Descoperirea “epocala” a placutelor de plumb din Iordania: inca un fals pe rabojul “arheologilor” de tip Indiana Jones

• Contributors [Andrei Gaitanaru]: Chiar dacă plăcuţele din Iordania sunt false, mortul are puls

Chestiunea autenticităţii plăcuţelor descoperite recent în Iordania se apropie cu paşi repezi de lămurirea ce i se cuvine. În acest moment, deşi nimic nu este absolut sigur, cea mai plauzibilă ipoteză este cea a inautenticităţii acestora. Ceea ce fascinează nu este, însă, faptul că lucrurile stau astfel, ci, mai degrabă, demn de un policier este modul în care a fost probată respectiva concluzie. Intriga are şi o “morală”. Evident, o voi păstra pentru finalul poveştii.

În urmă cu patru ani, beduinul israelian Hassan Saeda decidea că a sosit momentul evaluării averii familiei sale. Era vorba, în special, despre 70 de cărţi din plăcuţe de plumb legate în inele pentru a alcătui mici volume pentru un buzunar foarte rezistent şi pentru un interes care dura peste secole. Acestea erau însoţite de o bucată de piele pe care este imprimată imaginea unui crocodil. Toate fuseseră descoperite, în urmă cu aproximativ 100 de ani, de străbunicul său într-o peşteră izolată din Iordania. În toată această perioadă făcuseră parte din zestrea familei Saeda, care trăia în satul Um-al-Ghanam, aflat în Galileea, în nordul Israelului.

Primul cercetător care a avut ocazia de a vedea respectivele cărţi a fost David Elkington, cunoscător al istoriei antice, entuziast cercetător al originilor iudaice ale creştinismului şi personaj cu vocaţia ambiguă a unui Indiana Jones britanic flambat de teorii specifice mişcării New Age. Ultima sa apariţie editorială, “In the Names of the Gods”, publicată în 2005, ne oferă şi un portret al autorului: “specialist în mitologie, lingvistică, filologie, geofizică, arhitectură, acustică, muzică, neuro-psihologie, teologie şi în tot ceea ce se înţelege prin atmosfera rezonantă a planetei”. Înainte de ne întreba asupra răgazului pe care David Elkington l-a avut pentru a studia şi aprofunda atâtea discipline, suntem avertizaţi asupra faptului că acesta şi-a petrecut anii formativi călătorind şi explorând, alături de părinţii săi, emisfera sudică: Australia, Polinezia, Noua Zeelandă şi Indonesia.

Fotografiile făcute de David Elkington câtorva dintre cărţile familiei Saeda au ajuns la unul dintre colaboratorii săi, Philip Davies, profesor de Vechiul Testament, Universitatea Scheffield. Concluzia imediată a acestuia a fost că plăcuţele sunt autentice. Argumentul, acela că nu a mai văzut până acum aşa ceva, ceea ce, cu siguranţă, vorbeşte despre unicitatea lor.

Acelaşi argument a fost preluat, după o îndoială preliminară, de Margaret Barker, fost preşedinte al Society for Old Testament. Contactată de David Elkington la recomandarea Arhiepisopului de Canterbury, Margaret Barker susţine că, dacă micile cărţi de plumb ar fi false, ele ar trebui sa falsifice ceva. Cele mai multe falsuri se folosesc de elemente şi detalii preluate de pe materiale autentice. Or, până acum, nimic de acest gen nu a mai fost văzut pe piaţa antichităţilor. Dacă aceste documente se dovedesc a fi autentice, ele ar putea oferi informaţii unice despre modul în care arăta comunitatea creştină în primele trei decenii ale creştinismului. Primele indicii care sprijină această ipoteză sunt legarea plăcuţelor sub forma unor cărţi – practică distinctă a comunităţii creştine, faţă de cea iudaică în cazul căreia erau folosite sulurile – şi combinaţia de simboluri şi texte.

Un al treilea susţinător fervent al ipotezei autenticităţii documentelor este Robert Feather, un metalurgist pasionat de arheologie. Acesta povesteşte că, în momentul în care a văzut câteva dintre plăcuţele de plumb şi a vizitat peştera în care acestea ar fi fost descoperite, a renunţat la orice îndoială în privinţa lor. Mai mult, în concepţia acestuia, o dovadă în plus a fost adusă de Peter Northover, un analist al metalelor de la Universitatea Oxford, care a declarat că, analizând două bucăţi de metal care provin din codexurile familiei Saeda, poate certifica faptul că, fără îndoială, compoziţia acestora este consistentă cu cea a plumbului antic şi că este evident faptul că, ţinând cont de suprafaţa coroziunii plăcuţelor, acestea nu sunt produse recent. Totuşi, potrivit acestuia, respectivele concluzii trebuie coroborate cu mai multe rezultate ale unor teste care urmează să fie făcute. Până în acest moment, analizele ne spun că metalul este vechi, iar degradarea acestuia este autentică.

Vechimea inscripţiilor rămâne, însă, o necunoscută. Aşa cum eu, dacă aş avea mijloacele necesare, aş putea redacta un text pe o hârtie veche de 500 de ani, folosind pigmenţi din aceaşi perioadă, la fel, o plăcuţă veche de 2000 de ani poate fi prelucrată în zilele noastre.

Argumentul care susţine autenticitatea acestor inscripţii este oferit de caracterul lor inedit. David Elkington, alături de Philip Davies şi de Margaret Barker nu au mai văzut astfel de plăcuţe, fapt care ar susţine temeinic provenienţa creştină a acestora.

Totusi, aspectul inedit este fie contestat, fie preluat în scopul pledării în favoarea inautenticităţii celor 70 de cărţi de plumb. De plidă, reprezentanţii Autorităţii Israeliane a Antichităţilor sunt de părere că respectivele plăcuţe nu au nici o valoare, ei fiind absolut convinşi de inautenticitatea lor. Potrivit acestora, codexurile sunt un amestec de stiluri şi perioade incompatibile. O poziţie similară o are şi Profesorul André Lemaire, fost Director al Ecole Pratique des Hautes Etudes, IV, secţia istorie-filologie, expert în inscripţii antice, care susţine că textul de pe codexurile văzute de el nu are nici un sens şi că este vorba doar despre nişte falsuri sofisticate.

De asemenea, Jeff Chadwich, profesor de Vechiul Testament şi profesor de arheologie la Brigham Young University of Jerusalem Center, respinge ipoteza autenticităţii celor şaptezeci de cărţi. Mesajul său, exprimat direct şi fără menajamente, este că toţi cei încântaţi de ipoteza descoperirii unor texte creştine se înşeală amarnic. În concepţia sa, plăcuţele pe care le-a văzut nu aduc nimic nou. Dacă se dovedeşte că nu sunt falsuri moderne, acestea ar putea fi datate oricând în intervalul anului 200 îHr. şi anul 600 d.Hr, fără a fi însă vorba despre o descoperire semnificativă. Argumentul său este că respectivele plăcuţe arată ca nişte amulete magice iudaice şi că nu ar avea vreo legătură evidentă cu Vechiul Testament, cu Noul Testament sau, chiar, cu religia Creştină.

Cea mai solidă contestare a autenticităţii acestor plăcuţe a devenit cunoscută în urma publicării pe blogul “paleojudaica.blogspot.com” a unui mail redactat de Peter Thonemann, profesor de istorie antică la colegiul Wedham şi la colegiul Keble, ambele din Oxford. Potrivit acestuia, în septembrie 2010, acelaşi David Elkington l-a contactat pentru a-l ruga să verifice o carte din aramă, descoperită în nordul Egiptului, extrem de asemănătoare cu plăcuţele descoperite în Iordania – cele pe care deja le studia alături de Philip Davies şi Margaret Barker.

Fotografiile care însoţesc mailul respectiv arată o carte pe care sunt înfăţişate chipuri de om, un palmier, zidurile unei cetăţi, un crocodil şi un text care părea a fi scris într-un dialect de greacă veche. Mai repede decât se aştepta, Peter Thonemann a descoperit că respectiva plăcuţă era un fals. Textul plăcuţei era doar un fragment lipsit de sens al unui text redactat pe o piatră funerară aşezată în Muzeul de Istorie din Amman. Textul corespundea exact liniei 2 din textul Grecesc al inscripţiei bilingve Aramaică/Greacă, publicată de J.T. Milik, în revista “Syria” 35 (1958) 243-6 no.6 (SEG 20, 494), şi republicată de P.-L. Gatier în Inscriptions grecques et latines de Syrie XXI: Inscriptions de la Jordanie, 2: Region centrale (Paris, 1986), no.118.

Pour la bonne bouche, ceea ce se presupunea ca fiind un dialect de Greacă Veche era, de fapt, rezultatul necunoaşterii alfabetului grecesc. Cel care copiase textul de pe placa funerară expusă în Muzeul de Istorie din Amman a confundat majuscula literei Alpha (Α) cu majuscula literei Lambda (Λ), astfel încât toate ocurenţele lui “Α” fuseseră înlocuite de “Λ”. Concluzia lui Peter Thonemann era că, aşa cum respectiva carte din aramă se dovedise a fi un fals, la fel, cărţile de plumb făcute publice tot de David Elkington ar fi la fel de false, asemănările dintre acestea fiind evidente.

Aşa cum spuneam la început, povestea are şi un tâlc. Pare frapant faptul că o persoană care dispune de mijloacele financiare necesare pentru achiziţionarea unor metale vechi şi de cunoştinţele reclamate de prelucrarea unor astfel de metale se poate împiedica de linia care face diferenţa dintre “Α” şi “Λ”. Că orice astfel de falsificator se străduieşte să îşi plaseze produsul în nişa strâmtă deschisă de intervalul dintre contextul cunoscut al epocii avute în vedere şi ineditul unei astfel de apariţii este de înţeles. Nu poţi susţine autenticitatea unui document folosind doar elemente despre care toată lumea ştie că au o altă origine, la fel cum nu are nici un sens să livrezi ceva care nu are legătură cu nimic şi despre care, astfel, nu se poate spune nici un cuvânt.

Misiunea unui astfel de personaj este complicată, pentru că el trebuie să aducă împreună ceea ce este cunoscut cu ceea ce este necunoscut, dar plauzibil. Unii falsificatori preferă să cripteze textul documentelor “descopeite” sau să amestece într-un mod inedit, dar credibil, elemente deja cunoscute. Pentru un astfel de exerciţiu este important să cunoşti secretul metalelor şi, în acelaşi timp, baza limbilor pe care le foloseşti, alfabetul acestora. Faptul că un astfel de personaj se poate împiedica în marele său efort de o liniuţă atât de mică precum cea la care mă refeream este în egală măsură stupefiant şi revelator.

Incidentul ar putea trimite, la o adică, spre starea învăţământului contemporan. Dacă reforma de la Bologna privilegiază ştiinţele eficiente, cele care pot aduce un ceva concret societăţii, disciplinele de nişă precum paleografia şi limbile clasice sunt din ce în ce mai marginalizate. Despre ele se spune că nu ar produce decât praful care se aşează pe tomuri şi cărţi. Vrem nu vrem, trăim într-o societate pragmatică, iar eficienţa gesturilor noastre este criteriul suprem pe baza căruia judecăm ceea ce merită sau nu merită să facem. Înainte de a contesta acest criteriu trebuie să rezistăm trecând poba lui.

În acest sens, cazul plăcuţelor de plumb şi de aramă ne arată că, totuşi, discipline precum limbile clasice sau paleografia pot fi extrem de eficiente. Atât pentru falsificatorii care speră să obţină un succes de piaţă, cât şi pentru mâinile generoase dornice să scoată din buzunar chiar şi suma de 250.000 lire sterline pentru doar o plăcuţă de plumb din Iordania. Chiar dacă aceste discipline au murit, mortul are puls iar prezenţa lui este vitală.

• Basilica: Tăbliţele descoperite în peştera din Iordania puse sub semnul întrebării

Presa naţională şi internaţională a relatat în ultimul timp, în mai multe rânduri, despre descoperirea într-o peşteră din Iordania a 70 de cărţi din foiţe de metal inscripţionate. Tăbliţele datează din perioada primară a Bisericii, susţin cei care le-au descoperit, şi dacă autenticitatea lor ar fi probată ar putea deveni la fel de valoroase ca Manuscrisele de la Marea Moartă.

Până în prezent specialiştii recunoscuţi la nivel mondial nu s-au pronunţat în privinţa autenticităţii tăbliţelor, iar autorităţile în domeniu sunt rezervate.

„În primul rând, cu asemenea ştire nu trebuie să ne grăbim, ci trebuie să aşteptăm publicarea oficială a tăbliţelor respective. Autoritatea de antichităţi din Israel le-a declarat falsuri şi în cel mai bun caz ar fi replici din secolul XIX sau din secolul XX pe care unii nu le consideră neapărat falsuri, ci practic sunt tăbliţe care aveau un alt scop, dar care acum în media sunt prezentate ca datând din secolul I”, a declarat pentru TRINITAS TV, lect. dr. Alexandru Mihăilă, specialist în studii biblice.

Cei care s-au pronunţat până acum în privinţa autenticităţii şi importanţei tăbliţelor nu au expertiza necesară pentru a fi credibili.

„Ştirea a apărut prima dată pe data de 3 martie şi primul expert invocat a fost Robert Feather, un inginer metalurg care, în urma expertizei pe care a întreprins-o, a spus că tăbliţele respective datează din primul secolul şi că ar putea proveni din perioada bisericii primare datorită simbolurilor creştine şi iudaice. Problema este că acelaşi autor nu este sub nici o formă un arheolog renumit în domeniu, ci a publicat cărţi care sunt extrem de dubioase, vorbind despre iniţierea secretă a lui Iisus Hristos la Qumran sau despre sulul templului de cupru pe care îl pune în legătură cu faraonul Akenthon. Apoi, ştirea s-a dezvoltat şi de ea s-a ocupat un arheolog amator, pe nume David Elkington, care se prezintă ca fiind arheolog religios, deşi nu există această nomenclatură. El a popularizat ştirea, făcând primele poze, însă problema constă în credibilitatea dânsului, deoarece are cărţi publicate despre vibraţia universală a pământului şi despre Mesia preistoric, acestea fiind lucruri pe care orice specialist le priveşte cu scepticism. Marea problemă este că au fost invocaţi şi specialişti reali, cum ar fi Philip Davis, însă expertiza lui a fost trunchiată, fiind folosită doar în anumite contexte”, a mai spus lect. dr. Alexandru Mihăilă.

Tăbliţele au fost descoperite în urmă cu cinci ani, într-o peşteră din Iordania, în care se presupune că s-ar fi refugiat creştini după căderea Ierusalimului din anul 70 d.Hr.

Legaturi:

• Ni se pregateste o noua descoperire epocala pentru a ‘corecta’ crestinismul? CARTILE DE PLUMB, VESTIGII ISTORICE SAU FARSA ANTI-CRESTINA?