NOUA ROMÂNIE, NOUL LENINISM: elitele impotriva maselor/ DESTRUCTURAREA POLITICII SI DOMNIA PROCURORILOR/ Presedintele ”viral”: complexul ”mesia” la apogeu/ ALEGERILE PREZIDENTIALE CA RAZBOI CIVIL

26-11-2014 26 minute Sublinieri

asta

  • ActiveNews/

Cristi Pantelimon: Cele două Românii şi preşedintele viral

Două (nu una, ca în scenariul lui Marx) fantome bântuie acum România, şi anume ideea celor „două Românii” şi aşa-zisele texte „virale” ale internetului.

Ambele sunt manipulări grosolane, în sensul larg al termenului, adică minciuni uriaşe, prin care realitatea se vede deformată, grav avariată.

Prima dintre ele se referă la existenţa, chipurile, la ora actuală, a două Românii. Vechea dihotomie între stânga şi dreapta dispărând la coşul de gunoi al istoriei, politologii au găsit că e cazul să împartă lumea tot în două tabere, dar pe alte criterii: una ar fi România democratică, deschisă, activă, europeană, cealaltă ar fi România închisă în sine, asistată social, tribală, fundamentalistă, nedemocratică şi coruptă. Această dihotomie, deşi profund nedreaptă şi mincinoasă, a fost, din păcate, larg îmbrăţişată, uneori implicit, în aşa-numitele analize politice sau sociologice actuale. Ca să fim sinceri, ar trebui să spunem că împărţirea clasică a societăţii, de sorgine marxistă, între cei care au şi cei care nu au, între bogaţi şi săraci, încă mai avea un sens politologic. Deşi nefericită la rândul ei, vechea falie între stânga şi dreapta (economic vorbind, dar şi politologic mai larg) reflecta, până la un punct, o realitate din teren. Stânga revoluţionară era orientată spre ideea de schimbare, pentru ca dreptatea socială – înţeleasă preponderent ca proces de corectă redistribuire a resurselor materiale – să se poată înfăptui. Pe de altă parte, dreapta conservatoare atrăgea atenţia asupra nevoii unui echilibru care să împiedice revoluţionarismul să înlăture cutumele şi moravurile statornicite ale societăţii.

Astăzi, această dihotomie clasică este înlocuită de una infinit mai perversă şi mai mincinoasă. Ideea, în sine periculoasă, a unui conflict între elitele europenizante sau modernizante şi poporul înapoiat prinde din ce în ce mai mult contur. Desigur, un grăunte de „adevăr” există în toată această construcţie fantomatică: există oameni care-şi fac studiile şi cumpărăturile la Paris şi există, pe de altă parte, oameni care nu reuşesc să depăşească condiţia de „căpşunar”. Întrebarea este: care dintre cele două categorii este superioară moral? Cei care nu pot să iasă singuri din condiţia de căpşunar (dar cum ar putea oare ieşi?), sau cei care nu fac nimic pentru ca primii să iasă? În această imagine despre cele două Românii se ascunde, de fapt, tragica realitate a pierderii solidarităţii sociale la nivelul întregii colectivităţi. Căci în loc ca elita (reală sau autoproclamată, nu mai contează) să facă eforturi pentru a îmbunătăţi condiţia acelei mase nefericite, ea se mulţumeşte să arate cu degetul în jos şi să-şi clameze pe toate vocile şi tonurile superioritatea absolută asupra celor mulţi umili, vorba lui Rebreanu. Aproape că nu mai contează, în această ecuaţie tragică a neputinţei de a comunica, faptul că cei de jos nu sunt ascultaţi. Vocea lor se pierde undeva în murmurul general al nemulţumirii surde, iar cei de sus, încredinţaţi de teoria meritocratică de iluzia că ei sunt cei mai buni, uită că, de fapt, a fi mai bun înseamnă nu a-i depăşi cu orice preţ pe toţi ceilalţi pentru a ajunge „sus”, ci a-i ajuta pe cei de jos atât cât poţi, unde poţi. Societatea românească a fost pervertită mai cu seamă în ultimul deceniu de reziduurile neoliberalismului occidental, o paradigmă fundamental străină spiritului românesc şi oricărui spirit tradiţional în genere. Orice societate cunoaşte o elită şi o masă. Orice societate este, precum România actuală, împărţită între cei care vor şi pot mai mult şi cei care nu pot şi/sau nu vor mai mult. Problema reală a unei societăţi nu este aceea de a ademeni elita să se autoproclame superioară în mod absolut, ci aceea de a căuta căi de apropiere între cele două pături.

Altfel, exact ca în teoria clasică a elitelor, apare la orizont spectrul violenţei sociale. Şi, cu ocazia acestor alegeri de curând trecute, acest spectru a apărut deja. Dar, interesant, violenţa nu mai este de data aceasta îndreptată de jos în sus (conform schemei clasice marxiste, în care păturile „oprimate” urmau a se elibera prin forţă de exploatare), ci este îndreptată de sus în jos, adică de la cei (teoretic) mai puternici la cei (teoretic) mai slabi. Este o situaţie emblematică ce ar cere o analiză sociologică mai aprofundată: este pentru prima oară, probabil, în istoria modernă a României, când elita pare a nu mai avea răbdare cu masa şi încearcă a o „bate”. Dacă vom căuta sursele acestei situaţii, vom fi surprinşi să constatăm că ele nu se află în niciun caz în tradiţia politică autohtonă (de la Neagoe Basarab citire, domnul trebuie să fie milostiv, boierii de asemenea cu cei care depind de ei etc.), ci în teoria bolşevică a minorităţii revoluţionare şi a partidului comunist ca depozitar al conştiinţei revoluţionare a societăţii. Aşadar, că le place sau nu celor care se proclamă azi superiori României asistate social, adevăratele lor rădăcini intelectuale şi morale nu sunt liberale, ci bolşevice, căci liberalismul, spre deosebire de bolşevism, nu a privilegiat niciodată ideea revoluţionară, ci mai curând un individualism rece, stoic am putea spune, vecin cu ideea aşezării naturale a lumii în rânduielile sale.

Epoca pe care o traversăm este, de aceea, una periculos revoluţionară şi impune o atitudine extrem de circumspectă. Nu este vorba numai de pericolul, real, ca România să fie manevrată, prin actorii ei politici, de către forţe geopolitice externe interesate de jocul nostru intern. Este vorba despre conştientizarea faptului că, pentru prima oară în viaţa cetăţii noastre, elita se simte detaşată plenar de masă, pe care nu numai că refuză să o mai ajute sau servească, dar o dispreţuieşte şi o tratează cu superioritate totală, aproape violentă.

Al doilea element al acestor alegeri este aşa-numita realitate virală a textelor de pe internet. Internetul a ajuns un actor de primă mână al campaniei electorale. Dar, ca orice mijloc de comunicare căruia i se exagerează importanţa, el devine nociv prin suprautilizare. Astfel, indiferent cât de „viral” ar fi un text scris în ziua de astăzi, el nu spune mai mult despre realitate prin aceea că este viral. Caracterul viral accentuat devine, de fapt, duşmanul ascuns al adevărului intim al acelui text. Capacitatea unui text de a reflecta adevărul nu mai contează decât în măsura în care el poate influenţa şi îndârji conştiinţele. Ceea ce este principial greşit. Astfel, am văzut în seara scrutinului oameni perfect echilibraţi (înainte) care cereau ca poporul să iasă în stradă pentru a demola temeliile putrede ale Partidului Stat (PSD). Ce-i mâna pe ei în această luptă virală, în această luptă pe care un Gustave Le Bon ar fi analizat-o cu instrumentul clasic al psihologiei sociale? De unde această contaminare cu spirit revoluţionar, pentru nişte alegeri care, oricât ne-am dori noi, nu pot schimba fundamental soarta României actuale, fiind mai degrabă o problemă de accent (mai românesc sau mai german, mai american sau mai chinezesc, mai rusesc sau mai franţuzesc)? De unde concluzia că „acum ori niciodată”?

Iată că ne-am trezit a doua zi după beţie şi am constatat că lucrurile sunt aşa cum le-am lăsat în ajun. Avem un preşedinte „viral” cu accent nemţesc şi o „elită” care se trezeşte uşor, uşor din mahmureală şi constată că masa e tot acolo. Nu ştim ce vor face cei care, teoretic, au câştigat aceste alegeri. Dar tare ne este teamă că noul preşedinte va coabita mai bine cu poporul „înapoiat” decât cu elita veşnic nemulţumită care l-a ajutat să câştige. Şi, de asemenea, tare ne temem că poporul îl va accepta până la urmă pe noul preşedinte „străin” mai repede decât va dori această elită înstrăinată care vorbeşte degeaba în numele României, căci este incapabilă să şi facă ceva concret pentru ţară.

Aşadar, cei care au agitat strada înainte şi în timpul alagerilor se vor trezi în cele din urmă pe un teren gol: este terenul Utopiei revoluţionare pe care au cultivat-o în ultima vreme.

Mihai Somanescu/ Despre Revoluţia care s-a distribuit pe facebook. Cu sau fără voia noastră

Printre multele reacţii apărute la articolul care evoca o posibilă repetare a unui scenariu, precum cel din cazul evenimentelor din 1989( prima revoluţie transmisă în direct..), au fost şi destule care l-au trimis în derizoriu, aruncându-l în teoria conspiraţiei.

Revenind, iată că evenimentele din ziua alegerilor au confirmat în totalitate ceea ce am afirmat în articolul cu pricina. Dacă ceea ce am afirmat atunci, şi anume că votul din diaspora va constitui „pretextul, pentru care se va ieşi în stradă, imediat după vot”, era doar „teoria conspiraţiei”, cum se face că la ora 20:00 (urnele se închideau la ora 21:00!, nu se ştiau nici rezultatele exit-poll-urilor) oamenii erau deja în stradă în Bucureşti, strigând „Fraudă”?

image-2014-11-16-18579603-0-mesaj-iohannisÎn fruntea manifestanţilor fiind nimeni altul decât Mihail Bumbeş, eternul protestatar, prezent la toate demonstraţiile pentru „democraţie”, de la Istanbul la Roşia Montană? Sigur, întâmplător şi „pilon” al societăţii civile de sorgine soros-istă.

Doar în contextul în care a dorit să evite ceva mult mai grav, devine de înţeles cum Ponta a acceptat să se recunoască învins, la nici două ore  după ce şeful său de campanie anunţa că PSD încă numără voturile şi  „din evaluările noastre” Victor Ponta a câştigat! În paranteză fie spus, Ponta a luat o decizie înţeleaptă, înţelegând că nu are cine să-l apere.

Poate fi doar o coincidenţă că tocmai siteul Gândul ia un interviu unor reprezentanţi SUA, a doua zi după alegeri? Să fie clar: un astfel de interviu se programează din timp, nu de la o zi la alta şi mai ales, nu se face cu oricine. Să nu uităm, la începutul anului cei de la Gândul au fost „unşi” de către însăşi Victoria Nuland,  „ca fiind onești și profesioniști”. Pe scurt, mogulul Voiculescu este rău, mogulul Sârbu este „onest şi profesionist”. Ca şi Ştirile de la Ora 5, pe care cu modestie a recunoscut că le-a inventat. Pentru binele democraţiei.

Revenind la interviul cu americanii, care este mesajul lor? Simplu: Iohannis să formeze un nou Guvern. Fără PSD. Diversiunea că reprezentanţii unchiului Sam au făcut o confuzie între rolul preşedintelui în SUA şi cel al României nu stă în picioare. Interviul nu a fost în direct, putea fi modificat dacă reprezentanţii SUA ar fi cerut asta. Dar nu au cerut-o, deşi li s-a arătat rezultatul final. Mai mult, chiar cei de la Gândul au subliniat în titlu mesajul cu „Noul Guvern” al lui Iohannis. Cu alte cuvinte: Iohannis trebuie să facă orice pentru ca PSD să iasă de la guvernare, ignorând astfel votul electoratului. Curat democratic, nu?

Totuşi, peste toate astea, ceea ce este cel mai dureros este nivelul şi uşurinţa cu care românii acceptă să li se spună ce să facă şi să se şi bucure pentru asta. Într-un comentariu de pe pagina noastră de facebook, cineva spunea că americanii se descurcă singuri în ceea ce priveşte guvernarea, insinuând că noi românii avem nevoie de ajutor, că suntem nişte neputincioşi. Nu era vreun spion sau o persoană de rea-credinţă. Dar aici am ajuns: după 25 de ani în care li s-a repetat că sunt o naţiune inferioară, că nu sunt în stare să construiască nimic şi că tot ce vine din Occident este bun şi trebuie preluat fără comentarii, românii şi-au însuşit lecţia. Ne-am autocolonizat.

Doar „elitele” ne tot spun că dacă nu facem ce vor ele suntem „primitivi” şi „neguvernabili”, nu? Aşa cum bine sesiza George Damian, a te recomanda român a devenit sinonim cu xenofobia şi şovinismul, în timp ce afişarea etniei altora, ba chiar şi asumarea acesteia, este perfect nobilă, îndreptăţită!

De altfel situaţia este identică şi-n cazul credinţei: de exemplu, pentru redactorul şef de la Gândul, este ok ca siteul său să găzduiască o imagine în care ortodoxul este sinonim cu teroriştii de la ISIS (FOTO 1), în timp ce a te lăsa fotografiat când te rogi într-o altă confesiune este „o imagine puternică„(FOTO 2).

ponta bad1 Despre Revoluţia care s a distribuit pe facebook. Cu sau fără voia noastră

negrutiu iohannis Despre Revoluţia care s a distribuit pe facebook. Cu sau fără voia noastră

La fel de trist este să vezi cum oamenii sunt convinşi că prin ceea ce au făcut duminică, au învins „sistemul”, că politicienilor le este frică. De fapt, aşa cum bine sesiza Ion Cristoiu, nimeni nu îndrăzneşte să-şi pună cea mai mică întrebare despre evenimente, acceptând fără crâcnire teza oficială, exact ca şi în decembrie 1989, 1996 sau 2004. Ce dură va fi trezirea la realitate pentru cei vor realiza că li s-a creat un sentiment fals de putere, când „sistemul” îi va lovi şi pe ei…

Cum e posibil să crezi că Adrian Sârbu, cel care a stat lângă Iliescu, Năstase, Băsescu şi acum Iohannis, nu face parte din sistem? Cum poţi să fii atât de orb şi să crezi că internetul este liber, că Facebook este un fel de piaţă liberă, în care cererea se întâlneşte cu oferta, fără nicio mână invizibilă care să încline balanţa?

Cum să te declari anti-sistem şi să nu vezi că ai fost folosit pentru ca o aripă a sistemului s-o învingă pe cealaltă? 

Apropo de cealaltă aripă, să vorbim puţin şi de Ponta-PSD. Pe lângă îngreunarea procesului electoral din Diaspora, Victor Ponta a mai greşit grav când a crezut că simpla menţionare a cuvintelor „ortodox” şi „român” îl va face instantaneu votat de către credincioşi şi/sau naţionalişti. Pentru că L-a provocat, Dumnezeu i-a dat ocazia în această campanie să arate cât de ortodox este, atunci când CCR i-a pus pe părinţii credincioşi să completeze formulare pentru a face religie în şcoli. Dar Ponta a tăcut. A preferat să nu pluseze pe această carte, pentru a nu-şi ştirbi imaginea în faţa „partenerilor noştri din Europa”. A preferat să apere imaginea din afară, nu ceea ce-şi asumase în ţară.

Din păcate pentru el, la lecţia de cateheză rapidă de dinainte de alegeri, lui Victor Ponta nu i s-au spus şi aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri„.

„Revoluţia” a învins.

Daca metafizica vremurilor noastre este progresivismul, atunci elogiul tineretii si dispretul senectutii sunt atitudini rationale. Pe scara evolutiva, cine se afla mai in fata isi castiga a priori superioriatea. In societatile traditionale, batranii conduc comunitatea, asigura coeziunea polisului si incarneaza principii morale. In societatile moderne, batranii fac temenele in fata tinerilor, isi proclama incapacitatea si asteapta mantuirea sau moartea din mainile lor. Experienta, istoria sau traditia nu valoreaza cat o ceapa degerata (Henry Ford), deoarece lumea se misca in mod necesar ascendent, asa ca modelele, oricum rare, simbolizeaza inutilitatea. Pentru liderii oricarei miscari a tinerilor conteaza doar intuitia inflexiunii timpului, pentru a putea urca pe valul schimbarii. In literatura politica, “Demonii” lui Dostoievski exemplifica magistral noua ideologie. Stepan Trofimovici, batran intelectual romantic si patronul spiritual al revolutiei, se trezeste marginalizat de generatia nihilista, ai carei lideri sunt copiii sai (unul biologic, celelalt spiritual). Insa, asa cum aflam din roman sau din istorie, de la idealul roz al raiului pe pamant e doar un scurt pas pana la casapi sinistri si anarhie sangeroasa.

Urmarind, in ultimul an, tribulatiile generatiei noi, am asistat la ecloziunea deplina a constiintei revolutionare. Din universitati si cafenele au rasarit avantatii Romaniei. Dichisiti, cosmopoliti, incrancenati si radicali, ai nostri tineri nu mai au rabdare cu timpul. Vremea trece fara sa le aduca paradisulul promis, iar haul din ei se labarteaza inspaimantator afara. Lipsa de sens a vietii (lor) nu o pot extirpa decat prin actiune politica. In esenta, nu sunt altceva decat niste rasfatati ajunsi la maturitate fara sa fi deprins nimic temeinic, dar vina lor nu trebuie supralicitata. Asa cum remarca Richard Weaver, “copilul rasfatat nu poate vedea legatura dintre efort si recompensa. Vrea lucruri, dar considera costul drept un impozit sau o expresie a rautatii celor care ii refuza acele lucruri”. Astfel cocolositi de parinti, iar apoi prinsi intr-un sistem de educatie diabolic, sansele de a scapa nevatamati erau minime. Parintii le-au spus ca lumea li se cuvine (Disney, anyone?), iar scoala i-a invatat ca reprezinta speranta noastra de mai bine. Intoxicati apoi cu lecturi decadente, adapandu-se din filozofia lui Crowley, transpusa in muzica, tinerii nostri se inchipuie arganghelii vremurilor noi, ca doar nu degeaba il citeaza pe Urmuz.

Unde au esuat batranii, ei vor razbate, pentru ca nu exista probleme la care sa nu aiba solutie. Le sunt suficiente pasiunea revolutionara si sufletele imaculate. Nu au nevoie de mai mult. Vor doar moralitate si o lume mai dreapta, insa la nivel colectiv sau mondial. In plan personal, regula de baza ramane “fara reguli”. Stanga sau dreapta, nu conteaza, caci partidele clasice au murit, dupa cum ne-a amintit recent Monica Macovei. “A venit tavalugul peste ei, lumea se schimba, s-a schimbat si viitorul este al tinerilor. Acum tinerii trebuie intrebati, eu asta fac: Cum vrei tu sa arate un partid pentru secolul viitor si pentru tine?”.

Problemele acestui tip de gandire sunt legiune. In primul rand, omoara persoana, fiind in intregime totalitare; pun in centrul ideologic o clasa (de varsta, in cazul acesta) si exclud, astfel, pe oricine se intampla sa fie in afara categoriei respective. Ceilalti probabil vor fi corupti, adica balastul social de care trebuie sa purificam societatea. Din perspectiva metafizica, “partida tinerilor” proclama determinismul si, pe cale de consecinta, abolesc responsabilitatea individuala. Nu trebuie prea multa imaginatie ca sa descoperi continuarea… Mai mult, daca ii intrebi pe tineri ce vor, asa cum se presupune ca face doamna Macovei, ei nu vor putea raspunde decat ceea ce au invatat in ultimii 25 de ani. Indopati cu socialism, vor tanji dupa redistribuire si nationalizare. Hraniti cu un dispret visceral pentru Biserica, vor dori impozitarea sau demolarea ei. Pacaliti ca scoala de stat ii invata ceva bun, vor fredona “6% pentru educatie” sau gratuitate. Cu patimile stimulate, vor racni din toti rarunchii: libertate sexuala.

Obiectivul suprem al revolutiei tinerilor, nedeclarat explicit, dar implicit in toate manifestele, il reprezinta modelarea tuturor celor care nu adera la dogma; instrumentul ales: statul. In sensul acesta, orice proclamatie sau actiune publica a “generatiei eu” nu face decat sa intareasca observatia lui David Bradshaw ca “oamenii folosesc statul pentru a-si potoli patimile”. Doar statul poate scapa tara de corupti, opri discriminarile, majora salariile, etc. Asta vor tinerii nostri si nu trebuie sa ne miram.

E oarecum comod sa ne gandim ca revolta actuala a aparut natural, insa ne-am insela. Cand blockbuster-uri ca Hunger Games, reclame la Coca Cola, documetare “alternative” sau staruri mondiale recomanda revolutia, ceva e putred. Cand tot ceea ce finanteaza fundatiile de pe langa banci sunt proiecte de transformare sociala si crestere a constiintei civice (revolutionare), indoiala capata consistenta. Datele nefiresti ale unei generatii in fierbere sunt accentuate grosolan de papusari iscusiti in rele. In revolutie, li se spune tinerilor, “imposibilul devine posibil”, dar in realitate li se pregateste esafodul pe care vor fi si ei sacrificati. Un satrap cinic probabil ar spune ca oricum nu merita ceva mai bun. In fond, obiectivul revolutiei e “sa nu ramana piatra pe piatra” (Neceaev).

  • Adevarul:

Ioana Lupea: DNA, câştigător simbolic al alegerilor. Ce implicaţii are această victorie?

În faţa DNA, dar şi a societăţii româneşti votul simbolic pentru DNA aşează o serie de provocări. Iar prima vine chiar din înţelegerea corupţiei ca o cauză a tuturor relelor şi nu ca efect al unui cumul de factori: sărăcie, lipsa solidarităţii sociale, factori culturali şi slăbiciunea institutuţiilor sau ca un mijloc prin care indivizi şi grupuri se leagă la sistemul politic, în lipsa altor mijloace, în societăţile în tranziţie (Huntington).

Înainte de a detalia aceste provocări fac o scurtă paranteză impusă de interviul acordat de Laura Codruţa Koveşi pentru ziare.com. Procurorul şef anticorupţie a sugerat că între 2010 şi 2013 dosarul Microsoft-EADS nu a fost activ şi că probele cele mai multe au fost colectate în 2014, ce coincidenţă!, anul în care se încheie mandatul lui Traian Băsescu. Cred că una dintre provocări ar fi tocmai revelaţia că activităţile anticoruptie ale şefului statului au fost de fapt o operaţiune de curăţare a terenului pentru extinderea influenţei unui grup de interese pe care-l vedem zilele acestea sub lumina reflectoarelor, cel organizat în jurul omului de afaceri Dorin Cocoş.

Destructurarea sistemului politic

Campania declanşată chiar înainte de alegeri de către DNA în mai multe dosare de corupţie a fost numită, nu fără temei, de către presă Mani Puliti (Mâini curate). Mani Puliti sau Tangentopoli (Oraşul Corupţiei) a fost o operaţiune anticorupţie pe scară largă a procurorilor italieni, declanşată în februarie 1992 şi a implicat în investigaţii, în câţiva ani, şase prim-miniştri, mai mult de 500 de parlamentari, zeci de autorităţi locale şi oamenii de afaceri. Supranumită Miracolul italian, Mani Puliti a avut consecinţe sistemice pe termen scurt şi lung, inclusiv negative. Este societatea românească mai pregătită decât a fost cea italiană să le facă faţă?

Politologul italian Alberto Vannuci, în lucrarea The Controversial Legacy of ‘Mani Pulite’: A Critical Analysis of Italian Corruption and Anti-Corruption Policies, atrage atenţia că

scandalul a produs o criză dramatică a sistemului politic: polticieni proeminenţi au fost obligaţi să demisioneze ori au plecat în exil, partidele importante au dispărut sau au suferit transformări radicale şi altele noi, nu cele mai curate, s-au ridicat pentru a umple golul. Marele câştigător politic al campaniei Mani Puliti a fost un politician la fel de corupt, Silvio Berlusconi.

Creşterea tensiunii dintre puterea politică şi cea judecătorească şi a toleranţei societăţii

Pe termen lung, Vannuci a identificat mai multe efecte, printre care şi intesificarea tensiunii dintre puterea politică şi cea judecătorească odată cu ascensiunea lui Silvio Berlusconi, dar şi o creştere a indiferenţei societăţii faţă de corupţie ca urmare a supraexpunerii mediatice a cazurilor.
Precum un medicament care devine mai puţin eficient dacă iei mai mult din el, aşa şi investigaţiile, notificările şi acuzările: cu cât mai multe cu atât mai puţini oameni erau atenţi la ele şi cu atît mai puţin creau efecte publice care contează şi au un impact durabil (Pizzorno).

Superbirocratizarea şi demonizarea unor practici legitime

Votul dat în 16 decembrie implică şi obiectivul utopic al absolutei integrităţi a cărui urmărire poate produce efecte secundare nebănuite. Cine s-ar gândi, de exemplu, că anticorupţia produce corupţie prin superbirocratizare? Frank Anechiarico, profesor american de drept, spune că

ironia controlului asupra corupţiei este că, cu cât mai multe mecanisme anticorupţie creăm, cu atât mai mult creăm patologii birocratice şi blocaj instituţional. După o analiză a măsurilor anticorpţie luate de către administraţia New Yorkului Anechiarco a ajuns la concluzia că kamenskyatât corupţia cât şi controlul corupţiei au dus la criza administraţiei publice.

În Ordinea politică a societăţilor în schimbare Samuel Huntington atrage atenţia că:

puritanismul anticorupţie – (pe care l-am văzut manifestându-se în discursul şi programul Monicăi Macovei, în decizia lui Klaus Iohannis de a nu negocia sprijinul pentru al doilea tur de scrutin şi în manifestaţiile de stradă dintre cele două tururi – n.a.) – conduce la negarea şi respingerea învoielilor, înţegerilor şi compromisurilor, lucruri esenţiale în politică şi promovează confundarea politicii cu fenomenul corupţiei.

Opusul compromisului, spunea Amos Oz nu este idealismul, ci fanatismul. Iar Huntigton evidenţia paradoxul că fanatismul anticorupţie are efecte similare cu ale corupţiei înseşi: ultima substituie scopurile particulare celor publice, iar cealaltă înlocuieşte valorile poltice cu unele tehnice.

Domnia procurorilor

“Procurorul are mai mult control asupra vieţii, libertăţii şi reputaţiei decât orice altă persoană în America” spunea în 1940 procurul general al SUA Robert Jackson Acelaşi lucru se poate spune azi despre procurorul anticorpţie din România. Este evidentă provocarea pe care o au în faţă procurorii, respectiv aceea de a strânge probatoriul necesar condamnării persoanelor acuzate în 4800 de dosare! câte spune Codruţa Koveşi că are DNA pe rol şi în condiţiile în care, unele formulări din ultimele rechizitorii sunt atât de vagi încât par nesuţinute.

Activitatea procurirlor anticorupţie este apoape la fel de secretă precum a serviciilor secrete şi nu există niciun fel de informaţii asupra plângerilor penale care se transformă sau nu în dosare active sau a încălcării de către aceştia a standardelor etice şi profesionale prin presiuni asupra martorilor sau prin manipularea informaţiilor din dosare ori cum se acordă iertarea de pedeapsă pentru cel care denunţă si facilitează tragerea la răspundere a unor persoane care au comis fapte de corupţie. Victoria simbolică a DNA în aceste alegeri, învesteşte procurorii cu o putere pe care nu au avut-o pînă acum. Şi pe care o vor şi mai mai mare: Laura Codruţa Koveşi a pledat, în numele anticorupţiei, pentru adoptarea legii Big Brother care obşligă furnizorii de telefonie şi internet să reţină şase luni date ale abonaţilor care să fie trasmise la cerere autorităţilor din domeniul siguranţei naţionale.

Riscul este ca domnia legii să se transforme într-o domnie a magistraţilor când nu adevărul îi motivează ci o altă agendă (cum ar fi aceea a unui serviciu secret), iar scopul nu mai este dreptatea, ci numărul de condamnări.

Vasile Ernu: Alegerile prezidenţiale ca „război civil” sau „Limba română în pragul unei crize de nervi”

Într-un război adevărat nu se trage de la depărtare. Proverb iakut

Am fost curios să aflu cu ce probleme se mai confruntă azi acest popor care în copilărie şi adolescenţă m-a înveselit şi pe care l-am iubit fără a-l cunoaşte însă vreodată.

Şi am aflat un lucru care m-a surprins şi m-a pus pe gînduri. Se pare că eschimoşii se luptă de ceva vreme cu o problemă foarte mare. Odată cu încălzirea globală, care acolo spre Polul Nord este resimţită mult mai puternic, eschimoşii au început să aibă probleme de ordin lingvistic şi conceptual. Pe zi ce trece, an de an, odată cu acest proces de încălzire încep să apară noi forme de viaţă: diverse plante, animale şi multe alte fenomene naturale cu care pînă acum aceast popor nu s-a mai întalnit. Pentru eschimoşi, ele nu existau. Iar odată ce ele nu existau, toate aceste lucruri şi fiinţe nu aveau nume. Pentru prima dată acest popor nu poate descrie ce vede în natura care-l înconjoară. Vînătorul merge la vînat şi nu poate povesti cînd ajunge acasă ce a prins sau ce a încercat să vîneze, iar culegătorul de tot soiul de fructe sălbatice şi ierburi nu poate spune ce a adus acasă. Unul din liderii comunităţii povesteşte: „În anumite părţi ale zonelor locuite de poporul nostru, noi avem animale precum cerbul nordic, pentru care avem peste 1200 de cuvinte şi pe care le folosim în funcţie de vîrstă, gen, culoare, coarne etc. Ei bine, însă pentru elan, care nu a existat nicodată în părţile nostre, noi avem un singur cuvînt ELG. Noi am crezut întotdeauna că acest elg/elan este o fiinţă mitică şi iată că acum el a luat fiinţă şi se plimbă prin pădurile noastre.”

Mie mi se pare că acest fenomen este o ilustrare perfectă a ce se întîmplă cu intelectualitatea şi mai ales cu mass-media noastră mainstream în postcomunism. În jurul nostru, de 25 de ani se tot întîmplă un soi de „încălzire globală” politică, apar fenomene noi, „animale şi plante” politice noi şi elita noastră, pentru că nu dispune de concepte şi cuvinte, pentru că nu e capabilă să producă un anumit tip de cunoaştere, reflecţie şi explicare, apelează la ceea ce cunoaşte deja, apeleză la „cateheza şi ritualul” politic pe care-l ştie bine şi rosteşte ca pe o mantră doar acest mistic „ELG”. Dar oare ce rădăcini are „elg-ul” nostru politic? Ia să vedem.

Limba războiului sau „limba română în pragul unei crize de nervi”

Hannah Arendt ne atenţiona în legătură cu metafora: ea devine foarte periculoasă în momentul în care îndeplineşte o altă funcţie decît cea pe care ar trebui să o aibă. La noi, care ne ghidăm după zicerea eminesciană „Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii”, metafora demult a devenit o adevărată bîtă ideologică şi politică. Însă să nu uităm că această bîtă ideologică şi politică este doar la îndemîna autodeclaratei noastre elite care demult şi-a pierdut şi rostul şi sensul. De trădare, să nu mai vorbim: din acest aluat e făcută. Dar să mergem direct la temă.

Să ne oprim puţin la limba „în stare de război”. Parafrazîndu-l pe Almodovar, aş spune că „limba română este în pragul unei crize de nervi”. Însă această „criză” ascunde o „isterie” politică şi o situaţie de fapt mult mai profundă. Alegerile prezidenţiale au arătat foarte bine starea de fapt a felului în care societatea este spartă, fărîmiţată şi mai ales a modului în care s-au radicalizat diverse grupuri sociale. E mult prea evident că elita de tot felul şi clasa de mijloc a declarat război grupurilor sociale „inferioare” sau cum ar zice ei, propriului popor. O să încerc să rămîn însă strict la observaţii legate de limbă. Adică să privesc acest tip de probleme prin intermediul limbii.

Povesteam zilele acestea cu profesorul de sociolingvistică Kronhaus despre felul în care s-a construit noul limbaj al războiului civil din Ucraina, în care totul e împărţit, într-o manieră radicala, între două tabere. Fenomenele sînt asemănătoare peste tot, unde au loc astfel de conflicte. Chiar şi la noi, unde are loc un „război civil” de un cu tot alt ordin.

Există un lexic întreg, folosit în scopuri de propagandă, nu pentru a ne fi descrise evenimentele. Mai întîi, textele elitei noastre culturale şi mediatice sunt dominate de un vocabular evaluativ, element central al propagandei. Scopul propagandei e de a convinge cititorul că unii sînt buni şi alţii sînt răi, că unii înving şi alţii pierd, că unii sînt superiori şi alţii inferiori, că unii sînt educaţi şi alţii needucaţi, că unii sînt bogaţi sau săraci, fiecare după merit, că unii sînt civilizaţi şi alţii necivilizaţi. De aceasta, se fac evaluări, se pun note deasupra oricărui cuvînt. Dar acesta e începutul. Pentru propagandă se inventează cuvinte şi situaţii speciale pentru ca orice acţiune neutră să capete semnul „plus” sau „minus” în mod automat.

Putem da exemple. Pentru elita noastră, votanţii nu sunt egali între ei, nu au toţi aceleaşi drepturi. Totul porneşte de la faptul că, pentru această elita, există un „vot bun” şi un „vot rău” de aceea trebuie date note gradual. La noi nu se spune că 45 % au votat pe x şi 55 % pe y. La noi se dau direct etichete: „ciuma roşie”, „bătrîni ştirbi”, „needucaţii”, „beţivii”, „asistaţii sociali”, „leneşii”, „ţăranii”, „necivilizaţii”, „ţiganii” au votat cu x. Cealaltă tabără capătă automat un semn plus: „diaspora”, „educaţii”, „clasa creativă”, „nivel ridicat de educaţie”, „nivel de bunăsare” etc.

Simplificînd, maşinăria merge cam aşa:

a. Foloseşti mai întîi un limbaj evaluativ („votanţii, asistaţi social ai PSD”). E doar un început de minus.

b. Intensificăm gradual evaluările, pe măsură ce campania avanseaza  („beţivi”, „needucaţi”, „babele asistate”, „baba ştirbă” etc.).

c. După aceste scheme, vine treaba „clasei creative” şi a experţilor. E o linie clasică care trece uşor de la o formă mai puţin neutră la una de maximă negativitate. Cuvintele care deja conţin un minus pot şi trebuie împinse la forma negativă maximă, gen: „ciuma roşie”. Această eticheta nu este explicită, clară, cum spun lingviştii, ci este introdusă în interiorul semnificaţiei cuvîntului. Din acest moment este greu să mai ai o polemică.

bord. Pînă la final, limbajul, discursul, trebuie să contureze un duşman cu o imagine inumană din punct de vedere politic, economic şi social (exemplu): „barbarii”, „celule canceroase”. Negativitate maxima, nume de grup inuman. Cu el, nu numai că nu se mai poate discuta, negocia etc. ci trebuie să fie scos din cîmpul social-politic, distrus, ca pe o cangrenă, fie, în cazul unora mai „civilizaţi” sau în relaţii de afectivitate, băgaţi într-un soi de carantină şi trecuţi printr-un proces de „lecuire”. Votanţii MM vor putea spune: „mama poate fi recuperată”.

e. Se mai folosesc şi tehnici. Duşmanul e aici, în sînul familiei şi te poate molipsi (vezi mai jos, povestea cu bona). Duşmanul poate fi chiar mama ta (vezi mai jos povestea campaniei Macovei şi „convertirea” mamei). Mai rău: duşmanul este lîngă tine şi poate fi colaboraţionist (plătit de ruşi, schimbare de direcţie spre China & co.).

Dar să venim cu exemple: am ales nume cunoscute dar lista ar umple un volum foarte gros.

Exemplul 1. O bătălie cosmică între rău şi mai rău. Revine Theodor Baconschi, fost ministru de externe al României, pe reţea cu „mahalaua ineptă”.

„Acum, la fiecare rând de alegeri, vedem că ruralul şi urbanul se opun cosmic. Numai că nu e o nouă separare mutual avantajoasă, ci o competiţie retrogradă: cine e mai înapoiat? Săteanul alcoolizat şi analfabet, sau mitocanul în trening, care împinge coşul la supermarket?”

Exemplul 2. Puterea, „partea bună” este „lucidă”, poporul este „cu mintea tulbure”. Stelian Tănase: Director TVR, primul preşedinte al GDS. Cei ce votează altcumva sînt „suboameni”. Interesant că această „subspecie” îi plăteşte salariul. Oare nu ar trebui să fie demis dacă nu are bunul simţ să plece?

„Partizanii lui Iohannis domină pe facebook, twitter etc. Am citit cîteva sute de comentarii azi-noapte, unele sunt de un haz nebun. Aici se află România plină de imaginaţie, relaxată, europeană. Dacă ar vota numai utilizatorii de online Iohannis ar cîştiga detaşat. Dar numericeşte vorbind acest electorat este inferior numărului babelor din satele părăsite şi beţivilor de prin cîrciumile rurale, al celor strînsi pe marginea şanturilor să povestească ce le scriu copiii plecaţi in occident la muncă. Că din ce trimit ei trăiesc. Ăştia (spre deosebire de copiii lor) nu votează cu Iohannis, ci cu Ponta la îndemnul primarului, mai ales dacă pune şi cîteva kilograme de mălai şi făină în sacoşa trecută peste gard. În plus amatorii de online nu ies din casă duminica nici măcar să se ducă la vot. (sursa)”

Exemplul 3. Toţi cei care votează altfel sînt leneşi etc. Lucian Mîndruţă duce totul pînă dincolo de orice limită.

„Leneşii şi neisprăviţii sunt cei care se agaţă de stânga pentru a li se da şi lor ceva. Eu nu cred că trebuie să li se dea de la cei care muncesc. Nu avem de ce să dăm nimic în ţara asta pentru că nu suntem în faţa bisericii cu mâna întinsă. Există şi oameni de stânga care muncesc. Chestia este că nu i-am întâlnit. Stânga este organizarea milei. Stânga este mâna întinsă. (sursa)”

Exemplul 4. Dragoş Paul Aligică: Aleşii care au învins barbarii şi au salvat lumea de „ciumă”. Poporul, votanţii, au dispărut brusc şi au rămas doar aleşii pentru salvare.

„Tot ceea ce s-a întamplat in aceşti ani culminand cu duminica trecută ni se datoreaza nouă. E victoria unei minoritati, astia care mai bine sau mai rau, mai eficient sau mai ineficient am rezistat in picioare asaltului barbarilor, canaliilor si iresponsabilor. Punct. Asta e. Cui nu-i place sa-si caute alta realitate, eventual aia paralela si inversa la care construiau PSDul si Ponta de zor pana mai ieri. Nu uitati ca suntem o minoritate si ca am invins un partid-stat si o majoritate populara alcatuita din iresponsabili prezenti sau absenti, in mod egal de periculosi social. Meritam sa fim mandri de noi.”

Exemplul 5. Horia Roman Patapievici. Aici nu mai ştii ce să zici. Folclorul de facebook zice că e fie „anticomunism rezidual sangvinic”, fie “McCarthyism întîrziat cu papion”. Cert este că se ajunge la probă de sînge. HRP ca un apărător al puterii hegemonice ne explică cum “pacea socială” e pusă în pericol de întrebările unor tineri şi nicidecum de”voiciunea” capitalului.  

„O vedem în societatea româneasca. Au aparut tineri care sunt comunişti, pur şi simplu. Nu vreau să dau nume, pentru că nu vreau să intru în polemică. Au site-uri, au portaluri, sunt infiltraţi. Prin infiltrăti vreau să spun că, asemeni fasciştilor, comuniştii sunt marcaţi ideologic – ei sunt ca nişte markeri injectaţi în sânge, ca să-i poţi vedea cu aparatele de supraveghere, de scanare. Sunt nocivi în sensul că ideile lor subminează baza păcii sociale, baza existenţei unei societăţi decente… De aceea am folosit cuvântul infiltrare, pentru că este exact ca o celulă canceroasă care a reapărut în corpul nostru social. (sursa)”

Exemplul 6. Din seria tehnici de propagandă: Vorbeşte cu mama ta! Am numit-o: Campania Monicăi Macovei şi Pavlik Morozov (Pavlik Morozov e un puşti care în anii 30 şi-a denunţat părinţii ca fiind duşmani ai poporului. În limbaj actual mai soft: i-a “prelucrat” pentru că nu au votat cu cine trebuie). E un exemplu tipic de cum “clasa creativă” foloseşte trucuri propagandistice şi fundamental antidemocratice.

Am mers şi „am vorbit cu bunica”. I-am zis ce zice Monica Macovei & echipa de promo. Bunica se uită la mine şi îmi zice abătută… „Ah, dar asta-mi aduce aminte…”

Povestea: În perioada de început a comunismului, a existat o adevărată maşinărie de propagandă care a dezvoltat o întreagă mitologie legată de relaţia tînăr-bătrîn. Tinerii erau “open minded”, cei care înţelegeau “avîntul spre progres al noilor vremuri”, iar cei mai în vîrstă, părinţi şi bunici, erau cei care se opuneau “progresului istoriei”. Ce trebuia să facă cei tineri? Să meargă din casă în casă să-şi convingă părinţii şi bunicii, sau mai bine zis, să-i convertească. Dacă nu se converteau, atunci „îi turnau” ca pe nişte “elemente retrograde”. Aşa a apărut o întreagă mitologie, aşa a apărut mitul Pavlik Morozov şi părinţii “retrograzi”…

Cam are dreptate bunica… Campania Monicăi Macovei reia acest tip de propagandă: mergi şi “Vorbeşte cu mama ta”. Spune-i cu cine să voteze, să nu voteze “alţii în locul nostru”, să nu “voteze greşit” etc. Of, iar „bătrînii” şi ”forţele retrograde” se opun “progresului” pe care-l înţeleg doar “iluminaţii”….

Trei poveşti din direcţia opusă: „ciumaţii” au microfonul

Povestea 1: Moromete şi votul intelectualilorGDS…

Intelectualii de pe Calea Victoriei s-au mobilizat iar să salveze ţara? O poveste reală.

De ziua alegerilor am fost prin judeţul Hunedoara. Cît mergi prin zonă, vezi de la o poştă cine e primar după afişele care predomină în localitate. Mă opresc din cînd în cînd, mai discut cu oamenii, mai povestesc, mai pun întrebări. Oamenii spun cam tot ce-i doare, cu cine au votat şi de ce. Mă miră cît de relaxaţi sînt. Cel care a votat cu Udrea bea lejer lîngă cel care a votat cu Ponta sau Iohannis. Îşi spun argumentele destul de calm. Au ceva mai multe argumente solide şi sînt mult mai calmi decît comunitatea MM sau protestatarii de la Cluj. După ce fugi de pe facebook aici totul pare aşezat. Asta cumva te linişteşte. Mai sînt ironii tăioase, dar pe lîngă agresiunea “civilizată” “antiproşti şi antisăraci” a “clasei creative” şi “educate”. Aici parcă vezi politica cu alţi ochi. Cert este că oamenii par a avea o conştiinţă politică ceva mai ridicată decît la km 0 şi cu siguranţă sînt mult mai aproape de realitate decît intelectualii de pe Calea Victoriei şi GDS.

Îi iscodesc cu diverse întrebări aparent “nevinovate”. Oamenii însă mă “citesc” imediat. Nu se dau “manipulaţi”.

–       Şi în turul doi cu cine votăm? Se pare că e clar că între Ponta şi Băsescu se va da bătălia, zic eu…

–       Ei, să ajungem pînă atunci… zice un Moromete al locului..

–       Uite că intelectualii noştri ne îndeamnă să votăm cu Iohannis, ce facem? sînt curios eu…

Moromete se uita spre mine pe sub pălărie, îşi freacă musteaţa şi zice cu o anumită iritare…

–       Să ne mai scutească ăştea cu sfaturile lor că încă nu li s-a uscat băligaru’ de pe papuci… Ce cred, că dacă se plimbă de cîţiva ani pe Calea Victoriei li s-a dus aşa uşor mirosul de zer??? Păi să-ţi spun cum stă treaba… Cu Besescu, cum a fost? Ne-au frecat la măruntaie să îl votăm că moare ţara, se scufundă lumea fără el şi am votat ca proştii… Cu ce ne-am ales? Noi, cu tăieri de salarii şi pensii şi ei, cu funcţii la Cotroceni… Au tăcut mîlc cînd ne-a ars marinaru’… Aştea-s intelectuali? Să-şi bage votul în c… şi să ne mai scutească…

Te pui cu votul omului şi vocea poporului!… Şi omul votase Iohannis dar nu avea sentimentul că a salvat ţara…

Povestea 2: Revolta bonelor şi noua relaţie sclav/stăpîn

Ce facem cu bona, acest “breloc” al noii clase de mijloc româneşti? Discuţie între reprezentanţi de seamă ai clasei de mijloc “civilizată şi educată”:

Intro: Aud că “la votul de duminică, românii au dovedit că sunt un popor tolerant şi deschis faţă de minorităţi.”… Hai să vedem alte “minorităţi”.. Nu ţigani, că ăia “ştim noi”, ci ăia de lîngă noi, din sînul familiei…

Discuţie….

– Îţi dai seama, a mea (bona adică) a votat cu Puie Monta?

– Aoleu, ţii în casă aşa ceva? Asta-ţi creşte ţie “puiul”? N-ai dat-o afară?

– M-am gîndit, dar ştii ce greu e să faci rost de una cît de cît ok?

– Dar i-am zis că nu se poate aşa ceva… Îs spălaţi frate pe creier rău ăştea…

– Dar la bani tot o ard… Cum naiba să voteze aşa ceva!!!???

Nu exagerez! 4 discuţii de tipul acesta am auzit doar în cîteva zile. Oare bonele ar trebui să aibă drept la vot şi opinii politice că mai strică “puii”?… Stăpînii ştiu ce e bine pentru supuşii lor… […]

Florin Iaru: Complexul Messia la apogeu

Statisticile şi sociologii spun că, aproape fără excepţie, învingătorul ia totul. Iar prima pe lista trofeelor e încrederea. De fiecare dată când se alege un preşedinte, popularitatea lui explodează. Brusc, de parcă atunci li s-ar fi deschis ochii, oamenii simt şi spun că dintotdeauna l-au iubit, l-au apreciat, l-au visat pe noul preşedinte. Valul de încredere e urmat de fermecare, îndrăgostire, dragoste pătimaşă şi gelozie. Bine că nu durează mult. Cam un an, doi. Dar aceasta e perioada cea fastă, în care alesul poate arăta în voie ce vrea şi ce poate. Masivul sprijin popular necondiţionat acţionează ca buldozer şi parapet. Fanaticii îşi bombează pieptul pentru a-l apăra, ideologii şi juriştii găsesc nesfârşite chichiţe care îl exonerează de orice răspundere sau şovăială, media îl prezintă în culori trandafirii, astfel că până şi un om normal îşi poate pierde minţile.

Numai acum poate el să dea cu bâta în baltă, sau să împingă societatea înainte. Poate aproape orice. Numai să vrea. Instituţiile îl urmează, hipnotizate. Nu e nimic concret, e ceva impalpabil în aer, o iluzie colectivă. Noul preşedinte a avut deja dovada. Fără niciun drept uzurpat, fără nicio ingerinţă, Parlamentul s-a auto-executat, de parcă la porţile sale s-ar fi aflat crucişătorul Aurora, cu tunurile încărcate. Mai rău, PSD îşi pune problema să iasă de la mesiaguvernare, ca să-şi spele păcatele. A mai auzit cineva de o astfel de criză, în plină majoritate? Eu, nu. Care să fie cauza? Remuşcări, conştiinţă, fleacuri? Ei, aş! E o presiune simbolică. Te pomeneşti că vom avea şi buget! Ar fi de mirare, pentru că sunt convins că ăsta e momentul în care vom constata, cu tristeţe, că trebuie să căscăm din nou buzunarele. Şi mă mai tem că multe din promisiunile din toamnă nu vor apuca primăvara.

Tot între timp, şi tot simbolic, tot din senin, fără să îi împungă nimeni de la spate, de parcă ar fi fost descătuşate de o mână nevăzută, DNA şi Procuratura îndeplinesc cincinalul în patru ani şi jumătate. „Victimele“, şi ele, îşi pun capul pe butuc fără să trezească nici cea mai mică milă. Unde-s avocaţii diavolului? Pomădaţi, transpiraţi, vituperează împotriva ciocoilor şi exploatatorilor. Aproape a dispărut prezumţia de nevinovăţie. Dacă până şi PNL le cere membrilor săi cu probleme în Justiţie să facă un pas înapoi, e clar, sfârşitul lumii e aproape. Se scriu denunţuri într-o veselie, se arestază pe capete. În fundul celulei, Voiculescu tresare de invidie auzind cum şi-au împărţit alţii banii statului, zeci şi sute de milioane, mult mai simplu, dintr-o simplă iscălitură. Onorariile veroase şi peşcheşurile cu multe zerouri în coadă ies la lumină de sub oborocul ultimilor ani.

Aşa se naşte, peste noapte, mitul omului providenţial. Salvatorul! Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva! România a avut, în ultimul sfert de secol, numai oameni providenţiali, veniţi pe valul popularităţii, şi care, mai târziu, au dat cu mucii în fasole. Ciclul acesta, naştere, moarte şi renaştere a speranţei, trebuie să înceteze. Nu de oameni providenţiali ducem lipsă, ci de oameni normali, calmi, dubitativi. Ducem lipsă de instituţii independente politic. Ducem lipsă de proiecte naţionale pe termen lung. Ducem lipsa unei naţiuni coerente şi a unei voinţe naţionale în care să ne regăsim măcar cu un vis. Tare aş vrea ca noul preşdinte să fie deschizător de pârtie… Na, că m-am molipsit şi eu!

Domnule Klaus Werner Iohannis,

a trecut deja o săptămână de la victoria dvs. în alegeri. Mai degrabă a celor care au știut să manevreze social media, dar, ca și în fotbal, marcator e considerat cel de care s-a lovit mingea înainte de a intra în poartă. Mă număr printre cei care nu v-au votat. Deși am copilărit în alt regim, cu nasul în cărți și fără facebook sau Iphone, știu că, fiind democrație, de acum trebuie să vă consider și președintele meu. Și trebuie să vă respect ca atare. Ceea ce, pe cuvânt, sunt dispus să fac, dacă mă și ajutați puțin. Eu am prostul obicei să consider că respectul se câștigă, nu se primește ca bonus la preluarea unei funcții.

De aceea, recunosc, am așteptat cu nerăbdare să-mi adresați măcar un cuvânt în toată această perioadă. Nu mie, personal, desigur, nu mă consider chiar atât de important, ci celor ca mine, ușor nemulțumiți că au scăpat și de această dată de ciuma roșie. Vă întrebați ce ne-ați fi putut spune? De exemplu, ne-ați fi putut mulțumi că am fost buni cetățeni și, ieșind la vot, i-am și acceptat cu decență rezultatul, chiar dacă politica românească nu prea merită asta. Ați fi putut dezavua, măcar formal, toată campania desfășurată pe internet mai mult, culmea, nu împotriva contracandidatului dvs., ci a celor care-l votează. Știu, nu a fost responsabilitatea dvs., dar ea a fost făcută în numele dvs., pentru dvs. Și urmările ei își vor pune amprenta (cel puțin) pe debutul mandatului dvs. Poate nu strica să-mi spuneți că nu credeți că sunt un asistat analfabet, sau că mama mea nu este o pensionară stupidă fără dinți și educație, așa cum clamează autorii ”revoluției” al cărei direct beneficiar ați fost. Mi-aș fi dorit să vă delimitați de jubilația meschină a unora dintre suporterii dvs. care, în micimea lor umană și intelectuală, manifestată în direct și-n exclusivitate, ne consideră leneși și neisprăviți, tocmai buni de pus cu botul pe labe. Aș fi vrut să ne întindeți mâna ca semn pentru cei mai grei de cap că această dezbinare a societății chiar trebuie să înceteze. Și, după toate acestea, aș fi considerat firesc să apelați și la mine pentru a schimba țara asta în bine. Să-mi spuneți că aveți nevoie și de noi, nu doar de cei care cred că, de mâine, veți începe să înmulțiți pâini la Cotroceni.

M-am gândit apoi că, poate, n-ați avut timp. Erați prea ocupat să trasați sarcini Parlamentului, să jucați puțin tenis, să anunțați, cu Blaga de-a stânga dvs., cum vreți să luați toată puterea, să semnați autografe pentru câteva ore, să-i mulțumiți celui care vă considera acum vreo lună ”un om fără caracter”, iar azi demnul său urmaș de dreapta, să sărbătoriți victoria cu un urmărit penal, să acceptați să cântați imnul cu Simona Halep. Și asta în doar 7 zile! În care nici măcar n-ați fost președinte cu jurământul depus.

Nu-i nimic, eu mai am răbdare! Chiar dacă ultimii 10 ani au pus-o la grea încercare.

PS. Și încă ceva, domnule președinte ales. Am înțeles că v-ați luat țara înapoi. Nu mi-e clar de la cine, dar asta e numai vina mea. Voiam, însă, să vă atrag respectuos atenția că, din întâmplare, ați luat-o cu tot cu cele 12 milioane de români care nu v-au votat!

10330404_1507655219518114_6947762516908924282_n

*


Categorii

Alegeri in Romania, Articolele saptamanii, Dezinformari, hoaxuri, diversiuni, manipulari, Facebook, Internet, New Media, Noile Tehnologii, Justitie, Ninel Ganea, Noile totalitarisme, dictatura si reeducare, Razboiul impotriva Romaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la “NOUA ROMÂNIE, NOUL LENINISM: elitele impotriva maselor/ DESTRUCTURAREA POLITICII SI DOMNIA PROCURORILOR/ Presedintele ”viral”: complexul ”mesia” la apogeu/ ALEGERILE PREZIDENTIALE CA RAZBOI CIVIL

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: ALEGERI PREZIDENTIALE 2019. ZENITUL PUTERII SECURITĂȚII ASUPRA PARTIDELOR/ Ce ți se pregătește ție, dulce Românie?!
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare