PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE

17-09-2011 Sublinieri

A fi caldicel (cf. Sfanta Scriptura) = a fi autosuficient, plin de sine

“Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!

Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea.

Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac si orb si gol!

Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.

Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste dar si te pocaieste.

Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine. (Apoc. 3, 15-20)

“(…) Din aceasta tragem concluzia ca nici nu suntem atat de sinceri (cu noi insine si cu Dumnezeu) pe cat ne place sa credem despre noi, dar si ca, intre noi si voia Dumnezeu sta zidul “avutiei” fiecaruia, la care nu poate renunta. Avutia asta poate insemna “parere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai inseamna multimea de prejudecati, de idei proprii, de vise, dorinte, inchipuiri, ambitii, incapatanari, “iubiri” sau ‘indragostiri” irationale pentru cate ceva sau cineva… Bogatia inseamna toata minciuna si tot iadul voii proprii care ne stapaneste ca un demon launtric, este tot ceea ce ni se pare ca “avem”, ca “suntem”, ca “stim”… Si din cauza acestei “pareri” riscam sa nu ajungem niciodata sa avem, sa fim, sa stim cu adevarat.

Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este “sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in “eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.

 

Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai “stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos.

Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele vietii noastre, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o “desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.

Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar faptul de a fi “versat” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.

Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, “intoarcem capul” si… fugim…

  • INTEGRAL LA:

Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi


***

Pericolul duhului luciferic

(…) Nu e de ajuns sa stim multe, sa avem o minte buna sau sa credem ca intuitia sau trairile noastre nu ne insala niciodata (ceea ce deja este o mare inselare!). Dimpotriva, cu cat suntem mai bogati in toate acestea, cu atat suntem mai in primejdie si cu atat trebuie sa ne smerim mai mult, ca sa nu cadem prada cumplitelor boli ale ego-ului umflat.

Insa astazi sunt in voga alte principii decat cele evanghelice ale ascunderii virtutilor, astazi diavolul deghizat in inger de lumina ne sopteste: daca ai niste daruri, niste “talanti” (cat de mult s-a pierdut si intelesul duhovnicesc al “talantilor”, redusi la simplele daruri naturale…), foloseste-i din plin si spuune-le, arata-le si celorlalti; vezi ca esti valoros, esti inzestrat, poti mai mult, meriti mai mult!

Cata parere de sine avem, atata minciuna zace in noi fara sa stim, atata iad al necredintei ne stapaneste pe nesimtite. Cu cat ne cultivam mai mult duhul demonic de ambitie, “desteptaciunea” si patima dreptatii proprii, cu atat ne vom cunoaste pe noi insine mai putin si vom pierde orice sansa la discernamantul duhovnicesc (care vine numai prin smerenie si ascultare in adevar).

Din toate aceste cauze, si poate si multe altele, crestinului de azi ii este tot mai straina smerenia, credinta si inima plina de iubire a sutasului din Evanghelie. Din aceste cauze, noi, ortodocsii cei mai ortodocsi, tocmai noi putem sa fim cei mai vrednici de plans apostati, pentru ca vietuim dupa un duh strain, mandru, eretic, luciferic si, astfel, ne inchinam, prin viata noastra, altor dumnezei. Tocmai noi, cei care traim usuratic si suficient ca si cum am primit deja calitatea de “fii ai imparatiei”, vom risca sa auzim – sa nu fie! – aceste cuvinte ale Judecatorului:

Si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor.

  • INTEGRAL LA:

OARE NOI AVEM CREDINTA?

***

Etapele si simptomele bolii trufiei

(…) Prinzand putere, slava desarta naste mandria. Mandria este increderea in sine extrema, ca­re respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al maniei, cruzimii si rautatii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortareata demonica”.

Ea este „perete de arama” intre noi si Dumnezeu (Ava Pimen); ea este vrajmasie fata de Dumnezeu, inceput a tot pacatul; ea e in fiecare pacat, pentru ca fiecare pacat inseamna ca te lasi de bunavoie prada patimii tale, ca incalci in mod constient legea dumnezeiasca, inseamna ca te obraznicesti impotriva lui Dumnezeu, cu toate ca „tocmai cel supus trufiei are nevoie neaparata de Dumnezeu, pen­tru ca oamenii nu-l pot scapa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine aceasta patima? Cum incepe? Cu ce se hraneste? Ce trepte strabate in dezvoltarea sa? Dupa ce semne poate fi recunoscuta? Aceasta ultima problema este deosebit de importanta, fiindca cel mandru nu-si vede, de obicei, pacatul. Un oarecare batran iscusit il povatuia pe un frate sa nu se mandreasca, insa acela, orbit de mintea sa, i-a raspuns:

Iarta-ma, parinte, in mine nu se afla trufie.

Inteleptul batran i-a raspuns:

Cu ce puteai, fiule, sa-ti dovedesti trufia mai bine decat cu acest raspuns?...”

In orice caz, daca omului ii este greu sa-si ceara iertare, daca este suparacios si banuitor, si pomeneste raul si ii osandeste pe altii, toate astea sunt fara indoiala semne ale mandriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:

Despre cel pe care, atunci cand il necinsteste ori il supara cineva, il doare inima, cunoscut sa fie ca-l poarta in sanurile sale pe sarpele cel vechi (trufia). Daca va incepe sa rabde in tacere supararile care i se fac, il va face pe acest sarpe neputincios si lipsit de vlaga; dar daca se va impotrivi cu amaraciune si va vorbi cu obraznicie, ii va da sarpelui putere sa verse otrava in inima lui si sa manance fara mila maruntaiele lui.”

In Cuvantul impotriva paganilor al Sfantului Atanasie cel Mare exista pasajul urmator:

Oamenii au cazut in poftirea de sine, preferand contemplarea de sine contemplarii celor Dumnezeiesti“.

In aceasta definitie scurta este surprinsa insasi esenta mandriei: omul, pentru care pana atunci centru si obiect al dorintei era Dumnezeu, I-a intors Acestuia spatele,  „a cazut in poftirea de sine”, s-a dorit si s-a indragit pe sine mai mult decat pe Dumnezeu, a preferat contemplarii celor dumnezeiesti contemplarea de sine. In viata noastra, aceasta recurgere la „contemplarea de sine” si „poftirea de sine” a devenit pentru noi o a doua natura si se manifesta cel putin prin puternicul instinct de conservare, atat in viata trupului, cat si in cea sufleteasca.

O tumoare maligna incepe adesea de la o contuzie sau de la iritatia de lunga durata a unui anumit loc: si boala mandriei incepe adeseori fie de la un cutremur neasteptat al sufletului (de pilda de la o mare amaraciune), fie de la autoaprecierea indelungata provenita, de exemplu, din succes, reusita, manifestarea permanenta a propriului talent.

Adeseori este vorba de un asa-numit „temperamental”, „entuziast”, „patimas”, talentat. Este un fel de gheizer in eruptie, care prin activitatea neintrerupta nu-L lasa pe Dumnezeu, nu-i lasa nici pe oameni sa se apropie de el. El este plin, inghitit, imbatat de sine insusi. El nu vede si nu simte nimic in afara arderii sale, talentului sau, de care se delecteaza, de la care primeste deplina fericire si satisfactie. Greu de facut ceva cu asemenea oameni pana cand vulcanul lor nu se va stinge. In aceasta consta pericolul oricarei inzestrarii oricarui talent. Aceste calitati trebuie echilibrate de o duhovnicie completa, profunda.

(…)

Vom incerca sa punem in evidenta etapele principale ale dezvoltarii mandriei, pornind de la usoara multumire de sine pana la extrema intunecare a sufletului si pierzarea deplina.

La inceput era vorba doar despre o preocupare de sine aproape normala, insotita de o buna dispozitie care se transforma adeseori in usuratate. Omul e multumit de sine, deseori hohoteste, fluiera, fredoneaza, pocneste din degete. Ii place sa para original, sa uimeasca cu tot felul de paradoxuri, sa faca spirite; manifesta gusturi aparte, este capricios la mancare.

Da cu placere sfaturi si se amesteca „prieteneste” in treburile altora. Isi da in vileag, fara sa vrea, exceptionalul sau interes fata de sine insusi prin fraze de genul: „stati sa va spun eu”, „nu, eu stiu mai bine”, „am obiceiul sa…”, „de regula, eu…” (sau, cum gasim Turgheniev, „am obiceiul sa prefer”…).

Vorbind despre necazul altuia, vorbesc, fara sa-si dea seama, tot despre sine:

„Am fost atat de zguduita, ca pana acum nu-mi pot reveni”.

(…)

Apare convingerea sincera de propria intaietate, aceasta se exprima printr-o logoree neinfranata caci ce este flecareala decat, pe de o parte, lipsa de modestie, iar pe de alta delectare de sine prin procesul primitiv al descoperirii de sine?

