ELISABETA RIZEA – simbolul jertfei, nobletii si rezistentei anticomuniste

26-11-2012 8 minute Sublinieri

Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat

“Aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus…”

  • Fericiti cei prigoniti:

Totul a început cu o crimă

Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint… Mi-a omorât unchiu ăsta. Uite-l! Mi l-a-mpuşcat când a venit comuniştii. Văr primar cu tata, părinţii, fraţi. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a împuşcat. Că el era comerciant: a avut moară, maşină de lână, manufactură, prăvălie… Avea unde munci lumea, toţi ţinea la el. N-avea copii, săracu, şi ajuta. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit şi lui un frate, Nicu, în război. Doamnă, unu era Gheorghe Şuţa din Domneşti! Domn! Domn! Îi plăcea să înveţe lumea carte şi să fie vrednică, să muncească. Nu pot eu să vă spun ce om bun şi driept iera. Şi comuniştii l-au împuşcat. Uite, de asta am urât io comuniştii…

L-au omorât degeaba, doamnă… Mai de cătă ziuă, l-au ridicat din casă, l-a dus la Siguranţă şi l-a împuşcat. Şi a avut oameni domnu Mihalache, ţărănist era domnu’ Mihalache, învăţător la Domneşti, a avut pe cineva acolo de a putut să-l scoaţă de la morgă şi să-l aducă la cimitir. Da, când a auzit că-l aduce, a ieşit din tot satu şi după alte sate, a dat şoferu jos, că n-a mai vrut să mâie maşina, şi l-a dus oamenii cu maşina mânată cu mâna. Până acasă la el au împins maşina… L-a dus şi l-a ţinut acasă două zile şi două nopţi şi p-ormă l-a dus şi l-a înmormântat. Era armată, da n-a tras. Îl mai arestase de două ori, da n-a avut cu ce-l judeca. I-a dat drumu acasă, că n-a avut ce să judece. Şi l-a-ngropat, a terminat cu el.

Eu am plâns, m-am jelit, cum se spune la noi, m-am bocit dă unchiu, că ce-a făcut comuniştii cu el, că l-a-mpuşcat. Am zis alea rele. Am zis. Nu pot să zic că n-am zis! Şi a şoptit cineva la soţu mieu să mă ia de acolo, că mă omoară. Şi soţu meu ’ce – vino până încoa, că am să-ţi spun ceva. M-a luat în altă parte şi m-a suit în căruţă. A pus pătura peste mine şi m-a scos din comună.

Dup-aia, acasă, când auzeam maşină, fugeam. Aveam două uluci trase colea în grădină şi, când auzeam maşină, fugeam. Era în ’47… Ş-apăi în ’48 a început. Atunci i-a fost frică lu domnu Iancu Arnăuţoiu, la popa Drăgoi, oamenii ăştia cari ierau mai cap în sat, oamenii mai deştepţi din Nucşoara.

(Elisabeta Rizea, Cornel Drăgoi, Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 17-19)

Cum a plecat Elisabeta din Domneşti şi a ajuns la Nucşoara

Eu, doamnă, sunt de loc din Domneşti. Mă trag din neamu lu Şuţa. Pe tata mieu îl chiema Ion. Pe mama o chiema Maria. La treizeşopt de ani tata a murit de inimăşi a lăsat opt copii. Mama era de treizeşase. Era mai mică cu doi ani ca tata. A născut treişpe copii. Da pă ăilalţi morţi nu-i ştiu, îi ştiu numai p-ăi de-a trăit: Ion Şuţa, Gheorghe Şuţa, Petre Şuţa, vedeţi, Şuţa ne zice nouă, Nicu laie Şuţa şi Luca Şuţa. Băieţii. Şi fetele: Ileana, Maria şi Elisabeta, ieu, Tuţa îmi zice, dar sunt scrisă Elisabeta. Aşa ie mai serios…

Am învăţat şapte clase primare, nu mai multe, că n-a fost posibilitatea să merg eu la şcoală, că n-avea mama cu ce. Eram opt copii, doamnă, săraci, da ne-a crescut mama cu frica lui Dumnezeu, cu cinste, şi n-am supărat-o pe mama niciodată. Ori încotro m-a trimes, acolo m-am dus. La vaci, la vaci. La porci, la porci. Unde m-a trimes, acolo m-am dus. Ne-a mai ajutat şi unchiu Gheorghe Şuţa. El n-a avut copii şi ne-a crescut pă noi, copiii lui văr-so. A cumpărat şi un munte să ni-l dea, da l-a cumpărat degeaba, că l-a luat statul. Şi tot el m-a măritat la opşpe ani şi m-a adus în Nucşoara, că l-a avut aicea pă Gheorghe Rizea cu care lucra. N-a vrut mama să mă dea, zicea că sunt băieţi buni şi în Domneşti. N-a vrut fraţii mei să mă dea aicea… Că soţul meu mai ţinuse pe o altă verişoară a lui unchiu, care, când a născut primul copil, fata care aţi văzut-o, a murit din naştere. Copilu era de opt zile când a îngropat pe mama ei. Era de cinci zile când a murit şi cu trei, cât au ţinut-o moartă, opt. Da unchiu a făcut ca el, m-a măritat…

Nimic de zis, am trăit bine. Am muncit, am cumpărat pământ… Care ni l-a luat! Nu mi-l mai dă nici astăzi. Nu vezi? Mi-a luat tot, doamnă. Mi-a stricat grajdu, magazii,tot ce-am avut. Nu mai am nimic. Am făcut noi o ţârde grajduri, da cu ce… Amândoi ologi. Eu nu poci de picioare, uitaţi-vă şi dumneavoastră cum ie picioarele mele. Uite! Ie! Le pui drepte. Uitaţi-vă cum mi s-au făcut mie picioarele, doamnă… Uite cum ie picioarele mele, că m-a băgat în lanţuri şi m-a ţinut în umezeala aia din Jilava. Nu e puţin să stai doi ani de zile la Jilava… Eram de treizeşopt de ani.

La nuntă a venit cu maşina să mă ia. Cu două maşini. După aia au venit şi altele. Nuntă în regulă. Păi domnu Şuţa, unchiu nostru, era om văzut. A fost numai fruntea satului din toate comunele la nunta mea. Am petrecut, dumnealor s-au dus acasă şi io am rămas aici. Naş l-am avut pe popa Drăgoi, care l-a împuşcat comuniştii. L-a urmărit şi l-a prins la Vâlsăneşti şi l-a arestat. Şi când i-a prins, după zece ani, pe ăştia, i-a dus la Jilava pe toţi şi i-a executat.

Am avut şi zestre… am avut. Mi-a îmbrăcat mama casele, da nu mai am nimic din alea. Ca să ajung unde mă vedeţi am fost la domnu Ceauşescu. Am avut eu pe cineva la Bucureşti care a umblat… Mi-a dat casa. Atât! Pământu e şi astăzi la ei. A dat fata mea, asta văduvă, pământ în altă parte unuia şi mi-a dat mie lângă casă. Ce-i în uşa casei. Nu mai am nimic. Mi-a stricat magazia, mi-a stricat grajdul, mi-a stricat tot, bucătăria, n-am mai găsit nimic.

Nimic, nimic, nimic n-am găsit. Că rămăsese o magazie, să aibă unde ţine lemnele dispensarului, şi m-am rugat de Ion Băncescu, că era la Sfat, să-mi dea mie magazia, că plătesc. N-a vrut! Da ştiţi cum a murit, doamnă? Cu gâtu pă scaun! Uite aşa a murit. Nu ie moarte de om… Vedeţi ce scrieţi, doamnă, în carte, să nu daţi de rău. Barim să trăiesc şi ieu, să am parte de moarte bună. Că eu, să ştiu că ies ai noştri, aş spune totu, driept, da nu ştiu, doamnă… şi dacă am scăpat de lanţuri şi de doişpe ani de chin, să mă omoare ei acuma? Nu mai dorm aici. De-acuma m-am mutat în camera aia. Că mă împuşcă pe aici, pe fereastră, în pat. Ne culcăm aşa: eu colea şi Gheorghe colea. Zic – barim să scăpăm unul din noi, să mai aibă copiii un părinte. Şi mi-e frică, mi-e frică… Că la noi, pentru pământu ăsta…

Era aşa lume cinstită şi aşa lume cumsecade… Doamnă, n-aş fi dat-o pe nimic comuna asta! Acum ei au pământul de la Arnăuţoiu, de la ăştia care au fugit, de la mine, de la ăla, de la ăla… Şi pentru pământ, ca să nu ni-l mai dea… Trei zile dacă mai trăiesc, da vreau să ştiu că s-a limpezit lumea. Că pământu, vezi, nu mi-l dă…

Ieu cried că v-a luat numărul de la maşină, aşa cried.

(Elisabeta Rizea, Cornel Drăgoi, Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 19-23)

Ajutarea partizanilor din munți și arestarea

Pe unchiu Gheorghe Şuţa l-a împuşcat în ’47. Din ’47 a-nceput vrajba de a băgat frica în ăştia care au făcut politică ţărănistă. Băiatu lui domn Iancu, căpitanu ăl mare, că domnu Neluţ a murit în munţii Trata… DomnuTomiţă era la garda regală. Făcea armata, adică era angajat acolo. Făcea şcoala aia. Ei, doamnă, de politică l-a dat afară. Da nu l-a lăsat, doamnă, nici acasă, că avea pământ, muncea. Nu l-a lăsat. A început să-l caute. Domnu colonel Arsenescu a venit de la Câmpulung adus de socru lu domn Tomiţă, şi l-a adus la el aici, acasă. L-a adus aicia.

A plecat dacă a văzut că-i caută şi-i urmăreşte. A plecat în munţi. Da nu-i lăsa nici acolo! Aşa că au început să urce la munte din ’49. Era Arnăuţoii, care era doi fraţi, cu Arsenescu trei, cu Chircă patru, dup-aia s-a băgat şi băieţii lui Chircă, s-a băgat şi Ticu Jubleanu cu femeia, Marioara, şi cu băiatu. Ăsta a rămas ultimu şi s-a împuşcat singur în bordei, acolo unde i-a prins. Aşa a fost, eu nu spun minciuni. Da nu ştiu dacă e bine să scoateţi acum cartea, doamnă, până nu s-a schimba…

Au plecat pe rând. S-a dat ăla după ăla, ăla după ăla. Noi i-am ajutat. Noi n-am plecat până nu ne-au luat ei şi ne-au băgat prin puşcării. Pe mine m-a pârât o ţigancă,o baragladină, cum am spus şi la televizor. A fost grieu, doamnă. Uite, am şi o gaură colea în uşă, să o vedeţi, gaura de glonţ. Şi ăştia au duşmănie pe mine că vorbesc. Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus… Da mă stăpânesc de frică, că acum nu mai sunt de treişopt de ani. Nu mai poci fugi prin grădini, nu mai pot să merg, că vedeţi cum e picioarele mele şi vedeţi mâinile mele. Să nu moară până n-o sta unde m-au ţinut pe mine şi să nu… Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine…

Uite aşa-mi vin în minte… cum mi-au băgat ochelari d-ăştia de tablă, ferească Dumnezeu să ştiţi ce-i asta, şi m-a luat de braţ, că nu vedeam nimica pe coridor. Şi, ori că mi-a pus el piedică, ori m-am împiedicat – că am venit pă brânci, aşa, jos. Şi el mi-a dat cu bocancu aici, în coastă. Trăieşte în Piteşti. Oprea. A vinit o doamnă cu care am stat în celulă şi mi-a spus: să vii să vezi pe Oprea ce burtă are. Zic: el are burtă şi eu m-am uscat, că mă vedeţi cum sunt, numai piele şi os. Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia…

Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.

Pe urmă Chircă a fost mort în munţi, băieţii lui au fost închişi, eu închisă. Da am lăsat pe alta în locu meu. Vorbisem cu ea până să mă închiză. Marinico, zic, dacă cumva mă-nchide pe mine, ai tu grijă! Adică să nu moară de foame. Să le mai duci. Da pe mine nu m-a prins, doamnă, cât am fost eu de păzită, că eram păzită, vorba aia, nici nevoia nu puteam să mi-o fac cu linişte, aşa eram păzită, pe de-a rându. Da Dumnezeu m-a ferit şi eu am ştiut să mă păzesc şi nici nu am spus la nimeni. Şi am şi acuma multe secrete, da nu le spui până n-oi vedea că mor, să chiem fetele să le spui, să ştie măcar ele… Că uite, doamnă, nu ştii cu cine vorbeşti şi s-aude şi te-mpuşcă. Vorba aia, am scăpat eu de primu glonţ – şi să mi-l dea ăştia, acuma?

(Elisabeta Rizea, Cornel Drăgoi, Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 25-28)

Când căpitanul Cârnu a legat-o pe Elisabeta de cârligul din plafon

Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.

Şi mi-a fost frică că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam şi ţipam şi spuneam: ”Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă!”. (…)

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceți să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldați acasă. (…) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, așa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi și niagră ca bluza. Și dungi făcută, dungi cât mâna.

Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.

(Elisabeta Rizea, Cornel Drăgoi,Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 53-54)


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Istorie, Partizanii (eroii rezistentei in munti), Razboiul impotriva Romaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Actualitate

Comentarii

16 Commentarii la “ELISABETA RIZEA – simbolul jertfei, nobletii si rezistentei anticomuniste

  1. Nu trebuie uitata nicicum viata acestor oameni.Sunt reperele noastre intr-o lume nebuna…

  2. nu, nu trebuie uitati acesti oameni. cei ca ei trebuie sa conduca o tara, ei sunt modelele. experienta ultimilor 22 de ani au aratat ca programele partidelor nu au facut doi bani, nu a insemnat nimic ptr viata romanului de rand. Geaba programe daca “nema” viata crestina sau cel putin morala! Poate nu ar fi rau sa incercam si cu ei sau cu cei asemenea lor, mai tineri, caci semintele au facut roada. Trist e ca nu sunt multi cei ce stiu ori sunt interesati de astfel de oameni, de aceea avem ceea ce avem. Ceea ce unii chiar nu merita. Tot mai multi de-o vreme.

  3. @ cristi_g
    Amin frate!

  4. Pingback: “MEMORIALUL DURERII”: ELISABETA RIZEA, “viteaza din Nucsoara” (video): “Asa mi-au smuls paru`, da` tot nu i-am vandut…” - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. Pingback: SCRISORILE PARINTELUI CLEOPA CATRE PARINTELE ARSENIE BOCA: “Sunteti un izvor curat din care se adapa oile lui Hristos”. Marturia IPS Antonie Plamadeala despre AJUTORUL DAT DE PARINTELE ARSENIE PARTIZANILOR FAGARASENI -
  6. O DECLARAŢIE A SENATORULUI IOAN MOISIN DESPRE ADEVĂRATUL RAPORT ÎNTRE COMUNISM ŞI NAŢIUNEA ROMÂNĂ: „«DEŞTEPŢII» CARE AU DISTRUS POPORUL ROMÂN”- anul 1999

    Zilele trecute, o persoană cu statut de demnitar în stat se referea cu admiraţie la comunişti ca la unii care au ştiut să fie „mai deştepţi” decât cei care nu au făcut ca ei. Asemenea sfidare, la zece ani după căderea comunismului (ca regim, nu ca mentalitate pentru profitorii lui), nu poate rămâne fără răspuns, pentru că s-ar insulta memoria sutelor de mii de victime ale acestui regim ateu şi bestial.
    Întreb: comuniştii au fost mai „deştepţi” decât anticomuniştii? De ce?
    1. Pentru că l-au trădat pe Dumnezeu, care le-a dăruit viaţă şi gândire şi atâtea daruri? Unii vor zice, poate: „Noi nu l-am trădat, în sinea noastră am crezut, am fost pe ascuns la mănăstiri pentru servicii religioase.” Nu, nici aceştia nu au scuză în faţa lui Dumnezeu, pentru că scris este: „Nu poţi servi şi lui Dumnezeu şi Mamonei”. Când au intrat în Partidul Comunist Român, au ştiut prea
    bine că intră în tabăra ateilor, a luptătorilor contra lui Dumnezeu. Doar chiar şeful lor, Nicolae Ceauşescu, le spunea: „…noi, comuniştii, călăuzindu-ne după concepţia ştiinţifică ce atestă materialitatea lumii” (Nicolae Ceauşescu, „Expunere prezentată la Congresul educaţiei politice şi al culturii socialiste din 8 iunie 1976”, Editura Politică, Bucureşti, 1976”, pag. 71), le atrăgea atenţia că „în centrul activităţii ideologice, al educaţiei politice şi culturale a oamenilor muncii
    vor sta permanent concepţia revoluţionară a materialismului dialectic şi istoric, Programul partidului nostru – Carta teoretică, ideologică şi politică, expresia socialismului ştiinţific, a marxism-leninismului creator în România”. (Nicolae Ceauşescu, „Cuvântare la încheierea lucrărilor Congresului, 4 iulie 1976”, pag 112). Da, marxism-leninismului ce urmărea distrugerea creştinismului, care, la noi în ţară, a adus propaganda ateistă, prigonirea atâtor preoţi şi dărâmări
    de biserici. Ce scuză au comuniştii pentru că au sprijinit, măcar moral, un asemenea regim? Desigur, aceea că au fost mai „deştepţi”.
    2. Au fost mai „deştepţi”,pentru că au dat sprijin, prin „carnetul roşu” de membru al PCR, unui regim care a adus poporul într-o sclavie mai gravă decât acea din antichitate, pentru că, la lipsa de libertate fizică, se adaugă acum şi lipsa de libertate spirituală, care, măcar în vechime, era respectată ? Sub comunism s-a realizat ceea ce am putea numi „sclavia totală” a individului, iar comuniştii care au sprijinit regimul comunist au răspundere gravă pentru deformarea personalităţii poporului nostru, în urma exercitării acestei sclavii îndelungate.
    3. De ce au fost comuniştii mai „deştepţi”? Pentru că au slujit un regim care a fost, de la început până la sfârşit , criminal? Iată crimele de care acuz acum, oficial, de la tribuna Senatului României, regimul comunist român:
    a) Instaurarea unui regim de teroare „roşie” de către „organele de represiune («securitatea» – adânc înfiltrată şi condusă de KGB – miliţia, trupele speciale ale armatei , mână în mână cu aparatul de conducere al partidului şi organele de justiţie), mult ajutate în munca lor de către cei circa 450.000 de informatori ai securităţii”. (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu, ediţia a II-a revăzută şi
    adăugită, Bucureşti, 1989, pag. 80).
    b) Înfiinţarea reţelei naţionale de închisori politice şi lagăre de muncă forţată, în care s-a introdus un regim de exterminare: Jilava, Ocnele Mari, Gherla, Craiova (unde ţărăniştii au fost închişi în „celule zidite, cu o singură gaură pentru transmiterea gamelelor de mâncare”), Făgăraş, Târgu-Ocna (unde erau închişi tuberculoşii), Mislea, Dumbrăveni şi Miercurea Ciuc (acestea trei pentru femei), Târgşor (unde erau deţinuţi elevii de liceu), minele de plumb de la Baia Sprie,
    Cavnic şi Nistru, lanţul de lagăre de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră etc. Astfel, numai la Canalul Dunăre-Marea Neagră, numărul celor supuşi muncii forţate „ajunsese la 300.000” în anul 1951, iar „cota de morţi ajunsese la un moment dat la 400 pe zi”. (Idem, o.c, pag. 84). „După aprecierile foştilor deţinuţi, numai în lagărele de la Năvodari, Poarta Albă, Capul Midia, km 14,
    Carasu, Cernavodă şi Peninsula şi-au lăsat viaţa peste 200.000 de oameni”. (Idem o.c., pag. 83. Conform: Constantin Dumitrescu, Cetatea totală, Jon Dumitru Verlag, Mûnchen, 1982, Ibid).
    c) Crima de genocid. Se apreciază „o cifră globală a victimelor «Holocaustului Roşu» în România (exceptând Basarabia, Bucovina şi restul provinciilor
    româneşti) de 891500 de morţi” (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu, 1998, pag. 86).
    d) Distrugerea elitei politice româneşti, anume la închisorile Sighet, Aiud şi Râmnicu – Sărat, rezervate personalităţilor politice şi religioase de rangul întâi şi personalităţilor politice de rangul doi. (Idem, o.c., pag 84).
    e) Interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma şi prigonirea Bisericii Romano-Catolice, precum şi arestarea unor preoţi ortodocşi. În total, „prin puşcăriile politice româneşti s-au perindat circa 4.000 de preoţi, din care 10% (circa 400) au fost ucişi în temniţă” (printre ei, mulţi episcopi). (Idem, o.c., pag. 82).
    f) Împânzirea României cu gropi comune. Se estimează că, dintre cei ce au fost arestaţi, „circa 250.000 zac în gropile comune presărate pe tot cuprinsul ţării”. (Idem, o.c, pag. 83).
    g) Arestări politice într-un număr uriaş, preconizându-se că „o primă estimare a deţinuţilor din România anilor lui Gheorghiu Dej (ca urmare a unei rezistenţe reale sau imaginare împotriva comuniştilor) indică cifra de peste 2.000.000”, iar „Cicerone Ioaniţoiu afirmă că aproape 3.000.000 de români au trecut prin temniţele comuniste”. (Ibidem. Conform: Cicerone Ioaniţoiu, Persecuţia
    creştină în România, CASA, anul III, RFG, nr. 2, 1996; Filip Păunescu, Cunoaşterea şi combaterea comunismului, în Libertatea, anul 8, nr. 72, martie 1989, Ibid.).
    h) Impunerea unei educaţii ateiste tineretului, ceea ce echivalează cu o mare crimă spirituală.
    i) Pervertirea tablei de valori morale autentice, creştine, în conştiinţa poporului, impunându-se ura de clasă în locul iubirii creştine, prezentarea minciunii ca adevăr pe multiple planuri, falsificarea conţinutului şi sensului virtuţilor autentice etc., ţintind la formarea unui aşa-zis „om nou”, fără Dumnezeu, fără scrupule creştine şi cu creierul „spălat”, de fapt, o marionetă a sloganurilor şi intereselor comuniste.
    j) Subordonarea intereselor naţionale celor al Uniunii Sovietice şi permiterea spolierii României de către Soviete.
    k) Înfometarea populaţiei, în urma politicii economice orientate greşit şi grandoman, mai ales în ultimul deceniu de comunism.
    l) Stabilirea unui sistem de torturi fizice şi morale fără egal în sistemul concentraţionar comunist din România, culminând cu „reeducarea” din închisoarea Piteşti (predată, mai întâi, la închisoarea Suceava). (Idem, o.c., pag. 84). Aceasta a fost cea mai diabolică şi abjectă crimă morală, combinată cu cea fizică, din întreaga istorie a omenirii, iar comunismul este răspunzător că a
    aruncat această pată grozavă pe istoria neamului românesc, arătându-şi esenţa sa profund satanică.
    Acestea sunt doar câteva crime de care acuz astăzi regimul comunist al „deştepţilor” care au torturat şi nimicit ce a avut mai bun poporul român, l-au minţit şi i-au „spălat creierul”, ca să-l transforme într-o turmă de sclavi trupeşti şi sufleteşti. Da, „deştepţii” care, cu creiere străbătute şi încinse de firul roşu al materialismului dialectic ateu, au reuşit, după 1990, regrupaţi în structurile
    cripto-comunisto-securiste, şi mimând democraţia, să jefuiască şi să mafiotizeze România, sub privirile neputincioase ale poporului. Regimul comunist a fost cel mai banditesc din istorie, satanic, criminal, făţarnic, trădător de ţară şi de neam, sabotor al bazelor morale şi biologice ale poporului, duşman al umanităţii civilizate, al Bisericii şi al lui Dumnezeu.
    Despre acestea îi va întreba Hristos pe „deştepţii” comunişti la Judecata de Apoi. Şi ce vor răspunde atunci?
    Ioan MOISIN,

  7. Pingback: POVESTEA TULBURATOARE A LUPTATORULUI DIN MUNTI, GHEORGHE HAȘU SI A SOTIEI SALE, EUGENIA COMANICI. Rezistenta anticomunista - indemn la curaj si demnitate sau... strigatul in pustiu al memoriei? - Razboi întru Cuvânt
  8. Pingback: SFINTII INCHISORILOR - reportaj "In premiera" (prima parte, VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: CANONIZAREA SFINTILOR INCHISORILOR - un subiect tabu? ("In premiera": partea a doua) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  10. Pingback: SFINTII INCHISORILOR (documentar “In premiera” – integral) -
  11. Pingback: VICTOR METEA - 55 de ani de la moartea martirica a unui partizan din grupul lui Gavrila-Ogoranu: "Nu se multumesc sa ne ucida, vor sa ne compromita moral" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  12. Pingback: LA ADORMIREA UNEI MARTURISITOARE: PARTIZANA MARINA CHIRCA DE LA NUCSOARA [video]. “Pe Dumnezeu L-am avut mare si puternic. Am trecut prin foc si prin apa, dar tot am trecut” - Recomandari
  13. Pingback: “Ce vreti, sa se condamne ei intre ei?!… Tot EI conduc si acum!” TEMA CONDAMNARII TORTIONARILOR – O MANIPULARE/ Povestea dramatica a familiei Zoei Radulescu, fiica lui GOGU PUIU, EROUL REZISTENTEI ANTICOMUNISTE DIN DOBROGEA (si vid
  14. Pingback: ELISABETA RIZEA: 10 ani de la adormirea unei autentice eroine - Recomandari
  15. Pingback: Galina Raduleanu: CAZUL VISINESCU SI CONDAMNAREA COMUNISMULUI SUNT PRAF IN OCHI. Suntem o tara careia ii lipseste sentimentul de vinovatie Fiica partizanului Toma Arnautoiu: NU A EXISTAT VOINTA POLITICA PENTRU PEDEPSIREA VINOVATILOR DE ATROCITATILE COMUNI
  16. Pingback: O, FEMEIE, MARE ESTE CREDINTA, DRAGOSTEA SI EVLAVIA TA... Elena Solunca in dialog cu Vasile Banescu (VIDEO): "Cu adevarat nu vezi decat cu INIMA". Pomenirea catorva icoane de FEMEI-MARTIR ale României veacului XX/ Chipul sfant al FEMEII SOTIE-S
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare