HRISTOS si CONDITIA FEMEII IN LUME sau RECUPERAREA DEMNITATII PIERDUTE

25-04-2018 13 minute ~~Sublinieri~~

Credință și Cultură. Noblețea și Curajul credinței. Femeile mironosițe (22 04 2018, Trinitas TV)

Invitat: Elena Solunca, redactor: Revista „Academica”

Realizator: Vasile Banescu

– Hristos, dupa Inviere, Se arata spre a fi perceput si inteles, ca sa ne imbratiseze cu iubirea Sa pe fiecare, dupa felul sau de a fi.

– Povestea Casianei:

“Chipul şi sufletul ei erau de o frumuseţe rară, drept care cronicarii vremii amintesc că a participat la o “înfăţişare a mireselor”, unde au fost adunate cele mai frumoase fecioare, pentru ca împăratul Teofil să-şi aleagă dintre ele pe viitoarea împărăteasă. Captivat de frumuseţea Casianei, tânărul împărat s-a apropiat de ea şi i-a zis: “Prin femeie şau intrat în lume cele josnice”, făcând aluzie la păcatul Evei. Atunci, preaînţeleapta Casiana, roşind cu sfială, i-a răspuns lui Teofil zicând: “Şi prin femeie au venit şi cele mai alese”, referindu-se la nădejdea de mântuire adusă în lume de întruparea lui Hristos prin Fecioara Maria”.

– Prin femeie a intrat mantuirea in lume. Nu poti sa vorbesti de mantuire, fara sa vorbesti de Maica Domnului.

– Fara curatenie [sufleteasca] nu poti crede, nu poti percepe, e ca si cum ai lentilele murdare si nu poti vedea.

– Iosif din Arimateea, ucenicul de taina al lui Iisus, care a fost curajos cand a venit vremea marturisirii. I-a dat Domnului mormant nou, care era al lui, deci al omului… Hristos trebuia sa intre in mormantul facut pentru om! Dupa ingropare, Nicodim se retrage, are o discretie care il apropie de mironosite.

– Evlavia femeilor – se leaga de un sentiment al datoriei. Nu puteau sa-l lase, nu puteau! Chiar daca nu aveau ratiunea barbatilor, care are limitele ei, ele intelegeau cu inima!

– “Cu adevarat vezi doar cu inima”. [Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii” – Micul Prinț, Antoine de Saint-Exupéry]. Inima este locul central, organul transcendentei.

– Frica este in acel moment aruncata peste bord de credinta si de dragoste, acestea le-au dat si curaj. Credinta si dragostea sunt de nedespartit, formeaza o unitate. Acestea compun nobletea. Daca crezi in Iisus Hristos, Care este iubire, deci crezi in Iubire, si atunci capeti si curaj, te gandesti ca mori cu Cel care este nemuritor. Nu poti sa crezi fara sa iubesti.

– Comparatie intre mama unei demonizate (femeia cananeeanca: “O, femeie, mare este credinta ta!”) si tatal unui copil demonizat (“Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!“).

– Femeia are o aplecare deosebita spre iubire, pentru ca este mai intim legata de viata. Iar viata se cere perpetuata, ceea ce nu se poate decat prin iubire. Femeia este mama.

– Femeile-mame din randul mironositelor L-au urmat pe Hristos in mod intens, dar intr-o discretie absoluta.

– Efectul Dunning-Kruger: Oamenii competenti si harnici sunt modesti, isi fac datoria in discretie, in timp ce cei care nu fac nimic, isi fac o imagine impozanta, se lauda… “Se lauda pacatosul cu poftele lui si cel ce face nedreptate pe sine se binecuvanteaza” (Ps. 9, 23). O explicatie pentru criza contemporana.

– Femeia credincioasa (mironosita) munceste, are grija de copii, dar nu face niciodata caz de faptele sale, face totul tacut, in taina. Ea ne mangaie cand nu ne mai mangaie nimeni.

–“Bucurati-va!” – actual si pentru omul de azi, care e departe a fi un om senin, exuberant, entuziast, ci e mai degraba un om blazat, un om impovarat, un om intristat, care se pare ca a pierdut dimensiunea aceasta verticala a bucuriei care te smulge din tine, din tot ce te ancoreaza si te tine, “greutatea” aceea care se opune harului (Simone Weil).

– S-a facut un fel de inlocuire a bucurii cu placerea si s-a facut o sinonimie nepermisa, iar bucuria atrage dupa sine intristarea. (despre centrul placerii si experimentele descrise AICI). Bucuria este insa o stare a spiritului. Traim intr-o realitate distorsionata, dar in adancul sufletului nostru tanjim dupa iubire, dupa bucurie. Dar pentru ca traim in “brave new world”… Insa trebuie sa ne opunem, nu vreau sa fiu epsilon.

– Invatam rabdarea de la mironosite, pentru ca ele au stat tot timpul si au tacut. Ele erau ucenite, “ucenitele Domnului”. Au invatat tacerea si rabdarea, care sunt expresii ale iubirii. Daca nu iubesti, nu ai rabdare.

– Tacerea si rabdarea – lectii coplesitoare pentru omul contemporan, au devenit rarisime. Omul de azi se trezeste in fata mormantului gol si ramane doar in fata mormantului gol, dar nu are sensibilitatea, curatenia care sa-i permita sa vada si ingerul din mormant care are sa-i spuna ceva. Nu are ochi, are ochii inchisi, e atipit existential, e indiferent, e coplesit de tot ce inseamna placerile aduse de industria derizoriului, de “iarmarocul fericirii” de astazi. In asta ne aflam. Si ramanem doar cu mormantul gol, ignorandu-L pe Cel care nu mai este in mormant, pentru ca a inviat.

– Aici este marea revolutie in mentalitatea omului, ca omul nu mai este o fiinta spre moarte (Heidegger), ci o fiinta spre Inviere. Asta e marea lectie pe care si-au insusit-o primele femeile mironosite.

– Iubirea – forma suprema de rezistenta. Daca iubesti, rezisti pana la capatul vietii tale.

– Ne gandim si la femeile care au trecut prin suferinte cumplite in inchisorile comuniste, femei – metaforic vorbind – si ele mironosite, si ele marturisitoare, pentru ca au stat in temnite de exterminare, unele au supravietuit si au apucat sa ne spuna cum este prin iad. Si as vrea sa dau cateva nume de asemenea femei extraordinare din istoria mai recenta a României, unele total necunoscute, din pacate, in Romania postcomunista – pentru ca istoria comunismului nu se preda in scoala romaneasca si de aceea sunt posibile neocomunismul si neomarxismul, cu chipul lui hidos, numit corectitudine politica.

Anița Nandriș – o taranca simpla, este luata cu copiii ei si deportata in Siberia, care are o carte extraordinara despre experienta ei din Siberia, o femeie cu o credinta fara cusur.

Elisabeta Rizea

Lena Constante

Micaela Ghitescu – care inca mai traieste, profunda cunoscatoare a culturii portugheze si traducatoare.

Aspazia Otel-Petrescu

Olga Greceanu

si multe altele…

– Multe dintre sotiile detinutilor politici pot fi adaugate aici – [Dna Solunca povesteste episodul dramatic cu chemarea mamei sale la ancheta, fiind terorizata ca sa-si denunte sotul, intemnitat la Aiud si cum a fost salvata in ultimul moment de la sinucidere]. Au suferit si barbatii si femeile. Avem mironosite chiar si mucenite printre acestei femei ramase singure acasa, care a trebuit sa creasca copii si sa lucreze munci de jos, dupa ce si-au vandut tot ce se putea vinde din casa.

– A fi mironosita, a fi devotata lui Dumnezeu pe care-l vezi in fiecare om – este un lucru care trebuie tainuit, este taina pe care o porti in suflet. Il marturisesti pe Hristos [explicit, deschis] in momentele-cheie, dar altminteri Il marturisesti in fiecare zi, fara tam-tam, de la felul in care dai buna-ziua celui pe care il intalnesti si pana la ajutorul pe care il dai unui bolnav.

– Traim intr-o epoca in care suntem numai senzatii, numai fiziologie, la televizor numai stiri-bomba. Cred eu ca femeile innobilate de credinta pot tempera aceste exces.

[…]

***

Ziaristi online:

„De ce îl căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” Gând de Duminică – a femeilor purtătoare de mir – de Elena Solunca

[…]

„Nu este aici. A înviat”

Femeile purtătoare de mir văzuseră moartea lui Hristos, chiar dacă „de departe” şi acum erau, firesc, îngrijorate spre a descoperi, încă odată, nouă celor de azi şi mâine, că tot ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. Moartea, simbol al întunericului izgonit de „Lumina Lumii” este, într-adevăr ca o imensă piatră de hotar a vieţii, însemnându-i sfârşitul implacabil. Iubirea şi devotamentul purtătoarelor de mir au înfruntat-o şi au primit răsplată pe măsură. Lor le-a fost dat să vadă, cel dintâi, mormântul gol! Lângă el, doi bărbaţi în straie strălucitoare, înspăimântându-le mai mult şi făcându-le să cadă „cu faţa la pământ”, căutând parcă loc de alinare la lutul din care suntem făcuţi. Ca un glas de deşteptare din somnul cel greu al pământului, îngerul le-a zis: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. A înviat!” Le-a apoi, spus spre aducere aminte, cum despre toate le vorbise înainte: că „Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâinile celor păcătoşi şi să fie răstignit, dar a treia zi o să învie”. Ele şi-au amintit şi au dat grabă să spună apostolilor, care, cuprinşi de teamă, se ascunseseră. Poate tot teama i-a făcut să nu dea crezare nici veştii aduse de femei, deşi Hristos le vorbise despre Răstignirea şi Învierea Sa. O teamă pe care purtătoarele de mir au biruit-o cu inima lor plină de iubirea care a întrecut-o. Nu spunea Pascal, peste secole, cum „inima are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte”.

[…]

„Bucuraţi-vă!”

S-au spăimântat purtătoarele de mir când au văzut mormântul gol, iar înăuntru, după Sf. Evanghelist Marcu, ucenicul lui Petru, un tânăr strălucitor care le-a întâmpinat: „Nu vă temeţi! Bucuraţi-vă! Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi, Cel răstignit. Nu mai este aici. Iată locul unde L-au pus.” (s.n.) Mormântul nu fusese deschis ca să iasă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căci ar fi putut, prea bine, să iasă fără să lase vreo urmă. A făcut-o în chip special pentru a convinge pe femeile mironosiţe de învierea Fiului Omului, care, Dumnezeu fiind, a înviat şi a ieşit din mormânt ca biruitor desăvârşit. Se împlinea acum şi aici una dintre Fericirile despre care vorbise: „Fericiţi cei ce plâng, că aceea se vor mângâia”. Doar că lacrimile femeilor purtătoare de mir erau pentru Cel venit să „ridice păcatul lumii”. Piatra de mormânt răsturnată şi mormântul gol, deodată cu încurajare a femeilor mironosiţe luminează un înţeles cu totul nou despre om ca „fiinţă spre înviere”, făptură a iubirii lui Dumnezeu. Ar fi putut, fără îndoială, să iasă lăsând piatra tombală neatinsă, aşa cum a intrat la ucenici prin uşile încuiate. Mormântul era însă deschis spre încredinţarea mironosiţelor, apoi a apostolilor şi a lumii întregi că moartea fusese înfrântă definitiv. („Unde îţi este moarte boldul?! Unde îţi este moarte biruinţa?!” se va întreba retoric apostolul Pavel). Îngerul le-a spus mironosiţelor să meargă şi să spună ucenicilor „şi lui Petru” ca ei să pornească spre Galileea unde urma să-i aştepte. Cuvintele aminteau de Cina cea Taină: „De acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua când îl voi bea nou, întru împărăţia lui Dumnezeu.” Se iveau, cu adevărat, zorii unui nou ev care a împărţit devenirea omului ca fiinţă istorică în două, spre luare aminte asupra rostului său în lume.

Îngerul Gavriil, al cărui nume arată că „Dumnezeu este puterea mea”, a îndemnat femeile să spună „şi lui Petru”, într-un fel surprinzător. Lui Petru anume, fiindcă el, lepădându-se de Hristos, nu se mai putea socoti între ucenici. Şi aici întâlnim o altă minune dumnezeiască – omul se poate lepăda de Dumnezeu, dar Fiul lui Dumnezeu niciodată; El a venit anume să ridice pe „cel căzut”. Cu o condiţie – să se pocăiască aşa cum a făcut-o întâiul chemat între apostoli. Ne amintim că îngerul Gavriil, înconjurat de cete de îngeri a vestit Naşterea glăsuind: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bună voire”. Venise vremea împlinirii – slava Domnului a răsărit peste Ierusalim întru biruinţă.

[…]

„Pecetea Domnului Hristos”

Femeile mironosiţe au făcut ceea ce, pentru ele, era firesc, dătător un sens care li s-a descoperit în toată plenitudinea sa luminoasă– nu moartea are ultimul cuvânt, ci învierea. O recunoaştem: „Cu trupul adormit ca un muritor, Împărate şi Doamne,/ A treia zi ai înviat/Adam din stricăciune ridicând/ Şi moartea pierzând-o/ Paștile nestricăciunii, lumii mântuire”. Purtătoarele de mir, purtătoare ale lumii (mir având şi această semnificaţie) în slujirea lor smerită ne arată că avem îndatorirea să-L îngrijim pe Hristos şi să-I purtăm de grijă fără să „cântărim” răsplata viitoare. Căci, scrie Sf. Ioan, Apostolul iubirii că toate câte sunt în lume „nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume… Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” Fireşte, acum Hristos, Fiul lui Dumnezeu în lume, nu mai este prezent, ca odinioară, între noi, este nevăzut, dar este, „căci unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Prezenţa Lui este nevăzută de ochii trupeşti pentru a se „arăta” celor sufleteşti, cu care vedem pe acei pe care Fiul lui Dumnezeu în cei pe care i-a numit „fraţi mai mici ai Mei” – bolnavi, săraci sau în temniţa necazurilor, păcatelor, a suferinţelor de tot felul. Să-i luăm în seamă, s-o facem în numele lui Hristos, „care din mormânt ne-a scos”, nu spre beneficiu sau fală ieftină în faţa oamenilor (conducători mai mici sau mai mari şi din diferite scopuri, adesea nu chiar oneste) căci ştim prea bine că tot ceea ce „omul acoperă, Dumnezeu descoperă şi ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă.”

[…]

Elena Solunca

Sursa: Ziaristi Online

***

Elena Solunca-Moise/ Ziarul Lumina:

„Orânduirea firii a sorocit să fie…”

Scotocind printre tâlcuri de demult, descoperim o poezie pe care Tudor Arghezi i-o dedica ca plecăciune făpturii plăpânde și frumoase asemeni unui lăstar de crin. Crede autorul „Cuvintelor potrivite” că „Orânduirea firii a sorocit să fie/ Copila diafană bărbatului soţie”, căreia i se cuvin toate ca o jertfă „de sine, aprinsă de-o idee./ Sunt toate ale tale şi toate pentru tine. De nu, atunci pentru cine?… Căci darurile toate aduse ţie ţi-s/ Primind în schimb o floare, fragilul tău surâs/ Făptură de petală şi de bob de rouă,/ Dă-i zilnic dimineaţa o bucurie nouă,/ Ofrandă de răsplată e poezia lui,/ O alta mai suavă şi mai cinstită nu-i”. E cântul dintâi al iubirii ce se toarce din caierul vremii ce umple cu miresme de vis viitorul. Îi urmează maturitatea, vârsta rodirii când ţâncii se învârt în jurul maicii lor, cerându-i câte în lună şi stele sau doar jucându-se cu bucuria care numai în preajma mamei se poate trăi. Urmează vârsta încercărilor şi greutăţilor când priceperea prinde, încetul cu încetul, conturul înţelepciunii, când mustrarea celei care ne-a dat existență rămâne „pentru o viaţă” chiar dacă, la vremea cuvenită, nu „pica bine”.

Mereu sub vremi, românul a primit a-şi purta crucea, străduind a fi „drept” în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, unit pe viaţă cu femeia aleasă înaintea lui Hristos. El ştia prea bine că nu-i este dat omului să despartă tot ceea ce Tatăl ceresc uneşte pentru o viaţă. Se întâmpla însă că despărţirea venea haină, ca un prădalnic furişat prin hăţişul zilelor, ca, nu o dată, bărbaţii plecaţi pe front să nu se mai întoarcă, îmbogăţind pământuri străine cu trupurile lor de eroi, de taţi care nu aveau să-şi mai îmbrăţişeze fiii niciodată. Durerea mută a femeilor rămase singure cu grija casei şi a familiei se preschimba în putere de a merge mai departe prin rugăciunile tainice către Bunul Dumnezeu şi către Maica Domnului, care niciodată nu ne-a lăsat orfani de acoperământul ei.

E unitatea pe care o cultivă cu iubire, nu o dată jertfelnică, femeia soţie şi mamă, al cărei chip ne urmăreşte, deși poate a plecat spre lumea de dincolo, unde ne aşteaptă cu aceeaşi iubire mângâietoare. Prin vremi, o întrezărim pe mama cântată de Coşbuc, acest suflet din sufletul neamului său; o întrezărim cum singură poate să-şi ducă iubirea în vis ca o ofrandă. Nevoită să rămână adesea singură, pierzându-şi bărbatul în luptele pentru apărarea ţării, îşi continua viaţa muncind şi crescându-şi fiii cu dreaptă măsură, ca să nu fie „ruşine” a familiei şi să ducă mai departe bunul ei nume. Timp pentru ea nu prea avea, aşa că toate le făcea cu o dăruire fără margini şi se regăsea tăcută în recunoştinţă pentru Dumnezeu când toate erau „în rând cu lumea”. Aici încape bogăţia de necuprins a artei populare, această adevărată cronică a sufletului românesc. Cum peste an nu prea avea răgaz, rămânea iarna cu lungile ei nopţi ale vegherii, când, aplecată asupra războiului de ţesut, dădea formă şi culoare celor tăinuite în inimă şi minte. Se adunau atunci mai multe fete şi soții, iar munca se împletea cu taifasul şi cântecul ce trecea prin ferestre şi împodobea satul cu dor, jale sau bucurie. Tot de la Coşbuc am înţeles rostul Doinei: „Copilo, tu eşti gata de-a pururi să plângi/ Şi când eşti tristă doino, tu inima ne-o frângi/ Dar nu ştiu cum e bine; când plângi, în urma ta/ Noi plângem toţi şi-amarul mai dulce ni-i aşa”.

Spre amurgul vieţii toate se rânduiau în poveste şi legendă, cum spune Blaga despre bătrânul care tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea”. O înţelepciune pe care n-o ţinea pentru ea, ci o împărtăşea nepoţilor în pilde sau poveşti pline de înţelesuri ce lăsau minţii libertatea de a urma zborul ciocârliei. Bunica era întâiul profesor de religie. Nu-mi amintesc ce povestea cu glasul de neuitat, dar, sigur, mi-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu, de nu-mi venea a face răul ca să nu-L doară pe Hristos. M-a mai învăţat bucuria rugăciunii către Domnul sau „Măicuţa” Lui, a postului pe care de atunci îl trăiesc fără greutate. Când basmele nu-l aduceau pe „Moş Ene”, aplica reţeta miraculoasă: povestea cu ciobanul care îşi trece oile peste un pod şi, cum erau multe, trebuia să aştept… şi le aşteptam până şi în vis. Nespus de dragă mi-este şi acum imaginea ei, ca a atâtor mame şi bunici, pe care amintirea le aduce într-o binecuvântată îmbrăţişare… Aşa se cuvine. Doar „e în orânduirea firii”.

***

Catalin Sturza:

O meditație la duminica mironosițelor – sau a femeilor purtătoare de mir

Dacă creștinismul ar fi vrut să reușească în Antichitate, nu ar fi trebuit să admită, vreodată, că femeile au fost primele care au descoperit mormântul gol și primele care l-au văzut pe Iisus Hristos după ce Acesta a înviat. Și nici nu ar fi trebuit să accepte că femeile se numărau printre principalii susținători ai lui Hristos și, de asemenea, că se numărau printre lideri, în grupul extins de ucenici.

În lumea antică condiția femeii era degradantă. În Grecia Antică, de exemplu, femeile nu se puteau împărtăși din cultura intelectuală a bărbaților – rolul femeii se limita la a fi soție, când femeia făcea parte din aristocrație, și la a practica diverse arte, precum muzica și dansul. În aceste situații, care erau cazurile fericite, tatăl alegea soțul, iar soțul lua toate deciziile în numele femeii, care nu avea nici dreptul de comerț, și nici pe acela de a scrie un testament. Dar cea mai mare parte a populației nu era formată din oameni liberi, ci din sclavi. De aceea cele mai multe tinere, care aparțineau păturii celei mai de jos, nu se puteau mărita, fiind condamnate la o viață de desfrâu. Femeia nu se bucura, astfel, în lumea antică, nici de drepturi, nici de libertate, nici de credibilitate, nici de onoare.

În tribunale, femeile erau privite drept martori proști, pe care nu te poți încrede. „Stereotipurile de gen” nu erau deloc neobișnuite în lumea antică. Quintilian spune undeva că, atunci când e vorba de crimă, bărbații vor comite, de obicei, jafuri, în timp ce femeile vor comite, de obicei, omor prin otrăvire. Tribunalele grecești și romane excludeau, în general, dintre martori femeile, sclavii și copiii. În plus, femeile nu vorbeau în întruniri publice – se aștepta de la o femeie să vorbească doar prin intermediul bărbatului ei.

Așadar, ar fi fost mult mai simplu, pentru primii creștini, să pună descoperirea mormântului gol pe seama unor discipoli-bărbați precum Petru sau Ioan, sau pe seama unui personaj influent și/sau bogat, precum Cleopa sau Nicodim. Faptul că nu au făcut-o arată, o dată în plus, autenticitatea mărturiilor evanghelice – în ciuda stigmatului, în ciuda prejudecății generalizate cu care știau că se confruntă, evangheliștii au preferat să spună adevărul, în loc să denatureze faptele.

Ca să pun lucrurile într-un context și mai larg, Socrate spunea că femeia trebuie să tacă în disputele intelectuale, ca „nu cumva să tulbure înțelepciunea bărbaților”. Însă evangheliștii ni-l descriu pe Hristos stând de vorbă cu femeia samariteancă și purtând o adevărată dispută intelectuală cu ea, la marginea unei fântâni. La evrei, unui învățător de lege nu îi era permis să stea de vorbă cu o femeie, nici dacă aceasta ar fi fost propria lui soră. Hristos îl învie pe fiul văduvei din Nain; o învie, de asemenea, pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum; o primește cu milă pe Maria Magdalena, ~~o desfrânată notorie, la vremea respectivă~~; ia apărarea unei femei prinse în adulter, demascând fățărnicia fariseilor care o condamnau; primește numeroase femei în rândurile ucenicilor, precum mironosițele Marta și Maria. Ne putem imagina revolta fariseilor și a cărturarilor în fața acestor gesturi ale lui Hristos care nu doar că încălcau tradițiile – încălcau și ceea ce pentru ei reprezenta un cod al onoarei: nu porți dezbateri intelectuale cu femei și nu salvezi de la lapidare o femeie adulterină.

Prin răscumpărarea adusă de Hristos, femeia nu mai este, așadar, nici inferioara, nici sclava bărbatului, ci este egala lui în drepturi și în demnitate. Din sclave face surori; din servitoare – soţii; din desfrânate notorii – învăţăcele fidele care Îl urmează pe Mântuitorul pretutindeni, spunea cineva, comentând schimbarea uriașă de mentalitate pe care o aduce creștinismul cu privire la rolul, drepturile, libertatea și demnitatea femeii.

Fecioara Maria, care se bucură de o cinste și o venerație imense în grupul apostolilor, este chipul și idealul de sfințenie al femeii creștine; când cei care atacă creștinismul se plâng de „discriminarea femeii în creștinism”, uită să spună că, pentru creștini, deasupra tuturor tuturor sfinților, bărbați sau femei, și chiar deasupra tuturor cetelor îngerești stă o femeie – Fecioara Maria. Ea este un model al virtuților, al bunătății, curajului, blândeții, modestiei, curățeniei, credinței și devotamentului, și un model al maternității – inclusiv al celei spirituale, a dedicării pentru educarea copiilor, a îngrijirii bolnavilor, a bătrânilor și a orfanilor, a protejării celor slabi și a îmbărbătării celor care își pierd speranța.

Încă o serie de observații cu privire la rolul femeii astăzi, din secolul XXI, în afara lumii creștine.

Când scriu acest text, în majoritatea curților de judecată de lege Sharia, mărturia unei femei are doar o jumătate din greutatea cuvântului unui bărbat: în acest fel, e nevoie de mărturia a două femei pentru echivalarea mărturiei unui bărbat.

În Arabia Saudită femeile trebuie să obțină permisiunea scrisă din partea celei mai apropiate rude de sex masculin ca să poată ieși din țară sau ca să se poată îmbarca pe mijloacele de transport în comun cu care să călătorească între diferitele părți ale regatului. Femeile din Arabia Saudită nu au voie nici să obțină permise de conducere.

Cele aproximativ zece milioane de femei din Pakistan rămân în afara registrelor de votanți pentru simplul motiv că nu li s-au făcut acte de identitate.

În Bahrain, unde legislația care reglementează problemele familiale nu este sistematizat, judecătorii au puterea absolută de a le nega femeilor custodia propriilor copii, pentru orice motiv.

În anul 2012, în Somalia, Amnesty International și presa locală au raportat că miliția islamistă a acuzat de adulter o fetiță de 13 ani, după ce aceasta le-a spus autorităților că trei bărbați o violaseră. A fost ucisă cu pietre de zeci de oameni, într-un stadion pe care se aflau o mie de persoane.

Ce ar deveni femeia fără creștinism? O vedem, pe de o parte, în afara lumii creștine, unde femeile sunt lipsite de drepturi elementare, de educație, de libertate și de demnitate. O vedem și în interiorul lumii creștine unde, sub influența unor mode și curente ideologice, și bărbații, și femeile pornesc pe căi confuze, spre o utopică egalitate absolută (neutralitate!) care neagă complementaritatea dintre sexe și care face din feminitate și din masculinitate, din fidelitatea reciprocă și din maternitate, din devotament și din altruism, din armonia dintre adevăr, frumos și bine concepte perimate și depășite. Rezultatele le vedem în hipersexualizarea femeilor și a copiilor, în tratarea femeii ca pe un pur obiect sexual, și nu doar în industria filmelor erotice, în numărul tot mai mare de familii destrămate și de copii care cresc cu un singur părinte, când nu ajung la orfelinat.

Să ne amintim, așadar, de demnitatea la care femeia a fost ridicată de creștinism – sau, dacă ne place, că Hristos a reașezat femeia în demnitatea care pe drept i se cuvenea acesteia. Și de atributele femeii purtătoare de mir – de femeie care dă viață și ocrotește viața, care oblojește, susține, muncește, inventează, e și soție și mamă, în sens tradițional, și modernă, în toate sensurile bune ale cuvântului.

Cat de sus poate ajunge o femeie si care este demnitatea ei in crestinism? DESPRE “MISCAREA FEMININA” A MIRONOSITELOR SI FEMINISMUL NIVELATOR

CUM SE MANTUIESC FEMEILE? Ierom. Mihail Gheatau despre MODELUL MIRONOSITEI EVANGHELICE versus MODELUL FEMEII-BARBAT al feminismului sau al femeii ca “PRODUS DE PIATA”

“Bucurati-va!” – PREDICI AUDIO la DUMINICA MIRONOSITELOR, ZIUA CRESTINA A FEMEII. Reasezarea in fire prin iubirea si urmarea lui Hristos pana la capat VS. independenta si feminism/ SFATURI PENTRU ADEVARATA FERICIRE A FAMILIEI

FEMEILE PURTĂTOARE DE IUBIRE sunt devotate până la capăt și nu părăsesc pe Cel rămas singur și batjocorit. GLASUL LUI DUMNEZEU NE CHEAMĂ PE NUME, IAR DRAGOSTEA LUI NE ÎNVIAZĂ. Însuflarea și curajul de a urma lui Hristos primite din AȘTEPTAREA VIE A ÎMPĂRĂȚIEI SALE (Predica video a PS Ignatie Trif și omilia Arhim. Zaharia Zaharou)

“Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?”. MĂRIMEA DE SUFLET, SMERENIA, EVLAVIA ȘI INIMA ARSĂ DE DORUL LUI HRISTOS BIRUIESC ORICE PERICOL, ORICE FRICĂ ȘI PRIMESC BUCURIA ÎNVIERII. “Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate protivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea”

RAZBOIUL DESCHIS AL DIAVOLULUI DE DISTRUGERE A FAMILIEI SI A FEMEII. Pr. Horia Prioteasa: “Vrajmasul vrea sa fure mirul din casa fiecarui crestin”. Pr. Cezar Axinte: “Astazi cronometrul lumii este in mana femeii”. OBIECTUALIZAREA SI DEZBRACAREA FEMEILOR, alaturi de DE-RESPONSABILIZAREA BARBATILOR – SEMNE ALE SFARSITULUI LUMII

“Nu va uitati copiii la TV!”/ Un fenomen dureros: PRIGONIREA MATERNITATII/ Virgiliu Gheorghe despre RAZBOIUL IMPOTRIVA FAMILIEI (video)/ Sfarsitul barbatului si “ascensiunea” femeii

VIRGILIU GHEORGHE – conferinta video despre MECANISMELE DE MODELARE SI CONTROL AL IDENTITATII OMULUI CONTEMPORAN PRIN MASS-MEDIA

PASTORALE DE CRACIUN IN APARAREA FAMILIEI: IPS Iustinian si IPS Teofan contra avortului si anticonceptionalelor/ Noua moda draceasca la adolescenti, sub influenta pornografiei/ SEXUALIZAREA FETITELOR – O PERVERTIRE PROGRAMATICA (Stiri familie)

CINE N-ARE BATRANI CREDINCIOSI SI MAME RUGATOARE… “Cand ti-i greu, canta si te roaga la Maica Domnului… SA NU IESI DIN CASA FARA SA O IEI PE MAICA DOMNULUI CU TINE! Oriunde ai merge, si la rau, si la bine, ia-o cu tine!”

Predica Vladicai Augustin la Adormirea Maicii Domnului: LUMEA NU ARE NEVOIE DE FEMEI MODERNE, CI DE MARTE SI MARII

PUTEREA MINUNATA A IUBIRII SI A RUGACIUNII PREACURATEI MAICUTE, lucratoare in vietile noastre. “Cine o strigat-o pe Maica Domnului, i-o fost bine!”/ “PURCELUSII” MAICII DOMNULUI/ “Nu există suflet sub cer care şi-a pus nădejdea în Maica Domnului şi să rămână ruşinat până la urmă!” Cum sa i ne rugam?/ MODELUL MAICII DOMNULUI si VALORILE FEMEII DE AZI (video)

“MEMORIALUL DURERII”: ELISABETA RIZEA, “viteaza din Nucsoara” (video): “Asa mi-au smuls paru`, da` tot nu i-am vandut…”. EROII UNEI LUMI DISPARUTE

ELISABETA RIZEA – simbolul jertfei, nobletii si rezistentei anticomuniste

ELISABETA RIZEA: Pomenirea adormirii unei autentice eroine

PILDA DE REZISTENTA JERTFELNICA: ANA SIMION

LA ADORMIREA UNEI MARTURISITOARE: PARTIZANA MARINA CHIRCA DE LA NUCSOARA (video). “Pe Dumnezeu L-am avut mare si puternic. Am trecut prin foc si prin apa, dar tot am trecut”

PATIMIRILE GRUPULUI DE REZISTENTA DE LA NUCSOARA. Marturiile zguduitoare ale Elenei Arnautoiu (93 de ani)/ CAT VALOREAZA UN POPOR?

NASCUTA IN GROTA PARTIZANILOR [reportaj TVR]. 55 de ani de la patimirile membrilor GRUPULUI ARNAUTOIU (18 iulie). Interviuri si marturii video cu Ioana Arnautoiu, Elena Arnautoiu si Marina Chirca

GULAGUL COMUNIST ROMAN. Marturii ale supravietuitoarelor din INCHISORILE PENTRU FEMEI/ Cum a fost salvat SCHITUL MAICILOR din Bucuresti prin translare (VIDEO)

Galina Raduleanu: “CAZUL VISINESCU SI CONDAMNAREA COMUNISMULUI SUNT PRAF IN OCHI. Suntem o tara careia ii lipseste sentimentul de vinovatie.” Fiica partizanului Toma Arnautoiu: “NU A EXISTAT VOINTA POLITICA PENTRU PEDEPSIREA VINOVATILOR DE ATROCITATILE COMUNISTE”

“Ce vreti, sa se condamne ei intre ei?!… Tot EI conduc si acum!” TEMA CONDAMNARII TORTIONARILOR – O MANIPULARE/ Povestea dramatica a familiei Zoei Radulescu, fiica lui GOGU PUIU, EROUL REZISTENTEI ANTICOMUNISTE DIN DOBROGEA (si video)