“Dai voinţă, iei putere!” – IDOLUL DIN MINE, FALSA SINCERITATE a lui “Asta e firea mea, asa sunt eu, asa simt, asa vreau!” si PUTEREA DE DROG A PACATULUI INTRAT IN OBISNUINTA
Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica Predicii de pe Munte (2011):
“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Suntem în a nouăsprezecea duminică după Rusalii, duminică în care citim această Evanghelie a iubirii de vrăjmaşi, una dintre cele mai grele pericope din decursul anului. Grele, pentru că este greu să fii mulțumitor, este greu să fii bun și îngăduitor și cu cei care ne sunt nouă apropiaţi, buni și îngăduitori, este greu să fii mulţumitor şi faţă de cei ce-ţi fac binele, dar să iubim pe vrăjmaşii noştri! Aceasta este porunca ce desparte creştinătatea, învăţătura lui Hristos, de orice altă învăţătură, de orice altă credinţă, de orice altă propovăduire. Aceasta ne arată că această învăţătură nu este de pe pământ, nu este de aici. Ne vorbeşte despre o realitate care nu ţine de veacul acesta, ne vorbeşte despre un adevăr care depăşeşte cu totul.
Zicem și noi: Cine poate să facă aceasta?, la fel ca şi Apostolii, după ce au auzit cuvântul despre Sfânta Euharistie – Cine nu va mânca Trupul Meu și nu va bea sângele Meu nu are viaţă veșnică dăinuitoare în el – şi ei și-au pus problema şi au zis: Cine poate împlini cuvântul acesta? Greu cuvânt este și nu-l putem duce. Nu puteau duce greutatea acestui cuvânt, nu înțelegeau cum Dumnezeu li Se va dărui ca Trup și Sânge și ei vor trebui să şi mănânce aceasta, Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca să poată să trăiască. Tot aşa li s-a părut greu când Mântuitorul le-a spus că dintru început nu era aşa, ci bărbat și femeie a făcut Dumnezeu pe om și ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă și că nu este nicio pricină de despărţire între soţ și soţie decât, aşa, ca o îngăduinţă, pricina de desfrânare, adică dacă unul dintre ei cade în desfrânare. Şi Apostolii, ştiind că în Legea lor, a Vechiului Testament, era, ca şi acum, permis să faci carte de despărţire pentru o pricină de nemulţumire. Dar Mântuitorul le spusese că nu, nu există nicio pricină de despărţire între soţ și soţie, pentru că aşa a binevoit Dumnezeu de la început ca bărbatul și femeia să fie împreună şi să fie un trup și ceea ce a binevoit Dumnezeu să unească, omul să nu despartă. Şi Apostolii au zis: Greu cuvânt…! Nu puteau primi cuvântul, li se părea foarte greu. Și mai sunt cuvinte grele de purtat, ca atunci când tânărul bogat s-a înfăţişat în faţa Mântuitorului și I-a zis: Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Iar Mântuitorul i-a spus: Ţine poruncile…, la care el a răspuns: Toate acestea le ţin din tinereţile mele. Altceva? Ce aş putea face în plus? Iar atunci, Mântuitorul îl pune în faţa lepădării de cea mai grea patimă a sa: patima de avuţie, îşi lipise inima de avuţii. Deci i-a spus: Dacă vrei să fii desăvârşit, lasă-ţi toate averile, vinde-le și vino după Mine! Şi acela n-a putut să facă aceasta şi s-a dus mâhnit, iar Mântuitorul a continuat: Greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia Cerurilor, cei care-și leagă inimile de veacul acesta, cei care nu se pot desprinde de el atunci când trebuie să se desprindă de el, mai uşor va trece cămila prin urechile acului decât aceştia. Şi tot aşa Apostolii s-au tulburat şi au zis: Atunci cine poate să se mântuiască? Şi Mântuitorul a spus: Aceasta este cu neputinţă la om, dar este cu putinţă la Dumnezeu. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu!
Deci sunt mai multe locuri în care Apostolii și noi ne cutremurăm şi zicem: Este cu neputinţă! Este greu! Dacă conștientizăm că aici ne împărtăşim chiar cu Trupul și cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne cutremurăm și zicem: Greu lucrul acesta! Înspăimântător este lucrul acesta, să ştii că Domnul, Cel Ce a făcut cerul și pământul, vine să ţi Se dea ţie spre mâncare! Înspăimântătoare și grele lucruri sunt cele pe care le-a spus despre căsătorie, despre avuţie, dar parcă mai greu și mai cu neputinţă de asimilat de firea noastră cea veche, de Adamul cel vechi din noi, de Eva cea veche, este cuvântul de astăzi: iubirea de vrăjmaşi.
Când Adam și Eva în rai pe cel care era lângă ei, unicul, căci Adam nu o avea decât pe Eva și Eva numai de Adam şi n-au putut să se iubească până la sfârşit și s-au învinuit unul pe altul pentru cădere şi pentru ce s-a întâmplat, atât de greu le-a fost să iubească, nu pe vrăjmaş, ci pe singurul care era lângă fiecare, greu este atunci să-i iubeşti pe vrăjmași. Ceea ce spune Mântuitorul aici este cu neputinţă la om, dar cu putinţă la Dumnezeu. Credem că şi aici, de fapt la orice cuvânt spus de Domnul nostru Iisus Hristos, se potriveşte cuvântul spus de Sfinţii din Pateric: Dai voinţă, iei putere! Adică omul să vrea, să dorească, să se străduiască, să încerce, să tot pună început, să facă eforturi să ţină această poruncă şi Dumnezeu, văzând voinţa omului, îi va da putere să facă acestea. Nu omul are putere, ci Dumnezeu îi va da putere dacă vede la om această, voinţă, această strădanie, această osteneală. Aşa cum, mai târziu, cumva parafrazând acest cuvânt, părintele Nicolae Steinhardt zice: Dăruind, vei dobândi!, adică tu dai ce poţi să dai tu, la măsurile tale, şi Dumnezeu îţi va dărui cu vârf și îndesat şi pe deasupra.
Ceea ce e mult mai mult decât dăruieşti tu, că tu dai formal ceea ce poţi tu, foarte puţin, dar Dumnezeu, văzând osteneala ta, care nu este numai o voinţă care rămâne la nivelul declarativ, platonic, ci să faci chiar și fără să simţi cu inima, să faci pentru că trebuie făcut, să faci gest de bunătate, să pui cuvânt de blândeţe chiar dacă nu simţi că vrei să-l zici, să zâmbești omului chiar dacă nu-ţi vine să zâmbeşti, să te străduieşti, chiar dacă ni se pare că ne prefacem, pentru că stai degeaba o viaţă întreagă dacă-ţi imaginezi că trebuie să aştepţi să simţi, să te schimbi, să te schimbe Dumnezeu cumva şi te vei înrăi dacă vei crede că nu trebuie să te lupţi cu tine pentru că tu aşa eşti şi faci doar ceea ce simţi şi ce ţi se pare firesc. Nu aşa trebuie făcut, asta e o înşelare, chiar dacă ni se pare că mergem pe calea cea dreaptă. Noi suntem cum a zis Dumnezeu că suntem, nu suntem cum ni se pare nouă că suntem! Asta trebuie să punem noi în mintea noastră. Firea aceasta în care suntem îmbrăcaţi, firea aceasta a omului căzut, viclean, a duhului răutăţii, vorbirii de rău, invidiei, mândriei, lăudăroşeniei, lăcomiei, desfrânării, acesta nu este omul. Acestea sunt nişte năravuri rele cu care omul, din neam în neam, din generaţie în generaţie, dar şi din an în an, s-a „împodobit”, s-a acoperit cu aceste haine murdare, care nu ţin de cald, ci dimpotrivă, te răcesc şi te fac să miroși urât; în faţa lui Dumnezeu mirosim îngrozitor când suntem îmbrăcaţi în aceste haine ale păcatelor. Noi nu suntem aşa, omul nu este aşa! Omul este cum a zis Dumnezeu că este omul! Aceasta este taina cea mare pe care trebuie s-o credem!
Noi, în numele firescului, ca să nu ne prefacem, ca să nu fim prefăcuţi, să nu fim mincinoși, ne zicem: <Să fim aşa cum suntem!> Dar noi nu suntem aşa! Asta e cea mai mare minciună!
Ce-am zice de un om cu tot felul de boli, de exemplu Parkinson, boală care nu te lasă să ţii obiectele în mână, iar acel om să zică: <Dacă aşa sunt, aşa trebuie să fac!> și să-şi facă mâna să tremure și mai tare, în loc să se străduiască să fie cât mai stăpân pe mișcările lui! Asta nu e o laudă! Orice om bolnav, care nu se străduieşte să-și depăşească boala, să-şi depăşească handicapul, să-şi depăşească ticul – păcatul e un fel de tic ce trebuie depăşit – trebuie să înţeleagă că acest fel de a fi nu e bun, nu eşti tu aşa! Şi, dacă te abţii, nu eşti prefăcut! Eşti prefăcut că nu-ţi afişezi ticul, chiar dacă-ţi vine să faci asta? Nu eşti prefăcut!
Aşa şi păcatul, firea cea rea: dacă tu te străduieşti împotriva ei şi nu vrei să-i faci voia, pentru că firea cea rea este ca un idol care-ţi cere jertfe! Adică lăcomia vrea lăcomie, mândria vrea laude, fiecare cere jertfe, nu poate trăi fără jertfe: fac ce fac, dar tot mănânc, că aşa vreau eu, aşa am eu chef, aşa-mi zice mie firea; spun ce am de spus, că aşa vreau eu, să le spun tuturor şi să le explic eu. Acestea nu sunt sinceritate, simplitate, om adevărat, ci, dimpotrivă, un om care-și slujeşte cu multă temeinicie idolul din sine; cum acela cere ceva, cum omul face. Şi argumentează cu: <Dacă aşa sunt eu! Dacă aşa simt! Dacă aşa vreau! Dacă aşa-mi place! Dacă aşa merit! Pur şi simplu aşa am simţit!>, însă mă identific în fapt cu idolul acela, deşi eu nu sunt aşa!
Taina cea mare pe care trebuie să o ştim noi, creştinii, este că noi nu suntem aşa! Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu! Şi de aceea în Evanghelia de astăzi o să auziţi că primul lucru cu care Dumnezeu ne ajută să încercăm să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, să facem bine celor ce ne fac rău, să nu-i judecăm pe cei ce ne judecă, să nu osândim pe cei ce osândesc, primul lucru pe care îl punctează când spune că răsplata voastră va fi multă este că veţi fi fiii Celui Preaînalt, adică vă veţi asemăna cu El, adică veţi fi ca Dumnezeu, pentru că continuă: Că şi Dumnezeu dă ploaie și peste cei drepţi și peste cei nedrepţi şi răsare soarele şi peste cei buni și peste cei răi, adică: iată, veţi fi ca El! O să fiţi fiii Lui! O să vă asemănaţi cu Dumnezeu! Că Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. Adică vom reveni la firea noastră cea adevărată, la aşa cum suntem noi! Noi, când facem aceste lucruri, când ne depăşim firea și luptăm împotriva firii noastre celei rele, noi nu suntem nişte prefăcuți, ci ne întoarcem la firea cea bună a omului, ne străduim!
Iar tu, când îl vezi pe fratele tău că încearcă să se abţină de la mânie, că-i tremură dinţii încercând să nu zică nimic şi simţi că e nervos şi ar vrea să zică ceva, dar se străduieşte, tu să-l ajuţi, dacă se poate, nu să-i spui: <Dar dă-ţi arama pe faţă!>, să nu-l încurajezi în rău! Ce, asta trebuie să scoată omul în sine? Dar diavolul are aici o lucrare tainică, ajutat de obişnuinţa firii şi trupului nostru, că ni se pare că atunci când aducem noi jertfă patimilor noastre, ne liniștim. Când am zis noi ce-am avut de zis, când ne-am exprimat mânia până la capăt, ei, ce ne-am liniştit… De fapt, e o mare minciună aici, aşa cum cel care face desfrânare de unul singur, să zicem, simte că, dacă nu face lucrul acesta, înnebuneşte, dar după ce a făcut s-a liniştit. Dar nu e adevărat! Sau cel ce înjură simte că după ce a înjurat s-a răcorit. Nu e adevărat! E o răcoare rea, puţină, momentană, şi, cu cât faci mai mult lucrul acela diavolul te prinde tot mai mult, firea se împătimeşte tot mai mult, idolul cere tot mai multe jertfe, vei fi toată ziua pus să faci aceeaşi situaţie, ziua şi noaptea, şi, după fiecare cedare, câte o clipă mică de aşa-zisă răcoare, ca să îţi poată cere iar, exact cum un drogat simte puţin după ce se droghează, dar cu cât ia mai multe droguri, acel moment, acea clipă de bucurie e tot mai mică, trebuie să ia tot mai multe droguri ca să se poată linişti, ca să poată avea bucurie. Acelaşi sistem este și la patimile sufletului.
Ceea ce ni se pare nouă răcorire – am înjurat și m-am răcorit; am spus ce-am avut de spus şi m-am răcorit – nu e adevărat, e o minciună! E o mare minciună cu care diavolul ne înşală şi noi credem desăvârşit. Dar cu orice patimă diavolul te duce până te distruge prin ea! Te nenoroceşte. Ţi se face acea patimă mormânt. Cum zice Origen, că îi iese pe nas omului. Rari şi puţini ies la liman şi încep să vadă și se satură, aşa cum şi Sfântul Ciprian a văzut la un moment dat că ceva nu e în ordine cu demonii pe care îi slujea şi credea că sunt dumnezei; îi slujea cu multă râvnă şi îi chema şi le făcea ofrande și le asculta învăţăturile și era vrăjitor mare, mai cunoscut ca el nu era nimeni în tot Imperiul Roman al vremii. Dar ceva i se părea în neregulă: aceşti idoli, aceste puteri nevăzute, nu aveau putere desăvârşită, nu-i dădeau odihnă, nu-i dădeau bucuria aceea pe care el o aştepta. Părea pe moment că ascultarea de acele duhuri îi dădea bucurie, dar nu-i dădea, de fapt, şi vedea că acelea nu au putere desăvârşită, că nu-i dau odihnă, că aceste duhuri necurate au nişte limite peste care nu pot trece. Şi a simţit că este Cineva, o Putere, un Dumnezeu Care este mai presus de aceştia şi faţă de Care aceştia n-au putere. În faţa numelui lui Iisus Hristos, aceştia se făceau nevăzuţi. În faţa cuvântului Evangheliei pe care o citea, aceştia scrâşneau şi se tulburau şi răcneau. Dacă ei sunt dumnezei, de ce se stresează de un cuvânt amărât? De ce se tulbură de un nume? Şi a intrat la bănuieli Ciprian: ceva nu e în ordine! Înseamnă că ăştia nu sunt dumnezei, ci sunt duhuri necurate, sunt înşelători, iar Dumnezeului Celui Viu eu nu I-am slujit, nu L-am cunoscut! Şi atunci s-a întors şi a slujit Dumnezeului Celui Viu, dar greu l-a lăsat duhul necurat să se întoarcă din acea slujire de lungă durată. El povesteşte că a ajuns să-l vadă pe satana faţă către faţă şi i-a dat satana neîncetat îngeri ai răului care stăteau lângă el şi-l ajutau în toate.
Şi, când a cunoscut el tot adevărul şi s-a revoltat şi s-a învârtoşat împotriva acestora, i-a dat pe faţă, i-a recunoscut ca înşelători, Sfântul Ciprian parcă preînchipuie starea noastră căzută, plină de patimi, în care noi credem că, dacă aşa eşti, aşa trebuie să fii. Aşa şi el, aşa îi convenea, aşa era; îi descoperise pe diavoli şi îi considera dumnezei. Dar, la un moment dat, a descoperit că nu sunt dumnezei şi grozavă a fost lupta lui cu aceştia, atunci când i-a dat pe faţă. S-a desprins de ei și a zis: „Eu slujesc lui Dumnezeu Celui adevărat, nu vouă! Cine sunteţi voi? Am descoperit că voi sunteţi nişte duhuri fricoase, nu sunteţi dumnezei! 
Cine sunteţi voi?” Şi groaznică a fost lupta aceea, înspăimântătoare! Citiţi-i viaţa când aveţi timp! Şi nu el a biruit, Dumnezeu a biruit prin el, nu el, el nici n-a putut face nimic împotriva lor, ci ele l-ar fi distrus, pentru că diavolul ucigaş de oameni este dintru început. L-ar fi distrus. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ieşit din această împrejmuire, din această încarcerare şi s-a făcut slujitorul lui Dumnezeu şi, mai târziu, ierarh, şi a murit şi ca mucenic.
Dar aceeaşi iuţime împotriva noastră o au și aceşti idoli, care nu sunt singuri – mânia nu e ea singură, ci are în spate diavolul mâniei. Desfrânarea nu e singuratică și neajutorată în sufletul nostru, ci are în spate duhul desfrânării. Şi, dacă ridici cuvântul împotriva ei, dacă o dai pe faţă, dacă zici <Eu nu sunt aşa!> şi începi să crezi şi să-ţi dovedeşti tot mai mult că tu nu eşti aşa, că acela este un chip căzut al tău, că acela e un fel de a fi rău al tău, că acela e un tic, o obişnuinţă rea de la care trebuie să te abţii, să Îl chemi pe Dumnezeu să te ajute în luptă, revolta puterilor celor întunecate ale idolilor cu care ne-am încurcat până acum este atât de puternică, este înspăimântătoare. Cei mai mulţi dintre noi ridică numai puţin o luptă împotriva unei patimi. De exemplu, faceţi o experiență: nu vorbiţi de rău trei zile. O să fie înspăimântător de greu! În alea trei zile o să vină cei mai nebănuiţi oameni de nu-ştiu-unde, de departe, ca să vă amintească toate răutăţile. Tocmai atunci vor veni oameni să-ţi amintească de rele, tocmai atunci îți vor veni în minte toate relele, tocmai atunci cei mai nebăgaţi în seamă oameni îţi vor face tot felul de răutăţi în aşa fel încât să-i vorbeşti de rău, să te ridici împotriva lor. Vei vedea că, de fapt, lupta ta nu e cu o patimă, e cu mai mult de o patimă! Este un duh necurat care are mare putere asupra oamenilor, pentru că oamenii i se supun! Nu pentru că ar fi el mai puternic decât Dumnezeu, ci pentru că oamenii ascultă de el, urmându-i cuvântul pe care i-l şopteşte. Şi, când tu ridici război împotriva desfrânării, toată lumea se va mişca împotriva ta. Toţi cei care i se supun diavolului vor sta împotriva ta.
Dar tu, chiar dacă lumea toată îţi va sta împotrivă, chiar dacă tot sufletul tău cel rău și vechi se va revolta, se va răscula – şi se va răscula!Părinţii din Pateric spun că trei sunt cei care se ridică împotriva omului atunci când acesta încearcă să se întoarcă spre Dumnezeu cu adevărat, adică să iasă din patimi: în primul rând trupul lui, deci noi înşine, sufletul și trupul nostru se revoltă împotriva noastră, după aceea apropiaţii lui, deci întreaga lume, mânată de puterea întunericului, adică cei care ascultă de această putere, şi, în al treilea rând, diavolul însuşi.
Ei, cei mai mulţi nici măcar la revolta trupului, la tulburarea sufletului şi trupului nostru, atunci când vrem să ne întoarcem pe calea cea bună, nu rezistă! Numai când vedem că ne tulburăm puţin și nu mai suntem ca înainte și trupul cine-ştie-ce disconfort are şi că sufletul e nemulţumit şi nu mai are pacea cea rea dinainte – pacea setei nesfârşite, care nu mai are odihnă în nimic – ei, când nu mai avem acel fel de a fi și ni se tulbură sufletul ca un pahar de apă cu mâzgă, cu nămol, pe care vrei să-l scoţi din pahar, se tulbură apa aceea, chiar dacă părea puţin limpede, dar era mult nămol acolo. Aşa se tulbură şi sufletul și trupul nostru atunci câne ne apucăm noi să stăm împotriva răului. Şi cei mai mulţi la această mică tulburare nu rezistă şi se întorc la felul dinainte, dar aşa coboară încetul cu încetul spre iad. Cu cât te acomodezi, cu cât te obişnuieşti mai mult cu aceşti idoli, cu acest fel de a fi rău al omului, e ca şi cum ai sta lângă un păianjen care te înconjoară cu tot mai multe şi mai multe fire; desprinderea va fi tot mai grea, aproape imposibilă. La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, dar ea devine aproape imposibilă. Cine speră că poate va ajunge ca tâlharul de pe cruce, să ceară iertarea în ultima clipă, se înşală amarnic. Tâlharul a trecut prin încercări şi greutăţi mari care i-au desprins pânzele păianjenului celui rău de pe suflet. În suferinţe şi în necazuri omul începe să se trezească. Acelea sunt daruri ale lui Dumnezeu ca să ne trezim. Dar s-ar putea nouă să nu ne dea Dumnezeu această mare şansă. De aceea la Proscomidie noi ne rugă pentru toţi oamenii care au murit de năprasnă, dintr-o dată, înfricoşător; 47 de tipuri de moarte a oamenilor, dar toate dintr-o dată: de bucurie, de tristețe, de grindină, căzând în groapă, mâncat de fiare, lovit de maşină, toate acestea. Pentru aceştia se roagă în mod special Biserica pentru că aceştia n-au avut timp să-şi desprindă legăturile cu care i-au legat obişnuinţa, idolii, diavolii, încetul cu încetul.
De aceea Mântuitorul, când ne vorbeşte despre Turnul Siloamului, ne zice: Aţi auzit că a căzut Turnul Siloamului peste 18 oameni şi i-a omorât. Să nu credeţi că au fost mai păcătoşi decât voi. Vă spun vouă că, dacă nu vă veţi întoarce și nu vă veţi pocăi, toţi veţi muri la fel! Și cuvântul este foarte clar: nu că vom muri toţi zdrobiţi de un turn, nu la asta Se referă Mântuitorul, ci că toţi voi muri nepregătiți, pe neaşteptate, că şi aceia au fost luaţi pe neaşteptate. Aceştia nu au ce spune în faţa Judecătorului, ei sunt legaţi de patimi vechi şi grele. Când trecem prin vămile văzduhului, trebuie să dăm vameşilor-demoni tot ceea ce este al lor. Or, dacă noi am fost legaţi de ei aproape cu toate, cu toată răutatea diavolului în tot ce am făcut, noi dăm aproape tot, ce să mai treacă, că eram prinşi cu totul în toate voile noastre, în toate faptele noastre, în toate vorbele noastre. Cât o să mai ajungă la Hristos, cât mai este al Lui, curat, desăvârşit? Şi atunci Dumnezeu a vrut să ne spună că nu contează că murim de năprasnă, că murim singuri, în patul nostru, că murim după suferinţă, atunci orice fel de moarte ar fi e moarte mântuitoare, dacă suntem pregătiţi. Deci Dumnezeu ne atenţionează în faţa morţii care ne găseşte nepregătiți! Atunci să nu ne lăsăm ispitiţi de ideea că lasă, că la bătrânețe, că oi încerca, că mai încolo, că acum sunt copil, acum sunt adolescent, acum trebuie să mă angajez, acum trebuie să-mi fac familie, acum trebuie să-mi aranjez treburile, acum trebuie să am grijă de boli şi de necazuri şi, când ajungem la bătrânețe, ori minţile noastre nu mai sunt întregi, puterile sufletului și ale trupului nostru s-au terminat de atâta oboseală şi de atâta muncă şi nu mai avem răbdare, ori nu mai avem timp pentru că murim cu o moarte de năprasnă şi ce-am făcut? De toate acestea să ne temem şi să ne pregătim, să fim întotdeauna ca nişte slugi vrednice, pregătite în orice clipă, aşa cum Mântuitorul ne spune în mai multe locuri!
Acum este vremea noastră, acum este clipa noastră, acum, prezentul! Nu că va fi, nu că vom vedea. Acum să ne lepădăm, în fiecare clipă, de patimile noastre, acum să ne întoarcem să zicem: Doamne, eu nu sunt aşa! Eu sunt cum ai zis Tu că sunt! Cum ai zis că sunt? Fericiţi cei săraci cu duhul – adică smerenia – că a lor este Împărăţia Cerurilor; deci eu, din fire, sunt smerit! Înseamnă că, chiar dacă nu-mi place, a mai trece puţin peste mândria mea, a mai călca peste orgoliul meu, este un lucru bun! Chiar dacă pare că mă prefac, eu vreau să fiu cum sunt eu! Aşa mi-ai zis, aşa sunt! Fericiţi cei blânzi, fericiţi cei milostivi, fericiţi făcătorii de pace, fericiți cei ce plâng, fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, de dreptatea lui Dumnezeu şi de vremea dreptăţii, a unei lumi desăvârşite, care să nu fie ca aceasta, nedreaptă. Toţi aceştia sunt fericiţi! Asta e firea omului! Şi, atunci, asta trebuie să facem!
Şi revin: în niciun caz să nu vă gândiţi că nu faceţi acestea pentru că sunt prefăcute și cu jumătate de măsură. Fă-le aşa, că tu, făcând și voind și ostenindu-te, Dumnezeu va da însutit, înmiit, şi atunci se împlineşte cuvântul Evangheliei: De veţi face acestea – adică de veţi iubi pe cei ce vă urăsc, de veţi face bine celor ce vă fac rău, de nu veţi judeca pe cei ce vă judecă – când veţi face acestea vi se va turna în sânul vostru măsură bună, îndesată, peste margine vărsată. Auziţi! Adică atâta odihnă, atâta pace, îşi va reveni omul, va veni la firea lui cea adevărată, la odihna lui cea mare pe care tot o caută în toate părţile! La asta Se referă Dumnezeu!
Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească!”
***
- Cititi/ascultati si o alta predica a Parintelui Ciprian Negreanu la Duminica a 19-a dupa Rusalii, la:
Va mai recomandam:
Predici (text si audio) la Duminica iubirii vrajmasilor. CE NE IMPIEDICA SA IUBIM?
Care e sensul poruncii lui Hristos: “IUBITI PE VRAJMASII VOSTRI”?
CE INSEAMNA SA-I IUBIM PE VRAJMASII BISERICII si cum o putem face?
Doneaza pentru filmul "Scrum"
1 Commentariu la ““Dai voinţă, iei putere!” – IDOLUL DIN MINE, FALSA SINCERITATE a lui “Asta e firea mea, asa sunt eu, asa simt, asa vreau!” si PUTEREA DE DROG A PACATULUI INTRAT IN OBISNUINTA”