CUVANT (IN)ACTUAL

19-09-2016 3 minute Sublinieri

In loc de informatii de actualitate

Astazi suntem, majoritatea, atat de plini. De informatii, de cunostinte, de lucruri. De vorbe. Multe, incredibil de multe vorbe. Nu numai sau nu neaparat desarte. Dar si cele sfinte se desertifica de sens, de putere, devin banale, slabe. Stim atat de multe sau ni se pare ca stim, incat ajungem sa-i sufocam pe cei din jur, ba chiar si pe noi insine (daca ne permitem clipe de sinceritate) cu desteptaciunea noastra prin care ne dam iluzia ca intelegem si stapanim, macar intr-o anumita masura, realitatea, lumea, viata noastra… Dar ajungem sa nu mai putem auzi cu adevarat nimic in afara a ceea ce avem deja in noi insine si sa nu ne mai putem asculta decat pe noi insine si ceea ce ne confirma si ne indreptateste. Nu mai auzim si nu ne mai intereseaza Evanghelia. Da, o stim, poate aproape pe de rost… atat doar ca glasul viu din ea, care ne striga anume pe noi, nu ne mai misca, nu ne mai trezeste interesul. Suntem atat de plini de lume si de noi insine, incat nu mai vedem cat de goi am devenit. Din cauza prea-plinului de cuvinte, ajungem sa nu mai fim sensibili la cuvantul Vietii, la cuvantul Duhului, la… Cuvant. Zicea un parinte despre marea primejdie de a ni se parea ca suntem atat de ortodocsi, incat sa uitam sa mai fim si niste “simpli” crestini si oameni buni. Suntem atat de informati in toate cele, incat nu stiu daca mai avem constiinta INCEPUTULUI vietii de crestin, a vietii CU Hristos, adica a… Vietii. “Sa se lepede de SINE…”:

(Admin. 2 “Cuvantul ortodox”)

[…]

Să se lepede omul de sine.

Există în noi un sine pe care îl considerăm foarte important. Când spun „eu”, de cele mai multe ori mă refer la acel sine. Este sinele acela în care îmi adun, ca într-un fel de întăritură, toate părerile mele, toate credinţele mele despre mine, despre ceilalţi, despre viaţă, în general; sunt lucrurile pe care le consider absolut importante și definitorii pentru existența mea. În acel sine, eu sunt stăpânul, sunt şeful, de acolo controlez eu totul. Și acest sine îmi dictează mie ce să fac, ce să cred, cum să mă comport. De multe ori ni s-a întâmplat ca, atunci când îi spun unui om să facă cutare lucru, să spune: Nu-mi spune tu mie, că ştiu eu mai bine…!Ăsta e sinele. Şi cred că ni s-a întâmplat ca, mergând uneori să primeşti un sfat, să ţi se spună: “Uite, aşa e bine!” şi ceva în tine să spună: Dar ce, eu nu ştiu cum stă treaba…? Acesta este sinele. Este sinele acesta cumplit care, într-un fel, ne protejează, chipurile, de celălalt, de ce ni se poate întâmpla, de hoţi, de oameni care ne vor răul, de duşmani etc etc. Ăsta este sinele.

Or, Hristos spune: Leapădă-te de sinele ăsta!

Cum adică, Doamne? Dar ăsta mă apără, mă protejează, cât sunt eu de tare și de bazat în afirmațiile mele, în credinţele mele, în gesturile mele, în actele mele!

Şi Hristos spune: Leapădă-te de el! “De ce?” Pentru că, dacă tu stai în întăriturile acestea sufleteşti, crezând că acolo e dreptatea ta, acolo e centrul existenţei tale, te înşeli. Te înşeli amarnic. Centrul existenţei tale, adevărul fiinţei tale, cerul alcătuirii tale lăuntrice nu este acest sine. Acest sine apare atunci când eu, chipurile, trebuie să mă protejez de cei care îmi vor răul. Dar faţă de Dumnezeu de ce trebuie să te protejezi? Este un Dumnezeu Care ţi-ar vrea răul?! Atunci de ce, când Dumnezeu zice: Iubeşte!, tu zici: “Lasă, că ştiu eu mai bine, că ăla mi-a făcut rău şi trebuie să-l ţin mine…!” De ce, atunci când Dumnezeu zice: Smereşte-te!, tu zici: “Cum adică? Eu am câteva şcoli! Dar sunt şi eu cineva în satul meu! În familia mea!” Când Dumnezeu zice: Roagă-te!, “Dar de ce să stau eu în genunchi? Ce prostie…

Ăsta este sinele, care, în relaţia noastră cu Dumnezeu, nu are ce căuta. Nu are ce căuta! Pentru că, dacă Domnul îţi spune: Fă asta, om bun!, nu ţi-o spune ca să te lase acolo, în sinea ta. Ci ţi-o spune ca să te scoată de acolo şi să-ţi arate ceva şi mai bun! E ca şi cum un bolnav s-ar duce la medic şi acela i-ar spune: “Ca să scapi de boala aceasta grozavă, trebuie să faci cutare şi cutare lucru.” şi tu spui: “Dar ce ştie el…Ştiu eu mai bine! De ce-mi spune medicul ăsta că trebuie să ţin regim, atunci când eu mă simt bine atunci când mănânc? Când beau?…Şi mergem la Hristos duminică de duminică, spovedanie de spovedanie, şi spunem: “Doamne, dă-mi vindecare!” şi Domnul spune: “Uite, asta fă ca să te vindeci!” şi noi ne întoarcem acasă şi o luăm de la capăt cum ştim noi. Hristos spune: “Leapădă-te de asta. Fă şi tu oleacă de ascultare! Oleacă.”

