Parintele Mihail Stanciu: PANA LA IUBIREA VRAJMASILOR, SA NU MAI MUSCAM MAINILE BINEFACATORILOR, SA NU NE MAI AVANTAM IN BARFE SI CALOMNII/ “Tine-ti mintea in iad” – leac paradoxal pentru depresie/ SLAVA DESARTA: FALSUL MANGAIETOR AL UNEI VIETI PREFACUTE/ Trufia ascunsa din noi

5-10-2013 16 minute Sublinieri

predica-de-pe-munte2

Parintele Mihail Stanciu – Predica audio la Iubirea vrajmasilor (2013)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

(Transcriere partiala)

Cum să facem noi să facem bine celor de lângă noi şi chiar vrăjmaşilor, când noi nu ştim să răspundem cu recunoştinţă celor ce ne fac nouă bine, când muşcăm mâinile binefăcătorilor, când cârtim și bârfim duhovnicii şi preoţii Bisericii, când repede găsim energie să ne avântăm în cele mai dubioase bârfe şi calomnii, când nu ştim, deci, să ne arătăm recunoştinţa şi totodată preţuirea celor pe care Dumnezeu ni i-a trimis în viaţă să sporim împreună către Împărăţia lui Dumnezeu? Cât de departe suntem, dacă stăm și ne cercetăm şi ne evaluăm pe această scară a iubirii sau a înţelegerii celuilalt!

[…]

Pe de altă parte, duşmanul omului, duşmanul nevăzut, cel de la început ucigaş de oameni şi mincinos, diavolul, caută să-i răpească omului preocupările dumnezeieşti şi duhovniceşti, să-i deformeze şi să-i deturneze calea către Dumnezeu, să-i înlocuiască frumuseţea iubirii cu urâciunea pustiirii, să-i aşeze fel şi fel de idoli în suflet, doar-doar omul să nu-L mai vadă pe Hristos, să nu-l mai vadă nici pe semenul său ca şi poartă a mântuirii. Căci spun Sfinţii Părinţi că drumul mântuirii trece prin inima aproapelui, iar drumul desăvârșirii prin inima vrăjmaşilor. Deci, iată că diavolul caută şi astăzi, prin metode mult mai rafinate, să transforme şi să devieze mişcările naturale ale omului spre iubire, spre împlinire personală, personalistă, în fel și fel de plăceri individualiste, egoiste. Nu-i mai aduce aminte să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, dar nu-l lasă nici să se iubească pe sine, adică să-şi dorească binele după Dumnezeu, binele veşnic, ci să urmărească o simplă plăcere trecătoare care se consumă. Şi a ajuns diavolul încât să îi facă pe oameni să caute iubirile consumiste sau care se consumă aici, pe pământ; nu să caute bucuriile veşnice ale comuniunii pline de jertfă, de gingăşie, de înţelegere, care sporesc neîncetat pe verticală, până la Dumnezeu, Izvorul bucuriei și al iubirii.

I-a pus vrăjmaşul omului contemporan mii de obstacole şi de piste false înaintea ochilor și înaintea inimii, ca să se ataşeze de obiecte, de iluzii, de relaţii electronice sau virtuale, care, de fapt, nu-l satisfac și nu-i aduc împlinirea sau fericirea după care tânjește. Mintea omului de azi e atât de sufocată în pădurea de iluzii, încât nu mai vede ţinta supremă, şi anume dobândirea vieţii veşnice prin unirea cu Dumnezeu şi prin iubirea semenilor, cu cât mai mult iubirea vrăjmașilor. De aceea, ca să ne apropiem cu adevărat de Dumnezeu şi de semenii noştri, suntem datori să lepădăm tot păcatul ce grabnic ne împresoară şi să-L căutăm pe Dumnezeu, să ne pocăim, să ne întoarcem mintea de la aceste iluzii ale plăcerilor, ale puterilor, ale averilor, la realităţile foarte vii ale iubirii lui Hristos și ale semenilor. Deci, de aceea, în fiecare zi să ne cercetăm pe noi înșine și să ne luăm pulsul acestei căutări sau vieţi duhovniceşti.

Sfântul prooroc şi rege David ne îndeamnă: Căutaţi pe Domnul şi viu va fi sufletul vostru. Şi într-adevăr, când Îl cauţi pe Dumnezeu, Care este Iubirea deplină, eşti viu, devii viu. Te transformi într-o persoană iubitoare, aşa cum ne vrea Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa. Când Îl uiţi pe Dumnezeu, fie ajungi să idolatrizezi lumea, s-o personifici şi să te scufunzi în ea, fie s-o consideri o iluzie şi să te pierzi în mândria că tu-ţi eşti singurul Dumnezeu. Şi iarăși pierzi statura sau demnitatea de chip al lui Dumnezeu şi frumuseţea şi viaţa de la Dumnezeu, amăgindu-te cu propria imagine din oglindă. Faţă de aceste tendinţe şi ispite ale vieţii şi mentalității contemporane, credinţa creştină ne cheamă, iată, la experienţa comuniunii. Iar calea aceasta a sfinţirii şi indumnezeirii noastre înseamnă un progres neîncetat în iubire, în jertfelnicie şi în milostenie faţă de cei din jur, faţă de cei apropiaţi mai întâi, dar şi faţă de cei depărtaţi. Iar, pe măsură ce înaintăm în rugăciunea pentru ceilalţi, în fapta bună, lucrătoare, în îndemnurile sau cuvintele ziditoare, Dumnezeu Însuşi ne luminează, ne dilată inima şi către experienţa cealaltă, a iubirii vrăjmaşilor, a asumării şi a îmbrăţişării lor în iubire, ca şi ei să se mântuiască, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, oricât de răzvrătit ar fi acel păcătos, oricât de departe ar fi de credinţa cea adevărată.

Aşadar, să facem activă în noi şi în afara noastră credinţa şi conştiinţa eclezială, care este experienţa comuniunii, și să nu transformăm credinţa într-o simplă religie sau căutare individualistă, aşa, pe cont propriu, fără comuniune, fără răspunderea celuilalt și fără rugăciunea pentru ceilalţi. Pe Hristos Îl cunoaştem mai ales în rugăciune, în Sfintele Taine ale Bisericii, în experienţa vie și lucrătoare a Sfintelor Taine şi totodată a filantropiei, a iubirii de oameni. Şi de aceea să fim conştienţi şi să căutăm în fiecare zi să facem o faptă bună în plus faţă de zilele precedente, sau măcar o rugăciune şi pentru cei care ne-au făcut bine – ceea ce e firesc – şi pentru cei care ne-au făcut rău, şi pentru cei pe care îi cunoaștem şi pentru cei pe care nu-i cunoaştem, ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi şi să ne umple pe toţi de harul Duhului Său Sfânt să putem mulţumi cu inimă curată pentru toate binefacerile primite și, în felul acesta, să devenim fiinţe euharistice, mulțumitoare și ecleziale. Amin”.

  • Doxologia:

Pr. Constantin Sturzu: Creştinism istoric şi creştinism eshatologic

[…]

Aşadar, de pe poziţia “filosofului de serviciu“, dar şi de fiu al Bisericii Ortodoxe, Berdiaev a ridicat o serie de probleme asupra cărora merită să reflectăm. El a denunţat mereu ceea ce numeşte a fi un creştinism istoric, fariseic, un creştinism adaptat la condiţiile acestei lumi şi organizat după modele preluate din organizarea statului, un creştinism care nu acordă cuvenita importanţă faptului că rolul său este acela de a aduce Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ceea ce reproşează, în fond, Bisericii ca instituţie (şi) cu o dimensiune socială este că, într-o astfel de structură, se poate produce “o obiectivare a vieţii religioase, o adaptare a spiritului la condiţiile sociale”, deşi, în profunzimea ei, ea se manifestă, în continuare, şi ca viaţă a spiritului. Acest gen de obiectivare este înţeleasă, în limbaj berdiaevian, ca o adaptare “în cel mai înalt grad” la împărăţia cezarului. Biserica împrumută astfel, în organizarea şi manifestarea sa concretă, din cele ale lumii, lucrul cel mai de nesuportat pentru Berdiaev fiind o ierarhie care ar înţelege să-şi manifeste autoritatea nu în libertate şi în iubire, ci prin ameninţare sau constrângere, fie ele şi îmbrăcate în haină spirituală. […]

Ce facem cu “socotelile astei lumi”?

În afara pericolului de a deveni “istoric”, filosoful rus mai vede o altă ameninţare pentru creştinism, aceea a fariseismului.

“Astăzi ar fi o greşeală să credem că stigmatizarea împotriva fariseilor, de care este plină Evanghelia, se referă numai la trecutul îndepărtat, la învăţătorii poporului evreu. Fariseismul este mereu un element care joacă un rol enorm în viaţa Bisericii istorice, sufocant pentru teologia şi morala creştină”, crede Berdiaev.

Fariseismul presupune, pentru el, o răcire a “flăcării generate de prima revelaţie, instaurarea domniei legii, a formalismului”, fiind un fenomen care se regăseşte în toate religiile lumii. Este o un soi de cădere a omului, ca o multiplicare sau o repetare a primei sale căderi, cea edenică. Faptul că omul are această tendinţă de a reduce o viaţă spirituală vie, trăită, la o serie de norme pe care îşi propune să le respecte, este, de asemenea, semnul slăbiciunii omului în faţa tendinţei de a se înstrăina, de a exterioriza spiritul şi, prin urmare, de a-l “ucide” prin obiectivare. Orientarea spre lege dă naştere unei etici pe deplin “realizabilă, însă ea este incapabilă să lupte împotriva gândurilor şi să transforme starea interioară şi spirituală a fiinţei umane”.

Pericolele evocate mai sus de Berdiaev sunt reale. Ca instituţie, Biserica este obligată să respecte şi legile statului şi o serie de reglementări interne. Pe de o parte, asimilată fiind cu o instituţie oarecare (cel mai adesea de tip ONG), există riscul de a formaliza cu totul unele relaţii care ţin de componenta misionară sau pastorală (a se vedea cazul unor preoţi care vor să se organizeze în sindicat sau situaţiile în care credincioşii dintr-o parohie resping numirea unui alt preot paroh decât cel pe care-l doresc dânşii). Pe de altă parte, în viaţa duhovnicească există riscul unor reglementări de tip “patul lui Procust”, mai ales ca urmare a unei greşite interpretări sau a absolutizării unor canoane. Ca să nu mai vorbim de posibilitatea “abuzului de putere” în cadrul unor obşti monahale sau în relaţia unor duhovnici cu ucenicii lor, când ascultarea este înţeleasă ca îndeplinire orbească a unor ordine, iar nu ca împlinire, în duh de iubire şi de încredere, a voii lui Dumnezeu ce se manifestă prin intermediul îndrumătorului duhovnicesc ales.

Dar soluţia nu este aceea de a renunţa la aspectele “lumeşti” ale Bisericii (lăsând loc liber unei anarhii sui generis), ci de a căuta, în permanenţă, să spiritualizăm componenta instituţională, folosindu-o ca pe un mijloc de apropiere de Împărăţie. Acest deziderat se poate împlini prin numirea, mai ales în diversele funcţii şi poziţii “cheie”, a unor persoane cu viaţă duhovnicească autentică (sau măcar cu râvnă sinceră în acest sens). Nu se poate renunţa definitiv la orice tip de “sistem”, dar nici nu se rezolvă mare lucru prin stabilirea până la cele mai mici detalii ale unor reguli şi proceduri, indiferent cât de bine ar fi gândite. Persoana este cea care poate face diferenţa şi care poate contribui la continua“preschimbare” (în sens euharistic) a creştinismului istoric în creştinism eshatologic (adică orientat către veşnicie).

Pentru Berdiaev există o singură cale de urmat: cea a creştinismului mistic, în detrimentul celui istoric-cotidian, uimitor de adaptat “nivelului mijlociu al oamenilor”. El sesizează cum, în istorie, “creştinismul a mers, mistic, pe linia maximei rezistenţe, pe linia nebuniei din unghiul de vedere al judecăţii astei lumi. Şi creştinismul a mers, istoric, pe linia minimei rezistenţe, pe linia adaptării la judecata şi socotelile astei lumi, la natura păgînă a omului, la planul fizic al vieţii. Această dualitate este o mare ispită şi ea trebuie conştientizată şi înţeleasă” (cf. Sensul creaţiei).

Conştientizarea aceasta poate fi facilitată şi de o întoarcere cu faţa spre situaţia primilor creştini care, cu toţii, aşteptau a doua venire a lui Hristos, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin reorientarea eshatologică a credinţei creştine, se poate produce o înnoire binefăcătoare, nu doar pentru cei credincioşi, ci pentru întreaga lume. Vom mai reflecta asupra acestor aspecte şi în articolele viitoare.

„Mintea-n iad” – tratamentul împotriva depresiei

Ne ținem mintea în iad atunci când ne asumăm în mod conștient chinul de a trăi într-o lume decăzută, când învățăm din această agonie trecătoare cum să evităm chinul și mai mare de a trăi o eternitate fără Hristos.

Una dintre cele mai mari epidemii ale secolului XXI nu este cea a virusului HIV, a gripei H1N1 sau cea a cancerului ci un lucru care afectează oamenii mult mai profund și într-un chip pe care abia începem să îl înțelegem, iar acesta este depresia. Potrivit unora, un american din zece suferă de una dintre formele de manifestare ale acestei maladii iar rata utilizării medicamentelor antidepresive în Statele Unite este la fel de îngrijorătoare. În urma unui sondaj recent unul din opt americani folosește astfel de medicamente. Prozac, Zyprexa, Cymbalta nu mai sunt niște denumiri complet străine, ba mai mult, au devenit familiare în aproape orice gospodărie americană. Rata folosirii în rândul copiilor se apropie de cea a adulților. Numărul lor este foarte mare și, în mod paradoxal, procentul este mai ridicat în țările în care cetățenii sunt liberi să se bucure de viaţă, libertate şi îndeplinirea viselor.

Chiar şi pe timp de criză, americanii duc în toate privințele o viață mai bună decât majoritatea țărilor la nivel global iar dacă ar fi să privim la traiul creștinilor din Orientul Mijlociu vom conștientiza binecuvântarea de care ne bucurăm zilnic. Majoritatea dintre noi avem o slujbă, o casă, o mașină sau chiar două, mâncare pe săturate, educație, șanse egale, libertate religioasă, și asta ca să dau doar câteva exemple. Practic nu ar mai fi altceva la care să tânjim, însă, una din zece persoane caută ceva, un lucru atât de important încât nu se poate descurca de una singură fără acesta. Acest lucru explică luarea de droguri [medicamente – n.n.] și anume, că odată cu ele aspectele negative ale vieții pot fi suportate mai ușor. Ele sunt precum o cârjă de care se sprijină oamenii pentru a se târî mai departe prin viață, pentru o scurtă perioadă de timp.

Dar o cârjă rămâne totuși o cârjă, nu putem cere prea multe de la ea. Persoana care suferă de o depresie are nevoie de un tratament diferit, unul care să acționeze la sursa problemelor sale, care să șteargă disperarea și care să îi ofere șansa unei vieți noi. Cu toate acestea, un tratament nu se poate aplica fără o înțelegere a bolii. Așadar, este nevoie să ne punem următoarea întrebare: de ce sunt deprimați americanii? Ce lipsește în abundența care ne înconjoară?

Un scurt răspuns este: ne lipsește Dumnezeu. Am putea crede că ne lipsește altceva, ne putem justifica depresia imaginându-ne alte nevoi, dar în cele din urmă, ne vom da seama că simțim lipsa Lui. Cu toţii am fost creaţi cu un scop: unirea cu El în veșnicie. Dacă pierdem din vedere acest lucru, pierdem totul, năzuim spre ceva pe care nu conștientizăm că l-am pierdut. Totul se reduce la cine suntem, ce facem aici și unde mergem.

Aflat în centrul unei revoluții informatice, al rețelelor de internet și în mijlocul unei expansiuni tehnologice, omul tânjește încă spre aceleași lucruri fundamentale: scop şi direcție. Societatea secularizată nu oferă niciuna dintre cele două. Scopul oferit de ea este unul temporar, care se sfârșește la finele vieţii pământești, iar indicaţiile pe care le primim se contrazic până la nivelul în care ajung să se anuleze reciproc. Astfel, omul devine confuz, pierdut și ajunge în pragul disperării. Este însetat, însă nu există o fântână a vieții, este înfometata nu are hrană pentru suflet, este singur și nu are pe nimeni lângă el.

fotografie sf.siluan si arhim.sofronie tanarȘi ce e de făcut? Într-un interviu pe care l-am citit recent, vrednicul de pomenire arhimandritul Sofronie Saharov, fiind la vremea aceea tânăr călugăr, a fost întrebat de un preot aflat la dânsul: Părinte Sofronie, cum ne vom mântui? Părintele Sofronie i-a pregătit o ceaşcă de ceai şi atunci când i-a oferit-o, a zis: Stai pe marginea abisului disperării, şi când simţi că nu mai poţi, fă o pauză și bea o ceașcă de ceai. Bineînțeles, acest răspuns cam neobișnuit l-a nedumerit pe tânărul preot. Astfel, a mers la Sfântul Siluan Athonitul, care locuia nu departe de acolo, și i-a povestit totul, cerându-i îndrumare. Pe scurt, a doua zi, Sfântul Siluan a venit la chilia Părintelui Sofronie și cei doi au început o discuție despre mântuire. Rodul minunat al conversației purtate a fost o frază de neuitat pe care aș vrea să o citez ca răspuns la discuția noastră de astăzi despre depresie: Ţineţi-vă mintea în iad, şi nu deznădăjduiți.

La o primă vedere, învățătura Sfântului Siluan despre mântuire nu este cu nimic mai puțin ciudată decât cea a părintelui Sofronie, dar cu toate acestea este plină de înțeles. În creștinismul tradițional, greutățile vieții, toate nevoințele sunt atribuite existenței noastre decăzute. Trupul și mintea suferă, însă acesta este doar un stadiu trecător. Sfinții Părinți le considerau niște încercări, precum exercițiile atletice, folositoare pentru a întări puteri ale sufletului, precum răbdarea, bunătatea, speranța, credința, etc. Ne ținem mintea în iad atunci când ne asumăm în mod conștient chinul de a trăi într-o lume decăzută, când învățăm din această agonie trecătoare cum să evităm chinul și mai mare de a trăi o eternitate fără Hristos. Însă, există în toate acestea și un strop de speranță, întrucât Hristos Însuși a pătimit pentru ele și ne-a deschis calea pentru a ne depăși durerea, de a depăși moartea. Hristos este Izvorul dătător de viață, Pâinea eternității și singurul Om de care avem nevoie.

Astfel, noi creștinii, trebuie să ne ținem mintea în iad și să nu cădem în deznădejde, ci să Îl slăvim pe Domnul cu tărie pentru toate, fie durere sau speranță, pentru Mântuitorul nostru, Singurul care ne poate îndepărta din pragul disperării și să ne dea o nouă viață prin El. În El să ne punem speranța și către El să tindem.

De Pr. Milovan Katanic (SUA)

Maria Burla: Slava deșartă sau vanitatea: De ce facem ceea ce facem?

Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor

Atunci când ne îngrijorăm de dezaprobarea celorlalți și suntem mulțumiți când ne aprobă, când lucrăm pentru cuvintele de laudă care ni se par nouă că ne aduc „bucurie”, când suntem preocupați excesiv de modul în care arătăm și ne înfrumusețăm, ne împodobim, ne încălcăm demnitatea și principiile numai pentru „a fi în rând cu lumea”, când opiniile semenilor ne controlează, când credem uneori că întreaga noastră ființă, în adânc, este o mare comoară și așteptăm ca ceilalți s-o vadă, s-o recunoască și s-o descopere, când ne dorim să ocupăm poziții înalte și să fim în centrul atenției, slava deșartă e vie în inima noastră. Mare lucru este însă a scutura din suflet lauda oamenilor.

Când ne încredem în mod exagerat în propriile calități intelectuale: inteligență, memorie, creativitate, studiile superioare pe care le avem, limbile străine pe care le știm, talentul de a scrie, picta, vorbi, desena, sculpta etc., care nu sunt altceva decât daruri de la Dumnezeu și când ambițiile în domeniul politic, financiar, cultural, intelectual ne ocupă tot timpul, slava deșartă alimentează toate acestea.

Slava deșartă este viețuirea prefăcută

Potrivit Sfântului Ioan Scăratul, această patimă este o formă deosebit de subtilă şi periculoasă a viciilor umane deoarece stă foarte ușor lângă virtuți, pe care le poate perverti ori distruge aproape fără excepție. „De toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava deşartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase sunt biruit de ea, schimbându-le în haine nearătoase, iarăşi sunt stăpânit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcând, iarăşi sunt biruit de ea”, scrie Sfântul Ioan în Filocalia.

Slava deșartă este lepădarea simplității și viețuirea prefăcută. Știm că celor mândri, Domnul le stă împotrivă și El a risipit oasele celor ce plac oamenilor.

Ne simțim îndemnați să fim pe placul mai-marilor?

Să luăm bine aminte la noi înșine pentru a observa dacă nu cumva ne fură și pe noi acest duh al slavei deșarte. Ne simțim uneori îndemnați a căuta să fim în mod deosebit pe placul celor mai mari (din VaingloryBiserică sau din societate)? Încercăm să intrăm sub pielea celor ce au stăpânirea, pentru a câștiga beneficii sau aprecieri? În aceste situații ne putem minți atât conștiința, cât și pe ceilalți, că suntem, de fapt, exemplari în ceea ce privește ascultarea și cinstirea celor mai mari.

Pentru o clarificare a problemei vă propun un mic test de cercetare lăuntrică. Să răspundem cu sinceritate la întrebările de mai jos:

  • Mă comport în alt fel în momentele în care sunt singur(ă) și știu că nu mă vede nimeni?
  • Spun tuturor despre nevoințele mele duhovnicești?
  • Mi se întâmplă să mă tot gândesc la ceea ce au zis alții despre mine sau la ceea ce le-am zis eu lor?
  • În activitatea mea, indiferent de domeniu, mă descurajez și renunț atunci când nimeni nu remarcă contribuția mea sau/și nu primesc aprecieri (laude), pe care am impresia că le merit?
  • Încep să mă apăr atunci când sunt criticat(ă)?
  • Vorbesc și mă comport de parcă aș fi experimentat adevăruri duhovnicești despre care doar am citit?
  • Am tendința de a-mi ascunde  greșelile și păcatele mele de ceilalți, chiar cu prețul de a minți?

Dacă am răspuns „da” la oricare dintre acește întrebări, slava deșartă este activă în sufletul nostru. Să nu deznădăjduim, ci să învățăm să fim smeriți.

Totdeauna mulţumirea I se cuvine Domnului

Problema principală este, de fapt, atitudinea noastră. De ce facem ceea ce facem? În toate cele ce le lucrăm, Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci când vrem să facem un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca privind întotdeauna spre El, pentru El să lucrăm; dacă vom face altfel, vom răbda și osteneala și vom pierde și răsplata.

Sfântul Vasile cel Mare scria: „să pui atâta râvnă în a nu fi slăvit de oameni câtă râvnă pun alții în a fi slăviți, de-ți amintești de Hristos, Cel care a spus că cel care caută de buna sa voie laudă de la oameni și face binele pentru a fi văzut de oameni pierde răsplata de la Dumnezeu”.

Spun Sfinții Părinți că începutul vindecării slavei deşarte e păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Cînd noi chemăm slava deşartă sau cînd vine la noi trimisă de alţii, să ne aducem aminte de mulţimea păcatelor noastre şi ne vom afla nevrednici de cele spuse sau făcute. Cum să răspundem celor care ne laudă? „Slavă Domnului! Totdeauna mulţumirea I se cuvine Domnului.”

Părerea că știi nu te lasă să înaintezi în a ști

De mare folos în dezrădăcinarea acestei patimi  e smerita cugetare, care e începutul smereniei. Aceasta nu e o virtute a firii sau expresia neputinței, ci e izvorul smereniei, e harul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cărți, nici de la îngeri, ci „de la Mine vă învățați că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”, ne spune Hristos.

Omul cu adevărat smerit fuge de laude și primește cu bucurie să fie învinuit de ceilalți. Este fericit să-i vadă pe semenii săi mai presus decât el. Omul mândru însă se teme să fie învinuit. Așadar, smerenia oferă celor care o practică realism, discernământ şi luciditate.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scria: „Dacă dorești să te faci într-adevăr cunoscător și modest și să nu slujești patimii închipuirii de sine, caută pururea în făpturi ceea ce este ascuns cunoștinței tale. Și aflând foarte multe ce-ți sunt ascunse, te vei minuna de cunoștința ta și, înfrângându-ți cugetul și pe tine însuți, vei înțelege multe și mari lucruri, pentru că părerea că știi nu te lasă să înaintezi în a ști.” Tot efortul creștin are în vedere curățirea și desăvârșirea firii, și nu merite primite din afară. Iar desăvârșirea e o înaintare nesfârșită.

Mai există un fel de slavă – cea care vine de la Dumnezeu. Omul primește slavă de la Dumnezeu prin unirea cu Hristos; aceasta e singura slavă veritabilă și eternăcare se cuvine omului, pentru că are suflet viu. Pe aceasta s-o râvnim și să lucrăm pentru a o dobândi.

„Doamne, ajută-mă să cunosc cât de mici sunt bunătățile pământești”

De ce merită să scoatem acest fals mângâietor din inimile noastre, generat adesea de măgulirile celorlalți sau de propria închipuire? Iată ce ne promite Sfântul Ioan Scărarul: „Oricare e neatins de această boală (cum numește el slava deșartă) e aproape de mântuire. Oricine suferă de ea, e înlăturat de la bunătățile sfinților.”

Ne putem îndemna pe noi înșine astfel: începând din acest moment voi avea grijă să nu mai atrag atenția celorlalți asupră-mi, voi înceta să vorbesc despre mine însumi/însămi mai mult decât e necesar, îmi voi ascunde și puținele mele nevoințe, nu voi mai dori să știu ce spun ceilalți despre mine, nu îmi voi mai aminti aprecierea drăguță pe care mi-a făcut-o cineva, nu mă voi necăji nici nu mă voi preocupa de faptul că cineva mă critică referitor la ceea ce am spus sau am făcut. Aceste eforturi, ca pașii unui copil, mă vor ajuta să pun începutul cel bun. Și toate acestea, cu înțeleapta sfătuire a duhovnicului și cu puterea rugăciunii:

„Dumnezeul meu, cred întru Tine și mă rog Ție, întărește-mi credința! Te iubesc, sporește-mi dragostea! Mă pocăiesc, fă-mi căința să prisosească! (…) Doamne, insuflă-mi grija să am întotdeauna conștiința dreaptă, înfățișare cuviincioasă, vorbire folositoare și purtare în bună rânduială. (…) Ajută-mă să cunosc cât de mici sunt bunătățile pământești și cât de mari sunt cele cerești, cât de scurt este timpul acestei vieți și cât de nemărginită este veșnicia. Amin.”

Ah, câtă trufie ascunsă avem în noi!

În rugăciune este neapărată nevoie de smerenie cu deadinsul, smerenie stăruitoare, smerenie cât se poate de mare.

Trebuie să ne amintim cine vorbește și ce vorbește, mai ales când spunem Rugăciunea Domnească: Tatăl nostru.

Smerenia strică toate cursele vrăjmașului.

Ah, câtă trufie ascunsă avem în noi!

Spunem: “Asta știu; de asta n-am nevoie; asta nu-i pentru mine; asta e de prisos; în privința asta nu sunt păcătos.”

Câtă cugetare nu după Dumnezeu, ci după mintea noastră!

(Sfântul Ioan de KronstadtÎn lumea rugăciunii, Editura Sophia, pp.50)

 Arhim. Mihail Daniliuc: Uleiul parfumat este mir?

De ceva timp se manifestă o cerere crescândă pentru recipientele cu uleiuri parfumate numite generic „sticluțe cu mir”. Au acaparat în mare parte atenția credincioșilor, încât foarte mulți își achiziționează astfel de sticluțe cu ulei plăcut mirositor, pe care îl folosesc cu multă cucernicie, confundându-l însă cu sfântul mir. Dintru început, să spunem că uleiul parfumat este numit pe nedrept „mir”. Ca să lămurim confuzia, trebuie să amintim ce numește Biserica noastră dreptmăritoare mir.

Potrivit învățăturilor ortodoxe, Sfântul și Marele Mir se prepară, prin fierbere, din untdelemn de măsline amestecat cu vin și cu câteva zeci de plante, balsamuri, rășini, esențe și aromate, potrivit unui tipic stabilit. Este o rânduială sf.mirdeosebit de complexă, extinzându-se pe parcursul mai multor zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos, respectiv de luni până miercuri, urmând ca în Joia Mare să fie sfințit de către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Autocefale, înconjurat de toți ierarhii Sfântului Sinod din acea Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii. De-a lungul anilor, Sfântul Mir a fost cunoscut sub diverse numiri: „untdelemn”, „untdelemnul mulțumirii”, „untdelemnul bucuriei”, „mir”, „marele mir”, „sfântul și marele mir” și altele.

Trecând peste procedeul de preparare, trebuie să precizăm că mulțimea ingredientelor simbolizează diversitatea darurilor Sfântului Duh. După sfințire, Sfântul și Marele Mir se folosește la Taina Mirungerii, la sfințirea bisericilor, a altarelor, a antimiselor și pentru reprimirea în Ortodoxie a celor căzuți de la dreapta credință. Tot cu Sfântul și Marele Mir erau unși domnitorii, împărații sau regii ortodocși, în cadrul solemnității de încoronare.

Practica liturgică a Bisericii Ortodoxe prevede încă alte trei ungeri cu untdelemn sfințit: cea din cadrul Tainei Botezului, a Sfântului Maslu și ungerea de după Slujba Litiei, în toate situațiile folosindu-se untdelemn sfințit în cadrul respectivelor slujbe. Se mai sfințește untdelemn la sfințirea caselor sau a anumitor instituții ori spații în care omul își desfășoară activitatea. O caracteristică întâlnită cu precădere în Biserica Ortodoxă Română o reprezintă „miruirea” credincioșilor la finalul dumnezeieștii Liturghii, cu untdelemnul de la Sfântul Maslu sau la slujba Litiei săvârșite în ajunul sărbătorii. În unele cărți de cult se mai spune că la ziua de pomenire a unui sfânt, ungerea credincioșilor se face cu untdelemn din candela lui, unde, după tradiția unor mănăstiri, se adaugă untdelemnul sfințit la slujba litiei. Prin toate aceste ungeri, slujitorii bisericii înfăţişează revărsarea darurilor Duhului Sfânt peste membrii Bisericii. Dar atunci când ne miruim cu uleiurile parfumate Duhul Sfânt își mai arată mila către noi? Mă tem că nu, deoarece numai prin slujba de sfințire a Sfântului și Marelui Mir sau prin rugăciunile de binecuvântare și sfințire a untdelemnului în cadrul slujbelor amintite untdelemnul primește pecete dumnezeiască, revărsând peste credincioși har, milă și binecuvântarea Preasfântului Duh.

Din cele prezentate anterior deducem că în nicio rânduială bisericească nu se amintește de miruirea cu așa-zisul mir comercializat nu numai la noi, ci și în alte țări ortodoxe. Desigur, trebuie să amintim de ungerea cu mir de nard de mare preț cu care femeia păcătoasă și Maria, sora lui Lazăr au uns picioarele Mântuitorului Hristos înainte de sfintele Sale Pătimiri. Dar tot din textul biblic aflăm că a fost o ungere simbol, anticipând înmormântarea Domnului, căci aromatele pe atunci erau folosite nu ca înlocuitor pentru parfumuri, ci drept esențe necesare îmbălsămării trupului decedat (Matei 26, 8-13; Ioan 12, 3-7).   

Așadar, ce-i de făcut? Mulți credincioși își achiziționează din pelerinajele la care participă nu doar icoane, cărți de rugăciuni ori alte suveniruri, ci și sticluțe cu uleiuri parfumate. Oare procurarea lor dintr-un loc pe unde a trecut Mântuitorul sau de la o renumită mănăstire reprezintă garanția că ele poartă „pecetea” Duhului Sfânt? Sau, în funcție de aroma cât mai frumoasă ori persistentă, uleiul poate fi categorisit ca mai mult sau mai puțin sfințit? Desigur că urmând aceste judecăți am greși. Sfințenia untdelemnului nu o dau nici aroma, nici locul cumpărării lui. Doar dacă cei ce ni-l oferă pot garanta că a fost sfințit.

3sticlute_mir_botez_fataPersonal, mă îndoiesc că undeva într-un atelier unde se îmbuteliază aceste sticluțe stă un preot și citește zilnic rugăciuni de binecuvântare. Dar chiar dacă ar face-o, ce slujbă ar prefera în cadrul căreia ar putea sfinți untdelemnul: Sfântul Maslu, sfințirea casei, ori litia? Există o reală problemă, chiar dacă unii o bagatelizează, căci „miruindu-ne” cu uleiuri aromate nu ne vom bucura de prezența și lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră. De aceea cred o modalitate de a evita greșita situație ar fi ca în uleiurile aromate să adăugăm untdelemn sfințit la una din slujbele amintite. Numai folosit astfel „mirul” va aduce în ființa noastră lucrarea sfinţitoare și tămăduitoare a harului Sfântului Duh.


Categorii

1. Slider, Arhimandritul Mihail Daniliuc, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Parintele Mihail Stanciu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “Parintele Mihail Stanciu: PANA LA IUBIREA VRAJMASILOR, SA NU MAI MUSCAM MAINILE BINEFACATORILOR, SA NU NE MAI AVANTAM IN BARFE SI CALOMNII/ “Tine-ti mintea in iad” – leac paradoxal pentru depresie/ SLAVA DESARTA: FALSUL MANGAIETOR AL UNEI VIETI PREFACUTE/ Trufia ascunsa din noi

  1. Apropo de depresie, doua materiale ce completeaza colajul de aici:

    (1) solutia “tine-ti mintea in Xanax si o sa fie bine

    Generaţia „Xanax“: antidepresivele ca stil de viaţă

    Într-o lume în care atacurile de panică par să se transforme în banalităţi, medicamentele folosite în tratamentul anxietăţii devin un bun comun. Costurile „stăpânirii de sine“ vin însă, de cele mai multe ori, cu un risc pe măsură: dependenţa.

    http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/generatiaxanax-antidepresivele-stil-viata-1_524e7384c7b855ff56fa5233/index.html

    (2) solutia “tine-ti mintea in casa si nu mai iesi afara

    Anomalia Hikikomori – De ce sute de mii de tineri japonezi se izoleaza ani de zile in casa

    Oricat de greu de crezut ar parea, in Japonia circa un milion de tineri se izoleaza luni de zile, dar in unele cazuri si ani, in camerele lor si refuza orice contact social, fenomenul devenind ingrijorator, arata un amplu articol BBC. Anomalia sociala numita Hikikomori se trateaza greu, cu medicamente si lungi sedinte de terapie, iar in articol poti afla de ce apare o astfel de boala si cat de grava a ajuns situatia.

    http://science.hotnews.ro/stiri-creierul-15136984-anomalia-hikikomori-sute-mii-tineri-japonezi-izoleaza-ani-zlle-casa.htm

    O lume fara Dumnezeu, o lume care a ales sa-L uite … o lume bolnava de moarte. The clock is tickin’

  2. Articolul “tratamentul impotriva depresiei” este scris de un parinte roman din Texas, Vasile Tudora si preluat de altcineva pe blogul sau. Ca sa nu il nedreptatim pe parintele, linkul mai jos:
    http://www.soundingblog.com/index.php/culture/pop-culture/a_cure_for_depression_from_st_siluan_the_athonite.html

  3. Pingback: Studiu: persoanele religioase sunt mai ferite de riscul DEPRESIEI - Recomandari
  4. Pingback: PREDICILE AUDIO ale parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA PREDICII DE PE MUNTE SI A IUBIRII DE VRAJMASI. “Cine crede ca este bun se afla intr-o mare inselare; CRESTINISMUL NU ESTE O MORALA”. Cum functioneaza PATIMA ca un DROG si despre marea
  5. Pingback: Predici audio “provocatoare” duhovniceste despre IUBIREA VRAJMASILOR si IUBIREA CASNICILOR. “Lui Dumnezeu Ii place sa-I spunem: NU POT, DOAMNE! Cel mai mult ii place lui Dumnezeu sa-I marturisim neputinta“ -
  6. Pingback: BUNATATEA – conditia uceniciei si prieteniei cu Hristos | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: Parintele Zaharia de la Essex despre PORUNCA IUBIRII VRAJMASILOR, calea sigura a MANTUIRII, prin salasluirea in noi deplina a Duhului Sfant | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: PREDICA PĂRINTELUI CRISTIAN ONEA (Biserica Ceauș Radu) despre OTRĂVIREA SUFLETELOR COPIILOR ȘI ADOLESCENȚILOR DE AZI: “Să-ți fie milă de copilul tău, să nu-l lași să se ducă la moarte! A venit vremea să ne rugăm, să ne punem în genu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare