“COLTUL” COMENTARIILOR DE NEOPRIT (OFF-TOPIC) :) Teme in disputa: E DE VREUN FOLOS CULTURA (LAICA) IN ORTODOXIE? De la o poezie de Kipling la cearta “UMANISM” versus SIMPLITATEA DUHULUI

31-03-2014 19:49

De vreme ce s-a deschis acest colt rezervat disputelor intelectualicesti mi se pare normal ca una dintre primele replici, daca nu chiar prima, sa ii revina unui taran sadea.

Prin urmare, raspunzand unei nelamuriri, as vrea sa sibliniez faptul ca Rudiard Chipling a fost cat se poate de englez desi, din cate imi comunica o pasere, nascut in India. De asemenea, in ciuda duhului eclectic in care s-a nascut, nu a reusit sa ajunga ortodox fiind cucerit de la o varsta frageda de frumusetea masoneriei.

In concluzie: smoala, cazan si cartile dumnealui in focu eadului.

Cat despre Neruda, va rog cat se poate de frumos, comrades, don’t even get me started.

31-03-2014 20:20

Kipling nu a fost taran roman si nu este clar daca a fost mai mult indian decat englez, dar a fost OM ca si evreul fara viclesug Nicolae Steinhardt: “Acesti vietuitori m-au învătat că a fi crestin, a fi monah nu înseamnă să fii încrâncenat, nici speriat, nici ascet de dragul ascetismului, ci să fii om, așa cum Iisus Hristos, după ce a acceptat să se întrupeze, a acceptat conditia de om, a fost om în cel mai înalt înteles al cuvântului.”
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2014/03/31/nicolae-steinhardt-rohia-marturii-episcop-iustinian-chira-costion-nicolescu/#more-76692

admin

31-03-2014 20:34

Hai, enkidu 🙂

http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-iustin-martirul-filosoful

31-03-2014 20:36

Pai sa vedem. Hm,hm, mi-am dres glasul contrariat de ecoul care imi raspunde de pe scena. Fac un pas inainte sovaielnic, ma impiedic de firul microfonului, mormai ceva printre dinti legat de tehnica invechita, ma gandesc ce caut aici pe scena si cine m-a pus sa urc, mai fac 3 pasi urmat de unul inapoi plus ecoul lor, remarcand in trecere praful de pe scena si gandindu-ma ca bugetarii tot bugetari au ramas. Asadar am ajuns. Deci(in sinea mea, iar incepi boule cu deci?):

Erau mai multe posturi pe care le-am trimis, ma gandeam sa le cer adminilor sa le recupereze pentru ca mi-e lene sa mai rescriu dar o iau de la capat.

Una era legata de viata Sfantului Iustin Filozoful:

http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/parinti-scriitori-bisericesti/sf-justin-martirul-si-filozoful-81386.html

Alte exemple de oameni de cultura, cu studii temeinice la vremea lor:

Sfintii Trei Ierarhi, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Ignatie Briancianinov, Sfantul Teofan Zavoratul

La moartea Sfantului Teofan Zavoratul:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/01/09/viata-sfantului-teofan-zavoratul-un-sfant-parinte-al-ortodoxiei-secolului-al-xx-lea-10-ianuarie-195-de-ani-de-la-nastere/

“A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan.

In chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu şi sărăcăcios. Pereţii erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu şezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărţi; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul şi o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic şi unul geografic.

Apoi cărţile – CARTILE FARA NUMAR, fără sfârşit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană şi engleză. Printre acestea se găseau: colecţia completă a Sfinţilor Părinţi; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi şi alţii; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte şi alţii. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înţelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului şi legile vieţii; în ele se re velează înţelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate”.”

Si ar mai fi patronul spiritual al celor de la RIC, parintele Serafim Rose.
Un monument de eruditie. O imbinare exemplara de cultura si viata in duh ortodox. Era un link, nu mai dau de el, unde se gaseau o serie de conferinte sub titulatura “orthodox survival course”, un exemplu perfect de aplicare practica a culturii in definirea unei viziuni ortodoxe a lumii si a vremurilor.

Traseul lui spre ortodoxie a fost ghidat de cultura lui. Ich habe genug, Alan Watts, taoismul, Guenon. El recomanda la un moment dat ca ar fi bine pentru copii, pentru contracararea influentei culturii nihiliste, cultivarea unei inclinatii pentru cultura clasica, lecturi educative (Dickens, Mizerabilii), gustul pentru muzica simfonica. Aici ar putea intra si poezia lui Kipling. Cred. Adica sigur. 🙂

Balzac spunea ca certurile se nasc din ciocnirea caracterelor nu a ideilor. Asa ca, va rog dati mai cu mila si nu la fatza. Mai era un citat:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/07/14/sfantul-nicodim-aghioritul-despre-iubirea-de-placeri/#more-65727

“Caci un bob de credinta curata pretuieste mai mult decat vagoane intregi de stiinta lipsita de mustul credintei“

Deci, cine se baga la “caft”?

31-03-2014 20:36

Se pare ca Enkidu este ocupat Ghilgamesh, asa ca-i raspund lui Alin, just to get him started…

Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza.
– Pablo Neruda

http://www.telegrama.ro/cultura/item/23060-diaconita-olimpiada-spectacolul-crestin-care-a-umplut-teatrul-ploiestean

31-03-2014 20:38

@admin
pai pana am scris eu ..credeam ca sunt primul si cand colo deja se mardeau in ring 🙂 (ma gandeam ca se baga alin)

cititor

31-03-2014 20:42

http://www.agentiadecarte.ro/2013/08/%E2%80%9Dochii-din-fulger%E2%80%9D-de-maria-calciu/

31-03-2014 20:54

” Este oare Dumnezeu radical deasupra şi dincolo de orice cultură? Nu poseadă oare “cultura” nici un fel de valoare intrisecă prin sine? Acesta este un joc sau o slujire, ascultare sau distracţie, vanitate, lux şi mândrie sau în cele din urmă o capcană pentru suflete? Este evident faptul că “cultura” nu este şi nu poate fi privită ca şi un scop ultim sau destin al omului şi probabil nici ca şi o componentă indispensabilă a adevăratei umanităţi. Un “primitiv” poate fi mântuit cu nimic mai mult sau mai puţin decât un “civilizat.” După cum s-a exprimat Sfântul Ambrozie, Dumnezeu nu a voit să-şi mântuiască oamenii săi printr-o argumentaţie inteligentă. Aceasta tinde să degenereze în “civilizaţie” dacă am putea accepta distincţia lui Oswald Spengler între aceşti doi termeni – şi omul ar putea fi înrobit disperat de ea după cum se presupune că este omul modern. “Cultura” este o izbândă umană şi este creaţia deliberată a omului, dar o “civilizaţie” împlinită este mult prea adesea un inamic al creativităţii umane. Mulţi în zilele noastre şi cu adevărat în toate vremurile sunt dureros de conştienţi de tirania “rutinei culturale” şi de robia civilizaţiei. Se poate argumenta după cum s-a făcut de mai multe ori că în “civilizaţie” omul este “înstrăinat” de sine, înstrăinat şi detaşat de chiar rădăcinile existenţei sale, de chiar “sinele” său sau de “natură” sau de Dumnezeu. Această alienaţie a omului poate fi descrisă şi definită într-un număr de căi şi maniere, atât într-un fel religios cât şi într-unul nereligios. În toate cazurile “cultura” apare nu numai în criză ci chiar criza înseşi.

parintele Gheoghe Florovsky “Crestinism si cultura”

31-03-2014 20:56

” S-a sugerat recent că toată problema despre “Hristos şi cultură” este o “problemă de rezistenţă” care probabil nu admite nici un fel de decizie finală. S-ar mai putea spune că diferite răspunsuri apar diferite unor tipuri diferite sau grupuri de oameni credincioşi dimpreună cu “necredincioşi” şi din nou diferite răspunsuri ar părea convingătoare în anumite vremuri. Varietatea răspunsurilor pare că are un înţeles dublu. Pe de o parte, aceasta arată în spre situaţile istorice şi umane în care soluţii diferite se impun natural. Întrebările sunt puse diferit şi afirmate într-un timp de pace sau într-un timp de criză. Pe de altă parte, neînţelegerea este tocmai cea la care trebuie să ne aşteptăm într-un “creştinism divizat.” Ar fi de prisos să ignorăm adâncurile acestei diviziuni în creştinism. Înţelesul evangheliei înseşi este afirmat discordant în denominaţii variate. În dezbaterea despre “Hristos şi Cultură” întâlnim aceiaşi tensiune între tendinţele “catolice” şi cele “evanghelice” care stau la baza “schismei creştine” în sens larg. Dacă suntem cu adevărat şi sincer interesaţi de “unitatea creştină” ar trebui să căutăm o soluţie ultimă la această tensiune primară. De fapt, atitudinea nu este o opţiune practică, ci o decizie teologică, prima şi ultima. Creşterea recentă a pesimismului istoric şi cultural a ceea ce germanii numesc Kulturpessimismus şi Geschichtspessimismus nu reflectă doar implicaţile factuale şi confuzia epocii noastre ci reflectă o mişcare particulară în opiniile filosofice şi în cele teologice. Îndoielile despre cultură au o semnificaţie teologică şi răsar din chiar adâncurile credinţei omului. Nu ar trebui să evităm prea uşor nici un fel de provocare sinceră şi nici complacerea de sine, fără simpatie şi înţelegere. Totuşi, în a impune o soluţie uniformă pentru care timpul noastru pare a fi pregătit, nu putem evita să neglijăm anumite soluţii ca fiind inadecvate, ca fiind eronate şi înşelătoare. ”

parintele Gheoghe Florovsky “Crestinism si cultura”

31-03-2014 20:58

Asta e mai lung..daca aveti rabdare si va pasiuneaza:

Acelasi autor:

. Opoziţia radicală între creştinism şi cultură după cum este ea prezentată de gânditorii creştini este mai mult inspirată de anumite presupoziţii teologice şi filosofice decât de o criză actuală a înseşi culturii. Există un sentiment eshatologic în creştere în zilele noastre, cel puţin în anumite zone. Există şi o devaluare crescândă a omului în gândirea contemporană, în cea filosofică şi în cea teologică faţă de excesul încrederii în sine din epoca precedentă. Există o redescoperire a “nimicniciei” umane, a precarităţii esenţiale şi a nesiguranţei existenţei atât a celei fizice cât şi a celei duhovniceşti. Lumea apare a fi duşmănoasă şi goală şi omul se simte pierdut în fluxul accidentelor şi a eşecurilor. Dacă mai există nădejde de “mântuire,” aceasta este construită mai mult în termenii unei “scăpări” şi “îndurări” decât în cei ai “recuperării” şi “reparaţiei.” Ce putem nădăjdui de la istorie?
Putem distinge câteva tipuri ale acestei atitudini pesimiste. Eticheta pe care am să o folosesc este doar tentativă şi provizională.
Mai întâi de toate, trebuie să accentuăm persistenţa motivelor pietiste şi revivaliste din devaluarea modernă a culturii. Oamenii credeau că s-au întâlnit cu Mântuitorul şi Domnul lor prin experienţa lor privată şi personală, că au fost mântuiţi de mila Lui şi de propriul lor răspuns oferit Lui în ascultare şi în credinţă. Nu mai este prin urmare nevoie de nimic altceva. Viaţa lumii şi prin urmare lumea pare a fi doar o momeală din care oamenii sunt bucuroşi şi probabil mândrii că pot scăpa. Singurul lucru pe care îl au de spus despre această lume este să-şi expună vanitatea şi perversiunea şi să profeţească pedeapsă şi condamnare, Judecata ce va să vină şi mânia lui Dumnezeu. Oamenii de acest fel pot fi de temperamente diferite, uneori sălbatici şi agresivi, uneori blânzi şi sentimentali. În toate cazurile, ei nu pot vedea nici un îneţeles pozitiv în procesul continu al culturii şi sunt indiferenţi la toate valorile civilizaţiei, în special a celor care nu pot fi justificate dintr-un punct de vedere utilitarian. Oamenii de acest fel ar predica virtutea simplităţii, care stă în opoziţie directă cu complexitatea unei implicări culturale. Ei ar prefera să se retragă în solitaritatea unei existenţe private sau într-o “indiferenţă” stoică sau ei ar prefera un fel de viaţă comună a celor care au înţeles futilitatea şi lipsa de scop a întregilor sârguinţe şi trude istorice. Am putea descrie această atitudine ca fiind “sectară” şi cu adevărat există o încercare deliberată de a evada orice fel de împărtăşire cu istoria comună. Această modalitate de abordare “sectară” poate fi întâlnită între oamenii unor tradiţii culturale şi religioase variate. Sunt mulţi care vor să “se retragă din lume,” cel puţin psihologic mai mult pentru securitate mai mult decât pentru “războiul nevăzut.” Există în această atitudine un amestec paradoxal de pocăinţă şi satisfacţie de sine, de smerenie şi mândrie. Există deasemenea o neglijenţă şi indiferenţă deliberată faţă de doctrina şi incapacitatea de a gândii consistent implicaţile doctrinare ale acestei atitudini “izolaţionsite.” De fapt, aceasta este o radicală reducere a creştinismului, cel puţin o reducere subiectivă în care acesta devine nimic mai mult sau mai puţin decât o religie privată a indivizilor. Singura problemă cu acest fel de tip de oameni priveşte problema “mântuirii” individuale.
În al doilea rând, există o opoziţie de tipul “puritan.” Există o “reducere” similară a crezului, admisă de obicei deschis. În practică este vorba de un gen activ fără nici o dorinţă de a evada din istorie. Numai istoria este acceptată ca şi o “slujbă” şi “ascultare” şi nu ca şi o oportunitate creativă. Există aceiaşi concentraţie pe aceiaşi problemă a “mântuirii.” Teza principală este că omul, acest păcătos mizerabil poate fi iertat, dacă şi când acceptă iertarea care îi este oferită lui de Hristos şi în Hristos, dar chiar şi în acest caz el rămâne tocmai ceea ce este, el continuă ca şi o creatură pierdută şi viaţa sa nu poate avea nici o valoare constructivă. Aceasta nu ar putea duce necesar la o renunţare la cultură sau o negare a istoriei, ci face din istorie un fel de slugărnicie care trebuie purtată şi îndurată şi care nu trebuie să fie evadată ci îndurată mai mult ca şi o formare a caracterului şi o încercare a răbdării decât ca şi un domeniu al creativităţii. În istorie nu se dobândeşte nimic. Dar omul trebuie să folosească orice fel de ocazie să-şi dovedească loialitatea şi ascultarea şi să-şi întărească caracterul prin acest serviciu al fidelităţii, această sclavie a datoriei. Există un puternic accent “ulititar” în această atitudine, dacă este vorba de o “utilitate transcedentală,” un interes deplin pentru “mântuire.” Tot ceea ce nu slujeşte direct acest scop trebuie neglijat şi nu se permite nici un loc pentru orice fel de “creativitate dezinteresată,” pentru arte sau “belles-lettres.”
În al treilea rând, există un tip de opoziţie existenţialist. Motivul primar stă în protestul împotriva robirii omului de civilizaţie, care nu face nimic altceva decât să ecranizeze pentru el criza ultimă a existenţei sale şi obscurizează lipsa de speranţă a înrobirii sale. Nu ar fi corect să negăm adevărul relativ al mişcării existenţialiste contemporane, adevărul reacţiei. Probabil omul de cultură modern avea nevoie de acest avertisment aprig şi nemilos. În toate formele sale, religioase şi nereligioase, existenţialismul se expune nimicniciei omului, a omului real şi el este şi se cunoaşte pe sine. Pentru cei dintre existenţialişti care au greşit în întâlnirea cu Dumnezeu sau care se mulţumesc cu negarea ateistă, această “nimicnicie” este ultimul adevăr despre om şi destinul său. Numai omul ar trebui să-şi găsească acest adevăr despre sine. Mulţi existenţialişti l-au găsit pe Dumnezeu sau după cum s-ar exprima ei au fost găsiţi de Dumnezeu, L-au provocat în toată milostenia şi mânia Sa. Destul de paradoxal, ei persistă crezând că omul este “nimic” în ciuda iubirii răscumpărătoare şi a grijii Creatorului pentru creaturile sale pierdute şi rătăcite. În concepţia lor, “creaturalitatea” omului îl condamnă inextricabil să fie “nimic,” cel puţin în ochii săi, în ciuda acestui fapt tainic că pentru Dumnezeu creaturile Sale sunt evident ceva mai mult decât “nimic,” din moment ce iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, L-a mişcat de dragul omului la groaznicul sacrificiu al crucii. Existenţialismul pare să fie corect în criticismul său asupra vanităţii umane şi chiar de ajutor în detecţia nebinevenită a josniciei omului. Omul este întotdeauna orb faţă de complexitatea Înţelepciunii Dumnezeieşti. Existenţialistul este întotdeauna o fiinţă singură şi solitară, implicată şi angajată inextricabil în cercetarea crizei sale. Termenii săi de referinţă întotdeauna sunt: TOTUL lui Dumnezeu şi Nimicul omului. Chiar în cazul când analiza sa începe cu o situaţie concretă, adică numele său personal, el continuă cumva in abstracto: în ultimă instanţă el nu v-a vorbii despre o persoană vie, ci despre om ca şi om, fiindcă în cele din urmă fiecare om stă sub aceiaşi detecţie universală a irelevanţei ultime. Indiferent care ar fi explicaţia psihologică şi universală a ridicării recente a existenţialsimului, pe de-a întregul nu este nimic altceva decât un simptom al dezintegrării şi disperării culturale.”

31-03-2014 21:00

Tot de la parintele Florovsky citire

“De fapt, creştinismul a acceptat provocarea culturii romane şi a celei elenice şi în cele din urmă din ele a apărut civilizaţia creştină. Este adevărat că această ridicare a culturii creştine a fost puternic cenzurată în timpurile moderne ca şi un act de “profundă elenizare” a creştinismului, în care puritatea şi simplitatea evangheliei sau credinţei biblice a fost aproape pierdută. Mulţi din zilele noastre sunt chiar “iconoclaşti” cu privire la cultură en bloc sau cel puţin cu privire la două câmpuri ale culturii, ca şi “filosofia” (echivalată cu “sofistica”) sau arta, respinsă ca fiind o idolatrie simplă, în numele credinţei creştine. Pe de altă parte, trebuie să ne confruntăm cu o acumulare ce durează de veacuri a valorilor umane genuine din procesul cultural luate şi duse în duhul ascultării creştine şi dedicării adevărului lui Dumnezeu. Ceea ce este important în acest caz este că cultura antică s-a dovedit a fi destul de plastică prin a admite o “transfigurare lăuntrică”. În alte cuvinte, creştinii s-au dovedit a fi capabili să reorinteze procesul cultural, fără să cadă într-un stadiu pre-cultural, să reformeze fabrica culturală într-un duh nou. Acelaşi proces care a fost variat descris ca şi o “elenizare a creştinismului” poate fi construit şi ca o “creştinizare a elenismului.” Elenismul a fost disecat de sabia Duhului, a fost polarizat şi împărţit şi astfel s-a creat un “elenism creştin.” Bineînţeles “elenismul” era ambiguu şi faptul în sine avea o faţă dublă. Anumite renaşteri eleniste în istoria gândirii şi a vieţii europene nu au fost mai mult decât renaşteri păgâne cerând precauţie şi stricteţe. Ar fi destul să menţionăm ambiguităţile Renaşterii şi în timpurile mai din urmă doar pe Nietzsche sau Goethe. Ar fi nedrept să negăm existenţa unui alt elenism, deja iniţiat în epoca părinţilor, atât greci cât şi latini şi continuată creativ prin evul mediu şi vremurile moderne ceea ce este decisiv în această legătură este că “elenismul” a fost de fapt schimbat. Putem fi rapizi în descoperirea “acumulărilor elenice” din fabrica vieţii creştine şi în acelaşi timp destul de neglijenţi şi uituci faţă de faptele acestei “transfigurări.”

31-03-2014 21:06

@Peter:

taranul este eu, asta ca sa stabilim premizele.

Chipling, englez, indian, cine poate stie ce fel de smoala ierea in sufletul sau de mason?
Nerodu de Pablito fu comunist, rosu pana in maduva oaselor si pan’ la sfarsitu’ zilelor, discipol credincios a lu’ Stalin. Needlez I sais more.

Haidets, va rog, mai aduceti trufandale din astea, asa mi face o placere deosebita sa fac focu’ cu ele. Dar, va avertizez, pasiti cu atentie…

@enkidu:

domle, nu stiu cum faceti dar intotdeauna reusiti sa imi atingeti coarda sensibila. Ce v-as ruga, daca nu este prea mare deranjul, ar fi sa luati legatura cu Nicolae si sa puneti la cale o oda, ceva, care sa ma unga pe suflet si sa-mi mangae inima asta neagra precum antracitul. Epigoni paunescieni va vreu.

31-03-2014 21:15

@enkidu
Un “primitiv” poate fi mântuit cu nimic mai mult sau mai puţin decât un “civilizat.”

Probabil ca este adevarat, dar pana nu ma mantuiesc nu am cum sa stiu, iar daca ma mantuiesc nu ma mai preocupa civilizatia. Civilizatia este utila in context social, dar din pacate cei din societate nu au timp pentru a se cultiva si cei care sunt in afara societatii, precum pustnicii, desi au timp si se cultiva, precum Teofan Zavoratul, nu au de fapt nevoie de aceasta. Poate ca ma insel…
Pe de alta parte mantuirea este rezultatul unui demers individual, nu ne mantuim la gramada, si independent de contextul social, istoric si geografic. Deci nu poate fi gasita o reteta.

Poezia lui Kipling nu cred ca intra la lecturi educative insa cartile lui pentru copii da. Si ar fi bine sa intelegem rolul extraordinar ar povestilor si basmelor in formarea caracterelor copiilor si viitorilor adulti. Din pacate copii de azi nu au auzit de Petre Ispirescu si de basmele romanesti, unde este cuprinsa multa intelepciune adanca.

31-03-2014 21:19

@ Alin

Mami, argumentele tale sunt ad hominem si nu se pun, incearca alt ceva.
Uita-te aici ca sa intelegi despre cum sta problema:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ad_hominem

31-03-2014 21:56

@PeterPan:

Comrade, eu mi-s miop precum albina, nu vaz gramezile de baligar din pricina catorva petale. Asa is eu.

Dara sa mi prezentati drept pilule de intelepciune niste citate ale unui nene – pretins poet – cilian care si-a luat nume de ceh intr-o incercare de a aduce America Latina in cadrul Uniunii Eoropene si a trecut la vesnicie comunist pana in maduva oaselor din pricina fascismului unui Franco, aiasta intrece orisice inchipuire!
Ii ca si cum l-ati trece pe Stalin in randul marilor filosofi ai lumii. Pesemne v-ati nascut in octombrie, altufelu’ nu se explica erezia in carele va regasiti plin de insemnatatea propriei colectii de litere. Ca carti nu le poci spune, iar biblioteca cum am eu, nici atat.

Ca sa nu mai zic ca ma confundati cu mama ranitilor – intr-un demers lingusitoriu cu iz dulceag – in timp ce eu, cand ma privesc satisfacut in oglinda calcand pre visele desarte de marire ale altora, ma gasesc intr-o asemanare aproape deplina cu Attila.

Imi lipseste doar biciul ca sa fiu intru totul ad hominem. Latina, in schimb – pe barba lui Jupiter – mi-e pretina numai mie iara tie, dusman iaste:

Dum loquimur, fugerit invida aetas: carpe diem, quam minimum credula postero. – Attila, in cuvantarea sa catre natiune, cu ocazia primului congres al tuturor hunilor de pe cuprinsul imperiului roman.

https://www.youtube.com/watch?v=2U0xoSr13EA

31-03-2014 21:59

Dragii mei, puteți aborda orice ton vă place, orice atitudine doriți, primesc orice ironie, primesc şi ce trece peste, dacă vă este de folos. Primesc şi lapidarea (deşi doar virtual) pentru tot ce am greşit. Primesc şi orice interpretare (a ce am spus şi spun).
Nu am nimic cu oamenii de cultură. Lui Petru i’am spus că am toată considerația pentru Kipling.
Sorei Doroteea deasemeni.
Nu disprețuiesc, oamenii de cultură. La postările personalităților citate de Doroteea am cuvinte de apreciere, de prețuire şi evlavie la postările de aici.
Am spus doar, că nu sunt pentru aducerea culturii lumii în biserică, nu sunt pentru a pune egal între instruire şi despătimire, între erudit şi sfânt, între cum şi ce lucrează tainele bisericii şi cum şi ce lucrează asupra sufletului omului cultura.
Fiecare î-şi are locul şi rostul său.
Am spus între Kipling şi Domnul Iisus pe cine aleg. Asemei şi pentru Neruda.
Între evanghelie şi cultura nu se pune egal.
Despre umanism vă rog citiți ce spune sfântul Ioan Iacob Românul, pentru vremea sa.
Nu am contestat şi nu neg în nici un fel aportul culturii la înobilarea omului (prin om), însă în ce alunecă cultura de acum (şi târăşte după sine şi din ortodoxime ) este bine măcar să reflectăm.
(Să dea Domnul să fiu eu înşelat şi mincinos, pentru cele ce am spus până aici în disputele pe aceste teme).
Am repetat, nu mă socot poet, regret că am îndrăznit versificările, (că am îndrăznit comentariile ce au tulburat atât de mult).
Am rugat pe admin, dacă este cu putință să le şteargă pe toate, asa cum voi face şi eu cu ce mai am (pe unde le voi mai găsi. In genunchi îi rog (să le şteargă).
Nu sunt cu două fețe. Nu spun altceva decât ce se poate citi.
Fiecare (cred eu), înțelege şi interpretează după cum îi este inima.
Nu sunt cineva sau ceva.Sunt un nimeni ce se retrage zdrobit de propriile-i greşeli.
Tot omul greşeste. Am greşit şi-mi cer iertare tuturor.
Dacă ce am spus nu este vrednic de luat în seamă, nu luați în seamă.
Asta este tot ce mai pot să spun.

Vă rog să ma iertați.

soram

31-03-2014 22:15

31-03-2014 22:17

@nicolae

Dar nu are nimeni nimic cu tine. Si nu te mai zdrobi atata ca nu ai de ce. Ai scris niste randuri si atat. Eu nici macar nu ma oboseam sa le citesc. Ne zbenguiam si noi pe aici fara sa purtam cuiva de grija. Nu te mai lua si tu atata in serios, da-ti 2 palme ( alin se pricepe la transplanturi din astea), ridica-te si vino linistit aici ca oamenii buni incap oriunde. Te-am pupat pe portofel si nu uita de palme. Ca viata-i scurta.

carmen

31-03-2014 22:36

.. invata din toate, dar nu uita ca

“nimeni dintre oameni și nimeni dintre îngeri n-a primit puterea de-a da altora duhul, sau de-a le procura viața.

Dar Domnul tuturor având singur puterea, având singur stăpânirea și fiind izvorul vieții, aduce la existență viețuitoarele însuflețite și dăruiește fiecăreia prin voință, ca un Meșter, ca un Stăpân câte gândește și voiește.”

(Sfantul Simeon Noul Teolog – Imnul 35)

31-03-2014 22:48

Patraulea, Trandafire, dormiti?

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/04/09/sfantul-teofan-zavoratul-omilie-la-sfanta-maria-egipteanca-dar-cu-noi-cum-ramane-cum-ne-vom-smulge-din-moartea-si-orbirea-in-care-zacem/

31-03-2014 23:09

@ Alin

“ma gasesc intr-o asemanare aproape deplina cu Attila”

Dum loquimur, fugerit invida aetas: carpe diem, quam minimum credula postero. – Attila, in cuvantarea sa catre natiune, cu ocazia primului congres al tuturor hunilor de pe cuprinsul imperiului roman.

Alin, Attila era un barbar prost, care dupa ce a fost scolit la Roma, a devenit un plagiator al romanilor.
Citatul in cauza, Carpe diem quam minimum credula postero, este plagiat dintr-o oda a lui Horatiu, care la randul sau a fost inspirat de lamentarile lui Ghilgamesh la moartea prietenului sau Enkidu (sic!).

Pai ori esti taran roman ori esti plagiator cu pretentii, hotareste-te!

soram

31-03-2014 23:13

01-04-2014 00:39

Discutam in desert despre sfinti. Ei au fost oameni simpli, de multe ori analfabeti, fara cunostiinte teologice, care s-au mantuit prin izolarea fata de lume si rugaciune neincetata. Nu avem puterea sa ne asumam renuntarea la lume, dar am vrea sa ajungem sfinti!
Iisus spunea lasati copii sa vina la mine ca unora ca acestia este imparatia cerurilor. Ne-am pierdut inocenta si puritatea datorita celor lumesti. Am uitat de unde venim.

O categorie aparte de sfinţi o reprezintă cei care încă de la naştere s-au arătat a fi plini de Duhul Sfânt. Pentru unii (mai ales pentru cei şovăielnici în credinţă) pare un lucru greu de crezut că ar putea să existe copii cu viaţă sfântă încă de la concepere. Că un bebeluş poate alege să primească a fi alăptat doar din sânul drept al maicii sale. Sau să fie atât de postitor încât să nu primească a fi alăptat nici măcar din acest sân dacă mama a mâncat carne sau a băut vin. Şi totuşi, aşa a fost în cazul Sfântului Simeon (trăitor în Antiohia veacului VI), ale cărui moaşte se află în zilele acestea la Iaşi, alături de cele ale Sfintei Cuvioase Parascheva. E un lucru greu de acceptat pentru mentalitatea omului de astăzi faptul că un copilaş ar putea să aibă un asemenea comportament. Asta pentru că există concepţia că, până nu începe să vorbească şi să aibă o comunicare raţională, un copil e un soi de “animăluţ de casă”, complet neputincios.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2013/10/13/pruncii-sfinteniei-sfantul-simeon-stalpnicul-si-cuvioasa-parascheva-cui-alegem-sa-placem-lidia-staniloae-despre-pilda-de-sfintenie-si-cuviosie-a-parintilor-sai/

01-04-2014 01:29

Iata cateva fragmente dintr-un eseu despre Sfantul Simion Stalpnicul.

ST. SIMEON WAS A PECULIAR PERSON; of that there can be no doubt. To live on top of a pillar for thirty-odd years marks a man out in history whether he has the incidental value of being a saint or not. And so St. Simeon was a favourite of mine long before I was a Catholic, long even before I knew he was a saint. Somebody produced a one-act play at school, I remember, in which this weird creature appeared as hero; whether the play was funny or not I cant remember, though being a school play it probably was. Anyway, this was my first introduction to St. Simeon, and to the fact that in the past some people had stood on pillars and done nothing else for years on end.

I was lazy by nature in those days or rather, I was a boy and my idea of the good life was a perpetual holiday, with a game of cricket occasionally to relieve the monotony, and I thought that old Simeon had hit on an easy thing which in later life, if possible, I would do my best to emulate.

I imagined him as very old indeed, and of course beardedhad been miraculously fed by birds or angels, as the tribes had been fed by manna in the wilderness. Of course, there was always the simple possibility that he had lived on his pillar without food, but this seemed far too prosaic a solution to be true.
Then there was the further question of sleeping. Was Simeon in danger of falling off in more senses than one every night?

I could not imagine how he ever managed to get a good nights rest. Of course, not doing any work all day he would hardly get tired, but still he would need a few hours sleep every night presumably, and how did he manage to get it?

What could he do all day? He had solved the problem of living without working, and for that I admired him tremendously; but it did seem to me, even at that early age, that there was something rather too negative about an existence which involved simply not doing anything at all. My idea of the good life was certainly one from which work was entirely absent, but this was only a clearing of the ground, so to speak, to make way for endless games and amusements, and the number of possible games that could be played on top of a pillar seemed to me to be limited, even when, as seemed likely from the play, there was a neighbour perched on his own pillar, not too far away for neighbourly intercourse. The problem remained: what did Simeon do all day?

As a boy he seems to have been quite a normal son of a shepherdthat is to say, a young shepherd himselfuntil one day, after going to church, he became suddenly convinced that he must go into a monastery. Of the mystery, the providentiality of that impulse, what is there to be said?
His mode of entry into the monastery was unusual but characteristic: he lay on the ground outside the gates of the building for five days and nights, until finally they let him in. He seems rather to have enjoyed the experience, for once in the monastery he started doing more outrageous things of a similar kind. When the others objected, he ran off to a deserted tank, hid himself there, was discovered and dragged back by main force. He did not see why they should object to his eating only one day a week when he was giving the rest of his food to the poor; nor why he should not bind his body with a tight cord so that the flesh grew over it, if he felt it necessary thus to chastise the rebellious flesh. His fifth-century monastery was not given to what we should describe as self-indulgence, but evidently it was too soft for Simeon, for after a year he was off again, and this time for good.
He went to a nearby mountain, the Telanassus; and it was here that he eventually became famous, ensconced on his pillar. He did not immediately go to the top of the mountain but lived in the comparative luxuryafter an introductory fast lasting forty daysof a little house under the peak. He spent three years here; then he went up higherto the top. At once, lest he might in a moment of weakness wish to escape, he walled himself in. But he was taking no chances; remembering that stone walls do not a prison make, he obtained a large iron ball, and chained himself to it. One day Meletius, the Bishop of Antiochs vicar, visited him. If the will was truly there, he remarked, the chain would be unnecessary. For all his austerities, Simeon was not above taking a hint from a prelate, and obediently he unhooked himself. The will did in fact prove to be there, for the saint remained on his mountain top until he died.
According to his two friends, disciples and biographers, Anthony and Theodoret, the result of all this splendid isolation was an immense number of conversions amongst the wild Arabian tribes who had ignored Christianitys milder missionaries.

Anyway, they were so impressed by the ferocity which this old man of the mountains vented upon himself that they flocked to him in droves to be converted. I have wondered whether a sense of humour of a rather shrewd and countrified kind was tucked away somewhere behind the austerities; for Simeon, in an effort apparently to flee from his increasing popularity, did not move horizontally but vertically. The will was still there; not even notoriety could break it; and Simeons pil lar, which had begun by being six cubits high, rose to twelve. In the end it reached a height of thirty-six cubits, and still the shaggy converts came. Sirneon seems to have taken little pride in his elevation, for at a word from his superiors, the bishops and abbots of the surrounding regions (was Meletius one of them, one wonders?), he showed himself perfectly willing to come down to earth; but the authorities, having tested his obe dience and humility, decided not to clip the old eagles wings after all, and Simeon remained on his high pillar, up on the mountain peak.
From this vantage point he preached, it is said, twice daily, sometimes for hours on end. Of course he fasted and prayed. He healed the sick. He even became a sort of judge. It was here that his uncomprehending mother came to visit him and die, wailing that flesh of her flesh should so cruelly have mortified itself; and her son wept with her. Here too came a thief, Jonathan by name, to be protected, converted, and dead, all within a week. And here at last the old man himself died, after being clasped to his pillar in prayer for three days. The body was taken down by the faithful Anthony, carried to Antioch, and buried with great pomp and reverence.
http://www.cin.org/saints/stylites.html

01-04-2014 04:40

Cu cât ne apropiem şi aprofundăm cele proprii lucrării omeneşti, cu atât ne depărtăm de cele proprii lucrării lui Dumnezeu. Anevoie este adesea a pătrunde adâncul lucrării omeneşti, cu atât mai anevoie este a pătrunde cele ale lui Dumnezeu.
Simplitatea dacă nu-l caută nici pe Dumnezeu în sine este… .
Simplitatea este valoare atunci când, este căutare (asemeni celei pentru pătrunderea lucrării omeneşti).
Multe, foarte multe, din cele proprii lucrării omeneşti înrobesc şi (greu se scapă din orice robie), anevoie este a mai vedea şi accepta primitivismul (la prima vedere) pocăinței, şi cele proprii cultului ortodox (cinstirea icoanei, a sfintelor moaşte, împărtăşirea cu aceiaşi liguriță, metaniile, exorcizarea… şi toate celelalte ), ca şi înțelegerea vieții (în Duhul lui Dumnezeu).

01-04-2014 05:16

De aici vine şi disprețul pentru cei ce la oricşi în orice îl văd pe Dumnezeu, dar nici măcar n’au auzit de teoria relativității, nu l’au citit pe Nietzsche, nu ştiu cine a fost Leonardo, nu au auzit de Neruda ci dimpotrivă caută să se țină la distanță de acestea pentru a fi aproape de Dumnezeu.
De aici repulsia față de ligurulița (colăcăind de microbi), de care ăia habar n’au, de aici privirea de sus şi distanțarea, de aici acuza primitivismului cultic al ortodoxiei şi apelul la deschidere, la reforme, etc.
Unii trec peste acestea, dar puțini scapă complet de privirea de sus asupra celorlați, de superioritatea ce le-o acordă puterea aprofundării lucrării omeneşti, puțini scapă complet de robia acestei lucrări (din care încă se înfruptă şi care -până la urmă, le dau măsura desprinderii de omenesc şi alipirea de dumnezeiesc- privire de sus ne conştientizată adesea.
Iertați dacă bat câmpii.
Cu asta chiar am pus punct. prezenței mele pe site.

01-04-2014 06:18

Vor zice unii, dar şi ceilați îi disprețuiesc în aceiaşi măsură (sau mai mult) pe privitorii de sus. Dacă este aşa între cele două categorii aceiaşi cădere este. Adesea neprimirea a ceva din lucrarea omenească este interpretată ca dispreț. Cei ce au descoperit lucrarea harului, chiar de au şi căzut simt căderea şi se pocăiesc, ptr. că Duhul Sfânt se retrage (îi lasă în părăsire cum zice P. Proclu) şi ei o simt imediat.
Minunate sunt lucrările lui Dumnezeu.
Cele din lucrarea omenească dau superioritate față de ceilalți. Lucrarea lui Dumnezeu (pentru cine a ajuns în ea) nu. Ptr. că odată retras Harul, omul se simte golit total şi atunci caută mila şi cere iar bunătatea Harului lui Dumnezeu.
Noi căutăm pe internet, ne dăm trimiteri, dar Harul vine doar prin pocăință concretă (trup şi suflet).
Nu avem nevoe de lucarea omenească a celolați pentru a aduce iarăşi Harul (in sensul căutării şi trimiterii, deşi ca rugăciune da), ci de pocăință.
Cât trudim trup şi suflet (în pocăință), atât avem. Asceza este cheia care deschide porțile interiorului nostru pentru primirea Harului.
Ajutorarea de care spune Doroteea că este totul pentru a intra în legătură cu Dumnezeu chiar este, dar nu numai prin blidul de linte dat ci mai ales prin sudoarea nevoințelor pentru acela +blidul de linte, (pentru a câstiga dragoste). Vorbim de dragoste… să ai dragoste… dragostea este totul… dar cum ? sforțându-ne târând-o în noi, îndesând-o cu sila ?. Dragostea vine singură (dacă are unde veni). Unde este dragoste de sine nu este loc.
Pe atâția iubim pentru câți ne rugăm. Iubirea se roagă adânc şi cu durere pentru cei ce-i iubim, pentru cei dragi. Dar câți ne sunt dragi ?

http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/criticilor.php

01-04-2014 07:01

Iar te-ai suparat bre ?

doroteea

01-04-2014 12:41

:)))) Acum am intrat si am vazut ‘coltul’! genial! Si ce e si mai genial e ca deja s-a umplut! :)) Semn ca prinde bine un mic spatiu de dat jos mastile pioase si aratat coltii! (just kidding!)

Eu ma pregatesc pe marginea terenului, ca abia am terminat o runda: beau niste apa, imi sterg naduselile, dau un pic din glezne si-mi mai dezmortesc ceafa, imi pun proteza si…I’m in!

Florin M.

01-04-2014 12:58

Cum scriam in comentariul de aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/04/01/noile-buletine-biometrice-introduse-de-pe-1-aprilie-o-incalcare-a-libertatii-de-constiinta/#comment-262433

Ii rog pe cei care sunt deranjati de poeziile fratelui Nicolae Mirean sa sara, pur si simplu, peste ele. Asa cum sarim peste alte comentarii care ni se par plictisitoare, sau care nu se intereseaza etc., putem sari si peste acelea, daca nu ne plac. Cine are critici asupra ritmului, rimelor, vocabularului, tehnicii etc. se poate adresa cum se cuvine… Cred ca este foarte simplu.
Eu il rog pe fratele Nicolae sa posteze in continuare poeziile domniei sale, intrucat sunt unul dintre cei care le citesc, uneori. Si chiar daca nu le citesc in ziua publicarii, poate le voi citi intr-o alta, cand voi avea timpul si dispozitia necesare.

Comentariul meu nu are legatura cu ce s-a comentat pana acum, aici. Nu am urmarit comentariile si acesta nu constituie un raspuns pt nimeni de aici.
Doamne, ajuta!

01-04-2014 13:21

🙂

Ἑλένη

01-04-2014 13:34

No’ ah ca ma suparai si io!

Kipling, castiga No’Bellu! Taman in 1907( cand, taranii romani, „analfabeti, inculti” sau…invers, ziceau ceva gen’: Noi d’acia nu plecam..!, un fel de Pungesti secol/mileniu trecut).

No`Bellu, cam nevricos, „explodeaza” intr-o zi (de fericire ca a descoperit dinamita, da` moare nefericit, ca oamenii (de bine) il acuzau de comert cu „ceva infiorator si distructiv”. Da` era si…”pacifist” ca (zicea el): „sperase ca existenta armelor ar fi ajutat la prevenirea razboiului fiindca nimeni n-ar fi indraznit sa le foloseasca”.

Si, orbiti de duhul acestei lumi, privim cu maare admiratie spre „eminentele cenusii” (ale Planetei, deocamdata…) ca-s – laureati. Si Nero avea lauri, pe fruntea-i “inteligenta”,scria versuri, se inspira din incendiul pe care – cu buna stiinta – l-a provocat, la Roma, ca sa…creeze. Om de „cultura”!

Pe cine sa admir? Pe Arghezi care a scris in duh de revolta (de aceea scrierile lui nu misca, nu patrund) sau pe Vasile Voiculescu care a scris – in duh de smerenie – si, stim cu totii ce transmit scrierile sale. Pe Cioran (care a adus multi tineri “pe culmile disperarii”) sau pe Tutea?

Deunazi, cineva incerca sa-l „reabiliteze” pe Iulian Apostatul. E posibil? Ne contrapunem hotararii Sfintilor Parinti, care in Sinoade (si nu numai) sunt insuflati de Duhul Sfant?

Iar Sfintii „analfabeti” (indrazneata calificare…) nu or fi avut duhul culturii dar au avut – sigur – CULTURA DUHULUI. Un exemplu ar fi Sfantul Siluan Athonitul, care nu a mers la scoala decat „doua ierni” si a ajuns Sfantul fara frontiere.

“Vai voua, saducheilor si carturarilor fatarnici!”

01-04-2014 13:49

Traitorii adevarati mananca mancaruri foarte simple in post, facute dintr-un singur fel de aliment, fie piine, fie pesmeti, fie urzici, fie spanac, niciodata nu le amesteca. Sunt insa si unii fara discernamant care s-au gandit sa amestece felurile de mancare intre ele si sa faca un ghiveci calugaresc cu ciozvarte din oameni de stinta care nu au nimic comun intre ei ca Einstein si Leonardo asezonate cu cateva ciozvarte de scriitori care nu au nimic comun intre ei, ca Nietzsche si Neruda.
Suntem totusi in post, sa incearcam sa fiim buni crestin si sa nu ne mai infigem coltii in grumazurile unora pe care nici nu i-am citit si nici nu i-am cunoscut. Nu ca le-asi gira cele spuse si scrise, pentru ca am citit o mica parte o mica parte din cele scrise de ei, si cu unele nu sunt de acord dar cu multe sunt. Nu este frumos sa arunci cu pietre acolo unde nu ajungi si in general nu este crestineste sa arunci cu pietre pana nu te-ai cercetat daca esti fara pacate. Asa ca fara ghiveci calugaresc, fara atac la beregata si fara pietre trase cu prastia, ca sa ne prefacem ca suntem buni crestini, nu de alta….

01-04-2014 14:23

@PeterPan:

A fi fost Atilla un incult, ca si mine, dara prost nu erea asa cum nici eu nu is.
Cat daspre plajiat, hmm, nu stiu daca aveti propretatea termenului, n-am facut decat sa pun un viers al lui Horatiu in gura camaradului Atilla, la un congres ce n-a avut niciodata loc. Aista ii departe de orice plagiat, ii procedeu artistique. Ca sa stitz!

Discutam in desert despre sfinti. Ei au fost oameni simpli, de multe ori analfabeti, fara cunostiinte teologice, care s-au mantuit prin izolarea fata de lume si rugaciune neincetata. Nu avem puterea sa ne asumam renuntarea la lume, dar am vrea sa ajungem sfinti!
Iisus spunea lasati copii sa vina la mine ca unora ca acestia este imparatia cerurilor. Ne-am pierdut inocenta si puritatea datorita celor lumesti. Am uitat de unde venim.

Aveti asa o viziune idilica (daca nu chiar idealista) in ceea ce priveste petrecerea omului pe acest pamant incat cu greu ma poci abtine sa nu-mi ascut tocul si sa purced la inca un comentariu erudit.

In primul rand, pare-mi-se ca ceea ce trebuie sa ne asumam ii crucea vietii randuite noua (si, in acest sens, dinamica pocaintei). Restul vin pe parcurs, la vremea lor, daca avem rabdare si nu carele cumva ne-am oprit pe undeva din drum, obositi si esuati intr-o iluzorie si, mai mult sau mai putin, confortabila impacare cu sinele nost’ cazut (si cu patimile sale). Ceva cam in genul spleen-ului simbolistilor, daca vreati cultura, sau acediei parintilor, daca vreti mai mult decat cultura si anume cultura duhului.

Secondo, is pline sinaxarele de sfinti de tot felul, generalizarea (cititi discriminarea) pe care o faceti mai sus ii intru totul netrepnique. Izolare fata de lume? Mai sa fie, dara cu insingurarea ce facem daca atat ne izolam?…Ca sa nu mai zic ca rugaciunea neincetata nu este o caracteristica doar a celor zavorati in pustie sau aiurea (asa cum nici pustia nu e un loc ci, mai degrab’, o stare a inimii) ci se cere de la tot omul, scurt si clar, in toata vremea si in tot lucrul, dupa cuvantul apostolului.
Similar, analfabet nu inseamna automat si iliterat (sau incult, for that matter) asa cum, viceinversa, poti fi foarte citit si in acelasi timp analfabet (in sensul de ignorant; asa cum sunt, par example, o sama de dashtepti din ziua de azi, cunoscuti ca formatori de opinie).

Uite, intr-o vreme, am cunoscut doi oameni, unul Antonie si altul, cizmar. Antonie nu stia scrie, cizmarul cunostea cartea. Din intalnirea lor, a castigat smerenia si discernamantul. Din intalnirea noastra, oare cin’ se va folosi?

Ca, vedeti ‘mneavoastra, ceea ce ne lipseste este discernamantul; adicatelea, cum ar veni, curatia inimii. Inocenta si puritatea la care faceti referire is caracteristice unei anumite perioade si ele se pierd cumva firesc, viata nu iarta pe nime, nici macar pre mine. Da’ parca mi se pare ca Hristos ne cheama sa fim precum copilandrii in ceea ce priveste aceasta curatie a inimii, iara ‘n rest, sa nu ne amagim, ramane cum am stabilit: intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii.

In concluzie, nimeni si nimic nu ne impiedica sa purcedem la a plivi gradina proprie si la a scoate radacini, asa cum imi povestea recent un tanar plonjeur ca muncea pentru un strein si i se parea greu – ca uneori radacinile nu iesea si avea nevoie de ajutor – dara n-avea ce face. Cam asa ii cu radacinile patimilor. Cultura duhului ii esenta iara cultura ii buna in masura in care ne indreapta catre prima.

AnaR

01-04-2014 14:44

Cultura laica satisface setea de placeri estetice a omului, care si ea este sadita de Dumnezeu in suflet.
Dar cine ajunge sa simta setea de cunoastere , de comuniune si de impartasire cu Dumnezeu, nu mai pretuieste asa de mult cultura laica pt ca o vede sfarsind in moarte.
Isi va inchina viata cunoasterii de Dumnezeu. Si e o lucrare tare ostenitoare, care nu mai da loc la nimic.

01-04-2014 14:58

Frate, Petre, iertare.
Vorbeam de lucrarea omului şi lucrarea lui Dumnezeu.
Este păcatul meu că nu am sris să se poată vedea (pe lângă cel semnalat de frăția ta).

01-04-2014 15:10

Sfantul Grigorie Teologul e numit teolog si pentru faptul ca seriozitatea cu care a tratat anii petrecuti in timpul studiilor laice in Atena impreuna cu Sfantul Vasile cel Mare i-a format o anumita structura intelectuala, capacitate care a inlesnit mai tarziu exprimarea intrun mod atat de reusit a adevarurilor despre Sfanta Treime in cele ale lui 6 faimoase omilii care i-au adus recunoasterea din partea Bisericii ca teolog.

Parintele Serafim Rose in ‘orthodox survival course’

“ On the contrary, many things which happen in the world
have their power: ideas have their power, political systems have
their power, even art movements have their power because there
is some seed of truth in them. And if you don’t understand what
that seed of truth is and how it got mixed up with error, what it in
it is genuine, what in it is fake, you will not be able to be living in
the world today;”

Si in continuare:

„So a person who wants to have an Orthodox understanding
must be prepared to look with an open mind and heart at what
goes on in the world and use his mind to find out what is
responsible for it, what underlies this.[…]It’s amazing how even in universities, the mind is not used at all. Art criticism becomes just an excuse for your subjective taste; there’s no objective criteria left at all. In this kind of world, new philosophical beliefs and very dangerous ideas
are presented no longer as some kind of truth which you can
easily understand as being false, but they are presented as
something else.”

Cultura ar trebui sa cultive in suflet niste afinitati spre frumos.. Un exercitiu de vointa care poate fi util mai tarziu deoarece samanta ar cadea pe un terenul unei constiinte obisnuite sa caute altceva decat satisfacerea instinctelor primare.

Cred ca viata parintelui Serafim Rose ar fi un raspuns la intrebarea ‘Crestinism sau cultura”

@nicolae mirean

La partea cu umanismul Renasterii perpetuat apoi in n secole sub forme si odrasle diferite , de acord.

Cu poezia ta nu am nimic. Nu o dispretuiesc si nici nu o apreciez. Mi-e indiferenta precum imi este mai toata poezia din lumea asta. Cand citesc poezii emotiile mele ating praguri similare cu emotiile unei senile de tanc intrun camp de flori. Maximul meu in versificatie a fost in clasa a 4-a cand am scris o poezie in stilul lui Habarnam: “StieTot se plimba prin ploaie/ Si a sarit peste o oaie”. Deci rog clementa.

Daca s-a inteles ca as avea ceva cu poeziile tale s-a inteles gresit. Pur si simplu vroiam sa-ti spun ca nu are rost sa le stergi. A iesit altceva :).
Iar cu palmele, la mine functioneaza cand sunt pornit sa-mi plang de mila. Si m-am gandit ca poate te-ar ajuta si pe tine. In rest, nu am nimic cu tine.
Pari un tip ok, lumea te place si iti citeste poeziile asa ca nu vad de ce ar trebui sa te retragi. Eu oricum imi scot netul saptamana asta asa ca de mine ai scapat.

Nu te-ai intrebat de ce tot bantuim Razbointrucuvant.ro ?
Poate o parte din succesul siteului se datoreaza si backgroundului CULTURAL al adminilor. Plus titlurile cu lipici 🙂

Erai bun ca sac de box. Incasai bine 🙂

01-04-2014 15:24

@Doroteea:

fiind la o sueta despre cultura imi permit sa va aduc, spre desavarsirea pregatirii ‘mneavoastra, un citat dintr-un clasic in viata: “Everybody has a Plan, Until They Get Punched in the Face”

(Mike Tyson, citat in cartea Little Black Book of Innovation http://www.amazon.co.uk/Little-Black-Book-Innovation-Works/dp/1422171728 )

01-04-2014 15:30

@enkidu:

Profetice rime ati scos, dom’le, va dats sama? Simtea copilu’ din mneavoastra ploaea care va veni peste adultu’ StieTot care ati ajuns…extraordinar, dom’le, extraordinar!
La final, permiteti-mi sa va felicit pentru saritura.