[…]

CITITI MAI DEPARTE SI INTEGRAL LA:

14264869_1179696605437083_3171961535670214843_n

Legaturi:


Categorii

Opinii, analize, Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “CUVANT (IN)ACTUAL

  1. Civilizaţia acestei ultime epoci istorice a făcut din om „o fiinţă complexă”. Găsim în această tendinţă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vieţii moderne, dornică de progres.

    Însă, cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizaţie, cu atât el a devenit mai puţin stăpân pe sine, cu atât a fost mai puţin liber. Sufletul său, aparent înălţat, devenise lipsit de putere, se subţiase şi se complicase.

    Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renunţând la ceea ce îi era esenţial, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumuseţe şi tărie. Viaţa interioară a omului a avut toate aparenţele unei creşteri adevărate; în realitate, s-a petrecut o sărăcire din cauză că această creştere nu era organică, ci era haotică.

    Nevoia de a corespunde vremurilor, ambiţiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.

    […] Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunţe la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

    Nu poate fi vorba de o renunţare la progres şi nici de o întoarcere la „starea naturală” de care vorbeşte un filosof francez, ci de mergerea înainte pe calea deschisă nouă în dezvoltarea omeniei şi a tuturor virtuţilor ce o alcătuiesc.

    Ce înseamnă pentru noi întoarcere? Inseamnă renunţare la inutil, la rugina sufletului.

    Ce înseamnă dezvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiinţei, înseamnă, în limita superioară, înflorire.

    Aceasta înseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ţi exprimi esenţa. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.

    Aici se aşază simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esenţial si sincer.

    Simplitatea în etică, întocmai ca şi estetica inseamnă linie de forţă. Liniile acestea dau sens făpturii.

    Simplitatea ca stare_morală este_o stare originară, legată de începutul fiinţei. De aceea Evanghelia, Cartea simplităţii şi a performanţei, orbeşte de simplitate dând ca exemplu copilul şi profetul.

    Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu. Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.

    Simplitatea dă o siguranţă şi o certitudine interioară adevărate, dă putere de depăşire a contingenţelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplităţii, omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.

    Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a orizontului deschis.

    Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de către omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează direct legătura cu viaţa, având totodată simţul realităţii aparente şi tainice.

    A fi simplu înseamnă a fi în viaţă, a fi în viaţă înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieţii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând pe un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii aţintiţi la distanţele mari ale lumii.

    Din aceste elemente şi înfăţişări ale simplităţii înţelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumuseţe. Fiinţa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînţelese de cei care judecă după criteriile civilizaţiei burgheze.

    Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile si să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială, el merge pe căile fireşti ale omeniei;cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse. .Bucuria trăirii în simplitate poate fi înţeleasă din libertatea şi rodnicia pe care le câştigăomul.

    Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară, de mare plinătate şi echilibru interior.
    Ernest Bernea – ÎNDEMN LA SIMPLITATE
    https://ro.scribd.com/doc/79961408/Ernest-Bernea-Indemn-la-simplitate
    http://www.randuiala.ro/prod_pdf/11_Indemn_la_simplitate.pdf

  2. Da! Se puncteaza o piatra de moara a psihicului uman
    Una f. mare!!!
    “Eu stiu ceva despre viitor si stiu si cam ce trebuie sa fac sau sa nu fac pentru a accesa acel viitor”.

    Este f.f. greu in momente de mare criza sa te lasi doar in mana lui Dumnezeu…este f. greu! Pentru ca prima si ultima zvacnire a fiintei umane este sa caute solutii prin ea insasi. Este sa se bazeze pe ceva ce stie, experiente trecute, experienta altora, cunostinte din diverse surse. Pe ceva deja existent, predictibil, care se incadreaza intr-un model. De aici si depresiile urmate in extremis de sinucidere: situatia e din ce in ce mai proasta – nu se va mai schimba nimic pentru ca nimic bun nu s-a intimplat deci nimic bun nu se va intimpla, deci nu mai am de ce sa lupt deci nu mai am de ce sa traiesc…sau nu mai am de ce sa ma mai conectez la realitate! Si asta pentru ca noi STIM. Sau credem ca stim cum gindeste si actioneaza Dumnezeu.

    Cind de fapt NOI NU STIM NIMIC. Si nu avem elementarul bun simt de a accepta chestia asta si marea intelepciune de a-i mai da voie si Lui Hristos sa mai lucreze in locul noastru atunci cind sintem complet coplesiti.

    Da! F. bun material!!

  3. Pingback: Cea mai subtila si mai periculoasa DIVERSIUNE | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare