Evanghelia: permanenta chemare a CRESTINILOR LA INADAPTARE IN ACEASTA LUME/ Intre inertia credintei formaliste si adevarul vietii in Hristos (Recomandari duhovnicesti)

• CrestinOrtodox

Teodor Danalache: Inadaptarea, virtutea crestinilor

[…]

Evanghelia lui Hristos il cheama pe om la o permanenta inadaptare la lumea aceasta, indiferent de regimul politic pe care il parcurge. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel spune: “Sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit“ (Romani 12, 2). A se vedea si: Nu suntem facuti pentru lumea aceasta.

Adaptarea omului la nefiresc

Omul este o fiinta adaptabila. Din pacate, insa, omul se poate adapta la orice. De multe ori, omul accepta un lucru si se obisnuieste cu el chiar fara a verifica catusi de putin calitatea lui.

Lipsiti de harul discernamantului, oamenii cad tot mai usor prada manipularii din mass-media, iar adaptarea lor la pretentiile tot mai anormale pe care le ridica lumea se face fara nici o piedica. Inrobit de comoditate si de teama de a o pierde, omul contemporan a ajuns sa se adapteze la aproape orice schimbare a societatii, indiferent de natura si urmarile ei.

Acomodarea omului la societatea contemporana, care este una atee si consumista, adica lipsita de orice perspectiva a vesniciei si inrobita satisfacerii cu orice pret a tuturor poftelor trupului, este un cancer al sufletului. Precum, odinioara, ziceau profetii: Oamenii au ajuns doar trupuri, iar Duhul lui Dumnezeu nu mai este in ei.

Grupurile sociale, organizate dupa criterii lumesti, sunt ostile sufletului uman, care este unic si tinde cu toate puterea spre libertate. Fiecare grup social are marea putere de a-i uniformiza pe toti aceia pe care ii contine. Marile companii, firmele, internetul, posturile de televiziune, campaniile de publicitate etc. acorda atentie persoanei umane doar pentru a-i afla slabiciunile si a le folosi in interes propriu.

Oamenii au servicii care le ocupa toata ziua, primesc un salariu mult prea modest pentru timpul alocat, iar restul de timp si-l petrec in fata televizorului sau in magazine, de unde cumpara tot mai multe lucruri inutile. Putini sunt aceia care indraznesc sa infrunte multimile si sa nu se adapteze nefirescului din jurul lor.

Societatea contemporana creste si educa “sclavi fericiti”, adica oameni lipsiti de discernamant, care sunt in stare sa accepte orice, atata timp cat au acces la un lux si la o comoditate satisfacatoare. In mod evident, din pacate, oricine incearca sa le redea libertatea unora ca acestia are toate sansele sa fie batjocorit, prigonit si chiar martirizat. Aceasta este viclenia lumii, care ii face pe cei robiti de ea sa o iubeasca tot mai mult si sa loveasca fara noima in toti aceia care nu i-au cazut inca prada. A se vedea si: De ce ii uraste lumea pe crestini?

Inadaptarea, virtutea crestinilor

In toate timpurile, insa, de la facerea lumii si pana la sfarsitul ei, au existat si vor exista oameni incapabili de a se adapta la ceea ce este nefiresc in jurul lor. Acestia sunt sfintii si crestinii, care, ca niste “inadaptati social“, adica “in lupta cu duhul lumii“, au ales si vor alege pana la sfarsit calea marturisirii lui Iisus Hristos, marginalizarea de catre societate si martiriul – trupesc sau sufletesc.

Spre exemplu, comunismul s-a bazat pe o ideologie care a dorit sa uniformizeze persoana umana, iar nu doar starea ei sociala, precum s-a spus initial. Drept dovada, toti aceia care au sfidat sistemul, numiti “elemente ostile”, desi majoritatea dintre ei erau oameni simpli si saraci, au fost prigoniti si aruncati in inchisoare, fie pentru a se adapta noilor cerinte impuse in societate, fie pentru a nu mai ajunge vreodata in societate.Majoritatea celor prigoniti si martirizati erau crestini.

In vechime, in vremea Imperiului Roman, aceasta uniformizare a persoanei umane se petrecea intocmai. Se impuneau legi, se generaliza cultul idolatru roman, se faceau schimburi de populatii si erau promovati in organismele administrative mai ales aceia care faceau dovada supunerii totale fata de imparat si de noua stapanire. Cei care nu acceptau sa renunte la zestrea culturala proprie si la credinta personala erau omorati, adesea, spre desfatarea celor adunati in stadioane. Majoritatea erau crestini.

Acest mecanism social a functionat, imbracat in alte haine, in toate timpurile. De fapt, este vorba de viclenia diavolului, care gaseste intotdeauna oameni care sa ii slujeasca, cu stiinta sau cu nestiinta. Astazi, puterea de manipulare a societatii si gradul in care este distrusa personalitatea umana sunt infioratoare. Spre deosebire de vechile mecanisme de spalare a mintii, astazi, omul este schimbat de societate fara a-si mai da seama. Crede ca ramane acelasi, in timp ce se schimba cu o viteza impresionanta. A se vedea si: Mesajele subliminale.

Biserica lui Hristos a fost, este si va ramane, pana la sfarsit, singura care va proclama libertatea si unicitatea persoanei umane, indiferent de mecanismele si schimbarile sociale prin care va trece lumea. Crestinii vor sfida (vor ramane neatinsi) intotdeauna sistemul lumii in care se vor afla, cand acesta va impune lucruri nefiresti, adica straine de nevoile reale ale sufletului uman.

[…]

“Epistola catre Diognet”, care dateaza din secolul al II-lea, ne spune lamurit faptul ca a fi crestin inseamna a fi “ca toata lumea” si, in acelasi timp, a fi “cu totul altfel”. Efortul constant pe care crestinul in face ca “normalul” vietii sale sa devina “cu totul altfel” este tocmai aceasta inadaptare pe care el este dator sa o mentina toata viata.

Sa luam aminte la modul in care sunt descrisi crestinii in aceasta epistola:

“Crestinii nu se deosebesc de ceilalti oameni nici prin pamantul prin care traiesc, nici prin limba, nici prin imbracaminte. Nu locuiesc in orase ale lor, nici nu se folosesc de o limba deosebita, nici nu duc o viata straina. Locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului. Se supun legilor randuite de stat, dar, prin felul lor de viata, biruiesc legile. Ca sa spun pe scurt: ce este sufletul in trup, aceasta sunt crestinii in lume… Sufletul locuieste in trup, dar nu este din trup; crestinii locuiesc in lume, dar nu sunt din lume.”

Fata de un om care ramane liber, adica inadaptat la nefirescul promovat de societate, toti ceilalti simt o atractie deosebita, chiar daca simt o mare greutate in a recunoaste acest lucru. Unii il admira in taina pe cel liber, altii isi refuza sentimentul interior de admiratie, iar altii il ataca, fie din invidie, fie din incapacitatea de a-si rabda propria robie, pe care si-o observa in mod dureros.

Omul care se simte confortabil in aceasta lume – in societatea in care traieste – si nu tanjeste cu tot sufletul sau dupa o alta realitate, adica dupa Imparatia lui Dumnezeu, acesta este inca departe de Adevar, iar sufletul sau nu a cunoscut iubirea lui Dumnezeu. Unul ca acesta s-a adaptat perfect la nefirescul pe care il propovaduieste lumea.

Sfantul Antonie cel Mare, acum aproape doua mii de ani, spunea: “Va veni vremea ca oamenii sa innebuneasca si, cand vor vedea pe cineva ca nu innebuneste, se vor scula asupra lui, zicand ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor.“ Cel “nebun in ochii lumii” este tocmai omul inadaptat la lume, care ramane fidel Evangheliei lui Hristos.

Pentru articolul integral, a se vedea AICI

Paul Curca: Cat de crestini mai suntem?

Unde-i buba

Ne numim crestini iar scopul vietii noastre ar trebui sa fie acela al cautarii lui Dumnezeu. Nimic altceva nu ar trebui sa ne distraga atentia, sa ne abata de la cursul pe care il avem de urmat, caci „toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”, suntem indemnati sa o dam. Sa vedem insa cum noi, crestinii declarati, ne achitam de aceasta treaba a noastra, unica pe care o avem de facut.

Iar situatia de la care pornim este decaderea in trairea unei vieti crestine. Actele pe care le aduce cu sine credinta, cum sunt mersul la biserica, postul, rugaciunea, devin domeniul unui formalism pe care il acceptam aproape fara sa ne dam seama. Continuam sa le executam, le integram in viata noastra, fara insa sa facem sa fie continutul ei real. In loc sa ne traim propria viata ne lasam traiti de cotidian, facem actele obisnuite fara sa ne mai gandim la ele, la semnificatia lor. Parca n-am fi suficient de prezenti in propriile noastre vieti.

Cu siguranta ca, daca acum frecventam Biserica, a fost, la un moment dat, sa nu zic o revelatie, dar macar un fior simtit, o chemare subinteleasa pe undeva. Am auzit un glas care ne cheama si caruia i-am raspuns. Datorita acelei chemari am inceput sa mergem pe cale, datorita ei mai suntem acum, inca, pe ea. Numai ca lucrurile n-au ramas ca la inceput. Energia vitala de atunci s-a stins treptat, iar acum continuam sa actionam mai mult din inertie, mai degraba manati decat din initiativa proprie.

Aceasta chemare pe care o simte orice credincios -daca n-ai simtit-o niciodata este ca si cum te-ai fi nascut direct batran si plictisit de viata- este atingerea Duhului, suficienta ca sa ne aduca la viata, dar neindestulatoare ca sa ne mentina, mereu, in ea, daca noi, fiecare in parte, nu mai facem nimic. Caci impulsul initial este coplesit de inertiile vietii. Este asemeni semintei pusa de semanator in pamant, dar care ba e cuprinsa de buruieni, ba e cazuta pe piatra si nu reuseste sa prinda radacina adanca, sa creasca si sa aduca roada asa cum se cuvine.

Dupa acest impuls initial Duhul se retrage. La sfinti e prilej de mari si intense cautari, de zbateri interioare puternice. Dumnezeu ne „paraseste” ca sa ne lase noua, copiii Lui, un spatiu de crestere, de dezvoltare. Daca Duhul ar adasta in permanenta asupra noastra am ramane nevolnici. O mama care nu-si lasa copilul din brate nu poate sa-l invete sa mearga. Chiar daca la inceput va cadea, se va lovi, poate va si plange, aceste lucruri sunt spre binele lui. Iar copilul le va intelege mai tarziu, cand va creste. Asa si Dumnezeu ne lasa singuri pe noi, asteptand sa crestem si sa-l chemam apoi. Numai ca noua a inceput sa ne placa aceasta singuratate, ne-am adaptat de minune ei, iar acum n-am sti sa ne intoarcem la Cel pe care il tot invocam verbal. Am invatat sa mergem singuri, ne-am maturizat, iar acum pare ca nimic nu ne mai lipseste.

Noi, nesfintii care nu vrem sa devenim sfinti-mare pacat asta- ne multumim cu putin. Cu atat de putin, incat nu mai cautam nimic, ne vedem de viata noastra si suntem multumiti cu ceea ce avem. Ne-am obisnuit cu hrana atat de putina si de proasta incat, daca cineva ar incerca sa ne hraneasca normal, ne-ar da peste cap tot metabolismul.

Ceea ce ne lipseste noua este cautarea. Ne afundam in viata asa cum e, fara sa inceram s-o intelegem, sa-i cautam resorturile mai adanci. Nevoia de cunoastere este inlocuita cu placerea confortului sau efortul pentru obtinerea lui. Vrem sa ne simtim bine in lume si de aceea facem ca preocuparile zise religioase sa se armonizeze cu viata noastra aflata in totala dizarmonie cu Cuvantul Domnului.

Brese in goliciune

E-adevarat ca apar, din cand in cand, si impulsuri spre bine, o predica auzita la biserica, un gand bun, o lectura, o intamplare povestita de cineva pot sa ne starneasca ravna amortita, sa ne scoata din inertia in care ne miscam si suntem. Avem o tresarire, ne amintim de vremurile bune din trecut, ne dam seama ca am lasat-o un pic cam moale, vrem sa trecem la fapte. Dar avem mare grija ca asemenea indemnuri spre bine sa se stinga repede. Altfel ce ne-am face? Ar risca sa ne modifice felul in care ne folosim de viata ce ne-a fost data, ne-am simti vizati prea personal si ar trebui sa actionam. Or, asa ceva nu mai vrem, nici nu mai credem ca am putea.

Lucrurile care ne infrang cerbicia nu pot s-o faca insa pentru prea mult timp. Vibram la anumite evenimente, ne place cand la sfintele moaste se strang multi oameni, suferim cand Biserica e atacata si am vrea sa facem ceva ca sa o aparam. Cam acestea sunt lucrurile care ne misca si care ar putea sa ne impulsioneze. Ele reusesc sa sparga, pentru un timp, barajul imens construit de inertiile cotidianului, ne fac sa retraim ceva din energia inceputului credintei noastre. Dar incet-incet, lucrurile isi reintra pe fagasul lor anost, pe care vor curge pana la urmatorul eveniment.

Ca sa ne mai dezmortim sustinem acele idei care provin dintr-o morala crestina cum sunt casatoriile heterosexuale, lupta impotriva avortului, predarea religiei in scoli, finantarea de catre stat a cultelor religioase. Uneori avem sentimentul ca sustinand astfel de lucruri, in discutii cu prietenii sau prin postari pe facebook, sau fiecare cum poate, ne-am facut datoria. Aceasta apartenenta la cei ce sustin aceleasi idei e insa de ajuns? Poate inlocui aceasta manifestare publica a credintei lipsa trairii ei launtrice?

Ne simtim insuficienta, dar si mai abitir resimtim lipsa energiei de a lupta cu ea. Dupa cateva zbateri de tinerete ne complacem in cotidianul anost, cautand sa avem de la el toate beneficiile. Daca e sa mai propasim cumva, atunci preferam sa o facem pe orizontala vietii sociale decat pe verticala care ne-ar duce catre cer. Fara sa ne placa sa recunoastem asta, vedem ca ne complacem in pacat ca in starea noastra naturala. Ne intra in sange si nu mai putem sa mai scapam de el, iar ca sa eliminam obiectia de constiinta- constiinta fiind parasul nostru cel mai de temut- incepem sa ne modelam felul de a gandi astfel incat sa includa pacatul ca pe un lucru firesc. Ne gasim scuze si indreptatiri pentru felul in care suntem si pentru ce facem, iar atunci chiar ca nu se mai poate indrepta nimic.

[…]

Cum improspatam zelul

Nu putem trai numai in biserica, numai cu gandul la Dumnezeu. Exigentele cotidianului ne impresoara de peste tot, iar noi trebuie sa ii facem fata cumva. Am putea insa sa transformam actiunea noastra de dupa mersul la biserica in „liturghia de dupa liturghie”. Viata noastra crestina ar trebui sa se continue, sa fie inculcata in toate actele noastre zilnice. In loc de asta insa, e o intreaga prapastie intre credinta noastra si viata, intre ceea ce marturisim prin Crez si ceea ce faptuim.

Nu stim cum sa facem fata situatiei existentiale in care ne aflam, si de aceea traim dedublati in personajul care crede in Dumnezeu si se roaga si personajul care traieste viata zilnica. Incercam sa-i cuplam pe cei doi, dar daca reflectam macar putin ne dam seama ca nu suntem chiar atat de coerenti pe cat ne inchipuiam noi ca suntem. Atingerea credintei ne scoate din ale noastre. Treptat insa, din pacate, ne revenim. Dorul nestins pe care-l simtim la un moment dat, auroral, al vietii, incepe totusi sa se stinga. Cadem in formalism, nu se poate sa nu fim formalisti dupa cativa ani de frecventare a credintei, iar dincolo de fatada crestina vechi patimi incep, treptat, sa isi faca aparitia.

„Din toate puterile si pana la sfarsitul vieţii trebuie pastrata ravna de la inceput, caci mulţi au pierdut-o si n-au mai gasit-o. Pentru aceasta trebuie sa ne aducem aminte neincetat de moarte; si daca sufletul este gata de moarte, chiar si numai in parte, el nu se mai teme, vine la smerenie si pocainta, uita tot ce e lumesc, isi pazeste mintea neimprastiata si se roaga din toata inima.” Spune Sfantul Siluan Athonitul. Pentru un necredincios moartea e teroare pura, de aceea prefera sa nu se gandeasca la ea. Pentru crestin ea insa este izvor de actiune. E un termen limita care nu stiu cand va veni, dar stiu ca atunci voi avea de dat socoteala, deci va trebui sa actionez. Ma las pe tanjala din sentimentul ambiguu ca sunt limitat in timp ce nu-mi simt limitarea suprema, care e moartea.

Cum sa ne indreptam? […]

Pentru articolul intreg, a se vedea AICI

• Doxologia:

Vlad Botez: O încercare de a (în)via cu adevărat

Și tot acela ce aude cuvintele Mele acestea, şi nu le face pre ele, asemăna-se-va bărbatului nebun, carele şi-a zidit casa sa pre nisip.

Mergem duminică de duminică la Biserică, postim, facem milostenie după putință, ne îngrijim de pomenirea celor adormiți, ne spovedim, ne împărtășim, ne facem pravila…Și totuși, la cea mai mică furtună (necaz, supărare, durere, nereușită, dez-amăgire, boală), temelia credinței și credincioșiei noastre se clatină atât de tare încât ne asemănăm celui care și-a zidit casa pe nisip. Și începem să ne întrebăm: de ce Doamne, de ce tocmai eu, de ce tocmai mie, cu ce-am greșit? Și asta pentru că ne rezumăm la a împlini doar formal unele aspecte ale credinței noastre. Ne mulțumim să ne împăcăm conștiința că am făcut-o și pe asta..că, deh, alții nici atât nu fac.

Iar toate acestea, împlinite doar formal, fără ca prin ele să ne zidim o relație vie cu Hristos, nu pot nicicum să ne hrănească cu viața și puterea care ar putea deveni temelia de neclintit a credinței noastre. Și asta pentru că nu căutăm în mod real a ne asemăna cu Hristos în toate, în gândire, în reacții, în purtare. Părintele Sofronie spune că dacă Fiul Tatălui S-a întrupat, atunci este limpede că viața lui Hristos, toată înfățișarea Lui, este pentru noi o descoperire a gândului cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru om.Și atunci viața noastră va fi plină de tâlc, plină de binecuvântarea lui Dumnezeu. Până și în cea mai grea suferință vom trăi prezența lui Hristos. Și atunci nimic nu va mai fi fără sens în viața noastră.

Și totuși, cum putem zidi o relație vie cu Domnul? Toată această materie care ne înconjoară și ne susține viața, ne silește să dăm prea multă atenție la tot ce este pământesc. Și necontenita apăsare a celor de zi cu zi ne stinge mintea, și ea devine mai puțin simțitoare față de ceea ce noi înșine pronunțăm și facem. De sute de ori, de mii de ori, repetăm „Tatăl nostru”, dar oare trăim noi cu această conștiință? Sau cum trăiește inima noastră cuvintele „Împărate Ceresc, Mângâietoriule, vino și sălășluiește întru noi”?

Noi uităm că suntem moștenitorii celei mai mari și mai prețiose tradiții. Părintele Sofronie ne arată că părinții noștri ne-au învățat cum să depășim nimicurile de zi cu zi și, mai ales, cum să încheiem o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu. Orice lucrare de-a noastră, spune părintele, prin rugăciune noi o prefacem într-o împărtășire duhovnicească cu Dumnezeu. Trezindu-ne, ne rugăm lui Dumnezeu: „Scoală-mă cu puterea Ta, cu harul Duhului Sfânt, spre lucrare duhovnicească; ca niciun lucru materialnic să nu-mi stingă simțul prezenței Tale, Dumnezeul meu!” Începem să ne îmbrăcăm, și zicem: „Doamne, tu vezi că sunt gol de tot ce este cunoaștere a adevărului Tău. Rogu-mă Ție, nu mă lăsa gol, ci mă îmbracă cu lumina cunoașterii Tale, Cela ce locuiești în lumina cea neapropiată!” Începem să ne spălăm: „Doamne, spală toată toată întinăciunea de pe întreg trupul vieții mele în lumea aceasta.” Ne spălăm ochii și zicem: „Dă-mi ochi să văd Împărăția Ta, Lumina Ta.” Deschizând ușa, zicem: „Ușa pocăinței deschide mie, Dătătoriule de viață, că mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeul meu”. Și așa în toată vremea.

În felul acesta se preschimbă cele de toate zilele ale noastre, cele pline de trudă, osteneală, plictis, urât, nedumeriri, suferințe. Iar dintre suferințe, cea mai importantă este necunoașterea: „Ceea ce trăiesc eu, nu este Lumina Dumnezeirii, ci Tu dăruiește-mi Lumina cunoașterii Tale!” Printr-o asemenea rugăciune ieşim din conversaţia cu vrăjmaşul şi intrăm în conversaţie cu Însuşi Dumnezeu. Iar dacă tot mereu conversăm cu Dumnezeu, atunci, bineînţeles, Dumnezeu devine cuprinsul vieţii noastre.

pr. Constantin Sturzu: Adevărul şi adevărurile

După cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan, adus în faţa lui Pilat din Pont, Iisus avea să-i atragă acestuia atenţia că “oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18, 37). O afirmaţie provocatoare pentru un roman cultivat care va replica prompt: “Ce este adevărul?” Întrebare la care nu aşteaptă (şi nici nu primeşte) un răspuns de la Hristos. Acest dialog îl putem considera prima întâlnire de ordin cultural dintre concepţia creştină şi gândirea filosofică. (Voi reveni asupra ei în finalul materialului pentru a-i desluşi semnificaţia.) De atunci, din momentul anterior răstignirii Fiului Omului, teologia creştină şi filosofia vor avea numeroase prilejuri de confruntare sau de dialog fructuos. În rândurile creştinilor putem identifica, în mare, două curente care surprind atitudinea acestora faţă de filosofie: un curent de respingere totală a filosofiei, e adevărat că de mai mică amploare, şi unul de raportare recuperatoare faţă de aceasta.

Neliniştiţi de forţa sa speculativă, unii creştini considerau filosofia ca fiind “mama tuturor ereziilor” (cazul lui Tertulian). Pentru Teodoret filosofia reprezintă “o boală a sufletului”, iar pentru Epifanie de Salamina ea vine de la diavol! Desigur, aceste atitudini nu trebuie interpretate ca fiind acte de obtuzitate culturală, ci ca gesturi de a delimita foarte clar credinţa creştină, mărturisitoare a unui Dumnezeu personal, viu, de speculaţiile filosofice ce vehiculau idei, concepte, principii abstracte. O poziţie ceva mai tolerantă avea să aibă Fericitul Augustin care, deşi le adresează cuvinte grele unor şefi de şcoli filosofice, admite totuşi că poate utiliza unele cunoştinţe filosofice pe care le-a dobândit înainte de convertire.

Mult mai consistent şi mai reprezentativ este însă curentul de recuperare, de asumare creativă a filosofiei. În acest curent se înscriu nume importante din gândirea teologică, cum ar fi: Iustin Martirul (şi Filosoful!), Clement Alexandrinul, Origen, Atanasie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare sau Maxim Mărturisitorul. Clement din Alexandria, spre exemplu, vorbeşte despre filosofia grecilor chiar ca despre un al doilea Vechi Testament care ar fi avut acelaşi rol pe care l-au avut cărţile veterotestamentare la iudei, şi anume pregătirea pentru venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare nu avea nici o rezervă în a-şi trimite ucenicii la cel mai cunoscut profesor de filosofie din epocă, Libaniu, pentru a se desăvârşi în ştiinţele profane, urmând apoi a fi iniţiaţi în tainele teologiei. Ulterior, s-a ajuns până acolo încât filosofia să fie considerată, în Apus, “ancilla theologiae” (servitoarea sau slujnica teologiei). Tendinţa această extremă avea să aducă mari deservicii teologiei însăşi, care s-a trezit că, de fapt, ea a ajuns să devină, adesea, “sclava” conceptelor şi logicii aristotelice.

Încă de la începuturile sale, creştinismul a fost nevoit să-şi clarifice învăţăturile de credinţă, în special datorită apariţiei ereziilor. Se poate vorbi, în cazul dogmelor creştine, de utilizareaantinomiei ca singurul vehicul ce poate face legătura contingentului cu absolutul. Supra-raţionalitatea, şi nu iraţionalitatea dogmelor, este firească având în vedere că ele tind să ne lămurească aici şi acum, în conceptele gândirii noastre limitate, ceea ce este veşnic şi nu poate fi limitat. După formula lui Olivier Clément, “antinomică sau negativă, dogma refuză cunoaşterea lui Dumnezeu: ea îi permite lui Dumnezeu să ne cunoască, să ne umple cu lumina Sa”. Logica antinomică este logica specifică teologiei ortodoxe, o teologie care a ştiut să cearnă în timp adevărul de erezie şi care a păstrat neschimbat tezaurul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Acelaşi Olivier Clément  ne asigură că

“vechile expresii ale Adevărului nu devin niciodată caduce; introduse în slăvirea Bisericii, ele abat de la tentaţiile permanente ale spiritului uman şi constituie instrumentele intelectuale ale unei viziuni. Provenite din diverse condiţionări istorice, dar purificate în creuzetul Duhului, ele formează, puţin câte puţin, o doxologie inspirată. Antinomice, negative, vizionare, dogmele sunt în creştinul de azi – dacă gândeşte şi se roagă prin ele – trecutul viu care îl eliberează de trecutul mort, memoria spirituală, singura care poate să-i permită actualizarea fidelă a Veştii celei Bune, prin comuniunea sfinţilor.”

Se ştie că, atunci când refuzăm argumentări alternative la poziţia noastră, ne afirmăm o anumită convingere, un soi de “credinţă”, în ultimă instanţă. Dacă investigăm însă liber toate posibilităţile, toate punctele de vedere pe care ni le poate înfăţişa raţiunea, avem două variante (cu nuanţele aferente intervalului dintre ele): ori cădem în scepticism, susţinând că adevărul este o himeră şi că nici o afirmaţie nu poate îmbrăca haina certitudinii, ori ajungem la concluzia că adevărul (bineînţeles, acel adevăr cu trimitere la cele transcendente) nu poate avea decât o structură antinomică şi o înfăţişare dogmatică. Paradoxul ar fi acesta: aşa-zisele certitudini oferite de raţiune conduc, de fapt, la asumare unei anume “credinţe” (similară fanatismului ce nu acceptă opinii contrare); credinţa autentică însă, având drept conţinut dogma antinomică, conduce la adevăratele certitudini!

“Instrucţiuni” de utilizare a raţiunii

În aria destul de zbuciumată a întâlnirilor filosofiei cu teologia, un caz aparte îl reprezintă Nikolai Berdiaev. Discursul său este unul eminamente filosofic, însă mare parte din concepte şi din idei sunt de sorginte teologică. Atunci când pune în discuţie eventuale criterii de validare a adevărului, filosoful rus consideră că acestea sunt străine de “orice criteriu de utilitate şi de profit”. În acelaşi timp, el consideră că trebuie eliminat şi “criteriul raţiunii ridicate la rangul de absolut şi având pretenţia de a cunoaşte adevărul”. De altfel, nu poate exista nici un fel de alt criteriu, pentru că asta ar însemna să validezi ceva superior prin ceva care îi este inferior. Faptul că unora nu li se pare demn de încredere un adevăr spiritual (sau Adevărul însuşi) e un lucru, până la un punct, natural. Neputând fi transmis din exterior, ci doar dobândit pe calea spirituală interioară, adevărul devine instabil, problematic şi îndoielnic. “A-l adopta – notează Berdiaev, înseamnă un risc perpetuu; nu există niciodată garanţii şi, de altfel, nici nu e nevoie de ele. Un atare risc e inerent oricărui act de credinţă, deoarece credinţa e o demonstraţie a  unor lucruri ce nu se văd”. Iar singura formă de mărturie acceptabilă din partea cuiva este cea în care dă mărturie, pentru sine, Adevărul Însuşi. Doar radierea sa luminoasă poate alunga întunericul îndoielii din suflet.

Berdiaev afirmă caracterul teandric al oricărei cunoaşteri spirituale, cu alte cuvinte ea este un act în care trebuie să se implice, deşi în grade diferite, şi Dumnezeu şi omul, deopotrivă. Adevărul (scris cu majuscule), care este înălţat peste toate “adevărurile”, devine accesibil nouă prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu.Adevărurile parţiale pot fi generatoare şi de mari catastrofe în istoria omenirii (Berdiaev dă chiar exemplu bombei atomice, la baza construcţiei sale stând unele adevăruri ştiinţifice, care erau menite a fi utilizate în folosul omenirii, nu spre distrugerea ei). Doar Adevărul poate fi generator de sens şi de viaţă, neputând fi deturnat de la aceasta decât în urma unei falsificări (ce poartă chipul ereziei). Aşa cum a făcut-o în toată opera sa, explicit sau implicit, Berdiaev se raportează şi aici la un gând al lui Dostoievski, cel care ne învaţă că, dacă de o parte ar fi adevărul şi de cealaltă Hristos, ar fi mai bine să renunţi la adevăr şi să mergi după Hristos. În opinia filosofului rus, asta înseamnă

“să jertfeşti adevărul mort al intelectului pasiv în numele adevărului viu al spiritului întreg. Întreaga filosofie trebuie să treacă acum prin acest act eroic de lepădare de «adevăr». Atunci filosofia va deveni arta creatoare a cunoaşterii, adică va deveni cunoaştere activă” (cf. Sensul creaţiei).

Revenind la punctul de plecare al discuţiei noastre, putem afirma că raportarea corectă a teologiei faţă de filosofie este cea a marilor Părinţi ai Bisericii creştine: aceea de a împrumuta, uneori, în gândirea dogmatică, termeni de sorginte filosofică cărora li se conferă însă sensuri specifice creştinismului. Aşa se face că, până în ziua de azi, un teolog şi un filosof pot folosi concepte identice în formă, dar cărora să le confere înţelesuri diferite (să dăm doar exemplul binomului fiinţă-nefiinţă). Filosofia poate oferi adevărate “instrucţiuni” de utilizare a raţiunii de pe urma cărora teologia poate beneficia. Pe de altă parte, teologia nu poate uita nici măcar o clipă, pe parcursul dialogului sau interferenţei cu filosofia, că mărturiseşte o Persoană, nu o doctrină, precum cea de sorginte filosofică. Aici e şi cheia interpretării dialogului dintre Iisus şi Pilat. Pentru că la întrebarea “ce este adevărul?”nu este chemat creştinul să dea un răspuns. Dacă ar fi întrebat: “Cine este adevărul?”, cu siguranţă că Pilat ar fi primit un răspuns.