CAMPANIE AGRESIVA DE PROMOVARE A TRANSPLANTULUI DE ORGANE. Doctorul mason Irinel Popescu decorat de Patriarhul Daniel. Patriarhia – implicata in propaganda industriei donarii de organe

• Carte Romaneasca: Patriarhul Daniel acorda doctorului mason Irinel Popescu crucea patriarhala

“Unul dintre cei mai importanti medici, membru al masoneriei, este prof. dr. Irinel Popescu, care are grad 33 si declara pentru numarul 16 al revistei “Masonic Forum” ca a intrat in aceasta organizatie gratie relatiei cu unul dintre pacientii sai.”

http://www.romanialibera.ro/exclusiv…ni-159595.html

http://www.masonicforum.ro/archive/en/nr16/popescu.html (o autobiografie a dr. Irinel Popescu pe un forum masonic)

Doctor Irinel Popescu, grad 33

• Ziarul Lumina: „Dumnezeu insuflă pacientului încredere în medic“

Transplantul salvează vieţi. Donarea de organe este un act filantropic prin care un om ajută un alt om. Actul vindecării are nişte conotaţii sufleteşti foarte puternice. Dumnezeu reuşeşte să sudeze şi să creeze o cale de comunicare între medic şi pacient. Un interviu cu prof. dr. Irinel Popescu, preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale, profesor de chirurgie şi director al Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic “Dan Setlacec” – Institutul Clinic Fundeni.

Domnule prof. dr. Irinel Popescu, cât de necesare au devenit astăzi, odată cu dezvoltarea medicinei, operaţiile de transplant de organe?

Tratamentul medicamentos poate fi uneori foarte eficient, alteori, din păcate, pentru anumite boli, este doar un remediu paliativ, şi nu de lungă durată. Suferinţa trece astfel de limita posibilităţilor pe care le are medicina actuală de a le vindeca. Singura şansă este înlocuirea organelor respective. În această situaţie se află organe care nu sunt vitale, precum rinichiul. Cu toate că a fost inventată dializa renală, s-a demonstrat că transplantul scade costurile, deoarece dializa este costisitoare, infirmităţile create de dializă sunt mult mai mari decât o operaţie de transplant şi transplantul îl face pe bolnav complet independent, cu o viaţă mult mai activă. În acelaşi timp, sunt şi organele vitale, ficatul sau cordul, care nu au substituţie pe termen lung. Deci în cazul acestor organe înlocuirea lor este absolut vitală. Aşadar, dincolo de orice posibilitate de dubiu, transplantul asigură supravieţuirea bolnavului.

Aţi fost printre pionierii operaţiilor de transplant la noi în România. Cum a fost această perioadă de pionierat şi cu ce probleme v-aţi confruntat?

Până la Revoluţia din 1989 în România s-au făcut operaţii numai de la donatori în viaţă, cu o singură excepţie. De aceea pionieratul a însemnat – şi aici am fost foarte implicat – mai întâi introducerea conceptului de moarte cerebrală şi apoi transplantul altor organe în afara rinichiului, adică ficat şi cord. Date fiind condiţiile din ţară, pionieratul a implicat obstacole extrem de serioase. Dezbaterile din anii â90 despre implementarea conceptului de moarte cerebrală au fost uneori destul de furtunoase. Cred că au contribuit la reuşita implementării şi succesele operaţiilor de transplant (adica propaganda mediatica – nota razbointrucuvant). Pionieratul a constat şi în dificultatea operaţiilor de transplant. Spre exemplu, transplantul de ficat este o operaţie extrem de grea, poate cea mai grea operaţie din lume, şi deşi primul transplant a fost făcut în 1997, abia al cincilea transplant efectuat în aprilie 2000 a fost cu supravieţuirea bolnavului.

Ce este mai exact moartea cerebrală?

Sunt două cauze majore de moarte cerebrală: trauma severă cu distrucţia creierului şi accidentul hemoragic (ruptura unui vas mare în care tot creierul este inundat de sânge şi este distrus). Aceste cauze sunt ireversibile, nu există posibilitatea de a recompune un creier care a fost fizic distrus. Pacienţii care au avut o moarte aparentă şi apoi s-au trezit nu intră în sfera morţii cerebrale. Nici cei care au stat în stare vegetativă mai mulţi ani, care pot să respire, dar nu pot gândi şi nu pot desfăşura activitate cerebrală, pentru că au scoarţa cerebrală distrusă. Se păstrează doar activitatea etajelor inferioare ale sistemului nervos. În cazul morţii cerebrale, când creierul este distrus în întregime, pacientul nu rezistă mai mult de două săptămâni.

Cine are ultimul cuvânt în prelevarea organelor de la un pacient în moarte cerebrală?

În România utilizăm consimţământul familiei. Rata de consimţământ este peste media ţărilor europene, o surpriză pentru toţi. Consimţământul familiei arată generozitatea oamenilor şi faptul că au înţeles beneficiile transplantului.

Timpul de aşteptare pentru un transplant

În calitate de fondator al Agenţiei Naţionale de Transplant, vă rugăm să ne spuneţi cât de avansate sunt astăzi, în România, operaţiile de transplant?

Sunt trei programe de transplant cu activitate constantă, două în cazul rinichiului şi unul în cazul ficatului, al căror număr de operaţii şi rezultate sunt la nivelul programelor internaţionale. Odată cu desfiinţarea Institutului de boli cardio-vasculare de la Târgu-Mureş, numărul operaţiilor de transplant de cord a ajuns la zero în acest an. Iar alte programe, cum ar fi transplantul de pancreas sau pulmonar, încă nu au început cu adevărat. În schimb, transplantul medular, care nu este un transplant de organe, ci insular, este foarte bine stabilit în momentul de faţă. În rest, România este în urma ţărilor dezvoltate. Chiar şi pentru programele existente necesităţile sunt mult mai mari. În cazul rinichiului, sunt peste 6.000 de bolnavi aflaţi pe dializă, în comparaţie cu 200 de operaţii anual. În cazul ficatului, sunt peste 300 de bolnavi, la doar 65 de operaţii făcute anul trecut. Şi numărul de donatori aflaţi în moarte cerebrală este sub media europeană.

Care este drumul pe care trebuie să îl parcurgă un pacient şi cât trebuie să aştepte până când primeşte organul pentru transplant?

De obicei pacienţii sunt mai întâi în grija unui internist, care constată că acel organ nu mai poate fi salvat cu tratament medicamentos, ci trebuie înlocuit. Ca atare, bolnavul este inclus pe lista pentru transplant. Timpul de aşteptare este la rândul lui variabil, de la câteva zile la câţiva ani, cu o medie de 1-1,5 ani. Acest lucru nu trebuie să sperie, pentru că în general au prioritate cazurile cele mai grave, iar prioritizarea nu se face în funcţie de înscriere, ci în funcţie de gravitatea şi stadiul bolii.

Din experienţa dumneavoastră, cum este acomodarea din punct de vedere psihologic a pacientului cu organul străin, mai ales dacă a venit de la cineva care a murit?

E o întrebare foarte grea şi foarte interesantă în acelaşi timp. În România nu cunosc nici un caz, dar în timpul pregătirii mele din SUA am întâlnit o persoană care a cerut să-i fie scos rinichiul transplantat. Cei mai mulţi se adaptează pentru că au nevoie de acel organ, pentru că viaţa lor se schimbă. Din muribunzi şi dependenţi social devin sănătoşi şi implicaţi în societate. Noi şi avem un psiholog care evaluează toate cazurile înainte şi după operaţie.

Pot să vă spun că în cazul bolnavilor transplantaţi hepatic, uneori în perioada postoperatorie apar nişte fenomene psihice neexplicabile, visuri ciudate, delir, agitaţie, chiar lipsa coerenţei în exprimare. Am făcut diferite investigaţii, dar nu ne-au lămurit.

Noul organ schimbă cu ceva trupul gazdei?

Îl schimbă în sens pozitiv, ajută celelalte organe să funcţioneze normal. După transplant apare şi reacţia imună la noul organ, pe care noi o numim reject în transplant şi care trebuie controlată foarte bine cu medicamente. Nu putem spune dacă organul aduce ceva din trăsăturile, deprinderile celuilalt, ne este foarte greu să cuantificăm aşa ceva.

Dumnezeu şi medicina

Cum aţi văzut ajutorul lui Dumnezeu în decursul activităţii dumneavoastră de chirurg?

Un medic, după părerea mea, inevitabil simte prezenţa lui Dumnezeu în actul medical. Ar fi o mare greşeală să considerăm că ştiinţa în sine, fără Dumnezeu, are reuşită. Nu trebuie nici să punem un eşec medical pe seama intervenţiei divine. Pe de altă parte, un medic care lucrează cu cazuri grave a văzut divinitatea în ambele sensuri. La oameni consideraţi fără speranţă şi care s-au vindecat, neexplicabil medical, sau invers, la oameni pentru care noi am făcut tot ce trebuia, dar, din păcate, lucrurile nu au evoluat favorabil.

Actul vindecării are nişte conotaţii sufleteşti foarte puternice. Există o anumită conexiune afectivă între medic şi pacient, şi asta ajută de foarte multe ori. Şi aici cred eu că intervine şi divinitatea, care reuşeşte să sudeze şi să creeze o cale de comunicare între medic şi pacient şi să-i insufle pacientului încredere în medic, şi asta îl ajută foarte mult în procesul de vindecare.

Aţi primit de curând “Crucea patriarhală”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această distincţie?

Este o recunoaştere a activităţii în transplantul de organe pe care am desfăşurat-o de-a lungul timpului. “Crucea patriarhală” pe care am primit-o, împreună cu profesorul Mihai Lucan, un alt pionier al transplantului, după părerea mea reflectă punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române vizavi de transplant. Transplantul salvează vieţi. Donarea de organe este un act filantropic prin care un om ajută un alt om.

• Hotnews/ Vlad Mixich: O semnatura pe viata si pe moarte

Ma tulbura foarte mult asta, stii? Ca-ti povestesc asta. Si intotdeauna, dupa socuri de povestit, asa mult imi creste tensiunea. Ma tulbur mult.” Peste ochii Elenei Bolog au trecut 51 de ani si multe mii de lacrimi. Adrian, baiatul ei de 25 de ani, a murit intr-o zi din mai 2010. O zi in care mama lui a devenit unul dintre cei 346 de romani care au semnat actul prin care copilul lor mort devenea donator de organe. Romania este tara europeana cu cei mai putini oameni care spun ca ar urma exemplul Elenei Bolog. Sunt oare romanii cel mai lipsit de generozitate popor din Europa?

Doar 34% dintre romani (cel mai mic procent din UE) ar raspunde DA la intrebarea: “Sunteti de acord ca un membru apropiat al familiei dumneavoastra sa doneze organe dupa moarte?” O intrebare care i-a fost adresata si Elenei Bolog, in Spitalul de Urgenta din Timisoara, in dimineata zilei de 2 mai 2010. Dar nu de un operator de sondaje, ci de Daniel Ilincariu, asistent medical si coordonator de transplant in Timisoara. Cu o zi inainte, Elena a primit un telefon prin care era anuntata ca baiatul ei avusese un accident grav de masina pe drumul dintre Ineu si Arad. Era o zi uscata si calda, dar masina in care Adrian statea pe scaunul din spate a incercat sa ocoleasca un obstacol aflat pe sosea, s-a dezechilibrat si a plonjat intr-un canal de pe margine. Aveau aproximativ 80 de kilometri pe ora si masina s-a dat peste cap. Adrian a fost catapultat afara printr-o fereastra si masina a cazut peste el.

Pe foaia de internare de la spitalul din Timisoara, mana medicului de garda a scris: hematom intracerebral masiv, traumatism cranio-cerebral sever si traumatism toracic forte. Masiv, sever, forte. Dupa ce a iesit din operatia de urgenta, starea lui Adrian a ramas foarte grava. Mama lui, Elena, era deja acolo.

“L-au pus in aparate pana seara. Noaptea, pe la 12, barbatul meu s-a dus si s-a culcat si eu am mai ramas cu Adi. Si atunci doctorii l-au luat si l-au pus la tomograf. Mie mi-au dat voie sa stau inauntru cu el. Lumea zicea ca nu ma lasa, dar mie mi-au dat voie.” Tanti Neli, cum ii spun apropiatii, este o ardeleanca blajina cu obrajii bucalati care traieste intr-o casa curata din satul Beliu, judetul Arad. Sotul ei, care nu e tatal natural al lui Adi, este veterinar si mai au o fata de 14 ani, sora lui Adi, Bianca. Adrian Dudas a terminat Facultatea de Relatii Internationale la Oradea si lucra de cativa ani la Arad, intr-o companie italiana. Prietenii ii spuneau “Dudi”.

“Si dimineata l-au bagat iar inapoi la aparate si atunci a venit doctorul si mi-a zis ca a crezut ca il poate stabiliza, dar ca sunt prea multe organe afectate”, spune tanti Neli, in timp ce o lacrima ii lasa o dara pe lentila ochelarilor. Spitalul de Urgenta din Timisoara, acolo unde a fost internat Adrian Dudas, este unul dintre cele 6 spitale din tara unde exista personal medical implicat si pregatit sa faca fata unei astfel de situatii.

[afirmatie necesara pentru a inlatura din cititor orice indoiala cu privire la acuratetea diagosnticului negativ – nota razbointrucuvant].

“Cand pacientul nu mai are anumite reactii, exista un protocol clar care stabileste ce se intampla mai departe”, explica Daniel Ilincariu, coordonatorul de transplant din Timisoara. Cei care constata absenta acestor reactii si depisteaza un potential donator de organe sunt fie medicul de garda, fie medicul de la terapie intensiva.

El trebuie sa examineze, la fiecare dintre pacientii aflati in stare de coma profunda, existenta celor 7 reflexe ale trunchiului cerebral, spontaneitatea respiratiei si sa solicite efectuarea unei electroencefalograme care atesta existenta unei activitati a creierului. Daca toate aceste teste sunt negative, atunci medicul presupune ca pacientul sau este in moarte cerebrala si il anunta pe coordonatorul de transplant din spital.

“Problema principala la noi este identificarea potentialilor donatori aflati in moarte cerebrala. In tarile cu rata mare de donare, acesti medici sunt salarizati in functie de numarul de donatori in moarte cerebrala pe care ii declara si de la care ulterior se recolteaza organe. Sumele cu care sunt salarizati sunt mari”, spune medicul Dan Luscalov, directorul executiv al Agentiei Nationale de Transplant din Romania. “La noi insa, medicul care ar trebui sa ne anunte donatorul nu este platit cu nimic. Ei fac o munca si, pana in 2010, puteau primi ore suplimentare  prin care sa fie recompensati. Dar din 2010 sistemul a blocat aceasta metoda.”

  [Slava Domnului! Ce idiotenie, sa platesti pentru identificarea donatorilor! Efectul pervers ar fi ca s-ar incepe declararea pe banda rulanta tocmai pentru a obtine banii in plus… – nota razbointrucuvant].  

Dimineata zilei de 2 mai 2010 nu a gasit-o pe tanti Neli la biserica, acolo unde merge in fiecare duminica. Ci langa patul baiatul ei: “Nimeni din salon nu avea atatea aparate pe el cate avea Adi al meu. Inima mi-au zis ca-i fisurata. Si la cap mi-au zis ca nu se mai poate face nimic. La cap, praf…” Dupa ce Adrian Dudas a fost depistat ca fiind un potential donator de organe aflat in moarte cerebrala, s-a initiat protocolul de declarare a diagnosticului de moarte cerebrala. Pentru aceasta, Adrian Dudas a mai fost examinat de alti trei medici, un anestezist, un neurolog si un neurochirurg, care au reluat toate cele 12 teste prevazute in protocol. Dupa 6 ore, fiecare test a fost repetat pentru a treia oara. Responsabil de intregul proces a fost coordonatorul de transplant din Timisoara, Daniel Ilincariu.

El este unul dintre cei 7 coordonatori de transplant pe care ii are in prezent Romania. In Croatia, o tara cu o populatie de cinci ori mai mica decat a Romaniei, activeaza peste 30 de coordonatori de transplant. Noi “am avut mai multi coordonatori romani, dar nu au mai ramas in sistemul medical romanesc”, explica dr. Dan Luscalov, directorul executiv al Agentiei Nationale de Transplant.

“Fie au plecat afara, fie au renuntat la partea de coordonare de transplant datorita salarizarii. In Spania, coordonatorii regionali sunt dedicati numai pentru asta si sunt foarte bine platiti. Pentru ca un coordonator trebuie sa fie disponibil 24 de ore din 24”, spune dr. Dan Luscalov. Spania are cea mai mare rata de transplanturi din Uniunea Europeana.

“La noi”, continua dr. Luscalov, “o parte dintre coordonatori sunt angajati de spital si o parte sunt angajati la Agentia Nationala de Transplant. Peste tot sunt angajati cu jumatate de norma si salariile sunt extrem de mici.” Romania, alaturi de Bulgaria, are cea mai mica rata de transplanturi din Uniunea Europeana.

Cel mai mare salariu din cadrul Agentiei Nationale de Transplant (al directorului) este de 440 de Euro, iar cel mai mic de 130 de Euro. Coordonatorul de transplant din Timisoara, Dan Ilincariu, nu are “sansa” de a face parte dintre salariatii Agentiei Nationale de Transplant. “Pentru activitatea de coordonare de transplant nu sunt platit deloc. E foarte greu sa se gaseasca caile legale prin care sa se introduca aceasta jumatate de norma, deoarece legea romaneasca spune ca nu ai voie sa mai treci ore suplimentare.”

Dan Ilincariu, un barbat slab si palid de 41 de ani, este de 7 ani coordonatorul de transplant al Banatului. “In spitalele din Resita, Arad, Deva, Petrosani, Caransebes nu exista coordonatori de transplant. Nu are cine sa faca declararea mortii cerebrale, nu are cine sa faca mentinerea donatorului aflat in moarte cerebrala. Si atunci evident ca in aceste spitale nu se fac prelevari de organe.” Ilincariu face gratuit aceasta coordonare “pentru ca astfel se salveaza niste oameni si pentru ca sunt convins ca, la un moment dat, legile se vor aseza asa cum trebuie si in Romania. Dar e greu de spus cand.”

[Eroic, nu? Si ati inteles care-i solutia: legea sa fie mai permisiva – nota razbointrucuvant].

Dan Ilincariu este cel care i-a pus lui tanti Neli intrebarea la care doar o treime dintre romani ar raspunde DA. “Si m-a chemat domnul doctor pe mine, pe barbatul meu si pe un verisor al barbatului meu. Eram cinci in cabinet: noi trei, doctorul si Dan Ilincariu. Nu-l stiam, dar l-am mai vazut apoi la televizor”, spune tanti Neli. “El ne-a spus ca nu mai poate sa faca absolut nimic. Ca Adi nu-i in coma, ci e intrat in moarte clinica. Nu-mi venea sa cred. Nu-mi venea sa cred. Nu-mi venea sa cred ca asa…dintr-odata. Azi e bine si maine nu. Si mi-a zis daca eu sunt de acord ca sa doneze organele.”

“Dupa asta medicul curant se retrage si eu raman cu familia”, spune Dan Ilincariu. “In primul moment familia e in stare de soc. Apoi incep sa intrebe si o parte dintre ei doresc sa apeleze si la o a alta opinie si noi ii ajutam sa contacteze alte spitale.”

Tanti Neli a iesit atunci din cabinetul lui Dan Ilincariu si a inceput sa dea telefoane: “Am vorbit cu tata lui Adi, cu fratele lui taica-sau, cu barbatul meu, cu nanasu care l-a botezat pe Adi. El a avut in viata lui probleme cu rinichii si a fost nevoit sa faca transplant de rinichi. Am vorbit si cu un medic care e de la noi din sat, dar e medic la oras. Si un prieten i-a spus cine e internat la Timisoara si l-a rugat sa vina sa-l vada pe Adi. Si a venit. Si el a zis catre mine…” Aici Mama se opreste putin, ofteaza adanc si incepe sa pronunte raspicat cuvintele: ”Adi-nu-mai-are-nici-o-sansa. Ca pe el il tin practic aparatele.”

“In momentul in care primesc acelasi raspuns de peste tot si dupa ce le raspund si eu la intrebari”, spune Dan Ilincariu, “caci pun foarte multe intrebari, ei se conving de faptul ca pacientul e in moarte cerebrala si ca asta inseamna practic moartea omului. Si le spun ca singurul lucru pe care acest om il mai poate face acum pe pamant, e sa ne ajute sa salvam alte vieti.”

“Eu i-am zis lui direct”, spune Mama, “ca eu nu vreau sa-i ia viata lui Adi ca sa salveze alte vieti. Eu inteleg ca-i bine sa faci asta, dar mai intai e baiatul meu. Si mi-a zis ca el a jurat sa nu ia viata la nimeni.”

Un baiat de 25 de ani, caruia prietenii ii spuneau Dudi, a murit intr-o zi cu soare pe soseaua dintre Ineu si Arad. Alti 2500 de romani mor in fiecare an in accidentele de masina din Romania.

“Si toata lumea mi-a zis sa fac cum vreau eu. Nici nu fa, nici fa. Toata lumea a zis: <Neli, cum vrei tu asa sa faci>. Foarte grea a fost hotararea. Foarte, foarte grea. Nu am inteles de ce nimeni nu a intrebat niciodata de tata. Unde m-am dus numai mama, mama, mama.”

Coordonatorul de transplant Daniel Ilincariu este si tata. Fetita lui are 6 ani. “Este greu sa te uiti la o familie cum isi plange copilul mort si sa fi stana de piatra. Sincer, sunt barbat si mi-e greu sa recunosc ca plang. Dar momentele sunt foarte emotionante”, marturiseste Ilincariu.  “Plang. Toti plang.”

Iar Mama…

“Spuneau ca daca moare, dupa autopsie organele oricum le arunca. Si atunci, daca se poate face sa se salveze cineva, atunci de ce sa nu fac un bine? Ca macar…”

Si Mama plange…

“Mi-au zis ca se vor bucura alte mame, ca se vor salva alte vieti. Si asa eu il consider viu. Stiu ca o parte din el e pe pamant…”

Atunci, in cabinetul medical, in fata Mamei a aparut un formular pe o hartie alba.

“Si am semnat. Am scris. Erau toate [organele] mentionate, dar la internari mi-au zis ca inima n-a fost buna, dar rinichii si ficatul da.”

 [trebuie sa fii un foarte bun manipulator de fapturi aflate in disperare pentru a smulge consimtamantul. Si trucul cu salvarea de vieti se pare ca merge de minune – nota razbointrucuvant]. 

Cand un tanar aflat in moarte cerebrala doneaza sase organe, el daruieste un total de 55 de ani de viata pentru alti sase oameni. Donand trei organe, Adrian Dudas impreuna cu mama lui au daruit 30 de ani de viata altor trei romani. 

“Iti dai seama ca semnezi pe viata si pe moarte? Ca si cum ai semna o sentinta la moarte pentru cineva drag. Iti dai seama??? Ca te uiti catre el ca si catre soare…”

Si Mama plange…

Declaratia de accept are 5 randuri, notate intr-o formulare stas: “Subsemnatul……, in calitate de sot/sotie, parinte, copil major, frate, sora a numitului (numitei) ……….. decedat (decedata), declar ca sunt de acord cu recoltarea si cu donarea urmatoarelor organe si/sau tesuturi si/sau celule:…………………………. Declar ca inteleg gestul meu ca fiind un act profund umanitar si nu am nici un fel de pretentii materiale sau de alta natura.”

Si subsemnatul, in calitate de Mama, a fost de acord.

Modalitatea birocratica prin care se cere acordul pentru donarea de organe in cazul mortii cerebrale nu este uniforma in Uniunea Europeana. In 19 tari se aplica acordul prezumat: toti adultii cu discernamant sunt considerati donatori daca ajung in moarte cerebrala, cu exceptia celor care au declarat in prealabil ca nu sunt de acord cu donarea. In celelalte 8 tari europene, printre care si Romania, este valabil acordul informat.

Coordonatorul Daniel Ilincariu spune ca “pentru marea majoritate a familiilor, semnarea este o mare problema. In Germania, unde se cere acordul informat, familia nu trebuie totusi sa mai si semneze. Este suficient sa spuna da. In Romania insa, totul trebuie scris.”

Agentia Nationala a Transplantului incearca de 4 ani sa modifice formatul romanesc, dar “in momentul in care am incercat sa schimbam legea, anumite persoane au facut o campanie de presa negativa pentru aceasta modificare”, afirma directorul executiv al Agentiei, dr. Dan Luscalov. “Acum decizia apartine practic familiei. Logic este ca tu sa decizi ce se intampla cu organele tale dupa deces, nu familia. S-a ajuns sa se spuna ca noi vrem sa omoram oamenii ca sa le luam organele. Cine a declansat efectiv acea campanie de presa si din ce motive, nu stiu sa va spun cu certitudine. Consecinta a fost ca initiativa legislativa s-a blocat. Pentru ca parlamentarii nostri au spus ca asta vrea romanul si noi vrem sa ramanem in continuare parlamentari”, incheie doctorul Luscalov.

 [pe cand voi nu, nici gand, nu faceti campanii de presa, voi doar slujiti viata, si nici nu manipulati constiinte, ci le convingeti sa isi dea acordul pentru uciderea rudelor lor – doar atat – nota razbointrucuvant]. 

Alegerea intre cele doua variante este insa foarte delicata, crede coordonatorul Daniel Ilincariu. “In conditiile Romaniei, unde oamenii stiu foarte bine fiecare miscare pe care o face Gigi Becali dar nu stiu foarte multe despre ce inseamna donarea de organe, cred ca legislatia actuala este potrivita. Acest interviu aduce foarte multe informatii familiei, informatii pe care altfel nu are de unde sa le ia.”

Intotdeauna dupa ce familia semneaza, Daniel Ilincariu se retrage zece minute: “pentru a ma linisti putin.” Dar mai intai, Ilincariu cheama preotul.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane a afirmat in anul 2000 ca donarea de organe este “un gest definitoriu pentru crestini.” In 2007, sapte dintre cele mai importante culte religioase din Romania au declarat fie ca sustin donarea de organe de la donori aflati in moarte cerebrala, fie ca lasa aceasta decizie la alegerea fiecarui individ. Tanti Neli a vorbit la telefon cu sotia preotului din satul Belis. “Mi-a zis ca nu fac rau cu asta si ca n-are ce pacat sa fie.” Cu toate acestea, romanii sunt europenii care invoca cel mai frecvent (17%) motive religioase atunci cand nu se declara de acord cu transplantul de organe dupa moarte. 

Dar diferenta dintre raspunsul la intrebarea pusa de un operator de sondaje si raspunsul la intrebarea pusa de un medic intr-un moment tragic este uriasa. “Refuzul depinde de felul in care coordonatorul de transplant abordeaza familia pentru interviu”, afirma profesorul Rafael Matesanz, directorul Organizatiei Nationale a Transplantului din Spania. “Am constatat ca, in momentul interviului, rata refuzului in Spania nu depinde de contextul cultural. Tehnica de interviu e mult mai importanta decat religia sau prejudecatile anterioare. In Spania, emigrantii romani si cei din America Latina doneaza la acelasi nivel ridicat precum spaniolii. Nu incercati sa schimbati mentalitatea unei tari, ci sa profesionalizati donarea de organe intr-o tara.”

Operatia de prelevare a organelor de la Adrian Dudas a inceput duminica noaptea, la aproape 36 de ore de la producerea accidentului. “Cel mai greu mi-a fost sa il bag acolo, in sala de operatie”, spune Mama. “Ma tot intreb cum m-a tinut Dumnezeu? Cum m-a putut intari, ca crapa inima in mine. Sa-l vezi pe un coridor, el cu patul ala si nu stiu cate aparate care mergeau pe roti si inapoia lui cu toti doctorii. Si sa astepti sa mearga pe usa. Si pe urma sa nu-l mai vezi. Iti dai seama ce-a fost la mine in inima si-n suflet? L-am sarutat si l-au bagat pe usa la operatie.”

Operatia a durat cinci ore.

“Si de acolo l-au dus drept la morga.”

Dupa doi ani si jumatate de la moartea lui Adrian Dudas, coordonatorul Daniel Ilincariu nu-si mai aminteste cazul si nici pe tanti Neli. E posibil sa fie o forma de protectie psihologica intr-o meserie extrem de stresanta. Dar daca in vestul Europei spitalele trimit anual scrisori de multumire familiilor donatorilor si exista asociatii de sprijin a acestora, in Romania asa ceva nu exista.

“Am discutat despre scrisorile de multumire”, spune Daniel Ilincariu, “dar din pacate avem probleme de genul ca nu putem cumpara hartie. Bugetul spitalului nu are cum sa cuprinda asa ceva.”

Nici Agentia Nationala a Transplantului nu trimite scrisori de multumire.

“Stiti, suntem intr-o criza in care fiecare incearca sa faca o economie cat mai mare. Cred ca de asta ar trebui sa se ocupe si statul si asociatiile transplantatilor”, mai spune Ilincariu. “E cel mai bun mod pentru ei de a-si exprimarecunostinta si pentru noi de a arata ca nu am uitat ce s-a intamplat.”

In casa curata din satul Beliu, tanti Neli imi arata unde statea Adi la masa: “Aici era locul lui, vezi?” Si bate intr-un scaun pe care e asezata o Biblie. “Il consider plecat si il astept sa vina. Nu pot sa concep ca nu-l mai vad. Sa va arat poze. Purta si el ochelari. Astia erau ochelarii lui”, si imi arata chiar ramele ochelarilor ei, cei prin care ma priveste. “Dar eu nu mai vad de cat am plans. Si la ramele lui am pus.. am pus…”

Si Mama plange…

* Toate datele si statisticile prezentate in acest reportaj provin din surse oficiale nationale sau europene.
Nota: O parte din documentarea pentru acest articol a fost realizata cu sprijinul Comisiei Europene, in cadrul celui de-al treilea workshop european pentru jurnalisti despre transplant si donarea de organe.