Natura egoista a logoreei nu se imputineaza deloc in urma faptului ca ea atinge uneori o tema serioasa: omul mandru poate vorbi despre smerenie si tacere, poate ridica in slavi postul, poate dezbate problema: ce este mai presus, faptele bune sau rugaciunea?

Increderea in sine se transforma rapid in patima de a comanda; el atenteaza la libertatea altora (fara sa suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atentia, de timpul, de puterile altora, devine obraznic si tupeist. Treaba lui este importanta, treaba altuia e un fleac. De toate se apuca, in toate se baga.

In stadiul acesta, dispozitia celui mandru se strica. In agresivitatea sa, el intampina, bineinteles, rezistenta; apare irascibilitatea, incapatanarea, artagul; este convins ca nimeni nu-l intelege, nici macar duhovnicul; ciocnirile cu „lumea” se acutizeaza, si cel mandru face alegerea definitiva: „eu” impotriva oamenilor, insa deocamdata nu si impotriva lui Dumnezeu.

Sufletul devine mohorat si rece; in el se instaleaza ingamfarea, dispretul, rautatea, ura. Mintea se intuneca, distinctia dintre bine si rau devine tulbure, intrucat ea e inlocuita cu distinc­tia dintre „ceea ce e al meu” si „ceea ce nu-i al meu”. El iese din orice ascultare, este insuportabil in orice societate; scopul lui este sa iasa ca el, sa-i impresioneze, sa-i faca sa se simta inferiori pe ceilalti; el cauta cu sete notorietatea – fie aceasta si de scandal -, razbunandu-se astfel pe lume pentru ca nu-l recunoaste si luandu-si revansa in fata ei. Uneori, aceasta forta de auto-afirmare este orientata spre castigul material, spre cariera, spre activitatea sociala si politica, iar uneori, daca exista talent, spre creatie – iar aici cel mandru poate repurta, datorita energiei sale, unele succese. Pe acest teren se dezvolta, de asemenea, schismele si ereziile.

(…)

 

Cel mandru ramane si in aceasta viata in stare de izolare deplina („intunericul dinafara”). Uitati-va cum discuta si cum poarta disputele: fie ca nu aude deloc ceea ce i se spune, fie ca aude doar ceea ce coincide cu parerile lui; iar daca i se spune ceva nepotrivit cu parerile lui, se supara ca si cum ar fi fost jignit personal, devine batjocoritor si neaga cu inversunare. La cei din jur vede doar insusirile pe care el insusi le atribuie in mod arbitrar, asa ca si atunci cand lauda este mandru, inchis in sine, inabordabil pentru cel obiectiv. Caracteristic este faptul ca doua dintre formele cele mai raspandite de boala psihica mania grandorii si mania persecutiei – decurg in mod direct din „autoaprecierea sporita” si sunt absolut de neconceput la cei smeriti, simpli, ca­re uita de eul lor.


De altfel, si psihiatrii conside­ra ca la paranoia duc in primul rand sentimentul exacerbat al propriei personalitati, atitudinea dusmanoasa fata de oameni, pierderea capacitatii normale de adaptare, pervertirea aprecierilor. Paranoicul clasic nu se ataca niciodata pe sine in­susi, el are totdeauna dreptate in proprii sai ochi si este acut nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata.

(…)

In incheiere, se ridica in mod natural problema: cum sa ne luptam cu boala, ce sa opunem pierzarii care-i ameninta pe cei ce merg pe aceasta cale? Raspunsul decurge din esenta intrebarii: smerenia, ascultarea fata de cel obiectiv; ascultarea pe trepte – fata de oamenii indragiti, fata de apropiati, fata de legile lumii, fata de dreptatea obiectiva, fata de tot ce e bun in noi si in afara noastra, ascultarea fata de Legea lui Dumnezeu si, in fine, ascultarea fata de Biserica, de randuielile ei, de poruncile ei, de lucrarile ei de taina.

Iar pentru asta este nevoie de ceea ce se afla la inceputul caii crestine:

cine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine.

Sa se lepede… sa se lepede zi de zi; zi de zi, cum se spune in manuscrisele cele vechi, sa-si ia omul crucea sa – crucea rabdarii necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a indurarii amaraciunilor si a bolilor si a acceptarii tacute a ocarilor, a ascultarii depline si fara rezerve, neintarziate, de buna-voie, bucuroase, neinfricate, statornice. (…)”

  • INTEGRAL LA:

Parintele Aleksandr Elceaninov: FORTAREATA DEMONICA DIN NOI


Legaturi:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Egoismul, voia proprie, Mandria, trufia, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Meditatii duhovnicesti, Razboiul nevazut, Vamesul si fariseul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

81 Commentarii la “PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Pingback: Parintele Simeon Kraiopoulos despre DUHUL SEMET AL EPOCII NOASTRE si OBRAZNICIE CA DEMONIZARE. Demonii fug numai de SMERENIE -
  2. Pingback: Parintele Teofil Roman: MAREA NOASTRA CADERE – INCREDEREA IN SINE SI VIATA TRAITA “PE CONT PROPRIU”, IN AFARA VOII LUI DUMNEZEU. Cum putem ajunge a dobandi pacea lui Hristos si a lepada “grija cea lumeasca” la Liturghie? -
  3. Pingback: PARINTELE MELHISEDEC, Staretul Manastirii Lupsa, despre FORMALISM si VIATA DUHOVNICEASCA: “Celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada” -
  4. Pingback: ARHIMANDRITUL TIHON: “Adu-ti aminte de dragostea ta dintai!”. Interviu exploziv despre OBOSEALA DE VIATA DUHOVNICEASCA, NECREDINTA “CREDINCIOSILOR” SI… CINISMUL ORTODOCSILOR “PROFESIONISTI” -
  5. Pingback: DE CE NE INCREDEM MAI MULT IN NOI INSINE DECAT IN VOIA LUI DUMNEZEU? Unde ne duc pacatul ingamfarii si incapatanarea in urmarea dorintelor si a ideilor proprii? De ce ne razvratim, ne agitam si refuzam Crucea? -
  6. Pingback: Meditatie trezitoare la Paremia Vecerniei Intampinarii Domnului despre OAMENII RELIGIOSI CARE NU ASCULTA(M) ADEVARUL LUI DUMNEZEU -
  7. Pingback: Meditatie trezitoare la Paremia Vecerniei Intampinarii Domnului despre OAMENII RELIGIOSI CARE… NU ASCULTA(M) ADEVARUL LUI DUMNEZEU -
  8. Pingback: OTRAVA MANDRIEI si roadele acesteia. CUM SA O RECUNOASTEM? -
  9. Pingback: FARISEISMUL, NEPIERITOR… “Cei molipsiti de aluatul fariseilor sunt in dusmanie neimpacata cu adevaratii ucenici ai lui Iisus, ii prigonesc fie la aratare, fie ascunzandu-se inapoia clevetirii si smintelii…” -
  10. Pingback: Parintele Simeon Kraiopoulos despre LEPADAREA DE SINE, DE OMUL CEL VECHI si ASUMAREA STARILOR DE USCACIUNE SUFLETEASCA -
  11. Pingback: “Cum adica, pentru mine s-a intamplat asta? E chiar atat de grav?” -
  12. Pingback: JEAN-CLAUDE LARCHET – interviu despre tipuri de boli si terapeutica ortodoxa, catolicism si “globalizare religioasa”, Har si asceza, Traditie si actualitate -
  13. Pingback: Meditatie trezitoare la Paremia Vecerniei Intampinarii Domnului despre OAMENII RELIGIOSI CARE… NU ASCULTA(M) ADEVARUL LUI DUMNEZEU | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA SI PATIMILE NOASTRE (I): Mandria, trufia, slava desarta, incapatanarea, laudarosenia… | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: FUGA IN EGIPT. Despre fuga de Dumnezeu si ostilitatea lumii, despre puterea lui Dumnezeu si puterea lumeasca cu PARINTELE COMAN | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: “Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM! | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: CE OTRAVA NE SLABANOGESTE SI NE OMOARA SUFLETUL SI CE DOCTORIE MINUNATA NE SALVEAZA? “Tot sufletul nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutura de viaţă dătătoare… O, câtă milostivire a revărsat asupra ta Domnul în toate zi
  18. Pingback: “Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post!” – DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI: “Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca NU MERITAM ABSOLUT NIMIC si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastr
  19. Pingback: “Dă-mi partea de avere ce MI SE CUVINE!” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: CUM SA RECUNOASTEM SI SA LUPTAM CU MANDRIA DIN NOI? Predica Parintelui Vasile Ioana: “TOT CE AI TU NU E AL TAU! Nu lua in piept toate laudele, transfera-le lui Dumnezeu. Cearta-te pe tine!” (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: CORONAVIRUSUL, ÎMPĂRTĂȘANIA și CREȘTINII. “Să ne privim în oglindă, punându-ne întrebarea cu toată sinceritatea: de ce ne împărtășim?” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate