ARHIEPISCOPUL HRISOSTOM AL CIPRULUI A SEMNAT LA CRETA IN LOCUL MITROPOLITILOR ATANASIE SI NEOFIT/ “Sinodul care era să fie Mare şi Ortodox.” AMBITIILE UNEI PATRIARHII RUPTE DE POPOR

7-08-2016 10 minute Sublinieri

hrisostom-cipru

Putin dupa terminarea Sfantului si Marelui Sinod, au fost date publicitatii diferite comentarii referitoare la pozitia pe care a avut-o Mitropolitul Lemessos-ului fata de textul sinodului care vorbeste despre relatiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii crestine.
Mitropolitul de Lemessos a facut o serie de declaratii dupa aceste comentarii si astfel s-a adeverit faptul ca nu a semnat acel text.
In declaratia sa a subliniat urmatoarele:

“Deoarace am constatat confuzie in informarea credincisilor crestini referitor la faptul daca am semnat in cele din urma textul Sfantului si Marelui Sinod referitor la tema “Relatiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii crestine”, doresc sa informez pe cei interesati ca, din motive de constiinta, deoarece sunt in dezacord cu textul respectiv asa cum a fost in cele din urma finalizat, nu l-am semnat.”

Si, deoarece a clarificat ca nu a semnat textul respective, este publicat documentul din care vom posta mai jos un mic fragment in care se vede ca intr-adevar nu a semnat mitropolitul de Lemessos ci, in locul sau a semnat arhiepiscopul Ciprului Hrisostomos folosind expresia “in locul”.

Acelasi lucru a facut si pentru Mitropolitul Morfou, care de asemenea nu a semnat textul respectiv.

Acest fapt da nastere la multe semne de intrebare si ganduri referitoare la cum se poate ca Arhiepiscopul Cirpului sa semneze in locul Mitropolitului de Lemessos si al Mitropolitului de Morfou din moment ce acestia nu au dorit sa semneze.

Ce se ascunde in spatele acestei fapte si cum este cu putinta ca un ierarh sa ia o asemenea initiativa calcand peste decizie si declaratia altui ierarh care a facut publica dezacordul sau asupra unui text foarte serios al unui Sinod ambiguu ce a reusit sa creeze dezbinare in biserica.
Iata mai jos semnaturile:

creta-cipru

„Buclucaşul” punct 6 dezbătut şi semnat de aproape toţi ierarhii prezenţi în Creta a stârnit încă din faza presinodală ample discuţii, ajungându‑se chiar la polemici înverşunate. Acolo, în Creta, lucrurile au arătat miza acestui punct, care se referă în mod explicit la relaţia Bisericii Ortodoxe cu celelalte culte, confesiuni şi organizaţii creştine.

Cu heterodocşii, mai precis, adică exact cu cei care nu împărtăşesc – până la capăt, sau o fac doar trunchiat ori chiar falsificat – adevărul nostru de credinţă. Şi întrebarea care se pune, firesc, este aceasta: pot fi numite „Biserici” celelalte forme de expresie şi trăire creştină? Sau Biserica este doar „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”, aşa cum afirmă Crezul ortodox?

Noi ştim răspunsul la întrebarea cu pricina care este, până la urmă, o ciorbă re‑re‑încălzită. Căci Sfinţii Părinţi, dar şi viaţa bisericească a ultimului mileniu ne arată limpede că DA , Biserica Ortodoxă este BISERICA ! Desigur, la întrebarea „Şi cu restul ce facem?”, răspunsul cred că trebuia amânat la infinit. Vorbim, dialogăm cu toţi cei care Îl mărturisesc pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, cred în Sfânta Treime şi, pe alocuri măcar, în puterea sfinţilor. Desigur că avem contacte cu oameni ai lui Dumnezeu din toate celelalte forme de expresie creştine – oameni buni sunt peste tot, şi ei se mântuie (nimeni nu poate pune stavilă intenţiei divine de a‑i salva dacă nu pe toţi, măcar pe cât mai mulţi!). Însă în acest dialog nu trebuie niciodată pusă întrebarea cu pricina abrupt, cu răspuns previzibil şi telegrafiat. Pur şi simplu pentru noi, ca ortodocşi, răspunsul nu poate şi nu trebuie formulat clar, şi cu atât mai puţin scris de mâna omului. Noi ştim prea bine răspunsul, iar neafirmarea lui ar fi o abordare tainică şi nu scolastică/raţionalistă a problemei. Lăsaţi‑L pe Dumnezeu, în planul divin, să judece El, noi ne ţinem de Predanie şi de rânduielile canonice. Ştim ce suntem, cum suntem şi de ce suntem aşa. A afirma mai mult faţă de ceilalţi strică – şi lor, şi nouă. Mai puţin, în acest caz, e mai mult (less is more). Şi aş prefera fapte ale credinţei şi mai puţin vorbe…

Păstorii fără turmă

Dar să ne întoarcem la cronologia şi factualitatea punctului cretan numărul 6. Asupra lui erau aţintiţi ochii teologiei luminate, dar şi ai intransigenţei pricinoase, îmbufnate. Şi aici intră în scenă ambiţia personală a Patriarhului Bartholomeu şi susţinătorilor lui, care, deşi ştiau exact efectele, au ţinut să detoneze această bombă dogmatică. Zgândărind cu orice preţ tabăra antiecumenistă, tradiţionalistă a corpusului ortodox, ei au arătat faptul că nu au legătură directă cu poporul credincios, nu‑şi trag seva şi motivaţia de a exista din energia rugătoare a turmei. Poporul e cel care îţi dă putere mare, însă arhiereii izolaţi în Fanar de jumătate de mileniu au pierdut această legătură, dar şi această energie care îţi vine tocmai de la oamenii aflaţi în rugăciune. Cu atât mai mult ierarhii care au în spate Biserici reale, formate din oameni vii, atenţi şi responsabili, trebuiau să fie atenţi la acest joc de cuvinte şi simboluri care ajunge să fie pur teoretic pentru unii, însă poate fi concret şi dureros pentru alţii. Şi aici trebuie musai amintit rolul pe care delegaţia română, condusă de Patriarhul nostru, l‑a avut în definirea cât mai corectă a chestiunilor puse în discuţie, inclusiv a unor aspecte supărătoare/ neclare ale punctului 6. Daniel Patriarhul a făcut adevărate volte dogmatice pentru a sta în Adevăr, dar şi pentru a nu sfida concretul vieţii, care e mult schimbat de la Sfinţii Părinţi încoace. Cum să faci? Aceasta era întrebarea. Cum să vieţuieşti în lumina Adevărului fără a fi total autist la realitatea înconjurătoare – dacă tot s‑a deschis cutia Pandorei? Eu cred că românii au obţinut pe câmpul de luptă teologică din Creta o victorie, măcar şi în sensul că nu au lăsat să se producă dezastrul…

Un episcop arată nordul

Acum repet întrebarea: de ce era nevoie acum de asemenea precizări, de ce trebuia să intrăm singuri în hăţişul unor întrebări spinoase? Şi aici apare, unică deocamdată, poziţia Episcopului Macarie Drăgoi. Deşi a semnat (ultimul) documentul numărul 6, arhiereul a postat pe site‑ul Episcopiei o mărturisire proprie, în 3 puncte. E drept, post‑factum, însă la foarte scurt timp după întoarcerea acasă. Concret, ierarhul ortodox din diaspora cere continuarea discuţiilor şi limpezirilor asupra acestui controversat punct 6, într‑o atmosferă sinodală extinsă (cu participarea Bisericilor care nu au ajuns în Creta), cu argumente aşezate şi fără graba de a iscăli hotărârile luate. Nouă, ca laicat ortodox, nu ni se pare nimic greşit în această atitudine care reflectă o conştiinţă eclezială vie. „Haideţi să mai dialogăm, haideţi să mai limpezim apele, avem timp suficient pentru o nouă întâlnire – aşa cum a propus şi Preafericitul Daniel”, asta vrea să spună Macarie Drăgoi. Şi ce ar fi rău în asta? Unde ar putea fi greşeala? Chestiunile esenţiale pot fi dezbătute timp îndelungat. Un respiro aşternut peste semnăturile (incomplete) ale ierarhilor şi reluarea temei în alt context (extins) nu e, în definitiv, nici o grozăvie. Aşa că, în duhul păcii bisericeşti, al realei smerenii, dar şi al bunului‑simţ românesc, considerăm demnă de luat în seamă poziţia exprimată de Episcopul ortodoxiei boreale.

Suntem pe deplin convinşi că Sinodul Bisericii Ortodoxe Române va dori continuarea dialogului – aşa cum delegaţia a şi propus. De asemenea, suntem pe deplin încredinţaţi că soluţiile şi abordările noastre vor avea ecou şi trecere între ceilalţi Episcopi ortodocşi. Doar îl avem acolo pe cel mai bun jucător, nu?

Sinodul din Creta, care se dorea Sfânt, Mare şi Panortodox, a atras atenţia nu numai prin documentele elaborate, în parte contestate, ci şi prin câteva absenţe răsunătoare. Cum de au renunţat să participe Moscova, Georgia, Antiohia şi Bulgaria e greu de înţeles, dar putem încerca. Pentru asta avem nevoie să înţelegem relaţiile interortodoxe din prezent. Care au în spate, fireşte, o istorie îndelungată.

În primul rând ar trebui precizat, din capul locului, că Ortodoxia a fost organizată mai bine de un mileniu pragmatic – ea a urmat mereu ordinea administrativă a Imperiului Roman, fiecare cetate mai însemnată având drept păstor un Episcop. Mai mulţi Episcopi se strângeau într‑un Sinod, care putea fi local sau ecumenic, atunci când decidea lucruri de mare importanţă.

Un alt lucru pe care ar trebui să îl precizăm este acela că fiecare Episcop a fost dintotdeauna egal cu oricare altul, un Patriarh de Constantinopol nefiind, în logica harului, mai presus de cel care păstorea o cetate mai măruntă. Într‑un Sinod, fiecare dintre ei avea un singur vot, iar asta pentru că fiecare eparhie, în frunte cu Episcopul ei, este şi reprezintă Biserica întreagă, nu doar o parte a ei, la fel cum într‑o fărâmă infimă din Trupul lui Hristos este, realmente, Trupul întreg.

E o altă logică decât cea cu care ne descurcăm în viaţa de zi cu zi, o logică complet diferită de cea cu care operează ecleziologia catolică, structurată piramidal, cu Papa în vârf, ca autoritate supremă şi infailibilă. Aş îndrăzni să spun că este o logică sau un principiu de organizare care nu poate rodi în afară iubirii frăţeşti. Ceea ce poate fi, în lumea noastră căzută, tulburător de frumos şi, totodată, de inoperant. Pentru că, dacă apar probleme, cine convoacă Sinodul, dacă Episcopii nu vor? În cazul Sinoadelor locale este destul de simplu: Patriarhul, care este „primul între egali”, joacă acest rol, dar când vorbim despre un Sinod ecumenic sau, să îi spunem, panortodox, în măsură să adune mai mulţi Patriarhi la aceeaşi masă, lucrurile se complică. În primul mileniu, rolul acesta a revenit împăraţilor romani, dar cum ordinea lor a apus de mult, locul gol nu poate fi umplut decât de iubire şi bună înţelegere. Sau de diptice…

Ordinea romană

Dipticele prevăd ordinea în care Episcopii sunt pomeniţi la slujba Liturghiei. În cazul întâistătătorilor de Biserici, ordinea aceasta este foarte veche şi a fost rânduită în funcţie de importanţa cetăţilor pe care ei le păstoreau. Era vorba despre o responsabilitate pastorală dată de numărul de credincioşi şi de proximitatea scaunului imperial. Acesta este singurul motiv pentru care Constantinopolul a ajuns în anul 381, la Sinodul II Ecumenic, pe locul doi în diptice după scaunul Romei celei vechi, socotită mereu cea dintâi, „pentru că cetatea aceasta (Constantinopolul) este Roma nouă”. În aceeaşi logică, la Sinodul IV Ecumenic se prevedea că, după Roma şi Constantinopol, „vine imediat tronul marii cetăţi a Alexandriei, apoi acela al Antiohiei, iar după acesta scaunul cetăţii Ierusalimului”.

Era, să ne înţelegem din capul locului, o „întâietate a cinstei”, cum spune canonul, o ordine a iubirii, pur onorifică, pentru că, altminteri, Papa, ca Episcop al „Romei celei vechi”, a continuat să fie egal cu Patriarhul Constantinopolului, păstorul Romei celei noi, sau cu cel al Ierusalimului. Nici unui Patriarh nu i‑ar fi trecut prin cap să i se supună Papei în primul mileniu sau să asculte de el doar pentru că era, după o expresie consacrată, primus inter pares, adică „primul între egali”.

Această ordine a fost tulburată de schisma egiptenilor şi sirienilor, care nu au recunoscut Sinodul IV Ecumenic, iar la începutul mileniului al doilea, de ruptura Romei. Aşa a ajuns scaunul Constantinopolului pe primul loc în Ortodoxie, urmat apoi de străvechile Patriarhii din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Lor li s‑au adăugat apoi celelalte Patriarhii, înfiinţate în cel de‑al doilea mileniu: Moscova, Serbia, România, Bulgaria şi Georgia. Doar că noua structură a venit la pachet şi cu nişte „boli” istorice.

Doi poli şi o mare (dez)ordine canonică

Din scaunul de Constantinopol nu a mai rămas astăzi (mai) nimic. Stăpânirea otomană şi islamul agresiv au schimbat complet profilul religios al Asiei Mici şi al Orientului Mijlociu. La această tragedie a creştinătăţii s‑au adăugat schimburile de populaţie dintre Grecia şi Turcia de la începutul secolului 20, care au desăvârşit opera de descreştinare începută de otomani în urmă cu cinci veacuri. Astăzi, Patriarhia de Constantinopol este o biserică rămasă (aproape) fără credincioşi, care supravieţuieşte prin cele câteva eparhii pe care le păstoreşte în nordul Greciei şi prin diaspora elenă din întreaga lume, aflată sub ascultarea ei. Dar, deşi teritoriul său canonic e locuit într‑o proporţie covârşitoare de turci, Sinodul ei este compus în exclusivitate din ierarhi greci. O biserică încremenită într‑o cultură dintr‑un vis apus.

La fel de problematică este situaţia Patriarhiilor Ierusalimului şi Alexandriei, în care Sinoade exclusiv greceşti păstoresc comunităţi mici de creştini arabi. În condiţiile în care slujbele, predicile, preoţii, ierarhii şi şedinţele sinodale sunt, cu toate, greceşti, vă imaginaţi ce misiune pot face aceste Patriarhii în comunităţile lor! În plus, dincolo de această matrice elenă căreia îi sunt tributare, ele sunt, aş îndrăzni să spun, Biserici prizoniere ale unor ierarhi care mai mult le deţin decât să le slujească. În cazul Constantinopolului, Ierusalimului şi Alexandriei nu poţi spune că poporul are păstori, ci că păstorii deţin un popor. Unul simbolic, dar, totuşi, un popor, cu altă limbă şi altă cultură.

Dar, deşi Patriarhiile sus‑pomenite nu mai au credincioşi, ele au, cu asupră‑măsură, ambiţii. Patriarhia de Constantinopol ar vrea să strălucească la fel ca odinioară. Să fie un arbitru al Ortodoxiei mondiale, iniţiatoare de dialoguri ecumenice şi să aibă, dacă se poate, toată diaspora ortodoxă de pe planetă, păstorind toate neamurile, fără deosebire, făcând mare caz de un canon al Sinodului IV Ecumenic care îi atribuia ei misiunea din ţinuturile barbarilor. Adică lumea toată, spun ei acum, uitând ca au avut aceste prerogative doar pentru că cetatea Constantinopolului era capitala Imperiului Roman de Răsărit. Era…

De cealaltă parte, Patriarhia Moscovei, cu cel mai mare număr de credincioşi ortodocşi şi cu Putin pe post de ţar, presează, încercând să urce în diptice pe locul doi sau, dacă i s‑ar îngădui, pe locul întâi, devenind cea de a treia „Romă”. Principiul administrativ, spune ea mai mult sau mai puţin răspicat, care a propulsat Constantinopolul pe locul doi în anul 381, e în măsură să propulseze pe orbita canonică şi Patriarhia Moscovei. Argumentul de jure ar fi populaţia, cea mai mare din Ortodoxie, şi, de facto, cultura, influenţa, tradiţia teologică şi misiunea rusă aşezată de 1.000 de ani în slujba Ortodoxiei. Dar, dincolo de opoziţia Constantinopolului, care s‑ar vedea redus astfel în importanţă sau chiar anihilat, toată lumea se teme de Patriarhia Moscovei din pricina cârdăşiei – sau simfoniei, ar spune ea – pe care o are cu puterea politică. Aşa ajungem la cea de‑a doua bombă cu ceas care ticăie la temelia oricărei încercări de a asigura un consens panortodox.

Zdrăngănitul armelor de plastic

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată de‑a face cu diplomaţia bisericească, dar mie unul ea mi‑a lăsat mereu un gust amar în gură. Dacă în interior ea (poate că) funcţionează, în exterior avansul secularismului a făcut‑o desuetă. Spre deosebire de surata ei politică, în măsură să dispună oricând de armate şi arme reale, de la focoase nucleare la embargouri economice şi tsunamiuri financiare, diplomaţia bisericească este ca bătălia unor ţânci care se cred prinţi şi desfăşoară strategii pe un colţ de masă în bucătărie. Ceea ce mi se pare ciudat este că, uneori, analiştii îi mai şi iau în serios.

Personal nu văd cum un Patriarh – al Rusiei sau, să spunem, al Constantinopolului – ar putea avea o cât de mică influenţă politică asupra unei alte Biserici din altă ţară în orice condiţii şi în orice ordine ar fi (re)aşezate dipticele. În fond, strict canonic, oricât ar urca Rusia sau ar coborî Constantinopolul, fiecare Patriarhie îşi va păstra autocefalia, ceea ce îi va asigura un deplin control intern, fără posibilitatea vreunui amestec din afară.

E discutabil chiar şi în ce context şi în ce măsură ar putea influenţa politic o Biserică Ortodoxă propria populaţie, pentru că nici una dintre ţările ortodoxe nu a scăpat de influenţa secularizării, nici măcar Rusia, în care vectorul puterii nu e, să ne înţelegem din capul locului, Patriarhul Kiril, ci Putin. În mileniul trei nu am văzut nici un Sinod ortodox în stare să treacă o lege organică de răsunet prin Parlamentul propriei ţări, o lege care să poată promova sau măcar prezerva în societate morala creştină. Nu vorbim aici despre stăvilirea avorturilor, care sunt un subiect tabu chiar şi în societăţile foste comuniste, sau despre o frână pusă propagandei gay, devenită şi ea subiect tabu, ci de lucruri mai simple, de bun‑simţ chiar şi în Occidentul descreştinat, vorbim, să zicem, despre un filtru pus pornografiei, pe modelul implementat cu succes de conservatorii lui David Cameron în Marea Britanie. Nu, nici o Biserică Ortodoxă nu e capabilă să îşi asume, promoveze şi implementeze cu succes o agendă publică de acest fel, pentru simplul motiv că nu poate. Ba, mai mult, toate Bisericile Ortodoxe sunt presate continuu şi pierd teren politic la ele acasă. Majorităţile parlamentare sunt de multe ori prea fragile şi prea puţin interesate să sprijine astfel de proiecte, cu rezultate incerte din punct de vedere electoral în faţa unor cetăţeni care se declară ortodocşi, dar ajung la biserică doar la marile praznice sau nici măcar la acelea. În schimb, tremurăm şi ne zbatem, ba chiar scriem scenarii SF despre cum ordinea în diptice ar putea influenţa – ba chiar răsturna geopolitic! – echilibrul de forţe la nivel planetar. „Stratfor” ortodox de mucava, cu o subţire peltea conspiraţionistă.

În realitate, singurul lucru pe care răsturnările în diptice l‑ar putea produce ar fi un cutremur de proporţii în interiorul structurilor ierarhice ortodoxeDacă, să spunem, prin reducere la absurd, într‑un scenariu apocaliptic pentru ea, Patriarhia de Constantinopol ar pierde controlul diasporei elene în favoarea Atenei şi, greu de crezut, eparhiile din nordul Greciei, ierarhii din Sinodul său ar dispărea în scurtă vreme, cu tot cu scaune. Iar dacă în Sinodul de la Ierusalim ar ajunge majoritari, prin cine ştie ce manevre, alianţe şi lupte ale diplomaţiei bisericeşti, palestinienii, aşa cum s‑a întâmplat în Patriarhia Antiohiei cu sirienii, o întreaga caravană de clerici greci, care trăiesc acum pe seama Catedralei Sfântului Mormânt, ar fi silită să se retragă în mânăstirile pe care le au în Ţara Sfântă sau în patria‑mamă. Un astfel de cutremur, foarte puţin probabil, şi nu scenariile politice de carton i‑ar face pe unii ierarhi să tremure cu adevărat.

Şi poate că tocmai de aceea am văzut la acest sinod retrageri precipitate. Pentru că, dincolo de principii şi probleme teologice, există o competiţie între Rusia şi Constantinopol, o competiţie care se dă inclusiv prin lovituri indirecte şi eschive subterane. Ceea ce iese la suprafaţă este însă doar o dezbinare de proporţii, cu sminteala aferentă.

SINAXA3

*


Categorii

"Marele Sinod Panortodox" (de la Creta - inainte si dupa), 1. DIVERSE, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, IPS Neofit de Morfou, Mitropolitul Atanasie de Limassol, Patriarhul Daniel, Patriarhul ecumenic Bartolomeu, PS Macarie Dragoi, Traduceri

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “ARHIEPISCOPUL HRISOSTOM AL CIPRULUI A SEMNAT LA CRETA IN LOCUL MITROPOLITILOR ATANASIE SI NEOFIT/ “Sinodul care era să fie Mare şi Ortodox.” AMBITIILE UNEI PATRIARHII RUPTE DE POPOR

  1. Deci așa se explică redactarea acelui act în privința atitudinii Mitr. Atnasie. Practic, din 4 episcopi au rămas doi care continuă să nu fie de acord.
    Totuși o nouă dezicere o face și mai categorică pe prima.

  2. Imi place articolul lui Razvan Bucuroiu intrucat face apel la singura alternativa viabila in acest moment – continuarea dialogului, un dialog tihnit si extins.

  3. carmen,
    in casa copiii isi scot ochii si-si sparg capetele iar parintii stau la “dialog tihnit si extins” cu vecinii la poarta 🙁

  4. @ cititor: pai daca parintii intra intre ei sa-i desparta si eventual sa puna la colt pe cei mai nemultumiti, acestia vor striga: prigoana! pana cand, si ceilalti li se vor alatura, rand pe rand. Daca, Doamne, fereste!, se gandesc cumva la o corectie fizica, exista riscul ca protectia copiilor sa-i ia sub aripa obladuitoare si sa-i indeparteze de familie. Ciudate vremuri traim. Citeam ieri un articol despre o metoda pedagogica folosita de catre printul uk, recomandata de alfel cu sarg si noua: discutia fata catre fata. http://www.agerpres.ro/lifestyle/2016/08/05/printul-william-foloseste-o-tehnica-educativa-cu-fiul-sau-pe-care-ar-trebui-sa-o-aplice-toti-parintii-21-36-12
    Exista oare o alta cale de a aduce liniste si pace in sanul familiei?

  5. carmen,
    nu stiam cum se procedeaza pe la casele mai mari, dar zilele trecute, m-a intrebat duhovnicul care-mi este metoda de lucru cu copiii, de ii fac sa ma iubeasca si sa ma asculte intotdeauna. Ei bine, i-am raspuns ca am doua metode: ori ma aplec eu la nivelul lor, ori ii ridic pe ei la nivelul meu si niciodata nu dau gres 🙂

    Acum, revenind la ce am spus mai inainte. Nu trebuie ca parintii (cred ca s-a inteles ca ma refeream la arhierei) sa-i puna la colt pe cei nemultumiti (ca sa le dea motiv de victimizare) ci, sa explice cu dragoste ca ce fac aceia nu e bine, ca sa nu-i urmeze si altii.
    Pentru ca neimplicarea lor, chiar la asta duce.

  6. Exista oare o alta cale de a aduce liniste si pace in sanul familiei?

    In scriptura scris este : Cel ce isi cruta fiul de varga, acela il uraste/ Iar cel ce il cearta de timpuriu aceala il iubeste..
    Cand nu merge cuvantul, pedeapsa, atunci calea e rugaciunea catre Maica Fiului. inima zdrobita si indurearata pt copilul sau, Dumnezeu nu o va urgisi.
    Cereti Maicii Domnului nostru ca ea grabnic e ajutatoare, dar fagaduiti ceva la schimb in viata voastra.
    Doamne ajuta.

  7. In lipsa unor reactii oficiale,pe sticla cum ii place poporului,ne multumim si cu un interviu fortat.Linistitoare atitudinea Mitropolitului Moldovei,in contrast cu obraznicia unor crediinciosi cam tuciurii.De ce nu se pot spune aceste lucruri si in predici,greu de inteles… https://www.youtube.com/watch?v=13YfhZF4DHA

  8. cristi_g,
    si la predica ar fi la fel de obraznici. Puteti fi sigur ca s-ar crea neoranduiala in biserica, ceea ce nu e de dorit.
    Personal, cred ca un adevarat crestin ortodox, merge la Sfanta Liturghie spovedit si pregatit sa primeasca Sfanta Impartasanie, nu ca sa se certe. Cu nimeni, absolut!

    Daca sunt nelamuriri si nemultumiri, dupa cum se si stie ca sunt, se poate vorbi cu duhovnicul.
    Desigur, se poate vorbi si cu Arhiereul, in nume personal sau ca delegat al mai multor credinciosi. In acest caz, se face o inscriere in audienta la secretariatul episcopiei. Cred ca asa este frumos si civilizat.
    Ma indoiesc ca aceia care l-au abordat pe IPS Teofan s-au sfatuit in prealabil cu duhovnicul.
    Ce neplacut trebuie sa fi fost pentru preotul paroh sa il astepte pe Arhiereu in Sfantul Altar pentru a incepe Sfanta Liturghie. Jenant.

    Domnul sa ne miluiasca pe toti!

  9. “Daca te smeresti inaintea omului care dispretuieste smerenia il faci mai mandru si mai nerusinat”

    Dar cel putin se vadeste si mai bine grosolania si nerusinarea si se vede cine are Duhul lui Dumnezeu, cu roadele Sale, si cine este manat de cu totul alte duhuri.

    http://corortodox.blogspot.ro/2016/08/atunci-cand-rasunat-toacasau-cum.html

  10. @ admin2: “violent” tare, Vladica Teofan, ca incerca sa raspunda tirului de intrebari si nu era lasat sa lege macar doua-trei cuvinte intr-o propozitie.

  11. Pingback: MITUL CONSENSULUI PANORTODOX DEMOLAT: 20% dintre delegatii prezenti la Creta NU au votat TEXTUL ECUMENIST. Conform DOCUMENTULUI ORIGINAL al Sinodului din Creta referitor la “RELATIILE BISERICII ORTODOXE CU ANSAMBLUL LUMII CRESTINE” sunt 33 de
  12. Pingback: IPS ATANASIE DE LIMASSOL, unul dintre cei mai duri critici ai SINODULUI DIN CRETA, care a refuzat sa semneze DOCUMENTUL ECUMENIST: SĂ NU NE ÎNȘELĂM și să luăm hotărâri la repezeală, creând astfel SCHISME și certuri în Biserică (Video)/ In cu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare