GRIJA PENTRU APROAPELE si SENSIBILITATEA DUHOVNICEASCA FATA DE TOATE DARURILE LUI DUMNEZEU: lectii de noblete din viata Cuviosului Sofronie Saharov/ DUMINICA TOMII. Biruinta credintei vs marsul “progresului”: “CUM SE MAI DISTREAZA PE SEAMA NOASTRA DEMONII INTUNERICULUI!”

18-04-2015 18 minute Sublinieri

Sofronie

  • Ziarul Lumina:

Grija pentru aproapele adânceşte sensibilitatea sufletului

Trăind lângă părintele Sofronie, am văzut cum un adevărat comportament ascetic – adică atunci când poruncile dumnezeieşti „devin unica lege a fiinţei“nu-l transformă pe ascet într-un puritan insensibil la nevoile altora. Dimpotrivă, marii asceţi sunt aceia cărora nevoile altora le sunt prioritare faţă de cele proprii.

Într-o vreme când faptul de a cumpăra morcovi ca adaos la legumele din grădina noastră era un lux, părintele Sofronie cumpăra ciocolată pentru a face plăcere copiilor care veneau la mănăstire. El ascundea bucăţelele în buzunarele sale adânci şi le scotea una câte una, ţinându-le cu braţul întins pentru ca ei să le apuce. Într-o zi, pe când mă pregăteam să arunc o bucată de pâine puţin mucegăită, acelaşi călugăr mi-a spus că la Athos descoperise că, prăjind-o, ea putea fi mâncată în întregime. Faptul că Hristos a spus ucenicilor Săi să strângă fărâmiturile ce au rămas după minunea multiplicării pâinilor „ca să nu se piardă ceva“ (Ioan 6, 2-14) l-a uimit profund pe părintele Sofronie (cf. Luca 9, 10-17; Matei 14, 14-21; Marcu 6, 34-44).

Bucuria celui care dăruieşte

Sfântul Siluan destăinuie:

„Într-o zi de Paşti, după Vecernia săvârşită în biserica cea mare a Maicii Domnului Mijlocitoarea, mă întorceam acasă de la moară. Pe drum se afla un muncitor. Când m-am apropiat de el, mă rugă să-i dau un ou. Nu aveam, dar m-am întors la mănăstire, am luat două ouă de la părintele meu duhovnicesc şi i-am dat unul muncitorului. El îmi spuse: «Suntem doi». Atunci, i-l dădui şi pe celălalt, şi pe când mă depărtam de el, am început să plâng de milă pentru toţi cei care sunt săraci şi mi-a fost milă de lumea întreagă şi de toată făptura.“

„Altă dată, tot de Paşti, pe când mergeam de la poarta principală a Mănăstirii către clădirile Schimbării la Faţă, văzui alergând şi venind către mine un băieţel de aproximativ patru ani cu o înfăţişare veselă – harul dumnezeiesc veseleşte copiii. Aveam un ou şi i-l dădui. Acest lucru i-a făcut plăcere şi se întoarse alergând către tatăl său pentru a-i arăta cadoul său. Şi pentru acest fleac, eu am primit de la Dumnezeu o imensă bucurie. Am resimţit o dragoste pentru fiecare făptură a lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a răsunat în sufletul meu. Întors acasă, m-am rugat îndelung cu lacrimi, din milă pentru întreaga lume.“

Nu era chiar un „fleac“, căci rânduiala Mănăstirii “Sfântul Pantelimon“, după cum o descrie părintele Sofronie, consta în două mese pe zi: orez şi varză la prânz şi varză şi orez seara, şi un ou la Paşti.

Pe când părintele Sofronie trăia în sihăstrie, fiecare frunză comestibilă era apreciată şi fiecare picătură de apă potabilă era preţioasă (cât priveşte apa nepotabilă, el nu ducea lipsă, căci ea se infiltra prin plafonul grotei sale). El păstră această atitudine chiar şi în Anglia, în lumea occidentală a supraconsumului. Risipa era pentru el un păcat teribil. El termina totdeauna conţinutul paharului său, bând apa cu mici înghiţituri, mulţumind în mod vizibil lui Dumnezeu pentru fiecare picătură. De câte ori nu ne-a avertizat să nu risipim electricitatea!

Fără dorinţă de posesie excesivă

Dacă am publica toate dojenirile lui, făcute câteodată pe un ton sever, lumea l-ar considera foarte strict dacă nu ar şti ce părinte iubitor şi îngăduitor era cu noi. Dezvoltând viaţa comunităţii noastre, el preda şi practica economia şi ecologia. (Comitetul nostru voia să evite acest cuvânt, dar părintele Sofronie îl folosea des când făcea referire la construirea unei clădiri noi sau la lucrările de amenajare grădinii). Cuvintele lui sunt valabile, de asemenea, într-un sens mai larg:

„Acum, aş dori să vă vorbesc vouă tuturor, fraţii mei, şi vouă tuturor, surorile mele, despre faptul că intrăm într-o fază a vieţii noastre cu mult mai exigentă ca mai înainte, ţinând cont că se lărgeşte comunitatea noastră. Dacă Dumnezeu ne dă acum un loc suplimentar, vă cer să faceţi efortul de a utiliza cât mai bine posibil pe plan material şi spiritual acest dar al proniei dumnezeieşti. (…) Dacă nu avem nici o dorinţă pătimaşă de posesiune, atunci trăim altfel în mănăstirea noastră. Totul ne aparţine, dar nimic nu este al nostru, cu alte cuvine, nu există nici o patimă.“

Deşi perspectiva sa se plasa pe mai multe niveluri (psihologic, economic etc.), ea rămânea întotdeauna teologică. De exemplu, dacă monahii sunt chibzuiţi, nu abuzează de darurile primite; aşadar, ei au nevoie mai puţin de a exercita lucrări bănoase şi, în consecinţă, au mai mult timp pentru a se dedica rugăciunii, ceea ce reprezintă adevărata lor sarcină. Dacă risipim ceva ce fratele nostru a produs, risipim munca lui, păcătuind nu numai faţă de el, ci şi faţă de cei cu care nu am împărţit acel bun. Dacă, în ecologia noastră domestică, nu tratăm fiecare lucru ca un dar de la Dumnezeu, păcătuim faţă de Dumnezeu. Nu există mici economii: părintele Sofronie ne spunea că pe măsură ce irosim beţe de chibrit, sfârşim prin a irosi o întreagă corabie. Avea această atitudine atonită, conform căreia încăperea unde locuim trebuie să fie simplă şi mobilată sărăcăcios, şi că tot ce este preţios, luxos, din aur etc. este pentru biserică, unde este slăvit Dumnezeu. Am trăit mulţi ani într-o chilie ce măsura mai puţin de trei metri pe trei, şi el era surprins să constate că aveam destule lucruri pentru a fi dezordine…

Putem la fel să irosim tratând fără nici un respect lucrurile materiale. Părintele Sofronie purta cu grijă obiectele, atingea materialele destinate veşmintelor liturgice cu delicateţe şi recicla tot, în limita posibilului. Există atâtea exemple în acest sens, încât a face o listă a lor ar fi ceva caricatural.

„Prefer o anumită pierdere, decât certuri“

O să vă povestesc doar o scurtă anecdotă pentru a ilustra simţul său pentru respectul faţă de materie. Într-o zi, la el acasă, după ce terminase lucrul său de pictură, îi mai rămăsese o picătură de vopsea roşie pe pensulă. Decât să spele pensula, el căută mai degrabă cum să folosească acest rest de culoare. În cele din urmă, aşeză picătura de vopsea pe un întrerupător, pentru a indica poziţia „aprins“.

Unul dintre lucrurile cele mai preţioase care mi-au rămas de la părintele Sofronie este o felicitare de aniversare „reciclată“. Pe plic (cu câtă grijă deschidea el scrisorile!), el ascunsese propriul său nume, desenând câteva curbe decorative foarte drăguţe. Partea ilustrată a felicitării fusese separată de partea pe care se scrie în mod obişnuit, şi pe verso el îmi scrisese mesajul său.

O altă învăţătură, a Sfântului Dorotei de Gaza, la care se raporta adesea părintele Sofronie era următoarea:

„În orice lucru vă găsiţi, chiar şi urgent şi serios, nu vreau să acţionaţi cu încordare şi frământare, ci fiţi pe deplin convinşi că orice lucru săvârşiţi, mare sau mic, nu e decât a opta parte din ceea ce noi căutăm, în timp ce a-şi păstra calmul, chiar dacă în fapt se ajunge şi la lipsuri în timpul lucrului, reprezintă jumătate sau patru optimi din scopul căutat. (…) Nu vă faceţi niciodată nedreptate nici vouă înşivă, nici celorlalţi, ci mai degrabă să fie lăsat acel lucru şi să nu mai fie făcut deloc, decât să vă tulburaţi unii cu alţii. Altminteri, pierdeţi jumătate (…) săvârşind doar o optime, ceea ce este evident necugetat.“

Matematica aici m-a lăsat tot timpul perplexă, dar asta n-are importanţă! Esenţialul este că a face un lucru, chiar şi bun, poate fi dăunător, dacă nu este făcut în duhul poruncilor. „Prefer o anumită pierdere, decât certuri“, îmi spunea odată părintele Sofronie. Într-o familie, dacă avem puţin grijă, putem să evităm cumpărăturile ce nu sunt „ecologice“, dar nu, spre exemplu, cu preţul epuizării părinţilor. Câteodată, să cumperi o masă semipreparată, în plastic, adusă de departe şi implicit mai scumpă…, poate fi o necesitate.

Dacă trăim potrivit teologiei noastre, viaţa noastră în această lume devine până în cele mai mici detalii calea către lumea veşnică, netrecătoare.

„Cel de-al doilea mod de cunoaştere începe cu rugăciunea curată şi cu darul săvârşirii minunilor. Integrându-se în curentul voinţei Tatălui, sfinţii, asemenea Fiului lui Dumnezeu, săvârşesc minuni şi se fac părtaşi (2 Petru 1, 4; 1 Corinteni 9, 23) şi împreună-lucrători ai lui Dumnezeu (1 Corinteni 3, 9) la actul creaţiei lumii (cf. Ioan 5, 17).“

(Sœur Magdalen, „Dieu nous a donné toutes choses“, din revista Buisson ardent, Cahiers Saint Silouane l’Athonite, nr. 20, Cerf, Paris, 2014, pp. 41-50; traducere de Ionuţ Aurelian Marinescu).

Elena Solunca Moise: Fără Înviere, adevărul e învăluit în ceaţa îndoielii

Întru vestire spunem: „Hristos a înviat!“. Întru adeverire mărturisim: „Adevărat a înviat!“. Ştim că acolo unde sunt doi adunaţi în numele lui Hristos, Mântuitorul Însuşi este împreună cu ei, asigurându-ne că toate necazurile acestei lumi vor fi biruite în numele Lui. Mai presus de toate, ştim că fi-va cu noi până la sfârşitul veacurilor. Noi, cei de „sub soare“, purtând „răutatea zilei“ şi greutatea vremii pe care o împovărăm, la rându-ne, cu păcatele şi fărădelegile noastre, avem mare trebuinţă de adeverirea mărturisitoare.

Altfel, învaţă Sfântul Apostol Pavel, care nu L-a văzut cu ochii trupeşti pe Cel înviat, dar i s-a arătat pe drumul Damascului, că dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este şi credinţa şi aidoma propovăduirea. Mărturisirea „Adevărat a înviat“ este semnul de netăgăduit că suntem, sau măcar încercăm, la rându-ne, împreună cu El. Înfioară gândul că şi după înviere, Hristos ar fi singur, cum singur a rămas în Grădina Ghetsimani, când Apostolii Petru, Iacob şi Ioan au adormit, lăsându-L cu întreaga povară a lumii şi când s-a rugat: „Părinte, dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine acest pahar, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă“. La fel înfioară gândul că ucenicii ar fi rămas singuri, lipsiţi de însoţirea Lui mântuitoare, dar ştim şi nu ne îndoim că Dumnezeu nu lasă omul niciodată singur, lipsit de ajutor, că în momente de cumpănă e lângă noi, îndrumându-ne spre biruinţă.

Exilat în îndoială, Toma dorea şi mărturia altor simţuri

Evanghelistul Ioan scrie că seara din Duminica Învierii, închise fiind uşile, Hristos S-a arătat ucenicilor aflaţi în foişor rostind cuvinte de neasemănată şi necuprinsă profunzime înălţătoare: „Pace vouă“. Spre adeverire le-a arătat mâinile purtând însemnele cuielor şi coasta Sa. A mai zis o dată „Pace vouă“ şi, suflând asupra lor Duh Sfânt, i-a făcut purtători şi făcători de pace spre înfiere dumnezeiască. S-a făcut ca Toma, zis Geamănul, să nu fie între ei, asemănându-se oii celei pierdute, străin de pacea Lui şi pradă îndoielii bolnăvitoare. În suflet avea îndoiala, umbră mereu a vremurilor de început când şarpele, cel mai viclean dintre toate animalele pământului, a zis: „Dumnezeu a zis oare să nu mâncaţi din toţi pomii…“ Câţi dintre noi astăzi nu trăim în orizontul neliniştitor al acestui „oare“? Toma n-a aflat linişte nici când ucenicii i-au zis: „L-am văzut pe Domnul“. Avea nevoie de mai mult: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în coasta Lui, nu voi crede“. De la Sfântul Apostol Pavel ştim că „credinţa vine auz, iar auzul prin cuvântul lui Hristos“. Exilat în făr-de marginea îndoielii, Toma dorea şi mărturia altor simţuri: văzul şi pipăitul care să întregească o alcătuire – văzul spre orientare şi contemplare, iar pipăitul spre înfăptuire. Arghezi a cunoscut această stare când strigă: „Vreau să te pipăi şi să urlu: este“. Apoi, am învăţat că credinţa este moartă fără fapte… E un semn al nevoii de unitate a simţurilor pentru înţelegerea Adevărului ce depăşeşte capacitatea unui simţ anume.

„…Pământul/ stele şi-nlăuntru are/ nu numai desupra-n zare…“

Se cuvine ca, judecându-l, să nu uităm că el nu-L văzuse pe Hristos cel înviat, ducându-şi zilele în întunericul tristeţii ce-i devasta sufletul de la Răstignirea Mântuitorului faţă de Care nutrea o iubire statornică. Din această iubire răsare un anumit tip de cunoaştere căreia i-am spune iluminare, desluşită tot de Toma. Când Iisus a spus ucenicilor că va pleca să pregătească loc pentru ei, Toma i-a spus cu smerenie: „Doamne, nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea?“ (Ioan 14, 5) Hristos a răspuns: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine“. Apostolul Toma a primit cuvintele în suflet, parcă transcendând simţurile, şi nu le-a comentat. Cum Filip a dorit să ştie mai mult, Hristos l-a împăcat: „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi“. E „Calea“ spre aflarea chipului lui Dumnezeu în adâncul cel mai adânc din noi, pe care să ne purtăm paşii pe urmele lui Blaga: „Sapă, frate, sapă, sapă/ Până dai de stele-n apă. / Să se curme-n piept cuvântul/ când se arată că pământul/ stele şi-nlăuntru are/ nu numai desupra-n zare“… E felul în care Lumina se caută pe sine din rostirea de început a lui Dumnezeu: „Să se facă lumină!“; adevărul cel veşnic care reînnoieşte mereu uimirea psalmistului: „Doamne, ce este omul că te-ai făcut cunoscut lui?“

Pilduitor, tot Sfântul Apostol Ioan, singurul în a cărui Evanghelie se vorbeşte de Apostolul Toma, aminteşte că, la învierea lui Lazăr, Iisus a spus ucenicilor să meargă spre Iudeea. Cu omenească grijă, Apostolii L-au întrebat cumva retoric: „Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre şi iarăşi Te duci acolo?“ Toma a mers mai departe până pre hotarul omeneştii dăruiri: „Să mergem şi noi şi să murim cu El“. Deci, nu simplu, să-L ocrotească pe Mântuitor de moarte, cum a încercat Apostolul Petru, ci să moară cu El, însemnând deplinătatea iubirii ce o purta lui Hristos. Voia să moară cu Hristos, însă i-a fost dat să moară mai târziu pentru Hristos, pe care L-a propovăduit cu aceeaşi dăruire, ca mărturisirea să-i fie către sfântă înfiere, după ce a trecut de furcile caudine ale muceniciei. De unde îndoiala lui Toma în faţa Învierii Domnului după ce participase la învierea fiicei lui Iair, a tânărului din Nain şi a lui Lazăr? De ce i se părea învierea lor mai de înţeles decât a Domnului? Şi câte alte multe întrebări, care vorbesc de complexitatea nu o dată contradictorie a condiţiei umane şi pe care numai El, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne poate ajuta s-o descifrăm urmându-L pe Calea spre Adevăr, pe Care cunoscându-L, ne eliberăm de tirania morţii prin înviere. De unde nevoia de mărturisire a simţurilor? Poate pentru că, la hotarul dintre sine şi lume, au nevoie de sfinţire ca părţi ale unităţii fiinţei noastre restaurate, înălţând uimită rugăciune: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“

Credinţa nefăţarnică a Apostolului

Nu ştim dacă Toma a făcut întocmai, dar să păstrăm în inimă că întotdeauna, în furtuna îndoielilor, Hristos ne vine în ajutor şi ne dăruieşte ceea ce este mai preţios: pacea Sa. Aşa cum a fost şi cu Petru când s-a pornit furtuna pe mare şi, temându-se, a strigat: „Doamne, scapă-mă“. Hristos i-a întins mâna zicând: „Pentru ce te-ai îndoit?“. E greu de imaginat fericirea lui Toma care, după chinuitorul coşmar al îndoielii, a rostit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ E, dacă se poate spune, o fericită disperare a celui care este conştient că fără Învierea lui Hristos, calea lui duce niciunde, adevărul e mereu învăluit în ceaţa îndoielilor, iar viaţa rămâne „spre moarte“. Indirect, Toma recunoaşte că, odată cu Hristos, viaţa nu mai este spre moarte, ci moartea este spre înviere, pentru că El a murit ca Om, dar a înviat ca Dumnezeu, făcându-Se om pentru ca noi, urmându-I, să ne îndumnezeim. Considerarea laolaltă a acestor fapte face să fim încredinţaţi de adevărul dătător de viaţă: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine în veci nu va muri.“

Mai este un aspect esenţial asupra căruia ne atrage atenţia Apostolul Toma – sinceritatea, lipsa de făţărnicie. Este vital necesar ca şi credinţa să fie nefăţarnică. Este şi un îndemn la reflecţie astăzi, mai cu seamă când mulţi gânditori sunt de acord  că actuala criză este, în esenţă, una de încredere. Privind în noi şi în jurul nostru, întrebăm: Unde e credinţa când spunem „cred“, dar semănăm în jur îndoială, indiferenţă, dispreţ şi ură, viclean drapate în cuvinte care nu rodesc? Cum propovăduim Iubirea când faptele ce adeveresc adevărata credinţă fac criza pandemică? Marea lecţie pe care ne-o dă Apostolul Toma este nefăţărnicia probată de hotărârea: „Să mergem şi să murim cu El“. Adică, să ne liberăm de sinele amăgitor şi, luându-ne crucea, să-I urmăm lui Hristos de la moarte la înviere în a cărei lumină vedem cum veşnicia prinde a se naşte în sufletele noastre odată cu uimita rugă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“

  • Doxologia:

Predică la Duminica a II-a după Paşti – a Sfântului Apostol Toma – Pr. Vasile Gordon

Credem că momentul cel mai impresionant al Evangheliei de astăzi este acela în care Toma, întâlnindu-L pe Mântuitorul înviat din morţi, a strigat gâtuit de emoţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. În acest strigăt se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede şi el pe Învăţătorul, aşa cum Îl văzuseră cu opt zile înainte ceilalţi ucenici şi mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le spusese în mai multe rânduri că, deşi va fi omorât, va învia după trei zile.

Aşadar, în exclamaţia „Domnul meu şi Dumnezeul meu” vedem o bucurie smerită. Bucurie, datorită reîntâlnirii Celui Care l-a învăţat sensurile cele mai înalte ale vieţii; smerită, ca recunoaştere, cu capul plecat, a îndoielii căreia s-a lăsat pradă.

Iubiţi credincioşi,

„Cazul” Apostolului Toma ne reţine atenţia în special pentru faptul că simţim o vie asemănare între îndoiala lui şi îndoielile noastre, între frământările lui şi frământările noastre. Chiar dacă fizic ne despart aproape douăzeci de veacuri, simţim că Toma se identifică cu noi, acum şi aici. Căci cine dintre noi ar putea să afirme că nu s-a îndoit sau nu se îndoieşte în problemele de credinţă? Nu suntem noi nişte căutători în permanenţă ai adevărului? Nu tânjim noi după dobândirea certitudinii în înviere? Căci Toma această certitudine voia s-o aibă.

Recunoscându-ne propriile îndoieli, îl vom înţelege mai bine şi ne vom da seama că, după ce ucenicise trei ani lângă un Învăţător fascinant prin vorbe şi fapte, însoţite chiar de învieri din morţi, în ziua în care L-a văzut murind, ceva s-a prăbuşit în sufletul său.

Nu sunt excluse chiar clipe de deznădejde, în care va fi rostit, poate, pentru sine: mai bine aş fi rămas un pescar liniştit în Galileea mea natală. De aceea, la vestea năpraznică dată de confraţi: „L-am văzut pe Domnul!”, Toma va avea o reacţie cu totul omenească, rostind în sinea sa: „Nu se poate! Nu-mi vine să cred! Este prea mare şi îmbucurătoare vestea!”, apoi cu glas tare: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor” şi celelalte.

Nu facem şi noi aşa, iubiţi credincioşi, în împrejurări similare? Când cineva ne aduce o veste mare, de bucurie sau de întristare, nu exclamăm noi, până să ne dumirim: „Nu se poate! Nu-i adevărat! Nu pot să cred!”. Apoi, în faţa evidenţelor, dacă vestea este de bucurie îl îmbrăţişăm pe aducător, bâlbâind mulţumiri, amestecate uneori cu lacrimi de fericire; sau, dacă vestea este tristă, şoptim resemnaţi: „Aşa a fost să fie, aşa a vrut Domnul. Iartă-mă că nu pot să cred ce s-a întâmplat”.

Astfel, amintindu-ne de propriile noastre experienţe, înţelegem mai bine exclamaţia emoţionantă a lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Iubiţi credincioşi,

Încercând, aşadar, să ne regăsim în atmosfera simţămintelor lui Toma, credem că una din temele propuse nouă spre meditaţie de Evanghelia de azi este dorinţa omului de a dobândi certitudinea învierii. Sau, mai pe scurt, căutarea nemuririi.

Omul a fost dintru început un căutător. Chiar şi în Rai. Curiozitatea Evei, împărtăşită şi de Adam, nu este oare o expresie a căutării? Dintre scrierile vechi, un exemplu relevant al căutării (şi nu de orice fel, ci căutarea nemuririi), îl reprezintă Epopeea lui Ghilgameş, plasată în jurul anului 3000 î. Hr. Ghilgameş, eroul acestei vechi scrieri sumeriene, porneşte în căutarea nemuririi în clipa în care-i moare cel mai bun prieten, Enkidu. Spectrul şi spaima morţii îl alarmează: „Voi ajunge şi eu pulbere precum Enkidu?”. Şi pleacă hotărât în căutarea nemuririi pentru a-şi readuce prietenul la viaţă, dar şi pentru ca el însuşi să nu cadă cândva pradă ţărânei.

Aceeaşi spaimă, pe alt plan desigur, va fi încercat şi Toma: dacă Iisus, Învăţătorul, atât de puternic, Care – între altele – nu cu mult timp în urmă l-a înviat pe Lazăr, moare neajutorat pe o cruce banală, e pus în groapă, iar peste gura gropii e aşezată o piatră „foarte mare”, ce se va întâmpla cu mine, cel atât de slab?

Frica morţii conjugată cu năzuinţa spre nemurire va fi imbold de căutări neîntrerupte, în toate timpurile.

Literatura universală cunoaşte în acest sens opere de largă circulaţie, precum „Creanga de Aur” (a lui James Frazer) şi „Faust”, celebra lucrare a lui Goethe. În prima, autorul, după îndelungi cercetări şi comparaţii ale feluritelor mituri, identifică „creanga de aur” cu vâscul, ca simbol al nemuririi, prin însuşirea lui de a fi verde, în timp ce copacul pe care creşte nu mai are frunze. Ei bine, această plantă intra în recuzita unui ritual în timpul alegerii noului rege, tânăr şi puternic, garant al continuităţii, cu alte cuvinte al nemuririi. Iar Faust, în dorinţa lui de a-şi prelungi viaţa şi fericirea, face pact chiar cu diavolul, în persoana lui Mefisto.

Vedem aici tot o fugă de moarte a omului, implicit dorinţă de nemurire. Spiritualitatea românească nu-i lipsită de exemple similare. Credem că cel mai elocvent este balada Mioriţa, în care ciobanul sacrificat îl reprezintă pe Hristos cel omorât, dar înviat a treia zi.

Părintele Stăniloae, vorbindu-le unor studenţi, face această scurtă tâlcuire: „Mioriţa reprezintă pe Hristos şi sufletul omenesc; Hristos care are milă de sufletul omenesc. Cei trei ciobani: cel cu oi mai multe este Hristos; iar ceilalţi doi: Pilat şi evreii. Şi El are ca mireasă sufletul omenesc” (Filocalia, foaie editată de ASCOR Cluj, Octombrie, 1995, p. 1).

În acelaşi sens al dorului după nemurire se înscrie şi lucrarea, de excepţională valoare, „Nostalgia Paradisului”, a lui Nichifor Crainic. Însăşi etimologia cuvântului „nostalgie”, după autor, este o expresie a căutării raiului pierdut: în limba greacă „nostos” înseamnă întoarcere, iar „algos”, durere.

Şi autorul explică apoi: „Nostalgia este, astfel, durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară…”. Nu putem încheia şirul exemplificărilor fără să amintim de Petre Ţuţea, cel care, după Revoluţia din ’89, prin mărturisirile lui, ca ale unui veritabil apostol al neamului românesc, credem că a îndreptat mulţi paşi spre sfintele biserici.

Interviurile şi cărţile, mai ales cele autobiografice, descoperă în persoana lui un căutător redutabil. Vom da, însă, un exemplu inedit. Am fost martor ocular la următoarea scenă: Petre Ţuţea se găsea pe un pat al Spitalului Christiana, bolnav, cu puţin timp înainte de a trece în veşnicie. Am intrat în salon cu un grup de studenţi de la Teologie, spre a-l vedea. „Domnule Ţuţea, sunt aici cu câţiva teologi tineri care ar dori să audă un cuvânt”. Bătrânul s-a ridicat puţin, s-a uitat la noi şi a zis: „Măi băieţi, auziţi ce pot să susţină unii, că viaţa poate fi concepută fără Dumnezeu. Auziţi voi?”.

Şi în secundele următoare a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri, din care nu s-a mai putut opri. Noi am mai stat preţ de un minut, după care, impresionaţi peste măsură, am ieşit discret, temându-ne să nu-l tulburăm mai tare. Tinerii primiseră, de fapt, cuvântul folositor!

Iubiţi ascultători,

Şi acum să rămânem la aceste două noţiuni: căutare şi nemurire. Nemurirea, sau viaţa veşnică, poate fi găsită, dobândită atunci când căutarea este susţinută de bună credinţă şi de osteneală neîntreruptă, potrivit dictonului: „Tot ce-i căutat este găsit, dacă nu te laşi şi nu fugi de osteneală”.

Nemurirea, dar de la Dumnezeu pentru căutătorii harnici, ne-a fost arvunită prin Învierea Domnului şi intră în logica normalităţii. Dumnezeu l-a creat pe om într-un scop bine definit, iar viaţa are un sens precis. De fapt, numai viaţa are sens. Moartea nu. Dacă existenţa noastră s-ar stinge în moarte (care este un „non-sens”), ar însemna că viaţa însăşi este non-sens, aberaţie pe care nici măcar materialiştii n-o susţin.

Goethe, pe care-l pomenim din nou, a spus-o potrivit genialităţii hărăzită lui de la Dumnezeu: „Urma zilelor mele pământeşti nu poate dispărea în veşnicie…” (Faust).

Iar în clipa în care, de vom fi vrednici, ne vom găsi în faţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat, vom rosti şi noi ca Toma „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, într-o stare de bucurie smerită: de bucurie, ca fericiţi trăitori ai Marii Întâlniri, dar recunoscându-ne smeriţi, cu capetele plecate, greşeala atâtor pământene îndoieli.

Să ne învrednicească Dumnezeu de această clipă! Amin.

Predică la Duminica a II-a după Paşti – a Sfântului Apostol Toma

Astăzi este Duminica Tomii, a 8-a zi după Sfânta Înviere, când Domnul Se arată Apostolului Toma. Acesta n-a putut să accepte cu uşurinţă adevărul Învierii mărturisit de ceilalţi ucenici care, în ziua de Paşti, Îl văzuseră pe Domnul Înviat. Când Iisus apare din nou în „foişorul de sus” de pe Sion la toţi Apostolii Săi, atunci îi îngăduie lui Toma să-I pipăie rănile spre a se convinge.

Acum, îndoiala lui dispare şi îşi mărturiseşte credinţa, strigând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In. 20, 28). Sfântul Toma a făcut proba palpabilă a Învierii, în locul nostru, încât nu ne rămâne decât să credem în dumnezeirea lui Iisus dimpreună cu acest Apostol, fără să mai pretindem a-L vedea sau pipăi.

Printr-o astfel de credinţă, putem fi fericiţi şi împliniţi, aici pe pământ şi în veacul viitor, căci „credinţa este încredinţarea (n.n. fiinţarea) celor nădăjduite, dovedirea (n.n. dovada) lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Iubiţi credincioşi,

Credinţa ne ajută să aflăm şi scopul vieţii pământeşti. Noi, oamenii, suntem înzestraţi cu raţiune. Noi nu putem păşi între leagăn şi mormânt ca nişte condamnaţi la moarte, precum se duc vitele către abator. Ci, îndată ce am trecut de vârsta copilăriei, dorim să cunoaştem cine a creat lumea, cine ocârmuieşte universul acesta minunat, cu ordine şi frumuseţe negrăită.

Vrem să ştim cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem; ce rost au toate strădaniile noastre în scurtul interval de timp ce ne este sortit să-l trăim?! Sunt întrebări arzătoare de care nu poate scăpa nici o fiinţă care judecă puţin.

Oare, cine ni le poate dezlega? Filozofia, ştiinţa, arta, literatura? Nicidecum! Acestea stau neputincioase în faţa întrebărilor fundamentale ale vieţii, precum stă sfinxul în faţa piramidelor Egiptului. Întrucât Creatorul ne-a alcătuit pentru Sine, noi nu găsim satisfacţie şi nu putem fi oameni adevăraţi şi compleţi fără a ne uni cu El, fără a sta într-o legătură strânsă cu El. Domnul Iisus ne-a spus: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Lc. 4, 4), dar oamenii nu I-au dat importanţă.

Am trăit, hrănindu-ne cu tot felul de pâini. Şi aşa, îndopându-ne cu toate, ne-am îmbolnăvit. Mântuitorul nostru ne asigură că „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 23).

O locomotivă are o putere formidabilă. Este capabilă să tragă un şir lung de vagoane la destinaţia lor. Dar trenul de vagoane nu se va mişca, atâta timp cât aparatul de cuplare care leagă vagoanele de locomotivă este decuplat. Fără acea cuplare sau legătură, şirul de vagoane ar sta şi ar rugini pe acele şine.

Aşa este şi cu credinţa în Hristos; ea este cuplarea care ne leagă pe noi de puterea Sa. Când Iisus l-a provocat pe tatăl demonizatului spunându-i: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 23), în acel moment, credinţa s-a născut în tatăl. Cu lacrimi ce-i curgeau pe obraji, el a strigat: „Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24).

Credinţa a devenit aparatul de cuplare care lega pe tatăl de puterea infinită a lui Dumnezeu. Copilul său s-a vindecat. Unde îndoiala spune: „Nu se poate înfăptui”, credinţa spune: „Celui ce crede toate-i sunt cu putinţă”.

Se zice că, odată, s-a dus cineva în pustie, la Sfântul Serapion, să-l întrebe ceva despre credinţă şi Sfântul i-a zis: „Credinţa e aşa cum spune la Evanghelie, să fie măcar cât un grăunte de muştar şi atunci zicând muntelui acestuia: Mută-te…”. Voind el să continue, s-a oprit, pentru că, la auzul cuvintelor „Mută-te”, s-a produs o tulburare şi un zgomot şi muntele din faţa lor a început să se mute. Atâta credinţă avea acest Serapion, încât numai auzindu-i cuvântul, muntele l-a şi ascultat! „Stai pe loc, – i-a zis el muntelui – nu vorbeam cu tine, ci cu fratele!”.

Acesta e un exemplu din tradiţia noastră monahală, care arată cum trebuie să fie o credinţă neîndoielnică, a cărei putere ajută şi înnobilează. În prima sa epistolă, Sfântul Apostol Ioan ne învaţă un adevăr mare, de netăgăduit, anume că în viaţa omenească există o forţă care, atunci când este pusă în lucrare, biruieşte totdeauna şi peste tot.

Ucenicul iubit al Domnului s-a referit la credinţă şi a scris: „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I In. 5, 4). Este foarte necesar ca acest adevăr să fie verificat şi dovedit în vremea noastră, deoarece oamenii de astăzi îşi pun nădejdea în altfel de forţe: a armelor, a electricităţii, a atomilor, în realizările tehnice.

Trăim în era descoperirilor. Am ajuns în posesia mijloacelor de distrugere a întregii omeniri. Nu mai avem nevoie de noi drumuri în această direcţie, nu ne mai putem permite să pătrundem pe cărări fără ieşire. Am descoperit toate formele de distrugere.

Suntem martorii apogeului ei, născocit de om: dezagregarea atomică. Ce trebuie să se mai distreze pe seama noastră demonii întunericului! Ce e drept, acestea sunt elemente şi factori de progres. Dar adevăratul progres nu trebuie confundat cu realizările materiale sau cu maşinismul.

Mersul înainte al omenirii trebuie socotit cu stârpirea răului din suflete, cu împodobirea inimilor prin virtuţi, ca mila, bunătatea şi iubirea de oameni, cu formarea caracterelor morale. Or, în această privinţă, credinţa în Dumnezeu este singura putere biruitoare, faţă de care toate celelalte se vădesc slabe, neputincioase.

Credinţa stăruitoare îţi aduce sporite energii duhovniceşti, credinţa te ajută ca, dincolo de norii apăsători şi întunecaţi, care îţi tulbură de multe ori viaţa, să vezi raza luminoasă a soarelui, care străluceşte cu putere şi căldură, deschizându-ţi perspectiva unui cer senin.

A crede cu adevărat înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa ta, a vorbi cu El în rugăciune, în fiecare zi, a te sfătui cu El, a pune voia şi înţelepciunea Sa dumnezeiască mai presus de voia ta, a căuta mereu să nu faci nimic din ceea ce este potrivnic învăţăturii Sale. Omul credincios se străduieşte necontenit să se înnoiască sufleteşte, o dată cu vârsta, spre a fi tot mai bun, mai drept, mai cinstit, mai iubitor, primindu-L cu adevărat pe Hristos în sălaşul inimii sale.

În acest fel, credinţa este pentru viaţa noastră sufletească ceea ce este rădăcina pentru pom. Prin rădăcinile credinţei îşi soarbe pomul fiinţei noastre hrana spirituală, pentru a da rodul cel bogat de bună şi creştinească vieţuire. Prin credinţă, „ne apropiem în modul cel mai desăvârşit de Hristos…, ea este calea cea bună spre mântuire” – arată părintele Nicolae Steinhardt. Dar „credinţa, dacă nu are fapte, este moartă” (Ic. 2, 17), deoarece „cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10. 10).

Aşa a făcut Sfântul Apostol Toma. Recunoaşterea Învierii şi a dumnezeirii lui Hristos nu o face numai prin cuvânt, ci şi prin faptă. După ce rosteşte „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, merge să propovăduiască pe Domnul Înviat la parţi, mezi, perşi şi ajunge în India.

Pretutindeni răsturna idolii acelor popoare şi convertea la picioarele Crucii milioane de păgâni. Până la urmă şi-a pecetluit credinţa şi slujirea cu martiriu, că, fiind străpuns cu suliţa şi-a predat sufletul său credincios în mâinile Dumnezeului Celui viu. Cu aceeaşi tărie trebuie să credem şi noi în Învierea şi în divinitatea Mântuitorului nostru.

Adevărată credinţă are acela care este gata să piardă toate cele pământeşti şi chiar să moară, din iubire pentru Hristos, Biruitorul morţii.

Iubiţii mei,

Se întâmplă, însă, ca mulţi dintre noi să trecem adesea şi prin ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „secetă duhovnicească”, când duhul ţi se pare stins şi fără putere, când ispitele şi necazurile te copleşesc, încât parcă nu le mai poţi face faţă. Şi tocmai atunci trebuie să lupţi mai mult cu tine însuţi; nu trebuie să te laşi, nici să te descurajezi, ci mai mult să stărui în credinţă. „E uneori grea calea,/Sunt uneori vrăjmaşi?/Credinţa învinge totul,/Nicicând să nu te laşi”.

Credinţa este asemenea busolei, care ne conduce pe marea vieţii pământeşti şi trecătoare. Cine este întărit cu „pavăza credinţei” (Efes. 6, 16) nu se teme de valurile acestei mări, de multe ori furioase şi înspumate şi poate, prea puţin liniştite şi însorite.

Credinţa ne arată totdeauna Steaua polară, care este Hristos Domnul şi nu ne lasă să ne rătăcim în drumul nostru spre limanul neînviforat al Împărăţiei veşnice. Când prin credinţă suntem legaţi intim de Dulcele Iisus, atunci nu ducem lipsă de nimeni şi de nimic. În atingere de Hristos, simţim că „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă” (Ps. 117, 27).

În comuniune iubitoare cu Domnul Înviat, ne umplem de savoarea cerului şi înţelegem deplin cuvintele: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In. 20, 29).

Acum, să-L rugăm pe Biruitorul morţii, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Sfântului Apostol Toma, dă-ne mai multă credinţă şi ne mântuieşte pe noi! Amin”.

Toma


Categorii

Pagini Ortodoxe, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “GRIJA PENTRU APROAPELE si SENSIBILITATEA DUHOVNICEASCA FATA DE TOATE DARURILE LUI DUMNEZEU: lectii de noblete din viata Cuviosului Sofronie Saharov/ DUMINICA TOMII. Biruinta credintei vs marsul “progresului”: “CUM SE MAI DISTREAZA PE SEAMA NOASTRA DEMONII INTUNERICULUI!”

  1. Hristos a inviat!
    Multumesc pt predici si am o intrebare
    Ultima predica cui apartine?

  2. @ AnaR:

    Adevarat a inviat!

    IPS Irineu Pop (desi nu apare la Doxologia autorul).

  3. Multumesc mult!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare