan Bucuroiu
Foto de Marius Pandele

• Editura Doxologia: Paul Gherasim, unul dintre marii pictori contemporani români, a plecat la Domnul astăzi, 3 august 2016, la vârsta de 91 de ani

Pictorul Paul Gherasim s-a născut pe 25 iunie 1925, în localitatea Botești, județul Suceava. Acesta a studiat inițial desenul cu pictorul Nicolae Dărăscu, iar între anii 1943-1947 a studiat pictura cu profesorul Jean Alexandru Steriade, în cadrul Academiei de Arte Frumoase, din București. Începând cu anul 1946 a participat la numeroase expoziții de artă, atât personale, cât și colective.

În 1985, Paul Gherasim a întemeiat Grupul Prolog, împreună cu Horea Paștina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv și Constantin Flondor. Despre acesta Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Prolog înseamnă, în limba greacă, primul cuvânt. El deschide calea pentru înțelegerea lucrărilor prezentate. Am putea spune că fiecare pictură sau colecţie de picturi este un început în pătrunderea puterii și gândirii creatoare a lui Dumnezeu cel infinit. Căci nimic nu este fără Dumnezeu. Caracteristica principală a Grupului Prolog, în toate variantele sale, este spiritualitatea. O spiritualitate indefinită, stăruitoare, care parcă învăluie imaginea, emanând din ea”.

De-a lungul carierei sale, Paul Gherasim a obținut numeroase premii, dar și distincții, dintre care amintim: Premiul Revistei „Arta” (în 1972); Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici (în 1979); Premiul „Ioan Andreescu”, al Academiei Române (în 1995): Ordinul „Steaua României”, în Grad de Comandor (în 2001) sau Crucea Patriarhală, Distincție acordată de Patriarhia Română (în 2002).

Despre creația sa, marele pictor spunea într-un interviu că: „Nimeni nu poate să întreacă o pasăre cum cântă și nimeni nu poate să întreacă ceea ce a lăsat Dumnezeu… vederea spre descoperire. Noi, pictorii, transpunem această frumusețe, dar respectăm măsura”, dar și că „Străvezimea frumuseții lui Dumnezeu e în fiecare semn al Creației sale, iar pictorul așteaptă în fața unei pânze albe să descopere, în tăcere, o urmă de pictură”.

Anul acesta a publicat la Editura Doxologia, a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, albumul de fotografie „Urma Sfântului Apostol Andrei”. Tot la editura ieșeană sunt în curs de apariție alte două volume sub semnătura pictorului Paul Gherasim: „Ștergerea urmelor” și „Biserica lui Hristos”.

Privegherea (miercuri și joi) și slujba de înmormântare (vineri, 5 august, ora 11.00, după Sfânta Liturghie) vor avea loc la Mănăstirea Stavropoleos din București.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu drepții Săi!

• EvZ:

Doliu în cultură! Ultimul tablou semnat de maestrul Paul Gherasim

Paul Gherasim şi-a transformat viaţa într-o misiune marcată de tradiţii, de Dumnezeu şi de satul pe care nu l-a uitat niciodată. A transmis prin picturi cu sensibilitate și sinceritate, iar când misiunea lui a ajuns la final a subliniat mesajul pe care a înţeles că trebuie să-l transmită tuturor: „Nimeni nu poate să întreacă ce a lăsat Dumnezeu”

Paul Gherasim s-a stins din viaţă ieri, la vârsta de 91 de ani. A lăsat în urmă sute de învăţăminte şi opere de artă prin care exprimă din taina darului dumnezeiesc.

[…]

Paul Gherasim: „Nimeni nu poate să întreacă ceea ce a lăsat Dumnezeu!”

Maestrul Paul Gherasim a împlinit, la 25 iunie, 90 de ani. Ne-a primit la o zi după ce a sărbătorit, la biserica Stavropoleos, Sfinții Petru și Pavel și, tot la o zi, după finisajul expoziției „90×30 PROLOG”, de la Galeria Romană, din București. A fost o întâlnire între două suflete. Unul, preaplin de frumos și perfecțiune, celălalt, însetat să primească o frântură din frumusețea lumii.

– Evenimentul zilei: Ce ați făcut ieri la biserică?

– Paul Gherasim: Am mers la Liturghie, spre sfârșit. După aceea, a fost o agapă, acolo la mănăstire.

– Vin mulți tineri la biserică?

– Vin. Sunt tineri foarte… deosebit de credincioși.

– Asta ne face legătura cu povestea dumneavoastră. Mereu amintiți de copilărie, de satul dumneavoastră, de tradiții și de Dumnezeu. V-am întrebat de tineri pentru că, spuneți dvs., sunt foarte credincioși.

– Sunt mai credincioși decât părinții lor. Mult.

– Vin la dvs. Despre ce discutați, despre artă sau despre Dumnezeu?

– Arta… Ce artă? Eu vorbesc despre pictură, nu despre artă. Arta e un domeniu întins, așa. Se amestecă cu altul. Face parte dintr-un domeniu mai larg, care se numește cultură. Acolo sunt mai multe domenii. E și literatură, și arhitectura, și muzica și toate celelalte. Uneori, dacă vin oamenii din aceste alte domenii cum ar fi, să zicem, muzica, vorbim. Eu, bineînțeles că rămân în curtea mea. Nu intru în curtea altuia, pot să mă uit peste gard doar. Și altul la mine, dar nu intrăm în curtea celuilalt.

– Ați pictat sau pictați ascultând muzică?

– Când eram mai tânăr, da. Acum ascult cântec de păsări. Am aici discuri: cântare de păsări sau cântare psaltică. Asta ascult. Dar nu când pictez, nu.

– De ce vă amintește cântecul păsărilor?

– De Creația Lui Dumnezeu.

– Tinerii vin la biserică. La tinerii de astăzi observați această plăcere de a ține tradițiile sau de a se bucura de amintirea acestor tradiții și a copilăriei lor, așa cum faceți dumneavoastră?

– Cei tineri au cunoștințe, să zic, despre ceea ce bine ați numit tradiții. Au cunoștințe din citite, sau din lecturi, sau din auzite. Pentru că, în ziua de astăzi… urmele tradiției sunt, știu eu, în condiția de a se pierde. Și dacă se mai păstrează ceva, acelea nu mai înseamnă tradiția în adâncul și în adevărul ei, ci ele sunt obiceiuri. În locul tradiției propriu-zis, astăzi mai sunt obiceiuri. În obiceiuri sunt amestecate multe eresuri.

– Omul, mai de demult, trăia viața așa. Noi, cei de astăzi, mai degrabă le privim ca pe ceva… să fim la modă. Ții obiceiurile doar ca să fii în rândul lumii…

– Obiceiuri, cum ați spus. Nu mai e vorba despre tradiții. Tradiții spunem noi. Se încearcă, oarecum, formal, ca în rândul acestor obiceiuri să mai introducă și amintiri din tradiții, dar mai mult ca formă, nu ca trăire. Țăranul român… el făcea parte din tradiție. Tradiția era el, era în el, în adâncul lui. Tradiție înseamnă și credință. În obiceiuri, repet, e și mult amestec de superstiție, de eresuri.

– Am fost aseară la finisajul expoziției. M-am oprit prima oară la „Floare de măr”. Vreau să vă întreb dacă floarea de măr poate fi considerată un simbol al Grupului Prolog?

FOTO: „Floare de măr”, Paul Gherasim, 1985

– Chiar cu asta a și început Grupul Prolog. În ce fel a început? Eu am mai vorbit despre asta. Grupul acesta s-a format în urma unei întâlniri a noastre, a patru sau cinci pictori, într-o grădină. Am spus noi să mergem într-o grădină, când înfloresc merii. Să prindem tocmai momentul acela când înfloresc merii. Și asta s-a întâmplat la Tescani. Am ajuns acolo și a doua zi, chiar, neam prezentat, ne-am întâlnit în grădină sub merii aceia în floare. Și am început să desenăm ramuri, muguri, flori de măr. Și meri, chiar, mai rar în întregime. Pomii, mai rar. Așa a început. Nu se știa ce va urma, că va urma o grupare. Și după ce am încheiat noi, să spunem, lucrul acolo, unul dintre colegi a propus „Facem o expoziție”. Eu m-am opus. Am spus: „Bine facem o expoziție cu așa ceva, dar lumea – care vor fi chiar colegii de breaslă care vor intra în expoziție – își va pune întrebări: „Ce-i cu oamenii aceștia?!”, că deja eram cunoscuți ca pictori. „Ce i-a apucat acuma!? Ce fel de expoziție fac ei, aicea? Cu ce?”. Și se putea întreba: „Ce-i asta, e o sfidare, e o naivitate așa de mare această expoziție copilărească?”. Cum spuneam, eu, la început, m-am opus. Dar ceilalți au cam înclinat. Până la urmă, pentru că erau majoritatea, am acceptat și eu. Și am făcut expoziția. Am zis noi s-o facem sub semnul Sărbătorii Crăciunului, adică să fie ca un colind de Crăciun, „Florile dalbe, flori de măr”. Și așa am conceput expoziția. A fost în preajma Crăciunului. Și în fiecare an, după aceea, ne făceam o expoziție în preajma Crăciunului. Dar, încet, încet, n-au mai fost numai flori de măr, am început să expunem pictură de-a noastră. Cu toate că noi ne cunoșteam, am expus la prieteni, așa, și am expus lucruri care nu distonau cu ceea ce am spus în prima expoziție. Și aproape an de an făceam această expoziție. De Crăciun.

– Și acum, după atâția ani, după 30 de ani, floarea de măr mai emite sau vă mai provoacă aceeași bucurie ca atunci?

– Probă că în expoziția de acum ați întâlnit urmele acesteia. Noi am făcut acum o expoziție ca o retrospectivă, așa. Și ați văzut că floarea de măr nu a lipsit.

– În expoziție am văzut lucruri ale dumneavoastră – plecând de la floarea de măr… pe urmă, lucrări ale dumneavoastră foarte spiritualizate. Merg spre Dumnezeu, așa…

– Da… spre natură, spre Creația Lui Dumnezeu. Pentru că natura este inspiratoarea noastră, a pictorilor și a muzicienilor, pentru că păsările acestea, pe care eu le ascult aicea, sunt la fel pentru muzicieni, pentru compozitori. Sunt inspiratoare. Nimeni nu poate să întreacă o pasăre cum cântă și nimeni nu poate să întreacă ceea ce a lăsat Dumnezeu… vederea spre descoperire. Noi, pictorii, transpunem această frumusețe, dar respectăm măsura.

– Ce ați descoperit după atâți ani de „privit”, la ce concluzie ați ajuns dvs privitor la această Creație a Lui Dumnezeu, la această lume pe care ați privit-o și ați pictat-o?

– Creația Lui Dumnezeu este cartea deschisă a pictorului. E o mare carte natura. Pe care o tot deschizi, o tot deschizi și tot ai de citit. În ea descoperi încontinuu frumusețea. Și natura, prin frumusețea ei, se îndreaptă spre frumusețea nevăzută. Dumnezeu a lăsat în jurul nostru, spre bucuria noastră, a lăsat natura, dar aceasta este lumea văzută. Și pe lumea aceasta văzută, prin darul credinței, Dumnezeu îndreaptă credința spre cele nevăzute. Spre credință. Asta… Spre darul credinței.

– Revenind la tinerii din biserică. În momentul acesta se fac presiuni asupra noastră, asupra popoarelor mici, există această „nouă religie”(să mă iertați!), a globalizării. Toți… la fel.

– În fond, întrebarea aceasta are tâlc. Sigur că trăim în lumea aceasta care e așa cum este. Și lumea aceasta este o lume condusă de ideologie. Însăși cultura și arta de astăzi sunt conduse de ideologie. Nu mai sunt sub lumina credinței și a tradiției, ci a ideologiei. Asta e politica. Politica este ideologie. Există politică în cultură, în artă și așa mai departe. Și asta-i lumea care e condusă de politic.

– Putem scăpa?

– Aici e altceva. Fiecare scapă după cum este luminat de conștiința lui. Aici e altceva. Pentru că avem de ales între viața aceasta a lumii care ne conduce așa spre ce ați vorbit mai înainte, lumea aceasta a globalizării. Globalizarea este exact, cum să spun eu, o antinomie a tradiției, a credinței. Pentru că ea ne conduce spre altceva, de fapt, decât era tradiția. Tradiția avea în vedere salvarea sufletului, astăzi omul găsește că se salvează în viață prin bani. Banul e religia omului de astăzi.

– Cum să scăpăm de asta. Cum i-ați sfătui pe tineri, ce le-ați transmite?

– Ce să-i sfătuiesc? Eu nu sunt un predicator al Bisericii. Eu sunt un pictor și eu pot să vorbesc numai despre experiența mea. Eu am trăit la țară, eu sunt copil de țăran, sufletul meu e un suflet de țăran. De aia eu sunt un om al tradițiilor, în continuare. Am trăit, când eram copil, tradiția în plinătatea ei, pe câmp, cu oile, cu vacile, cu plugul, cu ciocârlia deasupra noastră când eram la arat. Și am trecut printr-o istorie care e o istorie condensată, ca o sinteză a istoriei mele. De acolo, eu m-am trezit în perioada asta a Internetului. Așa că la mine este o istorie a mea, care cuprinde, ceea ce tinerii, săracii… De fapt, nimeni nu a avut o experiență ca a mea în lumea asta, de când e lumea asta… ruptura s-a petrecut în ziua de astăzi, ruptura cea mare.

Expoziția „90×30 PROLOG”, la final

Expoziția „90×30 PROLOG”, care a umplut de bucurie sufletele iubitorilor de pictură, s-a închis. Finisajul a avut loc pe 29 iunie, de ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel. O zi simbolică. Tot la o zi simbolică a și fost vernisată, la data de 23 aprilie, de Sfântu Gheorghe. Expoziția a fost organizată cu ocazia aniversării a 30 de ani de la fondarea Grupării Prolog de pictorii Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paștina, Christian Paraschiv, Mihai Sârbulescu, și a primei expoziții „Floare de măr”, deschisă în decembrie 1985, la galeria Căminul Artei București. În cele cinci săli ale galeriei au expus membrii actuali ai grupării – Paul Gherasim, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Horea Paștina, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv, Mihai Sârbulescu, împreună cu prietenii care i-au însoțit în timp – Afane Teodoreanu, Vasile Varga, Gheorghe Berindei, Florin Niculiu, Ion Nicodim, Octav Grigorescu, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Dan Mohanu, Andrei Rosetti.

Povestea nașterii Grupării Prolog ne-a spus-o maestrul Paul Gherasim, în interviu. O prietenie imensă, între pictori cu o dragoste, până la ultima fibră, pentru natură. Natura, Creația Lui Dumnezeu. La finisaj, în mod ciudat, plutea o stare de emoție ca și când urma să se deschidă expoziția. Artiștii, gazdele, vizitatorii-prieteni priveau, și priveau, și priveau lucrările ce spuneau, pentru a câta oară, povestea mângâiată de penel. „Totul a început de la o floare de măr”, ne spune și maestrul Horia Paștina. Privim împreună lucrările sale, acoperite, parcă, de un abur misterios, ce te obligă să întârzii lângă tablou, să privești mai atent, să scormonești și să treci dincolo de simpla culoare. Aici, orice tușă e ca o piatră ce ajută la zidirea poveștii. Ne oprim, apoi, în fața „Fulgului de nea” al maestrului Constantin Flondor. Un alt simbol al perfecțiunii naturii.

Descoperim prietenii din Prolog în „Grădina familiei Sârbulescu”, imortalizați de maestrul Ion Grigorescu. Ne îmbrățișează flori, și ferestre, și ziduri, iarbă, biserici, sfinți, serafimi, clopot, martiri… Perfecțiuni ale lumii create de Dumnezeu, „privită” și pictată de acești minunați artiști, care, cu modestie, au mulțumit pentru găzduire. Iar gazdele, cu mândrie, i-au numit „Cel mai important grup din istoria contemporană a picturii românești”. Gruparea Prolog.

Paul Gherasim: „Pictorul vorbește prin tăcere”

Pictorul Paul Gherasim este un om care deține o taină. Cea a tăcerii, a puținătății vorbelor. El respinge dintru început faptul că despre artă trebuie să se discute ca și cum aceasta ar fi o religie.

A văzut lumina zilei într- un sat din preajma Sucevei, într-un loc unde oamenii erau credincioși. Bunicii săi nu știau carte, dar aveau o învățătură mult mai adâncă. Ei țineau foarte mult la cuvânt. De aceea vorbeau puțin. De la aceștia a învățat și maestrul Paul Gherasim să fie puțin la vorbă. Dacă a rostit o dată da, consideră că a doua rostire ar anula-o pe cea de dinainte.

„Hristos a Înviat!”…

… acestea au fost cuvintele cu care maestrul ne-a întâmpinat. „Ce bucurie să ne revedem în pragul acestei sărbători a sărbătorilor! În mormântul rămas gol s-a aprins lumina. Lumina sfântă a Învierii luminează întreaga Creație. Acum, toată suflarea, făptura, dă slavă Domnului. Privighetoarea a făcut din suspinul ei din noapte, în așteptarea zilei, cântec de slavă. Natura e înveșmântată în alb, «florile dalbe, flori de măr» înmiresmează grădina. Cinci stropi de porfiră așteaptă, în jurul celor cinci petale albe, să se transforme în floare. Străvezimea frumuseții lui Dumnezeu e în fiecare semn al Creației sale, iar pictorul așteaptă în fața unei pânze albe să descopere, în tăcere, o urmă de pictură”, susține maestrul căruia nu ai cum să te împotrivești. Cuvintele sale sunt puține, dar esențiale. De fapt, o vorbă veche spune chiar așa: <>”.

FOTO: Eu nu caut să fac din pictură ceva ce depășește condiția care este dată

Lumină și aer

Tăcerea spune ce vede ascultarea, își continuă Paul Gherasim pledoaria pentru tăcere. „Sub vălurile albului sunt licări de pictură. Straturi de lumină și aer. Pe urmele așteptării, doar clipire. Pictorul este un arheolog, în căutare de urme. Acoperite sunt urmele înaintașilor. Ele stau înaintea noastră. Pictura este o lucrare a minții care vede prin ceea ce sufletul luminează. Pictorul vorbește prin tăcerea picturii. Prin vederea sufletului, mintea devine simțitoare, are în față pagina albă a conștiinței. Gust are vederea prin lumina darului”. Deosebite sunt darurile și cel al pictorului este al gustului, dar al deosebirii. Când omul a început să dea nume celor văzute a fost nevoit să deosebească înfățișarea fiecăruia, crede cu tărie maestrul Gherasim. „Pictura e scriere, e început al tuturor semnelor. Cele dintâi semne ale picturii au fost descoperite în întunericul unor peșteri.

Pe pereții acestora au rămas desenate animale de o frumusețe neîntrecută. Au urmat mii de ani în care pictorul a lucrat în grădinile luminoase ale Orientului, în palatele împăraților Chinei. A venit vremea când din nou au intrat în peșteri, în interiorul catacombelor. Acolo s-a pus început picturii creștine”, afirmă maestrul Gherasim. Între anii 1300-1500, omul a uitat că Dumnezeu este măsura tuturor lucrurilor; a voit ca el să fie măsura. „A fost o întoarcere la păgânitate, un mers de-adevăratelea. Pictorii Renașterii dobândiseră statutul de artist liberal, ei se întreceau prin orgolii și invidii. Dar, lecția vieții rămâne sub tăcere, adânc grăitoare. În prima sală cu pictură din Pinacoteca Vaticanului te întâmpină, la început, câteva icoane ortodoxe și anonimi, socotite primitive. E cea mai bună lecție a înaintașilor”, conchide Paul Gherasim.

„Numai cu ajutorul lui Dumnezeu ajungi la răspunsuri”

Pictura a atins în zilele noastre un prag limită. La această concluzie a ajuns maestrul Paul Gherasim. „Nici nu mai este vorba de un chip al omului, de o vedere a naturii ca frumusețe, ca poezie. Astăzi, chipul omenesc este schimonosit. Este mult zgomot și violență, chiar și în pictură. Arta ca încercare este și un mijloc de promovare a unei ideologii împotriva tradiției. E foarte greu să deosebești binele de rău. Nu înseamnă să descoperi numai contrariile. Contrariile adevărate nu sunt contrariile alb și negru, ci e albul și doar o pată pe alb, e începutul răului și este greu de deosebit. E o pagină albă a conștiinței pe care se așază sufletul. Albul este lumina”, spune pictorul.

Numai cu ajutorul lui Dumnezeu poți să ajungi la răspunsuri. Este important să-ți cunoști limitele, să știi cât poți, și mai ales când nu mai poți, crede cu tărie Paul Gherasim. „Ca să ajungi să-ți dai seama cu adevărat unde te afli în experiența ta trebuie să cauți să înveți toată viața. Viața este un studiu permanent, dar studiul acesta îl faci prin darul pe care ți l-a dat Dumnezeu. Împlinirea acelui dar cere o experiență de o viață. Acest lucru se întâmplă ca să-ți dai seama că atunci când înaintezi spre bine se cere să ai cunoștință de neajunsurile tale. Adică, să-ți dai seama că nu poți mai mult și să spui: «Ajută-mă Doamne! Nu pot mai mult!»”, mărturisește maestrul Gherasim. Oamenii, în trecut, când aveau toți câte ceva de făcut din ceea ce au învățat și moștenit de la înaintași, aveau un dar. „Unii aveau darul de a fi dascăli, alții tâmplari, pietrari. Toți își foloseau darurile prin meșteșuguri. Oamenii erau lăsați să slujească unii altora și adesea dintre acei oameni au fost unii care au reușit mai mult. Lumina pe care o descoperim în natură își are izvorul în lumina neapropiată. Lumina cuvântului lui Dumnezeu, lumina logosului”, spune pictorul.

Pictorul transpune, nu imaginează. În fața naturii, pictorul este cuprins de mirare, crede că e un copil, uită de sine, el vede în natură lucruri care ele însele îl privesc

Lumina Învierii

Ce se poate spune despre condiția pictorului laic care a ieșit din atelierul său în natură? „Ei bine, doar luminat din lumina credinței mai are ceva de spus, descoperind că ce are de spus rămâne ca și la început să se inspire din străvezimea frumuseții lui Dumnezeu. Într- un fel suntem între cele două condiții ale picturii, condiția picturii legate de biserică și condiția picturii rămase în această lume în care, cum spuneam, și natura parcă devine străină omului. Lumina credinței a sclipit mereu. Ea luminează mintea și sufletul pictorului pentru a mai însemna pe pânza albă pe care o are la început în față ceva care să însemne o urmă de simțire și de gândire, de cugetare asupra slujirii sale, pentru că Dumnezeu a dăruit pictorului un dar, care este al vederii. Iar această vedere are lumina Învierii”, spune maestrul, și a naturii, și a omului… „Nu e ușor să transpui în cuvinte ceea ce vezi. Pictorul vorbește mai mult prin tăcere. Prin răbdarea de a lăsa timp cugetului să se trezească în fața frumuseții naturii de care am tot vorbit”, încheie maestrul.

Marea carte a naturii rămâne manualul pictorului

E foarte greu să afli răspuns la un fapt care s-a petrecut cândva, când un grup de pictori a simțit nevoia să iasă în natură. Maestrul Paul Gherasim ne-a luminat însă: „A fost o vreme când pictorii au schimbat șevaletul de atelier cu cel de câmp, au ieșit din atelier și au intrat, au reintrat, în natură. Ei aveau din nou în față modelul. Pictorul vorbește prin tăcere, prin tăcerea picturii. În fața unei pânze albe și a modelului său, el așteaptă ca tăcerea să-i vorbească despre ce vede ascultarea. Marea carte a naturii rămâne manualul dintotdeauna al pictorului. În ea sunt cuprinse canoanele eliberatoare de neștiință, sunt cuprinse legile, principiile și tainele Creației”, spune maestrul. Deosebite sunt darurile, iar darul pictorului spre împlinire are de trecut un prag, cel al gustului, o pregustare a vederii. „Acum 30 de ani, cinci pictori, de diferite vârste, am hotărât să ne întâlnim într-o grădină, să prindem clipele în care începeau să înflorească merii. Nu am luat cu noi decât pânze mici și caiete de desen, culori în ulei și acuarele. A doua zi, după răsăritul soarelui, eram sub ramurile merilor. Albinele, mai harnice, trezeau, pe rând, mugurii cu o scurtă sărutare. Nouă nu ne rămânea decât mirarea. Era ceea ce și urmăream, să uităm de școală și de noi totodată. Era o probă grea, aproape mistică. Am încercat să transmitem pe pânzele și caietele noastre aceste însemne ale Creației. Eram răpiți de tainele frumuseții și de mireasma aerului. Vedeam cum albina culegea din floare, dulce primăvară. Cel dintâi geometru, cum o numea Sf. Vasile, care desenase în ceară hexagonul. În cea dintâi zi a omului, sub mărul în floare, din mijlocul grădinii albina i-a dăruit un fagure”, ne-a spus pictorul Paul Gherasim.

• Jurnalul Bucurestiului: În memoria Maestrului PAUL GHERASIM 1925-2016

Legaturi: