“DRAGOBETELE” E MAI ACCEPTABIL DECAT “SFANTUL VALENTIN”? De ce un crestin trebuie sa respinga aceasta “sarbatoare” si care este rostul acestor paganisme modernizate?

25-02-2011 11 minute Sublinieri

Punctul de plecare a fost articolul cu acest continut:

Sărbătorit pe 24 februarie, Dragobetele, Divinitate mitologică, este asimilat cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon la romani. Este considerat fiul Dochiei, Baba Dochia fiind identificată cu întoarcerea primăverii, iar Dragobetele este închipuit ca fiind un bărbat frumos, al cărui suflet este cuprins de dragoste. Zi a îndrăgostiților, început de primăvară, acesta este Dragobetele!

Sărbătorit de tinerii satelor până la mijlocul secolului al XX-lea la 24 februarie sau la început de martie, Dragobetele datează dinaintea apariției creștinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele era peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Exista credința că în această zi și păsările ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau și începeau să-și construiască cuiburile. Cu timpul, de la păsări obiceiul a fost preluat şi de către oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate ce ocrotește iubirea și poartă noroc îndrăgostiților. Motivaţiile preluării au fost profunde, întrucât păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasăre” însemnând chiar „mesaj al cerului”. El este Zeul dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile carpatice, numit „Logodnicul Păsărilor”, dar și „Cap de Primăvară”.

Se povestește că în jurul focurilor aprinse pe dealurile golaşe din jurul satelor, în această zi se adunau fete şi băieţi care discutau, glumeau și cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat; fuga în unele părți era denumită „zburătorit”. Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă o ajungea, urma sărutul în văzul tuturor, sărut ce semnifica logodna ludică, care de multe ori era finalizată cu logodna adevărată. De aici a rămas zicala: „Dragobetele sărută fetele!” Era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete fata sau băiatul care să-i placă, era semn că tot anul nu putea fi iubit.

Credinta populară româneasă mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriți de boli tot anul.

Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinătatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat frumos, arătos, cu un temperamentul năvalnic.

Simțim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate! Pământul se trezește la viață, natura renaște. Soarele revarsă de pe acum o căldură mângâietoare, vântul suflă din plămânii săi aer mai cald, sângele își schimbă culoarea, inima – pulsațiile, o mireasmă dulce se-mprăștie pe cărări, chipul blând al primăverii ne zâmbește, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor mustește, dragostea începe să domine pământul. Zilele devin mai lungi și mai blânde, natura începe să-și arate farmecul. În curând se va îmbrăca în hainele-i frumoase, va da colțul ierbii, copacii vor fi ninși de flori albe.

Miros de început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul dragostei…

Copacii sărută statornic văzduhul./ Aripi de gând sărută nevăzutul./ Foame de săruturi, foame de-mbrăţişări…/ Păsările, inoculate cu virusul dragostei,/ se caută fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respiră/ prin vers şi rugăciune.

autor: Vavila Popovici

1.

Pr. Mihai-Andrei Aldea says:

February 24, 2011 at 12:42 pm

Din păcate acest articol nu are nicio legătură cu realitatea.

Dochia în forma cunoscută astăzi este o născocire livrescă și romantică a patrioților pașoptiști. Nu avea niciun fiu, iar legătura dintre Dochia și Dragobete este o născocire de secol XX, de asemenea livrescă și fără nicio legătură cu tradiția românească.

Dragobetele era o sărbătoare deja dispărută la mijlocul secolului XIX. A fost „reînființată” de folocloriști interesați, după cheful lor, în secolul XX, pentru spectacol folcloric.

Pe scurt, vai de noi!

Între credința străbunilor și folclorul născocit de tot felul de ne-români de azi, prăpastie, genune, hău!

2.

Dan says:

February 24, 2011 at 1:49 pm

Parinte Aldea, va multumesc pentru ca acum m-ati facut sa inteleg ca am fost inselat de vreo cativa ani…

Sa va spun pe scurt:

Eu am fost mereu impotriva imprumuturilor gen “Valentine’s day” si am fost trist ca folclorul nostru romanesc se pierde in timp ce noi importam kitch-uri din occident.

Cand am auzit de Dragobete, am vazut asta ca o “salvare” asa ca in fiecare an m-am straduit sa ignor 14 februarie, asa-zisul Valentine’s day, facandu-ma special ca este o zi ca oricare alta, in timp ce toti din jurul meu se agitau cu Valentine’s si am serbat 24 februarie, Dragobetele, ba inca am si spus altora ca e mai bine sa ne intoarcem la Dragobetele nostru decat sa importam din occident.

Acum imi pare rau ca nu m-am prins ca si Dragobetele era o minciuna. Probabil a fost creat pentru a-i insela pe cei nestiutori ca mine dar care au respect pentru folclor, desi nu il cunosc deoarece au fost dezradacinati de cel putin 2-3 generatii.

(ex: Bunicii mele inca din tinerete i-a [fost] rusine sa poarte ie sau sa asculte muzica populara, dar mie imi plac ambele.)

Acum ma gandesc ca asta e o strategie in genul masonilor care creeaza alternative pentru fiecare grup de oameni(aparent contradictorii) dar care le controleaza pe toate, deoarece toate sunt mincinoase si fraierii ca mine cad in plasa crezand ca lupta pentru o cauza buna…

In incheiere, pot spune ca am fost cu atat mai prost cu cat trebuia sa imi dau seama de asta mai demult:

Daca mass-media, televiziunile, ziarele, cluburile de streaptease, absolut toti promoveaza acest “Dragobete, iubeste romaneste” oare nu era clar ca ceva era cusut cu ata alba?

Doar exact aceste forte se lupta sa distruga folclorul, sa ne faca sa ne uitam traditiile si radacinile acestui neam. De cand taman ei s-au facut aparatorii traditiilor romanesti?

Oricum, e jenant ca nu mi-am dat seama pana acum ca Dragobetele era ceva la fel de fals si strain de sufletul acestui neam ca si Valentine’s day.

Parinte Aldea, am o intrebare, stiti daca a existat vreodata o sarbatoare atuentica a dragostei la romani?

Daca da, care era aceasta si ce obiceiuri erau?

3.

Cezar Machidon says:

February 24, 2011 at 2:40 pm

Asta cu “iubeste romaneste” nu o prea inteleg. Pare un pic filetista. Pare un Valentine’s Day pudrat cu motive foclorice romanesti. Pare ca si cum ai inlocui Pepsi cu Coca Cola doar pentru ca Pepsi e fabricat la tine in tara. Pilda dragostei e cea a lui Hristos, iar eu cred ca Hristos nu iubeste romaneste sau americaneste.

4.

Remus T says:

February 24, 2011 at 3:42 pm

Eu nu inteleg ce este asa de rau a avea o sarbatoare a dragostei, precum Dragobetele? Atat timp cat nu degenereaza in ceva comercial si de suprafata precum Valentine’s Day, dc ar fi neadecvata aceasta zi a Dragobetelor? Bineinteles ca nu avem nevoie ca fiinte umane de o sarbatoare care sa ne aminteasca ca trebuie sa iubim, dar nu cred ca Dragobetele ar putea corupe suflete, atat timp cat sunt respectate anumite limite. Si chiar daca ar fi o inventie a secolului XX, ce este rau in asta? Toate serbarile traditionale la un moment-dat au trebuit sa fie inventate…

5.

Pr. Mihai-Andrei Aldea says:

February 24, 2011 at 5:09 pm

Înainte de toate, precizez că voi folosi majuscule – „caps lock” – pentru ceea ce, dacă aș avea cum, aș scrie îngroșat (bold). Fac această precizare pentru că, deși de obicei scrisul cu majuscule înseamnă „strigăt” pe net, aici nu este cazul.

Remus, cred că postul lui Dan atinge și lămurește cumva toate întrebările pe care le pui.

Întâi și întâi, „reinventarea” sărbătorilor tradiționale nu se poate face decât firesc, de către popor, sau nu sunt sărbători tradiționale ci spectacol folcloric turistic. Și, totodată, ba chiar și mai rău, mijloc de deznaționalizare.

Folclorul, ca TRĂIRE a Tradiției străbune, se înnoiește (reinventează) neîncetat. Dar se înnoiește pe liniile ființiale ale Tradiției, pe care o continuă și o duce mai departe.

Sărbătorile „reinventate” de cărturari NU sunt o continuare a Tradiție, ci o RUPERE a acesteia.

„Reinventarea” sărbătorilor a fost și este un mijloc de deznaționalizare, de rupere cu trecutul și de pregătire a „omului nou”.

Comuniștii au făcut aceasta prin 1 mai, 23 august, Moș Gerilă și alte mijloace prin care au încercat să înlocuiască vechile sărbători – creștine – cu sărbători comuniste.

Dar această metodă nu era nouă și nu le aparține!

Ea a fost folosită de fiecare religie, pentru a-și marca existența, trăirea, spiritualitatea.

Înainte de comunism, de pildă, masoneria victorioasă în Revoluția franceză a născocit tot felul de sărbători „revoluționare”, care să le înlocuiască pe cele tradiționale franceze.

Și pildele pot merge la nesfârșit.

De ce trebuie să le respingem?

Pentru că sunt mijloc de deznaționalizare, pentru că sunt ruptură cu Tradiția strămoșească, pentru că sunt o victorie a străinilor asupra Neamului, pentru că sunt minciună.

Și mai ales pentru că sunt minciună!

Chiar în articolul pe care îl comentăm este, printre altele, un șir de minciuni – tipic masonice – pe care mi-aș fi dorit să le vadă cineva fără să le spun eu. Mai ales pe această Foaie Națională, care are la vedere o parte – bogată – din izvoarele fundamentale ale istoriei noastre. Fontes Historiae Daco-Romanae sunt pe fiecare pagină accesabilă a acestui site. Și totuși, nimeni nu a băgat de seamă monstruozitatea minciunilor din articolul de mai sus, din care dăm un singur șirag:

„Dragobetele datează dinaintea apariției creștinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele era peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor”

Este un șirag de minciuni, ca majoritatea AFIRMAȚIILOR din acest articol.

Nu există nicio mențiune a „Dragobetelui” înainte de secolul XVIII. Cu atât mai mult, nu există nicio mențiune a „Dragobetelui” în vremea dacilor. În foarte puținele date pe care le avem despre mitologia dacilor, „Dragobetele” nu există. De asemenea, nu există în foarte puținele date despre mitologia dacilor niciun „pețitor al animalelor”, și cu atât mai mult niciun „naș”. Nu există menționată la daci de niciun izvor vreo credință în „oficierea în cer” a ceva, fie „nuntă a animalelor” sau banchet sau slujbă. Toate acestea sunt MINCIUNI PESTE MINCIUNI. Iar tatăl minciunilor este Satana.

A accepta aceste minciuni despre noi și strămoșii noștri înseamnă să ne supunem lui Satana.

Înțelepciunea creștină este în a ști ce ști și a nu avea trufia de a născoci acolo unde nu ști.

Chiar dacă ne nemulțumește că nu știm mai multe despre străbuni și sărbătorile lor, nu aceasta este adevărata problemă. Adevărata problemă este aceasta:

Moștenirea ADEVĂRATĂ și SFÂNTĂ a străbunilor este TRĂIREA CREDINȚEI; noi avem această moștenire? o ducem mai departe?

Sărbătorile și toate creațiile populare izvorăsc din trăirea unei credințe. La Români, Credința lui Hristos.

Fără trăire, sărbătorile și creațiile populare devin spectacol folcloric, motiv folcloric în creația livrescă șamd. Dar încetează a mai fi Tradiție vie, trăirea unei credințe. Ceea ce, de altfel, se și urmărește.

În Africa și alte locuri în care europenii au înființat colonii s-a manifestat un fenomen lingvistic foarte interesant: creolizarea limbii.

Adică, a apărut un amestec între franceză, sau engleză, sau portugheză șamd și limbile locale. Aceste amestecuri sunt numite „creolo-franceză”, „creolo-engleză”, „creolo-portugheză” șamd. ESENȚIAL, este faptul că prin aceste limbi limbile locale au fost în cea mai mare parte desființate. Adică s-a produs mult dorita – de coloniști! – deznaționalizare a localnicilor.

Fenomenul de CREOLIZARE se manifestă însă nu numai la nivel lingvistic, ci și la nivelul global al culturilor locale care, de asemenea, sunt înlocuite de corcituri între principiile culturale ale colonialiștilor și rămășițe ale fostelor culturi locale.

Același lucru se întâmplă și în România.

Limba se creolizează tot mai mult. În loc de „des” spunem „frecvent”, în loc de „acum” spunem „imediat”, în loc de „pildă” spunem „exemplu”, în loc de „hotărâre” spunem „decizie”, în loc de „cumpărături” spunem „șoping” (preferabil scris non-fonetic, adică neromânesc) etc, etc, etc. Nici nu mai stau asupra diminutivelor ridicole ce mărturisesc puturoșenia intelectuală și lingvistică ce se înstăpânește tot mai mult („grădi” în loc de „grădiniță”, „prof” în loc de „profesor”, „mate” în loc de „matematică” șamd).

Dar această creolizare a limbii române este, bineînțeles, însoțită de o creolizare tot mai adâncă a culturii românești adevărate.

Și sunt țintiți în acest proces mai ales românii care mai țin de Neam și tradițiile sale.

Nu vreți Valentine’s Day?

Nu-i nimic, vă dăm „Dragobetele iubește românește”, făcut de noi.

Nu vreți Halloween?

Nu-i nimic, vă dăm „Sărbătorile lui Dracula”.

Și tot așa!

Și deznaționalizarea se înstăpânește tot mai mult.

De fapt, așa cum am spus, Tradiția adevărată este cea trăită.

Sărbătorile străbune, chiar dacă le știm, nu pot fi înviate decât de obști sau comunități românești.

Pentru a putea avea sărbătorile noastre, ar trebui să existe întâi acest „noi”. Ar trebui să existe o unime a românilor dintr-un loc sau altul, dintr-o parohie, de pe o scară de bloc, de pe o stradă. Să existe fire care să îi unească într-adevăr, de la cele de căpătâi, ale Credinței lui Hristos, până la cele lumești (economice, sociale etc). Doar atunci ar putea renaște un folclor într-adevăr românesc, izvorât de felul în care românii – ca obște! – își trăiesc, în acest veac sau în următoarele, Credința și Tradiția străbună.

P.S. Ești mulțumit, Cezar? Până la urmă ai ce ai vrut, nu? 🙂

6.

Remus T says:

February 24, 2011 at 5:27 pm

Deci primele precizari despre Dragobete apar intre 1700 si 1800…asa fiind, inseamna ca Dragobetele au ceva vechime. Pai atunci cum au inventat-o pasaptostii sau alti copiatori ai Rev Franceze, care s-a declansat in 1789, iar influenta in Principate s-a simtit dupa 1800. Intrebarea ar fi, cine a inventat Dragobetele in sec. XVIII si cu ce scop, caci pe atunci nu putea fi vorba de deznationalizare, constiinta noastra nationala nefiind inca consolidata.

Iar daca Dragobetele au aparut relativ spontan in secolul XVIII, ce este rau daca ea a fost repropusa in sec XX de folcloristi, atat timp cat, repet, nu este o copie locala a Valentine’s Day?

7.

Pr. Mihai-Andrei Aldea says:

February 24, 2011 at 6:37 pm

Poate nu am vorbit limpede.

Despre „Dragobete” avem vreo două mărturii, puțin amănunțite, de la începutul veacului al XIX-lea. Chiar și acestea vorbesc despre o sărbătoare locală (din Oltenia), nu despre o prăznuire sau sărbătoare românească (în înțelesul de „a Românilor de pretutindeni”).

În vreme ce, de pildă, călușul a ființat cândva oriunde erau Români, Dragobetele nu se știe să fi fost sărbătorit decât într-o mică, chiar foarte mică parte a Românimii. Iar ceea ce știm despre această prăznuire este destul de puțin.

Spre sfârșitul secolului XIX, când apare moda unui „poporanism livresc”, dacă-i putem spune așa, se inventează sărbători zise „populare”, dar în fapt născocite de cărturarii franțuziți, germanizați sau engleziți ai vremii. Unele au ținut o vreme, apoi au pierit, mai târziu au fost refăcute – asemănător sau după cheful altor născocitori – șamd.

„Refacerile”, „reinventările” sau „repropunerile” livrești au fost, totdeauna, pastișări sau imitări ale sărbătorilor străine. Cei din „Școala Ardeleană” au introdus tot felul de imitații ale sărbătorilor păgâne romane. Grecofonii de sub stăpânirile fanariote – din Muntenia și Moldova – au făcut propagandă mitologiei și filosofiei păgâne grecești. Nu trebuie uitat că domnitorii fanarioți au fost și masoni și masacrele împotriva Românilor au fost însoțite de o lucrare de nimicire a Credinței lui Hristos și de înlocuire a culturii vechi românești cu tot felul de idei și tradiții străine, mai ales păgâne și neopăgâne.

Lucrarea aceasta a fost dusă mai departe în secolul XIX de tinerii îndoctrinați în Apus, pe care cu atâta durere îi arată Eminescu – a i se citi „Scrierile politice” – drept deznaționalizați și răufăcători ai Neamului Românesc.

1848 este anul în care Masoneria (sau masoneriile) câștigă puterea politică în Muntenia și Moldova, dar și în grupurile de luptă ale Românilor ardeleni (în afară de Avram Iancu, înlăturat de aceea după 1849 de pe scena politică, inclusiv de către „compatrioții” masoni). Mircea Vulcănescu spunea, ca urmare a acestei realități: „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”.

Nimicirea folclorului românesc, adică a culturii românești vechi, s-a lucrat cu multă iscusință și pe toate planurile.

Cuza și Carol I au pustiit mânăstirile muntenești și moldovenești. Ucenicii Sfântului Paisie au fost izgoniți, închiși sau chiar uciși. Averile Bisericii au fost naționalizate, părți foarte mici fiind împărțite câtorva familii de țărani ca pretext pentru confiscare. I s-au impus Bisericii școli de tip catolic și/sau protestant, au fost impuși tot felul de egumeni și iconomi masoni sau pur și simplu hoți, bețivi, curvari și chiar ucigași. S-a lucrat la nimicirea iconografiei vechi, a muzicii psaltice și celorlalte tradiții creștine vechi.

Alte lovituri au fost date satului românesc, adică alcătuirii mirenești a Neamului Românesc. Mircea Vulcănescu spunea, pe bună dreptate, că „suntem în tot ceea ce avem mai bun în noi țărani”. Satul, târgul și cetatea erau chipuri ale aceleiași alcătuiri obștești a Neamului Românesc. Orașul, cu mahalalele, bordelurile și cârciumile sale, nu a fost și nu este o alcătuire românească, ci anti-românească. Orașul a fost și este un mijloc de disoluție a unității și conștiinței românești. De aceea creșterea orașelor – în mărime, dar nu și în cultură, unitate, românism. De altfel, atât de mare era scârba Românilor față de orașe, încât la începuturile secolului XVIII, de pildă, satele și târgurile erau românești, dar orașele erau locuite mai mult de străini. Iar lucrul acesta se întâmplă și în secolele următoare, deși tot mai mult izbutesc trădătorii conducători ai țărilor române să-i strămute pe țărani la oraș.

Dar, dacă această dezrădăcinare a mers încet și greu, mai iute și mai puternic a lucrat altă dezrădăcinare: aducerea orașului la sat.

Prin reviste și cărți de propagandă, prin „culturalnicii” vremii, otrăvurile politicianismului, liberalismului, masoneriei, beției și curviei s-au revărsat puternic în satele românești.

Chiar și cei care se simțeau și credeau patrioți dintre învățații secolelor XIX-XX au fost atât de tributari educației străine, încât au făcut foarte mult rău Neamului; de cele mai multe ori, mai mult rău decât bine.

O pildă este publicarea „Mioriței” de Alecsandri. Desigur, o capodoperă, dar și un mijloc de sărăcire a folclorului. În vremea în care Alecsandri culege, prelucrează și publică „Miorița” sa, Neamul Românesc avea vreo 2000 de variante ale „Mioriței”. Apropiate sau depărtate între ele, acestea erau roadele vii ale unei trăiri vii a Tradiției străbune. Au fost înlocuite, prin presă și școală, de o „Mioriță” standardizată, foarte frumoasă, dar ruptă din trăirea populară și așezată într-o montură livrescă a criticii literare. O insectă minunată, dar prinsă în chihlimbar, moartă, încremenită pentru veșnicie.

Iar acesta este un caz fericit.

În cele mai multe cazuri, tot ceea ce era vechi românesc și profund creștinesc a fost vulgarizat, păgânizat, schimonosit, înstrăinat.

Și sărbătorile au devenit, tot mai mult, sărbători „creole”, pastișări ale celor străine.

Iar „Dragobetele” de azi este, într-adevăr, doar o copie creolă a lui „Valentine’s Day”.

(…)

12.

Pr. Mihai-Andrei Aldea says:

February 25, 2011 at 7:48 am

Pentru puțin, frate Mihai.

Îmi pare rău că vremea nu îmi îngăduie să scriu cât ar trebui.

În ceea ce privește vinovățiile, sunt multe de spus.

În primul rând, ca oameni „de rând”, suntem, de obicei, vinovați prin felul în care ne alegem conducătorii.

Nu vorbesc de treburi electorale, ci de alegerile pe care le facem în viața noastră religioasă, culturală și socială. Avem obișnuința de a asculta tocmai de cei care nu ar trebui ascultați. Și ascultând de ei, ne devin astfel conducători.

În etnologie, de pildă, Ernest Bernea, Sabina Ispas ori Ovidiu Papadima încearcă, așa cum pot, să regăsească liniile și principiile creștine ale vechii culturi românești. Totuși, peste tot, jurnaliștii, blogării, dar și oamenii obișnuiți se reped la materialele „senzaționale” ale mitologizanților anti-creștini. Născociri năstrușnice despre sărbători „dacice” sau „pelasge” și tot felul de alte asemenea halucinații sunt înghițite pe nemestecate. Dragostea de Adevăr, dragostea de Hristos, sunt uitate. Până și seriozitatea elementară a demersului științific este uitată sau înlăturată. Nimeni nu se gândește că „Dragobetele”, nume slav, nu are cum să fie dacic. Nimeni nu caută să afle ce izvoare ar fi pentru basnele mitologizanților, ce dovezi susțin absurditățile emise de aceștia.

Vine „cineva” și declară: Podul de la Drobeta nu apare în niciun izvor antic ca făcut de Traian, nu apare în Columna lui Traian, nu avea cum să fie făcut de romani în doi ani, deci e făcut de Burebista. Și mii și mii de oameni îl cred fără să cerceteze o clipă. Dacă ar da numai câteva „căutări google” – nici nu mai spun de altele mai serioase – ar afla că sunt izvoare antice care vorbesc despre ridicarea podului de la Drobeta de către Apolodor din Damasc și Traian, că pe Columna lui Traian APARE Podul de la Drobeta, că se știe cum s-a construit acest pod de către legiunile romane șamd și că textul acestui „cineva” este o halucinație total desprinsă de realitate.

Și tot așa, ne pierdem legătura cu strămoșii, pentru tot felul de închipuiri și născociri ale unora și altora… pe care alegem să-i ascultăm.

De ce?

Este mai ușor așa, decât să căutăm să cunoaștem izvoarele, să înțelegem cu adevărat ce a fost.

Este mai ușor să adoptăm o mitologizare și păgânizare a neamului, care (mitologizare și păgânizare) ne pune „în rând cu lumea” și ne scutește de povara Crucii lui Hristos.

Și la fel facem în toate laturile vieții noastre.

În loc să căutăm să ne cunoaștem cu adevărat și să lucrăm împreună cu adevărat, preferăm să fim individualiști sau, cel mult, să aderăm la „frății” de net și „mobilizări” tv.

Iar în lipsa împreună-lucrării ne pierdem orice unire, orice putere de a fi într-adevăr un Neam, de a avea o cultură și o istorie adevărată…

Sunt multe de spus, dar mai ales de făcut, de la căutarea și învățarea Adevărului la TRĂIREA lui. Împreună.

Cititi toate comentariile – AICI

Cititi si:


Categorii

Opinii, analize, Pagini Ortodoxe, Preoti si duhovnici romani

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Actualitate

Comentarii

6 Commentarii la ““DRAGOBETELE” E MAI ACCEPTABIL DECAT “SFANTUL VALENTIN”? De ce un crestin trebuie sa respinga aceasta “sarbatoare” si care este rostul acestor paganisme modernizate?

  1. E o concurenta ce se poarta an de an, intre doua sarbatori numite ,,ale iubirii”: Dragobetele si Valentine’s day. Ce poate fi mai frumos, decat a serba iubirea? Iubirea e tot ceea ce Dumnezeu cere de la noi. As spune eu: Iubirea este cea mai mare sarbatoare a crestinismului. Daca acestea sarbatoresc, cu adevarat, iubirea, de ce nu sunt trecute in calendarul ortodox?

    Ce este iubirea?

    Daca iubirea este indisolubil legata de atractia trupeasca dintre doi tineri, atunci Hristos are o veste proasta: in vesnicie aceasta nu va mai exista ,,caci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” Matei 22:30

    Dar iubirea dintre doi tineri nu include si atractia trupeasca? Ba da, dar nu obligatoriu. Iubirea poate exista si fara atractia trupeasca. Insa pentru casatorie, o iubire fara atractie trupeasca nu ar fi normala. Exista,atunci, doua iubiri? Nu. Biblia ne invata ca exista o singura Iubire: Hristos.

    Are Hristos vreo legatura cu iubirea care include si atractia trupeasca? Nu numai ca are, dar Sf Pavel cere ca aceasta iubire sa fie legata numai de Hristos si de biserica: ,,Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” Efeseni 5:32

    Atractia trupeasca completeaza iubirea dintre doi tineri care se vor casatori (daca nu exista atractie trupeasca, casatoria nu este completa…nu este adevarata). Inseamna ca tinerii care se casatoresc au iubire plus atractie trupeasca, deci au ceva in plus fata de cei care isi pastreaza fecioria.

    Totusi…Hristos a laudat mai mult fecioria. De ce? Fiind speriati de un cuvant al lui Hristos, ucenicii au raspuns ca mai bine este barbatului sa nu se insoare. Iar Mantuitorul le-a spus: ,,Asa este, dar nu toţi pricep cuvântul acesta…” Din toate aceasta, eu inteleg ca atractia trupeasca, desi e ceva in plus, nu e ceva ce completeaza iubirea, ci e un element ajutator pentru cei care ,,nu pricep cuvantul acesta”. Asa cum sunt rotile ajutatoare la bicicleta. Sunt folositoare doar pentru o anumita perioada, apoi devin stanjenitoare. Deci atractia trupeasca este un element care ne ajuta sa invatam iubirea. Inseamna ca, atata timp cat noi ,,avem atasata” atractia trupeasca, inca nu stapanim iubirea….inca nu avem Iubirea.

    Deci, de Dragobete, am putea sarbatori, in cel mai fericit caz, o iubire ,,inca” neputincioasa. In adevar,insa, de Dragobete se sarbatoreste numai atractia trupeasca care, lipsita de iubire, este curvie. Si asa este, pentru ca Iubirea este Hristos. Dar Dragobete nu e Hristos. Daca lipseste Hristos, lipseste iubirea.

    Si, atunci, care sa fie pentru un crestin sarbatoarea iubirii?

    Trebuie sa fie, clar, o sarbatoare care sa include Iubirea, adica sa-L includa pe Hristos prin Biserica (,,iar eu spun in Hristos si in Biserica). Desi e o parere personala, eu cred ca adevarata sarbatoare a iubirii este Invierea Domnului. De ce? Sf Pavel spune ca barbatul sa-si iubeasca femeia sa asa cum Hristos a iubit Biserica(Efeseni 5:25). Cântarea Cântărilor este imnul acestei iubiri dintre Hristos si Biserica Lui, iubire care a fost pecetluita/dovedita prin jertfa lui Hristos si a devenit vesnica prin Invierea lui Hristos.

    Pana la Invierea lui Hristos, iubirea dintre doi tineri era limitata…era pana la mormant (nimeni nu ajungea in Rai si doar Raiul e comuniune..iadul e singuratate). De la Invierea lui Hristos, aceasta iubire a devenit vesnica. Cei doi indragostiti au sansa mantuirii, urcand in Rai iubirea lor, bineinteles, in forma potrivita Raiului. Adica lipsita de atractie trupeasca, pentru ca ,, la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”

    Dar oamenii tocmai aceasta nu accepta. Asemena fiului risipitor, ei stiu ca au ,,partea lor de avere” si vor se simta stapani pe ea, de aceea cauta sa o foloseasca departe de casa Tatalui. In casa Tatalui ar fi putut avea parte doar de o sotie legitima. In ,,tara departata” a avut parte de oricate femei a vrut si, aceasta, fara vreo obligatie.

    De Dragobete indragostitii sunt departe de casa Tatalui lor. Nu-i mustra Dragobete pentru poftele pe care si le implinesc in aceasta zi, se simt liberi. Hristos leaga atractia trupeasca de o casatorie cu obligatii. Primul lucru pe care l-a facut Tatal la intoarcerea fiului risipitor, a fost sa-i puna inel pe deget. Adica, i-a redat conditia de fiu: nu mai e un vagabond fara obligatii, e un fiu de imparat….are obligatii. Dragobete este, de fapt, fuga din casa Tatalui. Cand un tanar este cuprins de poftele trupului, nu fuge spre biserica ci spre un loc ascuns de oameni si de semnele lui Dumnezeu pe pamant. E o sarbatoare justificata pentru cei care nu-L recunosc pe Hristos ca Tata, dar pentru crestini sunt o clara lepadare. Paganii aveau dreptul sa-l srbatoareasca pe Dragobete, pentru ca ei nu-L cunosteau pe Hristos. Dar cum poti serba Iubirea legand-o de o minciuna, de un Dragobete fals, cand Iubirea s-a nascut in lume ? Stim cine este Iubirea, nu mai e nevoie sa inventam falsi zei ai iubirii. Iubirea si Adevarul nu mai sunt idei relative, ca sa fim nevoiti sa le cioplim chipuri imaginare. Adevarul si Iubirea sunt Cuvantul Tatalui : Hristos. Aveam Biblia: Cartea Iubirii

    Iubirea romanticilor porneste frumos..dar ramane pe loc. Iubirea crestinilor, desi porneste aproximativ la fel, zboara degraba catre eternitate. Romanticii se inchina unui sentiment nedefinit si limitat. Crestinii se inchina Iubirii-Hristosului-Nemarginirii. Dar ce spun eu? Nu e destul diferenta dintre Hristos si Dragobete? Cine este Dragobete? O creatie…o minciuna. Cine este Hristos? Iubirea… Vesnicia…Dumnezeu. Sarbatoriti-l voi pe Dragobete…eu serbez Iubirea!!!!

  2. De ce prind astfel de sarbatori (inclusiv 1 si 8 martie)? Cred ca din mai multe motive. Oamenilor le place sa sarbatoreasca. Cu cat mai multe sarbatori, cu atat mai bine (considera marea majoritate). Oamenii par mai fericiti intr-o zi de sarbatoare (oricare ar fi ea, e ideea de sarbatoare care atrage), si sunt destule explicatii. Pentru unii, este o umplere a unui gol sufletesc, motive de distragere si de distractie, pentru altii un motiv pentru a primi si a face cadouri, caci cui nu ii plac cadourile? Mai poate fi o buna ocazie pentru ca cei dragi sa fie impreuna eventual prin organizarea unui eveniment mai deosebit, sau pentru ca persoana iubita sa fie alaturi de tine, multi asteapta ca aceasta sa isi “dovedeasca” iubirea prin diverse atentii/cadouri…

    Pacat insa ca avem nevoie de sarbatori provenite din izvoare pagane sau inventate de atei/masoni pt. a ocupa timpul si mintea oamenilor cu bucurii trecatoare, dar si mai rau pentru a da motive de sminteala (casatorii pt o zi, prilejuri de desfranare pt unii)… Este un miraj, o iluzie, un surogat. Dragostea adevarata nu are nevoie de motive, si in nici un caz nu se manifesta la comanda, intr-o anumita zi, la o anumita ora…

  3. Pingback: PS Gurie al Devei si Hunedoarei: DRAGOBETELE, JALNIC CONCUBINAJ AL DESFRANARII. Protest fata de CASATORIA DE PROBA “oficiata” de primarii din eparhie - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  4. Poate ma insel eu pentru ca prea multe nu stiu dara parca dacii avea ei un singur zeu ca era monoteisti care ii spunea Zamolxis.
    Prin urmare Dragobeatu’ aista de zeu n-are cum sa incape in peisagiu oricat ar incerca unii sau alti sa-l vare pre gatu bietilor stramosilor nostri.

  5. Iar o sa intrig, dar nu publicati daca supara, dar eu cred ca “dragobetele” este chiar mai rau ca sarbatoarea Sfantului Valentin gresit inteleasa…
    Fiindca macar Sfantul valentin era un sfant crestin, si chiar mi-a

  6. si chiar ar trebui ca ortodocsii sa-l serbeze pentru ca acest sfant era impotriva concubinajului!!!
    In timp ce “dragobetele” chiar este o sarbatoare pagana!

    Ar trebui sa-l veneram si noi pe Sfantul Valentin si sa facem cunoscut ceea ce acest sfant crestin dorea cdu adevarat : ca tinerii sa se uneasca prin casatorie !

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare