MAREA MINCIUNA a zilelor noastre. Cum s-a deghizat NOUL BOLSEVISM in hainele anticoruptionismului si anticomunismului

19-04-2019 9 minute Sublinieri

Bogdan Pătrașcu, Știri pe Surse:

Marea Minciună a zilelor noastre și cum poate fi ea demontată

Marea minciună este o tehnică de propagandă neagră specifică mișcărilor totalitare care consta în falsificarea atât de brutală a adevărului, încât opinia publică, neputând crede că cineva ar minți atât de grosolan, lua de bună enormitatea proferată. În zilele noastre, marea minciună repetată până la sațietate este că trăim într-un fel de dictatură comunistă care ucide statul de drept. Aceasta este o manevră frauduloasă prin care zona ideologică declarată anti-PSD își ascunde, pe de o parte, propriile origini și afilieri și, pe de altă parte, manipulează limbajul și înțelesul unor termeni cheie: stat de drept, comunism și dictatură.

1. Statul de drept: aparenţa că statul de drept s-ar afla sub asaltul PSD porneşte din confuzia deliberată făcută între „statul de drept” (,,rule of law”) şi „lupta anticorupţie” – adică anchetarea şi arestarea politicienilor etichetaţi ca fiind „corupţi”. În realitate, ,,statul de drept” (rule of law) a însemnat dintotdeauna altceva: a însemnat garanţia unei proceduri echitabile, prezumţia de nevinovăţie şi habeas corpus în faţa tendinţei suveranului (fie el monarh sau „popor”) de a-şi executa adversarii în numele unor valori, oricare ar fi fost acelea. Monarhul nu poate decide arbitrar împotriva reprezentanţilor poporului, ci se supune unor legi care-l îngrădesc, iar politicienii sunt apăraţi inclusiv de linşajul popular.

Or, ,,lupta anticorupţie” aduce mai mult cu „tribunalul popular”, în nici un caz nu cu „statul de drept”, în înţelesul riguros al acestui termen. Statul de drept e cel care are rostul de a limita riscurile luptei anticorupţie, iar acţiunile coaliţiei majoritare de separare a justiţiei de servicii au venit să apere, nu să atace statul de drept.

2. Comunism: PSD a plecat la drum cu avantajele structurale ale preluării unei mari părţi din organizaţiile de partid ale fostului PCR (o altă parte a ajuns la fostul PD, fiind transferat către PDL şi, actualmente, PNL), însă şi cu dezavantajul aferent al asocierii prin descendenţă cu partidul comunist, ceea ce a dus la etichetarea sa, încă de la bun început, ca partid al comuniştilor. Totuşi, după 30 de ani de la Revoluţie, transferul organizaţional iniţial nu mai este suficient pentru etichetarea unui partid ca fiind „comunist”. PSD a guvernat cel puţin 17 ani după revoluţie şi a luat de multe ori măsuri criticabile, dar nu etichetabile a fi „comuniste”.

Eticheta „comunist” ar trebui pusă nu atât celor care au preluat niște structuri și rețele de partid și nici măcar foștilor membri ai PCR care nu mai credeau nici ei, de mult timp, încă înainte de 1989, în comunism, ci mai degrabă celor care profesează și promovează idei ce au legături cu doctrina comunistă. Sau celor care, după cum o arată spectaculos „cazul Lazăr”, reproduc structuri de putere coercitivă aflate în conivență și obediență flagrantă față de Securitate. Or, fără a mai relua argumentele arătate aici și aici, idei, atitudini și practici comuniste se regăsesc mai degrabă și în special la „anticomuniștii” de la USR și PLUS. Recentele scandaluri declanșate de ideile liderei PLUS Oana Bogdan, privind renunțarea la proprietate și trăitul în grup, legăturile acestui partid cu fosta Securitate și atitudinea apologetică la adresa actualului procuror general, dovedit a fi implicat în menținerea în detenție a unor disidenți din perioada comunistă, vin să contureze și mai limpede argumentele din articolele citate și să ne arate că, dacă e să căutăm comuniști pe undeva, nu în actuala coaliție de guvernare o să-i găsim în primul rând, ci tocmai în rândul „elitelor” care se pretind a fi întruchiparea occidentalismului și democrației pe aceste meleaguri.

3. Dictatură: un reproş curent adus din zona civică, şi nu numai, coaliţiei guvernamentale şi cu precădere Partidului Social Democrat şi liderului său e aceea de dictatură: ,,dictatorul Dragnea”. Dacă dăm la o parte vălul gros creat de propagandă şi repetarea până la greaţă a acestei expresii pe toate canalele de către mişcările şi formatorii de opinie pro-opoziţie, apare hilar a se vorbi despre „dictatură”. Și nu doar hilar, ci și iresponsabil și jignitor față de adevărații opozanți care au trăit sau trăiesc în dictaturi reale, riscându-și cariere, familii sau chiar viața pentru că se opun abuzurilor. În cazul țării noastre, este vorba despre o guvernare care a acceptat manifestaţii neautorizate maraton, mai bine de un an, chiar în faţa sediului Guvernului, ai cărei politicieni sunt nu de puţine ori agresaţi pe stradă şi al cărei principal partid a făcut obiectul unei injurii publice obscene purtată prin ţară ca plăcuţă de înmatriculare, slogan și „opinie politică”. Dimpotrivă, la „dictatură” ar trebui să ne gândim când vedem indivizi care par obsedaţi să fâlfâie ameninţător cătuşe, inclusiv în faţa instanţelor care ar trebui să judece în numele legii, şi nu al linşajelor populare şi al unor facţiuni asmuţite din zone obscure. (…)

Ce se va intâmpla cu lupta ANTICORUPTIE? (Opinie)

Ideologia comunistă a apărut ca urmare a unei revolte de înțeles faţă de nedreptatea lumii şi din sentimentul nedreptății inegalităţilor sociale (altminteri, vicii inerente lumii căzute), soluţia propusă fiind îndreptarea prin mijloace exterioare şi cu forța. Totul era explicat prin ideea „luptei de clasă” şi în numele unui obiectiv aparent legitim (o lume mai bună, mai dreaptă, egală, a frăţietăţii etc.), în orice caz absolut necesar și urgent („sculați voi, oropsiți ai sorții”), distrugerile „colaterale” fiind văzute ca un preţ necesar pe care-I plătesc cei care nu înţeleg nici raţiunile superioare ale acestei lupte, nici unde ne aşteaptă viitorul.

Ideologia anticorupţionistă a debutat ca urmare a unei revolte de înţeles stârnită de sentimentul injusteţii dobândirii averilor şi a controlului economic prin mijloace necinstite (altminteri, şi ele vicii inerente lumii căzute, generalizate, în diferite grade și ipostaze, imposibil de eradicat în această lume), soluţia fiind îndreptarea lucrurilor prin mijloace exterioare şi prin forță. Totul descris prin ideea „luptei anticorupţie”, în numele unui obiectiv destul de vag (eradicarea corupției nu este, în ciuda aparenței, un obiectiv concret, în schimb este unul maximal), în orice caz absolut necesar și urgent, eventualele abuzuri sau acumulări ilegitime de putere fiind văzute ca un preț necesar pentru oprirea flagelului.

Cumva, în ambele cazuri s-a obținut contrariul celor sperate. În comunism, egalizarea la care a dus „lupta de clasă” s-a făcut doar în sărăcie, cu un mic grup de privilegiaţi mai egali ca restul; în anticorupţionism (dacă ar fi fost dus până la capăt) am fi obţinut, în urma „luptel anticorupţie”, o societate „cinstită” forţat, prin supraveghere colectivă şi lanţuri, accesul la oportunităţile economice şi controlul politic aparţinând micului grup de privilegiaţi de la butoanele „anticorupţiei”.

Explicaţia nu stă, cred, în caracterui unor Stalin sau, să zicem, Portocală, ci în metoda găsită; defectul e sistemic, nu accidental. Viclul e în însuşi principiul folosit, nu neapărat în oameni. Altfel, ajungem iar la „X doar a întinat nobilele idealuri ale anticorupţiei”, „anticorupţia e o idee bună greşit aplicată”. Victimele comunismului recunoscute azi ca atare erau „duşmani ai poporului” după grila de atunci – și ţinând cont de presa şi propaganda vremii o consistentă parte a populaţiei aşa îi şi percepea (după cum se vede şi din mărturiile foştilor tortionari). Să nu uităm că mulți dintre cei care au pus în mişcare comunismul nu au fost oameni cărora să le placă răul cu bună-ştiinţă, ci oameni care au făcut răul considerând că fac bine și fiind realmente convinși, despre ei, că sunt oameni „cinstiți” — inclusiv atunci când făceau rău celor pe care îi considerau răi distrugând finalmente întreaga societate.

Mai mult, trăgând linie, roadele anticorupţionismului sunt similare rezultatelor centralismului comunist: la fiecare miliard de lei băgat în funcţionarea maşinăriei de tip DNA (de la sedii, salarii, sporuri, logistică şi până la interceptări), statul n-a recuperat nici a zecea parte; se merge pe pagubă.

Trebuie înţeles că simpla justeţe a unei revolte, simpla realitate a unor nedreptăţi nu garantează şi justeţea soluţiei propuse. E normal să vrei să scapi de paraziţii intestinali, dar nu e indicat să iei cianură sau acid sulfuric pentru asta.

În fond, reacţia de a vrea corectarea unei societăţi percepute ca fiind nedreaptă e una reflexă şi onorabilă, iar o îndreptare a sa prin forţarea lucrurilor (și oamenilor) să intre în matriţa gândita a fi justă şi echitabilă ne seduce deseori ca fiind soluţia firească, mai ales când e autoreferenţială şi nu beneficiem de distanţa în timp şi spatiu care să ne permită să observăm cum intervenţia brutală în “ecosistem”, chiar bine intenţionată, îl dezechilibrează şi-l distruge. Îndreptarea unei lumi crescută strâmb, dar vie, e un proces care riscă să o frângă si să o paralizeze. Societatea se poate ameliora (cât se poate) în mod organic și în timp, prin autoreglare şi mai puţin prin mijloace care să-i brutalizeze libertăţile, acceptându-se că nu va fi niciodată perfectă şi păstrând soluţiile de forţă („redistribuire”, „organe de anchetă”) ca remedii necesare şi utile, dar cu caracter secundar şi punctual, iar nu esențiale si centrale sistemului.

La urma urmei, dacă în cazul comunismului trebuie să ne întrebăm dacă în locul unei ameliorări generale, dar inegale, a bunăstării, preferăm egalizare în sărăcie (sub direcţia unor privilegiaţi) prin lovirea păturii prospere şi întreprinzătoare, în cazul anticorupţionismului avem de ales intre dezvoltare organică şi liberă, însoţită de corupţie ameliorată în timp, sau un blocaj permanent, şantaj politic, represiune şi finalmente supraveghere generală (sub direcţia cătuşarilor).

USR, adevărata ciumă roșie e! (OPINIE)

Profilat ca partid „anti-sistem”, ca „Albă ca Zăpada” partidelor românești și drept cel mai vehement opozant al PSD, „ciuma roșie”, Uniunea Salvați România este, în realitate, singurul partid de esență bolșevic-comunistă din România.

Cum, mândria clasei de mijloc urbane, intransigenții anticomuniști de la USR să fie, de fapt, tocmai „mama și tatăl” ciumei roșii pesediste? Da, exact așa.

Ne-am obișnuit să înțelegem prin comunism un sistem birocratic greoi, anacronic, o conducere autoritară și coruptă. Dar acesta este comunismul în ultima sa fază, de metastază. La origini, comunismul a fost o mișcare revoluționară care se distingea prin ideologie dar, mai ales, prin metodele folosite de cucerire și menținere a puterii în stat.

Ideologie comunistă mai aveau și alte forțe politice de la începutul sec. XX. Dar doar bolșevicii lui Lenin aveau o doctrină a revoluționarilor de profesie care folosesc metode agitatorice (de propagandă), politice (pârghii legale, cum ar fi folosirea sistemului electoral) și para-instituționale (acțiuni agresive la limita sau dincolo de lege de promovare a agendei).  Toate acestea pentru cauză, obiectiv absolut urmărit cu fanatism de membrii mișcării, care consta, de fapt, în cucerirea puterii. Mers la esență, comunismul este un exercițiu de putere bazat pe o inginerie socială extremă.

Abia pus în acest context capătă sens și agenda comunistă originară: confiscarea proprietății private, abolirea religiei, deconstrucția familiei, liberalizarea sexuală, exportarea revoluției pe plan mondial.

Acum, să privim mai atent la ce înseamnă USR astăzi.

Dacă se distinge prin ceva USR față de partidele „vechi” (aproape „istorice”, deja), apoi este prin fanatismul membrilor și metodele radicale de urmărire a obiectivului său de cucerire a puterii în stat. Exact ca în cazul comuniștilor, acest fanatism înseamnă că orice mijloc este permis atâta vreme cât servește noii lupte de clasă: cea care astăzi poartă numele de cod „luptă anticorupție”. Boicotarea proceselor legitime parlamentare și electorale, acțiuni cu violență simbolică și discursivă, epurări interne ale membrilor care nu sunt „pe linie”, toate acestea fac din USR unicul partid de sorginte autentic comunistă din România post-1989.

Dacă adăugăm, la acestea, și agenda asumat internaționalistă, anti-religie, anti-Biserică și anti-familie(bolșevicii lui Lenin și Troțki au atacat primii instituția căsătoriei și familia) a USR, atunci cercul se închide.

Bine, bine, dar cum rămâne cu proclamatul atașament al USR față de Europa și „inițiativa privată”?

USR nu este atașat oricărei Europe, ci acelui proiect progresist-globalist care caută să erodeze statul național pentru a crea o suprastructură socialistă, un super-stat cu puteri nelimitate. Tocmai acest proiect pune în pericol construcția europeană care, la origini, era gândită într-o cheie federal-liberală.

Cât privește „inițiativa privată”, USR nu a încercat să ajungă la antreprenorul „de rând” din România, la „talpa țării”, fie din urban, fie din rural. USR este aliatul corporațiilor care, contrar locului comun, sunt adepte ale unui fel de socialism pe invers, în care costurile sunt suferite de către toți, dar profiturile doar de către unii. Acesta nu este capitalism și nici economie de piață, ci e corporatism.

Rezultatul natural al unui regim politic userist va fi un stat în care „revoluția” se instituționalizează, producând, în timp, o construcție etatică supra-dimensionată, coercitivă, coruptă și falimentară. Sună cunoscut?

Gabriel Popa:

ATENȚIE la USR! Comunismul revine (OPINIE)

Comunismul ideologic originar, care stă la baza tuturor variantelor eşuate ulterior, are la bază câteva idei:

– convingerea că ordinea veche a societății nu e bună şi trebuie înlocuită cu una nouă.

– de lucrul acesta e gata să se ocupe minoritatea celor care se autodefinesc a fi cei care au înțeles sensul istoriei, care reprezintă viitorul şi progresul și care trebuie să tracteze restul unei societăți inerte, ce nu înțelege că schimbarea e în interesul ei.

– mijloacele de acţiune pentru dobândirea puterii împlică şi acte ce ies din jocul democratic.

– forțele care se opun progresului sunt credința în Dumnezeu şi instituţia religioasă (Biserica), statul suveran (eventual naţional) şi ataşamentul de patrie, familia burgheză (tradiţională) şi proprietatea privată.

– prin urmare, comunismul declară război religiei şi Bisericiî (ateism şi anticlericalism), statelor suverane (internaţionalism), familiei (eliberarea de sub morala tradiţională) şi proprietăţii private (colectivism şi etatism).

Prin ce s-a caracterizat activitatea USR în cei doi ani şi ceva de când este partid parlamentar? Anticlericalism (atacuri la orice formă de sprijinire de către stat a cultelor – deşi Constituţia prevede această obligație în sarcina statului indiferent de mărime sau motivul contribuției statului), atac la familia tradițională – susținerea diluării instituției sociale a familiei prin sprijinirea formelor alternative de conviețuire, contestarea identitarismului şi susţinerea fără rezerve a proiectelor de tip globalist (noua denumire a internaţionalismului). Deocamdată noul comunism a renunțat la confiscarea proprietății private, dar încet-încet se confiscă viața privată.

Procedeele utilizate sunt deseori obstrucționiste şi agresive (#rezist), inclusiv recursul la scandal.

În Vest, comunismul şi marxismul au căpătat forţă în anii hippie; ţineţi minte „Imagine” (John Lennon)? „Imagine there’s no countries (…) and no religion, too”, „Imagine no possessions (…)”etc; frumos, doar că rezultatele au fost de fiecare dată până acum opuse proiectului originar.

La noi, după tranziţie, comunismul revine in forţă nu prin hippies, ci prin urmaşii lor hipsteri; alianţa făcută cu un partid bănuit de a fost moşit de fiul unui fost ofiţer de Securitate nu vine decât să întregească tabloul: atenție la USR!

Anghel Buturuga/ ActiveNews:

Frați cu dracul

Există o serie de conservatori care efectiv cred (?) în mai binele USR/PLUS, raportându-se la PSD ca la răul absolut. Unde mai pui că acestea ar mai fi sprijinite și de partea „curată” a serviciilor secrete.

Este aici o dezordine mentală atât de radicală încât, la prima vedere, pare a fi de o logică ireproșabilă. Dar, dacă ați vorbit vreodată cu un paranoic, ați fi văzut că are un discurs foarte coerent. N-are legătură cu realitatea ce spune, însă, în rest, e brici.

Mintea conservatoare nu lucrează cu categorii mitologice și cu hiperbole pe care să le confunde cu realitatea. Mintea conservatoare este mintea realismului – de la realism metafizic, la realism curent, politic și cotidian.

Conservatorul nu va împărți niciodată semenii săi în buni absoluți și răi absoluți, mobilizând un război fără scrupule, în care orice mijloc e permis, pentru înfrângerea celor răi. Pur și simplu nu așa funcționează societatea. Mai mult decât atât: nu așa se obține binele! (Mai e nevoie să arăt de ce logica asta e profund necreștinească?).

Conservatorul știe că răul este amestecat cu binele și în societate, și în persoana umană. Știe că lucrurile se pot ameliora, prin intervenție răbdătoare și stăruință în bine. Conservatorul nu se face frate cu dracul ca să treacă puntea, pentru că știe, de la bun început, că un astfel de drum nu duce nicăieri sau, mai exact, va duce la acordarea de drepturi și puteri celui rău.

Acum, desigur, discutăm despre politică și despre partide. Potrivit chiar acestei descrieri de aici, nu avem de-a face cu îngeri și demoni, deci de ce nu ar fi adecvată o aliere cu USR/PLUS?

Păi în primul rând tocmai pentru că hiperbolizarea și demonizarea politicului, în speță a PSD, este putredă. Tocmai pentru că dacă inflaționezi politicul într-atât și stabilești astfel de mize într-adevăr ajungi, spiritual, să te faci frate cu dracul din spatele fumigenelor, ăla real, nu vorbesc aici de oameni și partide.

În al doilea rând, pentru că nu este nevoie, ba chiar este contra-productiv, chiar și din perspectiva facțiunilor conservatoare kovesiste. USR/PLUS sunt mult mai puternice decât ele, inclusiv electoral, și nu fără motive – în clasele sociale în care au rezonanță majoritatea nu vor să audă de creștinism. Facțiuni ca AD nu pot să aspire decât cel mult la statutul de mici partidulețe de umplutură pe lângă USR/PLUS.

În al treilea rând, pentru că PSD, dacă e un partid rău, măcar e un partid pe care-l cunoști. Distrugerea lui bruscă înseamnă crearea unui vid de putere și în societate, și în structuri, care va fi umplut de oricine, numai de conservatori, fie ei și kovesisti, nu. Pur și simplu aceștia nu au forța necesară. Se vor bate pe cadavrul său facțiuni din PDL, PNL, USR/PLUS. Cu tot cu rețelele lor mafiote, care vor fi primele care vor extrage profit.

Dat fiind aceste lucruri, ce ne rămâne de făcut?

Strategia rezonabilă, realistă, a conservatorului, ar trebui să fie izolarea („containment”) PSD sau împiedicarea unei acumulări de putere excesive aici, ne-alimentarea motoarelor noului comunism, adică a USR/PLUS, susținerea facțiunilor și personalităților realmente conservatoare. PSD trebuie obligat să negocieze (să aibă o astfel de dispoziție) dacă vrea să rămână în cărți, adică să aibă o ureche la societate și o alta la contextul instituțional; USR/PLUS trebuie demascat ca ceea ce sunt: noul bolșevism, pentru o clarificate sanitară inclusiv pentru electoratul lor; discursul și agenda conservatoare trebuie mai bine reprezentate (deocamdată sunt butaforii jalnice, parodice, cu câteva mici excepții).

Altă variantă realistă nu văd. Escaladarea prin hiperbolizare e în sine de mii de ori mai toxică de PSD. Într-un astfel de caz, PSD se transformă după chipul și asemănarea USR/PLUS, adică tinde să devină un fel de cub de borgi autist care merge până în pânzele albe cu agenda sa. Ceilalți se transformă în huligani cu cravată, agenți Smith, cum bine zicea cineva, ai unui Matrix cu aromă stalinistă.

Sigur, se poate și varianta #rezist. PSD să meargă la pușcărie prin ordonanță de urgență. Dictatorul să fie executat, eventual cu Olguța cu tot. Să fie revoluție, bun, dar, ce treabă are vreodată un conservator cu un astfel de scenariu?


Categorii

1. DIVERSE, Alegeri in Romania, Dezinformari, hoaxuri, diversiuni, manipulari, Justitie, Razboiul impotriva Romaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Actualitate

Comentarii

5 Commentarii la “MAREA MINCIUNA a zilelor noastre. Cum s-a deghizat NOUL BOLSEVISM in hainele anticoruptionismului si anticomunismului

  1. Tot un drac! Aaaa…ca Dumnezeu lucreaza si ii pune fata in fata si mai amana lucrurile, care oricum se vor intampla, asta e altceva. Sa nu uitam ca razboiul acesta intre ei e datorat faptului ca nu s-au inteles ! , in principal. Oricum e bine ca se cearta. Mai prindem si noi din faramiturile ce cad de la masa stapinilor…acestei lumi.

  2. @eucred
    Eu cred că totu-i teatru…Stăpânii lumii din umbră “scriu” scenariul și regia, iar politicienii români “interpretează” rolul care le revine…Dacă mișcă-n front, securiști fideli stăpânilor lumii, amenință cu dosarele penale…Dacă sunt și unii politicieni de bună credință, aceștia sunt minoritari și nu pot face mare lucru. Iată de ce, singura soluție este să ne rugăm pentru politicienii de bună credință, dar și pentru vrăjmașii noștri politicieni. Pentru prima categorie, ca să-i lumineze și să-i întărească Domnul, iar pentru cea de-a doua să-i smerească Domnul. Încă o dată spun, totu-i teatru…Majoritatea s-au băgat în politică din interes. Ori “interesul poartă fesul”…Deci ???
    Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  3. @Romil
    De acord!

  4. Astăzi aflăm despre faptele procurorului Augustin Lazăr. Dumnealui nu crede necesar nici acum să se întrebe dacă putea face altceva decât să se opună liberării pe deplin legale a lui Iuliu Filip.
    Recent Manfred Weber, poate viitorul președinte al Comisiei Europene, a ieșit apăsat în sprijinul unui înalt magistrat român cerând nici mai mult nici mai puțin ca în România să fie încălcată independența justiției. Doamna înalt magistrat este implicată direct în grave erori judiciare plecate din mizerabile abuzuri săvârșite sub conducerea sa ca și în înfricoșătoarele protocoale secrete SRI- justiție prin care într-adevăr magistrații deveneau unelte ale SRI împotriva unor cetățeni desemnați de SRI să fie condamnați de judecători. Sunt convins că la începuturile democrației după 1989, sub acuze de neocomunism, nu era posibil așa ceva. Am găsit o puternică întrebare a lui Orhan Pamuk, premiu Nobel pentru literatură: „Vom ajunge oare la concluzia că democrația, libertatea și drepturile omului nu contează, că tot ceea ce Vestul vrea este ca restul lumii să-l imite precum maimuțele? ”.
    https://www.cotidianul.ro/normalizarea-neocomunismului/

  5. In situatia in care ne gasim astazi parca regasim ceva din intelepciunea talmudica. In 1990 stramosii PSD-ului de astazi, alesi de popor fiind in Parlament, s-au opus legii lustratiei care nu ar mai fi permis unora ca Augustin Lazar sa fie numiti pe functii de raspundere in stat. Astazi, cei numiti ca Augustin Lazar, sau copii lor, precum Codruta Kovesi, fata lui tata Lascu si altii, cer strazii sa le sustina referendumul pentru a interzice urmasilor FSN-ului sa mai fie alesi (si in general sa mai poata fi ales oricine nu le convine lor).

    De atatea ori, de sute de ori, de fiecare data chiar, oridecateori oamenii au urmarit propriile interese si nu dreptatea, mai devreme sau mai tarziu tot ce au facut se intoarce impotriva lor. Si nu atat ca vor pati ei sau urmasii lor ceva, dar numele le va fi de ocara pe veci, precum si osanda.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare