DE CE NE INCREDEM MAI MULT IN NOI INSINE DECAT IN VOIA LUI DUMNEZEU? Unde ne duc pacatul ingamfarii si incapatanarea in urmarea dorintelor si a ideilor proprii? De ce ne razvratim, ne agitam si refuzam Crucea?

15-09-2013 Sublinieri

Wishing to save the world...

***

264_224b-e1367558552814

SF. VASILE AL KINESMEI:

Calea lepadarii de sine si a supunerii

([Evanghelia dupa Marcu, Capitolul 8, versetele 27-38)

Continuand cu rabdare si multa dragoste educarea uce­nicilor Sai, Domnul incepe, putin cate putin, sa le descopere adevarul despre El Insusi, despre scopul misiunii Sale si despre mijloacele de infaptuire a ei. Venise vremea cand trebuia si putea sa le incredinteze ucenicilor aceasta taina, si mai intai de toate sa le descopere limpede si precis Cine era Invatatorul lor.

La fel ca cei mai multi dintre compatriotii lor, ei si-l inchipu­iau pe Mesia care avea sa vina ca pe un glorios imparat-cuceritor, care avea sa refaca regatul pamantesc al lui Israel si, poate, sa-i supuna intreaga lume. Gandul acesta le magulea mandria nationala si, fara s-o spuna pe fata, dar crezand in inima lor ca in persoana iubitului lor invatator L-au gasit pe Mesia, uceni­cii, cu bucurie si mandrie ascunsa, se pregateau sa ia parte la gloria Lui lumeasca. Aceasta prejudecata trebuia dezradacina­ta neaparat, altfel ii astepta o grava dezamagire, ce ar fi clatinat si stricat in mod inevitabil credinta lor in Domnul. Trebuia sa li se arate chipul adevarat al Rascumparatorului-Mesia, sme­renia Lui, injosirea Lui, ca, in primul rand, sa fie feriti de aces­te dezamagiri amare, in al doilea rand sa li se arate in ce consta adevarata maretie, putere si frumusete morala a Imparatiei lui Dumnezeu si cat de departe este aceasta de intelegerea lor, iar in al treilea rand sa li se lamureasca ce se cere de la ei ca urma­tori ai lui Mesia si continuatori ai lucrarii Lui.

Domnul abordeaza cu prudenta aceasta sarcina. Prejude­cata era indaratnica, si avea de purtat cu ea o lupta staruitoare si indelunga.

Cine zic oamenii ca sunt? – intreaba El. Unii spun ca esti Ioan Botezatorul, altii ca esti Ilie, iar altii ca esti unul dintre Proroci. El i-a intrebat iarasi: Dar voi cine ziceti ca sunt? Şi rostind pentru prima data gandul ascuns pe care il nutrea tot micul cerc al Apostolilor, Petru raspunde in numele tuturor: Tu esti Hristosul.

02.19.07.lentCuvantul a fost rostit. Domnul nu neaga, insa le inter­zice sa vorbeasca despre aceasta, pentru a nu trezi nadejdi mincinoase in multimea poporului, si, folosindu-Se de pri­lej, incepe sa le explice ucenicilor care trebuie sa fie soarta pamanteasca a lui Mesia – a Hristosului. Ce cuvinte!

Cat de putin seamana ceea ce spune El cu nadejdea ascunsa a ucenicilor, pe care acestia o nutreau in adancul inimii! Patimiri, rusine si moarte! Cine ar fi putut sa creada! Mesia sa nu fie un imparat biruitor si triumfator, ci un patimitor ostracizat, nerecunoscut de nimeni, osandit la moarte!Dar pentru ce? Şi oare nu sta in puterea lui Mesia sa schimbe aceasta soarta trista? Doar atotputernicia Lui este fara margini! Şi atunci, de ce sa nu aleaga calea luminoasa de imparat triumfator? De ce sa nu Se foloseasca de puterea Sa pentru a scapa de patimiri si de amaraciune?

Pasionat, temperamental, Apostolul Petru nu rezista. Il ia deoparte pe Domnul si incepe sa se contrazica cu El: Fie-Ţi mila de Tine, sa nu Ţi se intample aceasta (Mt. 16,22). Dom­nul a fost ispitit nu o data in acest fel. Chiar la inceputul slu­jirii Sale, pe cand postea in muntii tacuti din pustia Galileii, satana L-a ispitit, straduindu-se sa-L abata de pe calea patimi­rilor si necazurilor si propunandu-I alte mijloace spre infaptuirea misiunii Lui, mai confortabile si placute, care nu cereau nevointa jertfei. Ştim deja ca Domnul a respins viclenele propuneri ale amagitorului – si iata ca aude chiar din gura uce­nicului iubit acel glas ispititor demult cunoscut si cuvinte care, desi iesind dintr-o inima simpla si iubitoare, erau la fel de viclene ca noima, mizand pe slabiciunea omeneasca. Nu este de mirare ca raspunsul Mantuitorului este aspru.

Mergi inapoia Mea, satano, caci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (v. 33).

Asta inseamna:

Cuvintele tale sunt insuflate de catre demon! Tu imi propui sa fug de patimiri si de moarte, caci de acestea se teme slabiciunea omeneasca! Nu te gandesti decat la trup si la bunastarea lui pamanteasca, si de aceea iti este mila de Mine! Dar tu nu te gandesti ca lucrarea Mea este lucrarea lui Dumnezeu si ca daca la acest scop se ajunge pe calea patimirilor si a crucii trebuie sa merg tocmai pe aceasta cale, fiindca lucrarea lui Dumnezeu este mai presus de orice altceva si, facand voia lui Dumnezeu, care-l indreapta pe om spre scopurile sale, trebuie sa uiti de tine insuti, fiindca a te gandi atunci la confortul tau e o faradelege!”

Tonul dur al raspunsului arata, poate, cat de des si cat de profund Il necajea aceasta ispita pe Domnul si ce incordare a puterilor duhovnicesti Ii trebuia ca sa se impotriveasca aces­tei ispite subtile si primejdioase.

“Şi chemand la Sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: „Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie, caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul Sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omu­lui sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau?” (24-37).

Hristos purtand CruceaDomnul a venit pe pamant nu ca sa aiba parte de confort si de bucuriile vietii pamantesti, ci ca sa-l mantuiasca pe om. Mijlocul era unul singur: sa devina jertfa rascumparatoare pentru pacatul omului, sa patimeasca si sa moara. Trebuia ca El sa poarte pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii si sa ne vinde­cam cu ranile Lui (I Pt. 2, 24). Aceasta a fost voia lui Dumnezeu-Tatal, Care pe Insusi Fiul Sau nu L-a crutat, ci L-a dat mortii, pentru noi toti (Rom. 8, 32). Nu Mantuitorul nostru, ca om, a nascocit si a ales aceasta cale, ci i-a fost data de catre voia Tatalui. Tocmai de aceea spune Domnul ca Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe (31). Asa s-a hotarat in Sfatul Cel Preainalt, si de Fiul Omului depindea nu alegerea per­sonala a caii, ci doar supunerea de bunavoie in fata hotararii dinainte de veci a lui Dumnezeu.

Şi El a luat asupra Sa aceasta cruce a supunerii de bunavoie.

M-am coborat din cer, zice El, nu ca sa fac voia Mea, ci ca sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine (In 6,38).

La acelasi lucru ii cheama acum pe urmatorii Sai: ii chea­ma sa ia de bunavoie, renuntand la propriile lor dorinte, cru­cea pusa de Dumnezeu asupra fiecaruia dintre noi si sa mear­ga pe aceeasi cale dureroasa a rabdarii si a jertfei de sine pe care a mers El, Mantuitorul nostru.

In aceasta supunere de bunavoie consta si chezasia man­tuirii noastre, fiindca cel ce, lepadandu-se de sine, se incredinteaza cu totul calauzirii Domnului nostru Iisus Hristos si a Evangheliei Lui nu se va rataci in labirintul vietii, ci va ajunge cu bine la infloritoarele maluri ale vesnicelor locasuri, pe cand cel care se cruta, care incearca sa se menajeze si sa afle calea prin propriile puteri, negresit ca isi va schilodi sufletul sau il va pierde cu desavarsire. Egoismul si alegerea propriei voi trag omul, in mod inevitabil, pe calea placerilor lumesti, in aceasta se ascunde o mare primejdie, fiindca nici un fel de foloase ale vietii lumesti nu pot compensa pierderea sufletu­lui. Viata, cu terenul ei instabil, cu necontenita primejdie a esecurilor morale, cu tentatiile si cu viciile ei, care te trag in adancul lor, seamana cu o mlastina.

swampIata ca v-ati apropiat de aceasta mlastina, care va taie calea. Intr-un fel sau altul, trebuie sa o treceti. Dar cum? Sa o ocoliti e cu neputinta, fiindca se intinde cat vezi cu ochii, in toate partile. Trebuie sa mergi de-a dreptul. Carari nu se vad: peste tot doar movilite, stuf, muschi de un verde viu, pe alocuri sclipeste apa, avertizand asupra primejdiei. Incotro trebuie sa mergem, nu stim. Ştim numai ca la fiecare pas ne pandeste pierzarea: este usor sa te impotmolesti in noroi, ori sa cazi intr-un ochi de mlastina care te momeste prin acope­ramantul catifelat de verdeata proaspata, gingasa, insa din care nu mai iesi. Ajunge sa nimeresti acolo ca mlastina sa te soarba, sa te traga in adancul ei rece si nemilos.

Asa este viata.

Oamenii usuratici sau imprudenti, care alcatuiesc imen­sa majoritate, merg prin aceasta mlastina fara sa stea pe gan­duri: de pe o movilita pe alta, unde e mai uscat, mai comod si unde pare a fi carare, si nu stau sa chibzuiasca unde duce cararea aceasta… De obicei ajung la o mlastina fara iesire…

Oamenii ce nutresc o sete neostoita de placeri fug dupa luminitele ratacitoare din mlastina, care ii starnesc dantuind in vazduh si fugind tot mai departe, tot mai departe, ca nis­te fluturi stralucitori, ademenindu-i pe nefericiti in adancul mlastinii, si se fac nevazute chiar in clipa cand mana intin­sa cu lacomie este deja gata sa inhate naluca amagitoare. Asa este goana patimasa dupa fericirea pamanteasca, dupa bucuriile si placerile acestei vieti…

Altii incearca sa afle calea prin propriile puteri. Aces­tia intra in mlastina cu incredere in sine, cu nadajduire in sine. „O sa cucerim viata, zic ei, o sa ne construim fericirea cu mainile noastre! O sa gasim sau o sa croim singuri cale spre viitorul stralucitor, minunat! N-avem nevoie de calauze si n-avem nevoie de indrumari! Omul e faurarul propri­ei fericiri: pentru aceasta are minte mandra, iscoditoare! Şi pasesc cutezatori prin mlastina, chemandu-i si pe altii sa ii urmeze si facandu-se ca stiu drumul spre tarmuri de nadej­de si linistite. Acesti oameni infumurati, cu ingamfarea lor indaratnica, sfarsesc de obicei prin a nimeri, impreuna cu turma celor care-i urmeaza, in adancul cel mai lipsit de iesi­re, unde isi si gasesc pieirea.

In viata nimeni nu stie insa caile sortii, nu poate spune ce-i va aduce ziua de maine… De aceea, omul intelept cau­ta neaparat indrumare. Cel mai simplu, cel mai firesc si mai rational calcul este aici unul singur: „Nu cunosc mlastina. Nu stiu cararile. Trebuie sa merg, dar sa merg la nimereala inseamna pieire sigura. Cu orice pret, trebuie sa gasesc un om care stie calea, altminteri sunt pierdut...”

Acesta este calculul pe care si-l face orice om rational in viata. Temandu-se ca se va rataci fara speranta in incalcitul labirint al cararilor vietii, care se pierd in negura tainica a vii­torului, el simte totdeauna nevoia de calauzire incercata – si unde poate gasi o calauzire mai sigura, mai de nadejde si mai plina de bunatate decat la Domnul, Cel care stie toate, inaintea Caruia toate sunt descoperite si limpezi? Odata, Toma L-a intrebat pe Domnul:

Doamne, cum putem sti calea? Iisus i-a zis: Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine (In 14, 5-6).

Altminteri nici nu pot sta lucrurile. Omul, fiinta slaba si marginita, cu mintea intunecata de patimi, nu va gasi nicio­data drumul adevarat in viata.

purtarea-crucii-3Nu-i mai ramane decat un singur lucru de facut: sa isi ia crucea si sa urmeze cu supunere Domnului; altfel, in mod inevitabil, se va rataci si va pieri duhovniceste.

Ce-i drept, si drumul pe care Domnul il duce pe om prin mlastina vietii este greu si pare uneori primejdios. Adeseori smarcul este adanc, ti se pare ca acum-acum o sa te impot­molesti in mlastina si adancul rece o sa te inghita, inchizandu-se deasupra capului tau – insa nici atunci sa nu lasi mana Domnului, care te indruma si te sprijina, si El te va scoate iarasi la loc uscat. Oricum ar fi, aceasta este singura posibilitate de a strabate cu bine mlastina vietii, fiindca numai El stie calea.

Eu sunt calea… nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine.

Alta cale nu-i.

Oricat ar fi de grele incercarile care ne asteapta pe aceasta cale, putem fi pe deplin incredintati ca Domnul nu ne va da ispite mai presus de puterile noastre, ci odata cu ispitele ne va trimite si mangaiere, ca sa ne imbarbateze, sa ne intareasca si sa ne dea puterea de a indura calea cea grea a vietii.

Pentru aceasta insa trebuie sa ne daruim pe deplin lui Dumnezeu, sa ne supunem calauzirii Lui si sa renuntam la propria noastra voie. Ispitele sunt intotdeauna mai serioase si mai grele atunci cand trebuie franta incapatanarea noas­tra si inabusita nesupunerea noastra, ce se rascoala si cartes­te impotriva crucii pe care Domnul a pus-o pe umerii nos­tri. Iar daca Domnul intampina supunere deplina din partea omului si daca acesta primeste toate incercarile cu un simta­mant de recunostinta sincera, crezand cu tarie ca ele sunt tri­mise spre folosul lui, incercarile se imblanzesc si Domnul il indruma pe om cu o mana atat de delicata, iubitoare, plina de bunatate, incat greutatea crucii aproape ca nu se mai baga de seama: atat de exacta e potrivirea intre dificultatea nevointei date omului si puterile lui, si atat de treptat, pe nebaga­te de seama, in chip intelept, este sporita aceasta dificultate pe masura dezvoltarii puterilor duhovnicesti ale omului.

Se poate spune ca crucea fiecarui om este facuta exact pe masura lui si ca grea o fac numai nerabdarea, nesupunerea si impatimirea noastra.

Oricum ar fi, in orice situatie s-ar afla omul si orice incer­cari ar trebui sa indure, se poate spune cu convingere ca toate aceste incercari sunt absolut necesare omului spre imbuna­tatirea lui duhovniceasca si ca Domnul ii trimite intotdeau­na ceea ce e mai bun, mai folositor, de care are nevoie neapa­rata, potrivit conditiilor dezvoltarii lui interioare si creste­rii lui duhovnicesti. Nu exista suferinte fara folos, fara scop, de prisos, fiindca nu cruzimea, ci dragostea determina incer­carile trimise de Domnul omului.

Pe cine iubeste Domnul il cearta, si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste – si cearta spre folosul nostru, ca sa ne impartasim de sfintenia Lui (Evr. 12, 6, 10).

Asadar, daca am avut pe parintii nostri dupa trup care sa ne certe si ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atat mai vartos Tatalui duhurilor, ca sa avem viata? (Evr. 12, 9).

Cine ia de bunavoie asupra sa jugul lui Hristos isi va da seama repede cat de bun este acest jug si va simti cat de usoa­ra este povara lui (v. Mt. 11, 30).

Pana si [ispitele] sunt uneori indispensabile omului si sunt trimise in scopuri educative.

„Fiindca adeseori, zice Sfantul Efrem Sirul, se intampla aceasta ca tu sa nu te man­dresti, ci sa fii smerit-cugetator. Uita-te la acest stalp al Apos­tolilor, cum, spre folosul lui, i-a fost dat un ghimpe in trup, un inger al satanei, ca sa il bata peste obraz (v. II Cor. 12, 7). De ce? Ca sa nu se mandreasca. De vreme ce unui asemenea barbat i s-a trimis aceasta spre invatatura, ca sa nu se ingamfe, cu atat mai mult noi, cei neputinciosi, care socotim ca suntem ceva (v. Gal. 6, 3), trebuie sa rabdam, ca sa nu ne ingamfam, necazuri.”

Asijderea, daca s-a abatut asupra ta vreun necaz sau vreo stramtorare, sa nu ceri sa fii neaparat izbavit de ele, fiindca si aceasta este adesea de folos. Inca ceva: daca ceri sa primesti ceva, sa nu ceri sa primesti neaparat, fiindca tu, ca om, adeseori socoti ca ti-e de folos ceea ce de fapt nu ti-e de folos. Dar daca vei lasa voia ta si vei hotari sa umbli dupa voia lui Dum­nezeu, vei fi in afara primejdiei. Multi, dobandind ceea ce doreau, dupa aceea s-au cait, iar adeseori au cazut si in mari necazuri. Asculta ce zice Apostolul: Nu stim sa ne rugam cum trebuie (Rom. 8, 26). Asadar, Dumnezeu stie ce este de folos si ziditor pentru fiecare din noi; asadar, lasa implinirea cererii tale in seama Lui. Nu spun acestea ca sa te impiedic sa aduci inaintea lui Dumnezeu cererile tale; dimpotriva, te rog, de la El sa ceri toate – si mari, si mici. Şi iata ce iti zic: cand te rogi si descoperi inaintea Lui ceea ce ai pe inima, sa spui: Nu voia mea, ci voia Ta sa se faca (Lc. 22,42). Descope­ra Domnului calea ta si nadajduieste in El, si El va implini. (Ps. 36, 5). Asadar, daca ceri ceva de la Dumnezeu, sa starui in cererea ta, insa, descoperind inaintea Lui nevoile tale, sa zici: «De este voia Ta, Stapane, sa se faca aceasta, savarses­te si da izbanda, iar de nu este voia Ta, nu ingadui sa se faca aceasta, Dumnezeul meu, ci doar intareste si pazeste sufletul meu, ca sa fie in stare sa rabde!»”

Crestinul poate sa se increada total si neconditionat in Dumnezeu, fiindca Dumnezeu este cea maiCruci inalta dragoste si bunatatea cea mai inalta.

Din pacate insa, adeseori suntem banuitori si neincreza­tori, si gandul ca Domnul lucreaza toate spre binele nostru ne scapa adeseori: ori uitam de asta si nu simtim deloc cala­uzirea lui Dumnezeu in viata noastra, ori amestecul Proniei in planurile noastre ni se pare rauvoitor, si atunci ne stradu­im sa il evitam si sa ne facem voia noastra, crezand ca stim mai bine ce ne e de folos. Cand i-a ispitit pe stramosii Adam si Eva, diavolul a reusit sa arunce in ochii lor aceasta umbra a banuielilor nedrepte asupra voiei Facatorului. Porunca ce oprea de la gustarea din roadele pomului cunoasterii binelui si raului ii fusese data omului spre folosul lui. Vicleanul ispi­titor i-a dat ca explicatie invidia.

Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul (Fac. 3, 5)

si inchipuindu-si ca ispititorul le-a deschis adevarata cale a fericirii, pe care invidioasa reavointa a Proniei le-o ascunsese, cei din­tai oameni s-au razvratit impotriva voii lui Dumnezeu, care le ingradea dorintele egoiste. Ce rezultat nenorocit a avut aceasta preferare a voii proprii, atatate de catre diavol, in fata voii lui Dumnezeu stim si aflam pe pielea noastra toata viata – si totusi, adeseori uitam aceasta cumplita lectie. De obicei, si acum credem ca felul in care intelegem noi viata si propri­ile interese este corect si fara gres, si nu vrem sa ne smerim sub mana tare a, lui Dumnezeu (I Pt. 5,6). Vinovate de toate sunt mandria si infumurarea noastra.

Insa dorintele carmuite de infumurare si egoism sunt intotdeauna irationale si adeseori pierzatoare.

Odata, demult, spune o traditie crestina, intr-o pustie a Rasaritului traia un drept – un nevoitor batran, pe numele sau Daniil. El era vizitat cateodata de locuitorii satului din apropiere, care ii aduceau mancare, si dintre acestia il iubea cu deosebire pe pietrarul Evloghie. Acesta era un om de mare bunatate, neobisnuit de harnic, de o credinta sincera si adan­ca. Acesta muncea zile intregi intru sudoarea fruntii in carierele de piatra, taind si fasonand bucati uriase din piatra, si era totdeauna vesel, linistit si bucuros. Nimeni nu auzea din partea lui nici plangeri, nici reprosuri. Intorcandu-se acasa, el ii poftea neaparat la masa pe vecinii mai nevoiasi sau pe saracii peste care dadea pe drum, si casa lui era intotdeauna plina de sarmani si de schilozi. El impartea nevoiasilor aproape tot castigul lui modest, lasand pentru sine numai putin, cat sa nu moara de foame. Toti il stiau si toti il iubeau pe Evloghie.

Auzind cateodata istorisiri despre el, batranul Daniil se gandea cateodata: „Uite un om care face atat de mult bine, desi are atat de putina avere! Cat bine ar face, pe cati i-ar face fericiti, daca ar fi bogat!

Şi s-a rugat lui Dumnezeu ca Domnul sa-i trimita lui Evloghie bogatie.

Odata, dupa rugaciune, i S-a aratat in vis Domnul. Ruga­ciunea ta va fi implinita, a zis El, daca te pui chezas pentru sufletul acestui om, ca atunci cand va deveni bogat nu va pie­ri, nu se va strica si nu va uita de Dumnezeu.”

Daniil a chezasuit, fiindca i se parea cu neputinta ca boga­tia sa strice viata imbunatatita a pietrarului si sa clatine asezarea crestina a sufletului acestuia.

Atunci cand Evloghie, in ziua urmatoare, aplecat la lucru, cu el s-a intamplat ceva neobisnuit.

Cum a lovit cu tarnacopul in piatra, a simtit dupa sunet ca stanca este goala pe dinauntru. A mai lovit o data, de doua ori, si a facut o gaura mica.

Uitandu-se prin ea, a inlemnit de mirare.

In stanca era o scobitura mare, si toata scobitura era pli­na cu aur!

Sa largeasca gaura si sa scoata aurul a fost treaba de cate­va minute.

Incarcat din greu, Evloghie s-a intors acasa si s-a inchis in odaia sa. Pentru prima data dupa multi ani nu a poftit pe nimeni la masa, fiindca nu voia sa mearga vestea despre comoara pe care o gasise.

Evloghie s-a imbogatit. A incetat sa mai mearga la mun­ca: nu mai avea nevoie sa trudeasca pentru a castiga cativa banuti de paine.

In scurta vreme, a inceput sa i se para plicticoasa viata din sat. Cu bogatia aproape ca nu avea ce sa faca acolo. S-a mutat in Bizant, in capitala.

Pentru omenirea stricata, bogatia are intotdeauna o forta magica de atractie. Cine-i bogat are intotdeauna multi pri­eteni, in capitala stralucitoare si zgomotoasa, Evloghie si-a facut o sumedenie de prieteni in scurta vreme. Acestia l-au ajutat sa-si cumpere o casa luxoasa, l-au introdus in inalta societate bizantina, l-au prezentat la curtea imparateasca, si in scurt timp Evloghie a devenit dregator de vaza, cufundandu-se pana peste cap in viata desarta pe care o ducea aristo­cratia inalta si avuta din Bizant, viata plina de stralucire de parada si de slava desarta.

De binefaceri nici nu mai putea fi vorba. Cheltuia bani cu nemiluita pe capricii desarte, iar saracii si nevoiasii in zadar se straduiau sa capete intrare la dregatorul cel nou pentru a-i cere ajutorul. Numeroasele slugi in costume pompoase, cusute cu fir de aur, ii alungau cu toiegele de la poarta palatului luxos din marmura.

Batranul Daniil a aflat cu groaza si cu intristare de schim­barea care se petrecuse cu Evloghie. A priceput prea tarziu cat de nechibzuita fusese rugaciunea lui si cu cat mai buna si mai folositoare fusese pentru nenorocitul pietrar viata saracacioasa de truda careia il menise Dumnezeu in bunatatea si intelepciunea Sa. Pe langa asta, simtea cu spaima ca pe con­stiinta lui atarna un pacat greu si ca-l ameninta o pedeapsa grea, fiindca se pusese chezas pentru acel suflet si raspundea pentru el inaintea lui Dumnezeu.

Raspunderea aceasta i se parea acum cumplita. Nu mai putea sa aiba tihna in chilia sa. Cu sufletul apasat, a parasit pustia si s-a dus la Bizant, cu nadejdea tulbure ca poate va reusi cumva sa-i bage mintile in cap lui Evloghie si sa-l mantuiasca.

Cu Evloghie n-a reusit insa sa stea de vorba. Slugile bogat imbracate si ingamfate nu l-au lasat pe sarmanul pustnic nici macar sa intre in curte. Staretul a petrecut cateva zile la poarta palatului, flamand, ostenit, ros de mahnirea inimii, si doar o data l-a vazut pe fostul pietrar, atunci cand acesta, frizat si parfumat, in haine luxoase de curtean, s-a asezat intr-un palanchin, pe care il purtau opt robi negri vanjosi. Daniil s-a aruncat spre el. Un arap inalt, lat in spete, i-a dat branci cu grosolanie. Cu glas tare, pustnicul l-a strigat pe Evloghie pe nume, intinzandu-si catre el mainile tremuratoare de batranete. Evloghie i-a aruncat o privire plictisita, nepasatoare, si a trecut pe langa el fara sa se opreasca. Nu l-a recunoscut pe batran, sau nu a vrut sa-l recunoasca, sau poate ca nu i-a auzit strigatele rugatoare – este greu de spus, insa Daniil a simtit ca nu va reusi sa-l smulga pe Evloghie din aceasta viata de patimi si de desfrau si ca nu-l poate scapa de la pierzare.

Cu inima zdrobita, s-a intors in pustia sa si, cu mahnire fara margini, scaldat in lacrimi, a cazut la pamant inaintea Domnului, rugandu-L sa-i ierte marele pacat si sa-l intoarca pe Evloghie la viata de saracie si osteneala.

Şi Domnul, in mila Lui, a luat aminte la lacrimile de poca­inta ale batranului si i-a iertat pacatul – pacatul ingamfarii, caci isi inchipuise ca stie mai bine ca Dumnezeu cum e mai de folos sa intocmeasca soarta aproapelui, si astfel aproape ca l-a sortit pe acesta pierzarii.

Rugaciunea batranului a fost ascultata iarasi.

In trufia sa de parvenit ce si-a luat nasul la purtare, fostul pietrar a facut multe gafe la curte si s-a certat cu cativa apropiati ai imparatului, atragandu-si mania imparateasca. Toata averea lui a fost confiscata si el a fost izgonit din capitala. Prietenii abia l-au scapat de inchisoare. Aceasta catastrofa l-a inra­urit binefacator. Pierzand totul, Evloghie si-a venit in fire, a inteles ca Dumnezeu l-a pedepsit pentru mandrie si pentru lipsa de inima, s-a plecat cu supunere in fata sortii, s-a intors la el in sat si s-a apucat iarasi de meserie. A devenit din nou prieten al saracilor si napastuitilor si a inceput din nou sa imparta cu nevoiasii putinul sau castig, agonisit prin munca grea.

purtarea-crucii-5Iata ce grosolan se insala omul atunci cand, bazandu-se pe agerimea ratiunii sale, incearca sa stabileasca folosul conditiilor de viata in care se gaseste. Sensul si cauzele evenimentelor ce au loc sunt de obicei ascunse de ochii nostri, si de aceea judecatile noastre sunt atat de mioape si de gresite. Numai apoi, cand evenimentele cu pricina tin deja de dome­niul trecutului, privind in urma, incepem sa intelegem ros­tul, rationalitatea si folosul lor. Daca aceste evenimente sunt dureroase pentru noi si aduc un sir de amaraciuni si de sufe­rinte, eul nostru suferind se razvrateste impotriva lor, gasindu-le inutile si excesiv de crude. Asteptati insa, rabdati, si cand vor trece le veti gasi aproape intotdeauna justificarea. Adeseori ele sunt numai o doctorie amara, de care este nea­parata nevoie pentru sanatatea noastra duhovniceasca. Chi­nina este amara si neplacuta la gust, insa de neinlocuit ca mijloc impotriva malariei. Şi suferintele noastre sunt in mai­nile lui Dumnezeu mijloace de tratament al patimilor si vici­ilor noastre – cel mai adesea al trufiei noastre, ce trebuie nea­parat smerita. Indeobste, ele duc intotdeauna la mai bine. Fierul trebuie batut cat este cald: si omul trebuie sa treaca prin cuptorul suferintelor, ca sufletul lui sa devina moale si receptiv fata de ciocanul incercarilor prin care trece, care il prelucreaza in vederea vietii vesnice. Din pacate, intotdeau­na intelegem tarziu acest adevar. De aici vine nemultumirea noastra, descurajarea noastra, cartirea noastra.

Ceea ce fac Eu tu nu stii acum, i-a zis Domnul Apostolu­lui Petru, dar vei intelege dupa aceasta (In 13, 7).

Cuvintele acestea sunt pe deplin valabile si in privinta noastra. De obi­cei, nu intelegem ce face cu noi Domnul, si nu aflam decat dupa aceea.

Atunci cand omul se straduie sa traiasca dupa voia sa [proprie], aceasta ii aduce o multime de amaraciuni, de dezamagiri si de neliniste.

Uitati-va prin cate tulburari trece tanarul atunci cand trebuie sa-si aleaga o cariera ori sa-si stabileasca drumul pe care va porni in viata. Daca in rezolvarea acestei probleme criteriul lui il reprezinta confortul si castigul material, sufe­rintele sufletesti produse de nehotarare sau de lipsa de infor­matie sunt nesfarsite. Oriincotro isi indreapta atentia, peste tot se teme ca va pierde. Aici i se pare prea mica leafa, dincolo nu are sanse de promovare, in alta parte il ameninta o viata plictisitoare intr-o fundatura din provincie, si tot asa la nesfarsit. Omul se agita si se arunca in toate partile, se apuca de toate si nu gaseste nicaieri liniste sufleteasca. I se tot pare ca a ales cel mai nenorocit loc sau cea mai nenorocita mese­rie, si apreciaza cu ochi invidios avantajele pozitiei celor de o varsta cu el sau concurentilor.Bine este acolo unde nu sun­tem noi“: aceasta zicala a fost facuta tocmai pentru aseme­nea invidiosi zbuciumati. Nici nu mai trebuie sa spunem ca dezamagirile datorate calculelor gresite sunt foarte multe si ca ele provoaca intotdeauna parere de rau si ciuda pe propria persoana pentru propriile greseli.

Bizuiti-va insa in toate pe voia lui Dumnezeu, renuntati la calculele interesate, si in suflet veti avea liniste si seninata­te. Veti crede ca locul si meseria de care aveti parte sunt cele mai bune pentru voi, fiindca v-au fost date de Dumnezeu, Care stie mai bine decat voi de ce sunteti in stare. Veti inte­lege si va veti convinge ca nu trebuie sa mai cautati altceva si ca nu va ramane decat sa va vedeti linistiti de treaba voastra, straduindu-va sa o impliniti cat mai constiincios. Veti crede ca in Biserica nu exista pozitii proaste si ocupatii dezavan­tajoase si ca toate ocupatiile sunt deopotriva de importante si necesare, daca sunt facute numai cu nazuinta de a implini voia lui Dumnezeu. Veti aprecia pretioasa regula pe care o da Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani:

Precum intr-un singur trup avem multe madulare si madularele nu au toate aceeasi lucrare, asa si noi, cei image001multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madulare unii altora; dar avem felurite daruri, dupa harul ce ni s-a dat. Daca avem prorocie, sa prorocim dupa masura credintei; daca avem slujba, sa staruim in slujba; daca unul invata, sa sarguiasca in invatatu­ra; daca indeamna, sa fie la indemnare; daca imparte altora, sa imparta cu fireasca nevinovatie; daca sta in frunte, sa fie cu tragere de inima; daca miluieste, sa miluiasca cu voie buna! Dragostea sa fie nefatarnica (Rom. 12, 4-9).

Şi aceasta consti­inta a faptului ca toate ocupatiile si pozitiile sunt deopotri­va de pretioase in iconomia Imparatiei lui Dumnezeu si ca toti cei ce lucreaza in via Domnului sunt deopotriva de pretiosi in ochii Lui o sa va impace cu ocupatia voastra, oricat de umila sau dezavantajoasa ar parea ea din punct de vede­re lumesc, si calea vietii voastre va deveni plina de rost si de bucurie.

Asadar, nu va agitati, nu va napustiti incoace si incolo, nu cautati ceea ce vi se pare mai avantajos, ci, increzandu-va in Dumnezeu, lucrati Lui cu frica si bucurati-va Lui cu cutre­mur. Veti simti ca in viata voastra exista un reazem nezdruncinat, de care va puteti sprijini cu bucurie si liniste.

Mai mult decat atat: in scurta vreme veti simti ca aceas­ta cale a supunerii depline si lipsite de cartire fata de Dum­nezeu este pentru suflet singura cale corecta si fireasca, ce corespunde pe de-a-ntregul naturii lui. Doar pe aceas­ta cale toate puterile si capacitatile sufletului se dezvolta deplin si firesc. Acolo unde omul incearca sa-si dirijeze sin­gur soarta isi va dauna singur, in mod inevitabil, si isi va mutila sufletul, asa cum copilul nechibzuit si incapatanat da neaparat de necaz si se schilodeste ori isi pierde viata din nesocotinta.

Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa (Mc. 8, 35).

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)

7-11-08 002

Legaturi tematice:


Categorii

2. Special, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, Egoismul, voia proprie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Vasile al Kinesmei, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

25 Commentarii la “DE CE NE INCREDEM MAI MULT IN NOI INSINE DECAT IN VOIA LUI DUMNEZEU? Unde ne duc pacatul ingamfarii si incapatanarea in urmarea dorintelor si a ideilor proprii? De ce ne razvratim, ne agitam si refuzam Crucea?

  1. Un alt Parinte filocalic Dorotei din Gaza,a semnalat foarte bine,poate cel mai bine,aceasta primejdie: a”voii proprii”,acest “zid de arama intre om si Dumnezeu”.Sfantul ne invata ca taierea voii proprii inseamna a imita in modul cel mai desavarsit moartea Mantuitorului.Din contra,”nimic nu e mai primejdios,nimic nu e mai pierzator decat a se increde cineva in sine insusi”.Tot la avva Dorotei exista insa o serie de alte texte care insista cu tot atata putere de convingere asupra unui aspect,cel al constiintei proprii fiecaruia,”samanta dumnezeiasca,un fel de putere mai vie si mai luminoasa decat scanteia”;urmand acestei legi a constiintei au bine-placut toti Sfintii Lui Dumnezeu.
    La prima invatatura a avvei Dorotei,arata cum anume se iveste o vointa :la inceput e un simplu”gand”.E vorba de o simpla sugestie a raului.Acestuia ii urmeaza impulsul de a-i da viata,de a-l transpune in fapta.Definitia gandului data de avva Evagrie presupune aceasta miscare irationala de la inclinatie spre realizare.Aceasta inclinatie se numeste “afectiune patimasa”sau simplu”voie proprie”.Ea nu este,asadar,nici puterea de a voi,nici,propriu-zis vorbind,un act al vointei,ci miscarea patimasa care urmeaza gandului rau si care nu este libera.Prin urmare”voia proprie”e o dorinta contrara adevaratei firi a omului si,prin acest fapt,contrara constiintei,care in acest sens este “adversarul”ei.Insa dezvoltarea ispitei nu se opreste aici ;prima miscare “voia proprie”este inrationala.Omul care o primeste incearca sa o justifice.Aceasta “justificare”constituie un urias pericol pentru viata duhovniceasca,dupa cum afirma si avva Pimen;”Daca va lucra si indreptatirea impreuna cu voia proprie ,nu se intoarce omul usor”.Iar unii chiar cauta sprijin,o confirmare, in citatele Parintilor,ba chiar si in Scriptura si-i da impresia ca e pe calea cea dreapta.Acestei indreptatirii i se adauga dupa cum se vede, si incapatanarea. Aceasta este o mare primejdie in a invalui ratacirea sub aparenta binelui,dreptatii,zelului.
    Fara ajutorul unui bun Parinte duhovnicesc (uneori chiar si asa)e tare greu sa ne eliberam de o asa primejdie.Intr-adevar este tare greu,dar nu imposibil
    (cred ca mi-am facut lectiile chiar din prima zi,insa scadeti un punt pt.copiere)Multumesc fratilor pentru toate materialele,deosebit de importante
    Sa aveti plata de la Domnul!Multa sanatate,putere si biruinta in ispite!

  2. De fapt asta este partea cea mai grea din viata unui om. Si nu ma refer numai la purtarea in sine a crucii ci la constientizarea ei si apoi la acceptarea ei.

    Si aici este mare nevoie de un duhovnic. In unele cazuri (nu in toate) necazurile inmoaie multe arogante dar se mai intimpla si altceva: trecind prin greutati de un anumit tip unii (nu toti) au tendinta sa devina mult mai empatici cu cei care trec prin aceleasi greutati. Ba mai mult, inceteaza sa mai judece pe unul sau altul, tocmai pentru ca incep sa inteleaga ca in spatele unui comportament mai ciudat, mai problematic, s-ar putea sa fie niste cauze mai adinci care nu tin intru totul/strict de vointa sau logica umana, ca fiinta umana este mult mai complexa si mai greu de incadrat decit am vrea noi. Si asta tocmai pentru ca ne-am izibit noi insine de greutati/situatii asupra carora nu aveam nici un control, care pareau sa vina de niciunde, a caror probabilitate sa se intimple era foarte mica si totusi ea se intimpla in timp ce noi asistam neputinciosi la evenimentele care ne copleseau.

    Am vazut in viata de toate zilele persoane obisnuite schimbindu-si simtitor atitudinea aroganta sau perspectiva competitiva asupra oamenilor si vietii dupa ce au incasat in plex lovituri dure.

    Si totusi, am vazut si destui pe care greutatile nu-i schimba…inca.Ba chiar care se inraiesc, gasesc rezervoare nebanuite de viclenie, ura si invidie la adresa lumii intregi. Ei numesc asta supravietuire.

  3. Pingback: RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile? -
  4. Pingback: PREDICI AUDIO in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, de folos exceptional tuturor celor preocupati de viata duhovniceasca: UN INTELES NEASTEPTAT AL LUARII CRUCII “IN FIECARE ZI”: Sa avem incredere in Dumnezeu! -
  5. Pingback: CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL ne arata, prin pilde vii, METODELE DUHOVNICESTI DE A REZISTA TURBATELOR ATACURI DEMONICE, care sunt roadele amare sau tragice ale INCAPATANARII NEASCULTATOARE si pana unde poate merge IUBIREA DE APROAPE si RUGACIUNEA PENTRU CEI M
  6. Pingback: RAZBOIUL GANDURILOR si RAZBOAIELE DINTRE NOI. Familia ortodoxa si lupta cu “duhurile de sub cer” intre IMPOTRIVIRE si ASCULTARE “IN DOMNUL” -
  7. Pingback: VOIA TA SAU VOIA MEA, DOAMNE? “Nu numai ca parintii isi pierd propriii copii, ci familii intregi se scufunda, chiar si economic, fiindca au vrut sa administreze problema singuri. Nu s-au increzut in Dumnezeu si iata rezultatele de astazi” -
  8. Pingback: Parintele Simeon Kraiopoulos despre LEPADAREA DE SINE, DE OMUL CEL VECHI si ASUMAREA STARILOR DE USCACIUNE SUFLETEASCA | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: CEL MAI INFRICOSATOR LUCRU: CAND DUMNEZEU NE LASA IN ALE NOASTRE… Predica audio a Arhim. Hrisostom Radasanu – “dus rece” duhovnicesc pentru crestinul care se amageste ca poate negocia si cu Dumnezeu, si cu “mamona” | Cu
  10. Pingback: Parintele Rafail Noica: SA NU NE GRABIM SA TRAGEM CONCLUZII INAINTE CA DUMNEZEU “SA-SI TERMINE FRAZA”! (si audio) | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: URMAREA LUI HRISTOS PANA LA RASTIGNIRE. Cuvant (audio, text) la Duminica dupa Inaltarea Crucii al unui preot american convertit: “Domnul a venit SA FIE CU NOI IN FIECARE ZI, Domnul TANJESTE SA FIE CU NOI SI IN CELE MAI ADANCI INTRISTARI ALE NOASTRE,
  12. Pingback: SFANTUL SILUAN despre PĂSTORI si DUHOVNICI si despre CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU. “Toate pacatele si greselile mele au venit pentru ca in ceasul is­pitei si nevoilor n-am chemat pe Domnul. MARE PUTERE AU RUGACIUNILE UNUI DUHOVNIC. Daca omul nu spun
  13. Pingback: SFANTUL SILUAN despre PĂSTORI si DUHOVNICI si despre CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU. “Toate pacatele si greselile mele au venit pentru ca in ceasul ispitei si nevoilor n-am chemat pe Domnul. MARE PUTERE AU RUGACIUNILE UNUI DUHOVNIC. Daca omul nu spune
  14. Pingback: EVANGHELIA PESCUIRII MINUNATE. Predica exceptionala a Sfantului Nicolae Velimirovici: “Cat de zadarnice sunt toate stradaniile ome­nesti fara ajutorul lui Dumnezeu… Dumne­zeu rasplateste mai mult ascultarea decat truda” | Cuvântul Ort
  15. Pingback: “Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei | Cuvântul Or
  16. Pingback: “Iata, ne suim la Ierusalim…”, urcam catre PATIMILE DOMNULUI. Noi stim ce cerem si ce asteptam de la Dumnezeu? “RASTIGNIREA” de a-L crede si a-L urma pe Hristos. “CRESTINII AU DUHUL CELOR DIN LUME. Cata viclenie si prov
  17. Pingback: CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?” | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: “In primul rand, sa nu fugim de Cruce, sa iesim din zona facilului”. Parintele Pantelimon de la Oașa despre CE INSEAMNA SA FII TU INSUTI – intre “GARDEROBA DE IDENTITATI” false ale lumii, dependenta fricoasa de PAREREA CELOR
  19. Pingback: DA, DOAMNE, CA UN CÂINE… “Cine va încerca să se înfrunte cu răul în afara lui însuşi, fără ca înainte să-l fi învins pe cel Rău înlăuntrul său…” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: SUTASUL si SIMTAMANTUL PROFUND AL NEINSEMNATATII PROPRII: “Nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi susţinem aceasta în mod intelectual. Luaţi aminte, voi credincioşii, care CREDEȚI CĂ SUNTEȚI DEJA MÂNTUIȚI… Ca
  21. Pingback: “Cum adica, pentru mine s-a intamplat asta? E chiar atat de grav?” | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: DACA TOTUL NE MERGE PE DOS SI PUTERILE SUNT PE SFARSITE… | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: TRANDAVIE vs. ATENTIE, APATIE vs. HOTARARE. Ce se intampla cand vrem sa Ii “fortam mana” lui Dumnezeu? | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: URMAREA LUI HRISTOS PANA LA RASTIGNIRE. “Domnul a venit SA FIE CU NOI IN FIECARE ZI, Domnul TANJESTE SA FIE CU NOI SI IN CELE MAI ADANCI INTRISTARI ALE NOASTRE, chiar pana la moarte sa fie CU NOI”. Cuvant (audio, text) la Duminica dupa Inaltar
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate