KOMISARUL BARROSO, PRIETENUL DICTATORILOR DIN COLONII. Razboiul propagandistic, democratia si petrolul

21-09-2012 6 minute ~~Sublinieri~~

”Ideologiile sunt bune doar pentru a ține ocupată o parte a intelectualității și ca pretext propagandistic”

Mihai Gotiu/ Voxpublica: Studiu de caz: Mao-ismul lui Barroso și dosarul Angola. Și de ce Ponta le calcă pe urme lui Boc și Ungureanu

Una dintre distracțiile ultimei săptămâni a fost să-i provoc pe diferiți ”postatori” de la subsolul articolelor publicate pe VoxPublica cu un ”amănunt” din biografia președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care vine, oarecum, în contradicție cu ideile și politica pe care o promovează acum. ”Amănuntul” se referă la tinerețea revoluționară a liderului portughez, perioadă în care a făcut parte din Partidul Comunist al Muncitorilor din Portugalia (transformat apoi în Mișcarea Revoluționară a Proletariatului Portughez), grupare de factură mao-istă care a activat în ilegalitate (spre deosebire de Partidul Comunist din Portugalia, formațiune înregistrată legal). Pentru activitățile lui revoluționare, în 1976, Barroso a fost arestat timp de două săptămâni de serviciile de securitate lusitane.

După eliberare, a beneficiat însă de sprijin pentru studii în SUA și Elveția, de unde s-a întors în 1980, convertit la dreapta. S-a înscris în Partidul Social Democrat (a nu vă induce în eroare denumirea, e vorba de un partid de centru-dreapta), deschizându-și astfel drumul către cariera care l-a adus în fruntea popularilor europeni și, în cele din urmă, în fruntea Comisiei Europene.

Un alt punct al biografiei sale are legătură cu Angola, fostă colonie portugheză până în 1975, confruntată ulterior cu un extrem de lung război civil (încheiat doar în 2002) între MPLA (care guvernează țara din 1975 – din 1979 sub conducerea lui Jose Eduardo dos Santos) și UNITA. În 1991, Barroso s-a implicat în negocierile de pace, susținând, inițial, poziția rebelilor UNITA. Pacea negociată de Barroso a durat doar doi ani (1992-1994), permițând grupării UNITA să-și refacă forțele și să reia conflictul care a mai durat apoi 8 ani.

Jose Eduardo dos Santos, unul dintre cei mai longevivi dictatori africani, născut în 1942, și-a făcut studiile la fosta școală a elitei coloniale portugheze (Liceul ”Salvador Correia”) și în fosta Uniune Sovietică, la Baku (în Azerbaidjan, pe atunci în URSS). De altfel, inițial, gruparea sa, Mișcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA) a beneficiat de sprijinul fostului imperiu sovietic. Gravele încălcări ale drepturilor omului din Angola nu au împiedecat însă democrațiile vestice, Uniunea Europeană și SUA să și-l facă prieten și colaborator (în ultimii ani) pe dictatorul angolez. Drumul a fost deschis de fostul președinte francez Nicolas Sarkozy, în mai 2008, urmat apoi de cancelarul german Angela Merkel, în iulie 2011. Întâlnirile acestora cu Jose Eduardo dos Santos au fost urmate de semnarea unor contracte legate de furnizarea de echipamente de comunicații digitale pentru armata angoleză de către compania franceză Thales și de nave de coastă din Germania. Întâlnirea dintre președintele Comisiei Europene, Manuel Barroso și Jose Eduardo dos Santos, din această vară, a devenit ”firească” în acest context, Angola căpătând un statut de aliat privilegiat și strategic în Africa pentru Uniunea Europeană.

Întâmplător (sau nu), la sfârșitul anului trecut, pe 11 noiembrie 2011, liderul african anunța că țara sa este dispusă să ajute (!) fostul stăpân, Portugalia. ”Suntem conștienți de dificultățile pe care le traversează poporul portughez pentru a depăși criza. Angola este deschisă și dispusă să ajute Portugalia să facă față crizei în beneficiul și avantajul ambelor țări”, declara Jose Eduardo dos Santos, după o întâlnire la Luanda cu premierul portughez Pedro Passos Coelho. În acel moment pentru Portugalia era prognozată (pe anul 2012) o contracție economică de 2,8%, în timp ce Angola previziona o creștere economică de 12% (!). De altfel, antreprenorii angolezi, în frunte cu fiica dictatorului, Isabel dos Santos (considerată de revista ”Forbes” cea mai bogată femeie din țara sa și printre cele mai bogate din Africa), investeau încă din 2008 în Portugalia, îndeosebi în domeniul financiar (Isabel dos Santos deține aproape 10% din acțiunile Băncii Portugheze pentru Investiții și mai are participații la diferite alte afaceri angolezo-portugheze din Angola și Portugalia).

A devenit, aproape peste noapte, fosta colonie portugheză, măcinată mai bine de un sfert de veac de războaie civile, un paradis care își permite să ajute una dintre economiile europene aflate în dificultate? Privind rata creșterii economice, ai fi tentat să răspunzi afirmativ. Doar că această rată de creștere are ca raportare o economie devastată de războiul civil. În ciuda creșterii masive a exportului în special de petrol (Angola fiind, după Nigeria, pe locul doi în Africa la exporturile de petrol), dar și a gazelor, diamentelor și a altor resurse naturale, bogăția Angolei se regăsește doar în conturile unor privilegiați ai regimului dos Santos (în frunte cu familia dictatorului) și a unor mari companii multinaționale (la loc ”de cinste” printre acestea numărându-se Chevron). În privința Produsului Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor, Angola ocupa, în 2009, un acceptabil loc 114 (ținând cont de contextul istoric), cu 8.900 de dolari (România, fără război civil în spate se afla pe locul 96, cu 11.500 de dolari). În realitate însă, situația angolezilor este mult mai gravă, șomajul depășind 50%, un procent uriaș, peste 60% din populație, trăind sub nivelul de subzistență. Prețul și ”beneficiile” reale aduse Angolei de ”investitorii strategici” care le exploatează resursele naturale. Și situația unei țări care, prin conducătorul lor, anunța că ”va ajuta poporul portughez să depășească criza” (nota bene: în 2009, PIB-ul pe cap de locuitor al Portugaliei era de 2,44 ori mai mare decât al Angolei (locul 57, 21.800 dolari).

Aceasta este, foarte pe scurt, destinul unei foste colonii (și actuale, în ciuda cuceririi oficiale a independenței). De ce au ajuns să susțină regimurile democratice ale Europei și SUA, dictatura lui Jose Eduardo dos Santos și cum a ajuns Angola să devină un partener strategic pentru UE în Africa? Răspunsul e destul de simplu și recunoscut de către oficialii UE: necesitatea suplinirii stopării importurilor de petrol din Iran, cu importurile de petrol din Angola. Iar când la mijloc intervin interesele economice (cele privind petrolul fiind doar cele mai vizibile), libertățile și drepturile omului, precum și regulile democratice, capătă cele mai ciudate și ”inovative” interpretări. Care sunt beneficiile, dar și costurile dezvoltării economice de tip colonialist, ar trebui întrebați cei peste 60% dintre angolezii care trăiesc sub limitele subzistenței.

***

Desigur, se pune o întrebare îndreptățită: ce legătură are tinerețea maoistă a lui Barroso cu implicarea lui în cazul Angola și poziția de parteneriat strategic al UE (pe care o reprezintă, în calitate de președinte a CE) cu regimul lui Jose Eduardo dos Santos? Ei bine, ”amănuntul” tinereții revoluționare a lui Barroso poate fi considerat lipsit de semnificație. Fiecare persoană, în funcție de propria experiență de viață, de cunoștințele pe care le acumulează, poate ajunge, la un moment sau altul, să-și schimbe principiile de viață, valorile la care se raportează, implicit convingerile politice. Faptul că o persoană trece de la o ideologie de extremă stângă (mao-ismul e ”ceva” mai la stânga decât social-democrația) la neo-liberalism nu e un păcat sau o crimă (la fel nu ar fi și drumul invers parcurs de o persoană, dinspre dreapta spre stânga).

Când promotorul neo-liberalismului (în Europa) ajunge să susțină (în același timp) un regim de factură ex-sovietică în Africa începi să-ți pui, însă, alte întrebări. Și să înțelegi că discuțiile despre ideologii au o tot mai mică importanță în contextul actual mondial. Balansul simultan între stânga și dreapta nu survine în urma schimbării convingerilor și principiilor personale despre lume și viață, ci în funcție de interesele de grup (în special de dominanță politică și economică). Ideologiile sunt bune doar pentru a ține ocupată o parte a intelectualității și ca pretext propagandistic (Într-un articol de anul trecut, arătam cum ”băieții deștepți” ai energiei românești își găseau, pe rând, acoperire în așa-zisele culori politice ale diferitelor guvernări: prețul scăzut al energie livrate către companiile private Sidex ori ALRO avea o justificare ”de stânga” sub Guvernul Năstase – ”păstrarea miilor de locuri de muncă la Sidex” -, ”liberală” sub Guvernul Tăriceanu – ”libera concurență pe piața energiei” -, ori ”tehnocrată”, via Stolojan, sub Guvernele Boc – ”marii consumatori, precum ALRO, mențin echilibrul sistemului energetic noaptea, când consumul de energie scade substanțial la nivel național”. Efectul cumulat produs, dincolo de acoperirile ideologice diferite, a fost același: miliarde de euro pierdere la producătorii naționali de energie, miliarde de euro contabilizate însă în profitul acționarilor de la companiile care beneficiau de prețul redus).

Așadar, fără a fi lipsit de interes, conflictul ideologic al lumii contemporane are o mai mică importanță în fața conflictului principial. Nu între politici de stânga și de dreapta e marea bătălie. Regimurile autoritare – nu neapărat dictatoriale – de stânga au ajuns la același ”produs final” ca cele ”de dreapta”: o oligarhie (în jur de 1% din populație) care deține cele mai importante resurse economice și care este dispusă să cedeze doar firimituri către restul de 99%. Reguli și legi (fie de stânga, fie de dreapta), dar, mai ales, respectarea și aplicarea corectă a acestor reguli și legi tuturor este miza reală a conflictului (opinii recente arată că în ciuda dereglementării aproape criminale din domeniul financiar american, respectarea celor câteva reguli absolut minimale care rămăseseră în vigoare ar fi putut duce la evitarea prăbușirii Wall Street în 2008 și criza actuală).

Iar conflictul nu este unul local (românesc), ci european și global.În acest context, nu e de mirare de ce măsurile așa-zis-ului Guvern ”de centru-stânga” al lui Ponta, nu diferă, în esență, de politicile teoreticelor Guverne ”de dreapta” Boc și Ungureanu. Înfruntarea nu e între ideologii și reflectarea lor în politicile economice și sociale, ci între diferitele grupuri și alianțe mai mult sau mai puțin conjuncturale între grupurile de interese. Aceeași lege a sănătății și aceleași reguli coloniale de exploatare a resurselor României, care i-au scos pe oameni în stradă în ianuarie, le regăsim și la Guvernul Ponta. Singura diferență e doar la procentul ceva mai mare de firimituri pe care acesta din urmă îl întoarce populației. Mă rog, cel puțin pe perioada electorală.

***

În fine, acest război (cel dintre grupurile de interese extrem de restrânse și restul cetățenilor, nu cel dintre diferitele grupuri de interese între ele) trebuie dus și rezolvat la nivel european. UE nu este un dușman al românilor (în special) și nici al cetățenilor europeni (în general). Dar poate deveni în contextul în care întărirea UE se va face printr-o federalizare care va spori puterile diferitelor grupuri de interese în detrimentul suveranității popoarelor (nu al statelor) europene. Aceasta din urmă este însă o temă asupra căreia voi mai reveni.

***

P.S.: Pentru ai mai ”enerva” un pic pe postatorii care nu înțeleg că ceea ce e deranjant și condamnabil în măsurile luate de un grup aflat la Putere, rămâne deranjant și condamnabil și dacă aceleași măsuri sunt luate de noul grup ajuns la Putere (și invers) : e distractivă importanța acordată faptului că în urmă cu vreo două luni Barroso a evitat să se afișeze oficial cu Victor Ponta, dar n-a avut nicio reținere să fie fotografiat lângă Jose Eduardo dos Santos. Cam în aceeași perioadă.

Cum scriam, Ponta nu a dovedit încă cu nimic că ar fi mai bun decât Boc sau Ungureanu, dar între un plagiat și gravele încălcări ale democrației și ale drepturilor omului (mergând până la execuții) comise de regimul lui Jose Eduardo dos Santos e cale lungă.

***

FOTO: Pe Angela Merkel (în 2011) și Jose Manuel Barroso (în 2012) probabil că îi recunoașteți. În dreapta (în ambele fotografii) e Jose Eduardo dos Santos. Când e vorba de petrol, democrația și drepturile omului sunt lucruri care contează mai puțin…

Legaturi:

Africa, Angola, Barroso, Chevron, colonialism, Comisia Europeana, democratie, dos Santos, Mekel, MPLA, neoliberalism, petrol, Portugalia, propaganda, SUA, UNITA, Uniunea Europeana

3 Commentarii la “KOMISARUL BARROSO, PRIETENUL DICTATORILOR DIN COLONII. Razboiul propagandistic, democratia si petrolul”

PUFULETE

21-09-2012 08:12

Groaznic ce poti sa afli cum acesti ticalosi se bat pentru resurse si sustine niste oameni de genul celui de sus cum este si basescu al nostru.Daca nu ne trezim asa vom ajunge ca saracul om respectiv in carje ma refer la situatia lor nu la handicap,vedem cu multi nu au posibilitati in Romania sa isi cumpere macar o garsoniera la veniturile care sunt si eu sunt tanar dar cu un salariu de 800 ron nu pot sa imi cumpar casa am ajuns in niste vremuri extreme iar romanii inca dorm este normal sa iti vina barroso sa iti dicteze daca e bine ca am votat ptr suspendarea unui presedinte pe care nu il mai vreau? Si cu toate astea romanii inca nu se trezesc.Vedem ce fac acesti oameni tine multi oameni in saracie dar ei vin sub diferite pretexte cand eu ii dor undeva de romania si cum este angola vin doar sa iti ia resursele este ca si cum ar veni un hot sub forma ca iti este prieten la tine in casa iar in timp hotul iti fura ce ai de valoare de prin casa si dupa te lasa in saracie.

cititor

21-09-2012 09:23

“Pentru noi e mai firesc să spunem că astfel de oameni nu pot să existe, că nu există. Este admisibil ca ticăloşii să fie descrişi în basme, pentru copii, pentru simplitatea imaginii. Dar cînd marea literatură universală din secolele trecute ne vîntură şi ne tot vîntură figuri de sceleraţi dintre cei mai cumpliţi -şi Shakespeare, şi Schiller, şi Dickens – mi se pare că, într-o oarecare măsură, acest lucru seamănă a teatru de bîlci, penibil pentru înţelegerea contemporană. Este interesant cum sunt zugrăviţi aceşti sceleraţi. Sceleraţii lor se recunosc ca atare şi că au sufletul negru, în acest fel şi raţionează: nu pot să trăiesc dacă nu fac rău. Hai să-l întărît pe tata împotriva fratelui! Să mă delectez cu suferinţele victimei! lago spune foarte clar că ţelurile şi impulsurile sale sunt negre, zămislite din ură. Nu, aşa ceva nu există! Ca să facă răul, omul trebuie mai întîi să-l perceapă ca bine sau ca pe o faptă firească şi înţeleasă ca atare. Aşa este, din fericire, firea omului, că el trebuie să caute justificare faptelor sale. Justificările lui Macbeth au fost slabe şi astfel l-au copleşit mustrările de conştiinţă. Apoi şi lago este un mieluşel. Fantezia şi forţele sufleteşti ale criminalilor lui Shakespeare se limitau la cel mult zece cadavre. Pentru că ei nu aveau o ideologie. IDEOLOGIA, IATA CINE OFERA JUSTIFICAREA NELEGIUIRII SI TARIA NECESARA, DE LUNGA DURATA, SCELERATULUI. Acea TEORIE SOCIALA care îl ajută să-şi justifice faptele faţă de sine şi faţă de alţii, şi să nu audă reproşuri, nici blesteme, ci doar laudă şi vorbe de cinstire. Astfel inchizitorii îşi motivau acţiunile prin creştinism,cuceritorii – prin glorificarea patriei, colonizatorii – prin civilizaţie, naziştii – prin rasă, iacobinii şi bolşevicii – prin egalitatea, fraternitatea şi fericirea generaţiilor viitoare. Datorită Ideologiei, secolului al XX-lea i-a fost hărăzit să experimenteze nelegiuirea în milioane de exemplare. Nelegiuirea nu poate fi dezminţită, nu poate fi ocolită ori trecută sub tăcere. Atunci cum să îndrăznim să stăruim că nu există nelegiuiţi? Atunci cine a nimicit aceste milioane? Insă fără sceleraţi Arhipelagul n-ar fi existat. (…) IATA LIMITA PE CARE SCELERATUL SHAKESPEAREAN N-O VA DEPASI NICIODATA, DAR SCELERATUL CU IDEOLOGIE O TRECE, IAR OCHII LUI RAMAN SENINI.” (SOLJENITIN – ARHIPELAGUL GULAG)

admin

21-09-2012 12:43

„Drumul depre vest” şi codurile preşedintelui / Horatiu Pepine

În România nu a existat niciodată o polemică pe tema construcţiei europene. Rarele accente euro-sceptice au pastişat doar discursul britanic, nereuşind să formuleze argumente relevante pentru societatea românească.

În focul luptei politice din vară s-a spus că miza principală ar fi ”calea europeană” a României. ”Europa”, ”europenismul”, au fost invocate ca argumente în favoarea preşedintelui Traian Băsescu. Câtă vreme politicienii occidentali (cu precădere cei aflaţi la guvernare) l-au susţinut pe preşedinte, afirmaţia părea că nu mai are nevoie de nicio argumentare.

Şi totuşi ideea este cu totul neclară. Ce poate însemna ”calea europeană” pentru o ţară care este deja membră a UE? Un eurodeputat din tabăra prezidenţială a împins lucrurile şi mai departe, scriind pe blogul său că alegerile parlamentare din decembrie vor fi alegeri pentru Europa. Iar preşedintele revenit în funcţie a declarat, cu ocazia recentei vizite la Bruxelles, că ”România îşi menţine fără ezitare drumul spre vest!”.

Pare absurd. În România, de la miniştrii până la nomazii cei mai săraci, de la stânga la dreapta, toată lumea stă de multă vreme cu faţa spre vest şi nimeni nu pare să-şi fi modificat orientarea.

Şi totuşi acest fel de a vorbi, repetat insistent în ciuda neadecvării sale spune ceva. ”Calea europeană” pentru o ţară care e de ceva timp membră a UE nu poate desemna, logic vorbind, decât calea federalismului. Există astăzi în Europa două direcţii principale: una care preferă interguvernamentalismul şi alta care pledează pentru o autoritate centrală investită cu puteri mai largi.

Preşedintele Traian Băsescu şi-a decriptat singur discursul atunci când a anunţat că se pronunţă pentru constituirea Statelor Unite ale Europei. Aşadar ”drumul spre Vest” nu poate însemna altceva în contextul situaţional de acum decât adeziunea preşedintelui faţă de proiectele care vizează modificarea grabnică a Tratatului european şi constituirea unui sâmbure de federalism. ”Drumul spre vest” este o exprimare codificată, la fel ca şi ”calea europeană”.

Preşedintele a sugerat aşadar că cei care îi doresc demiterea se opun proiectului federalizării europene. Subiectul pretinde cu adevărat să fie discutat: Este USL o alianţă cu preferinţe suveraniste? Sau asistăm la o iluzie de context şi la un abuz de situare?

Este cert că nici social-democraţii şi cu atât mai puţin liberalii nu s-au grăbit deloc să aplaude propunerile privind crearea unui guvern real al Uniunii Europene şi nici planul preşedintelui de adoptare cât mai rapidă a monedei comune.

Mult mai recent, prim-ministrul, Victor Ponta, a amendat declaraţiile preşedintelui privitoare la uniunea bancară, dar a părut mai curând expresia unui conflict de roluri. Premierul a contestat nu atât afirmaţia în sine, pe care nici măcar nu a comentat-o, cât faptul că preşedintele angajează din nou România fără o consultare politică mai largă.

Pe de altă parte, secretarul de stat, Claudiu Doltu, (militant PNL) a avut în cadrul unei conferinţe desfăşurate la Nicosia opinii identice cu cele exprimate de preşedinte. În orice caz, reprezentantul guvernului României a avut o poziţie cu totul distinctă de a guvernului Poloniei, care s-a opus unei supravegheri centralizate a sistemului bancar.

În România nu a existat niciodată o polemică pe tema construcţiei europene. Rarele accente euro-sceptice n-au făcut decât să pastişeze literatura britanică şi nu au reuşit să formuleze argumente cu relevanţă pentru societatea românească. Iar ironia este că puţinii euro-sceptici de acum câţiva ani au ajuns să militeze în chiar nucleul eurofil de la Strasbourg. Nu există nicio tradiţie în materie şi, prin urmare, nu găsim în România o arhivă a argumentelor eurosceptice care ar putea fi acum reactivată şi adaptată la noul context.

Dacă există totuşi puncte de vedere diferite cu privire la procesul integrării europene, (vezi calendarul adoptării euro, de exemplu) ele se referă mai curând la ritmul lor şi nu la integrarea în sine.

Se pare aşadar că lupta politică din România nu are miza ”europeană” sugerată de partizanii preşedintelui. Dar tocmai de aceea ar fi nimerit ca echivocurile să fie spulberate şi, în locul acuzaţiilor cu două înţelesuri, să asistăm în sfârşit la o dezbatere despre viitorul Uniunii.