Galina Raduleanu: “CAZUL VISINESCU SI CONDAMNAREA COMUNISMULUI SUNT PRAF IN OCHI. Suntem o tara careia ii lipseste sentimentul de vinovatie.” Fiica partizanului Toma Arnautoiu: “NU A EXISTAT VOINTA POLITICA PENTRU PEDEPSIREA VINOVATILOR DE ATROCITATILE COMUNISTE”

9-11-2014 12 minute Sublinieri

UPDATE:

Interviu cu D-na Dr. GALINA RADULEANU: “Închisoarea a săpat în mine adâncimi, profunzimi pe care nu le bănuiam”

arnautoiufoto: adevarul|vezi si contul de facebook al CSIC

Ioana Voicu-Arnăuţoiu, fiica partizanilor anticomunişti Maria Plop şi Toma Arnăuţoiu, a participat la o conferinţă organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la eliberarea deţinuţilor din temniţele comuniste. Cu acest prilej, Ioana Voicu-Arnăuţoiu a afirmat că

“nu a existat cu adevărat o voinţă politică pentru ca atrocităţile din perioada comunistă să fie aduse mai mult în atenţie după 1989 şi cei vinovaţi să fie pedepsiţi. La mijlocul anilor 90, politicienii spuneau, chiar politicienii tineri, că trebuie să privim înainte. Lui Corneliu Coposu i s-a închis gura în Parlament când a vrut să vorbească de aceste lucruri. Priviţi înainte, dar atunci nu vă mai miraţi că noua generaţie nu înţelege ce înseamnă, de fapt, libertatea”.

Ioana Voicu-Arnăuţoiu s-a născut într-o ascunzătoare din munţi, unde părinţii săi opuneau o rezistenţă înverşunată regimului communist, şi avea numai doi ani când ultimii membri ai grupului de la Nucşoara au fost prinşi de Securitate. Toma Arnăuţoiu a fost executat, iar Maria Plop a murit în închisoare. Ajunsă la un cămin de copii, Ioana Voicu-Arnăuţoiu a fost înfiată şi a aflat după mulţi ani cine au fost părinţii săi.

În conferinţa organizată la Librăria Bastilia din Bucureşti, ea a vorbit şi despre situaţia lui Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu-Sărat, al cărui proces se desfăşoară în această perioadă sub acuzaţia de infracţiuni contra umanităţii.

„E foarte târziu ce se întâmplă acum cu Vişinescu. Îl vedem foarte arogant şi mi se pare dăunător că e arătat la televizor în postura unui bătrân zaharisit care stârneşte milă. Dacă o posibilă condamnare a sa va lua valoare de simbol, atunci ea este importantă, altfel e prea târziu”,

a declarat Ioana Voicu-Arnăuţoiu.

„Cazul Vişinescu şi condamnarea comunismului sunt praf în ochi”

La aceeaşi conferinţă, medicul psihiatru Galina Răduleanu, fost deţinut politic, a afirmat:

„Cazul Vişinescu, precum şi condamnarea comunismului, nu sunt decât praf în ochi. Dacă se dorea cu adevărat, se iniţia titlul de criminal post-mortem, la fel cum există şi titlul de erou post-mortem. Dar nu s-a dorit cu adevărat acest lucru.

Majoritatea torţionarilor au săvârşit crimele cu plăcere, au fost foarte mulţumiţi de ceea ce au făcut şi au beneficiat până în ultima clipă a vieţii lor de linişte, de respect şi de pensii foarte mari. Nimeni nu s-a simţit vinovat pentru atrocităţile din perioada comunistă, întrucât suntem o ţară căreia îi lipseşte sentimentul de vinovăţie. Niciunul din cei care m-au turnat la Securitate înainte de 1989 n-a venit după aceea să spună: «Iartă-mă». Unuia dintre ei i-am trimis o copie din dosarul meu, cu lucrurile pe care le scria despre mine, ca să vadă că ştiu. N-am primit niciun fel de reacţie”.

Pentru medicul psihiatru Galina Răduleanu, 81 de ani, viaţa se împarte în două perioade: înainte de închisoare şi după închisoare. Galina Răduleanu avea 27 de ani când comuniştii au închis-o în urma unui proces injust. În cadrul proiectului „În umbra libertăţii. 50 de ani de la eliberarea deţinuţilor politic”, organizat de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, în parteneriat cu Fundaţia Konrad Adenauer, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Cinemagix, Editura Humanitas şi Librăria Humanitas de la Cişmigiu, Galina Răduleanu a vorbit, vineri seară, despre cum a marcat-o închisoarea şi totodată cum a determinat-o să aleagă specializarea de psihiatrie.

„Pentru mine, viaţa se împarte înainte de închisoare şi după închisoare. Închisoarea m-a făcut să învăţ ce sunt de fapt. M-a făcut să merg pe linia psihiatriei, să caut ceea ce se ascunde după paravan”, a spus Galina Răduleanu la debutul proiectului,  care a avut loc vineri seara la Librăria Bastilia din Bucureşti.

Fosta deţinută politică este fiica preotului Boris Răduleanu, care a fost torturat şi el în puşcăriile comuniste. Galina Răduleanu a fost închisă la penitenciarele Jilava, Arad şi Oradea între anii 1960-1964.

„Eram acuzată pe celebrul articol 209, punctul 2 litera a, pentru discuţii. Oricine spunea că mărfurile din străinătate sunt mai bune decât ale noastre se încadra în subminarea economiei naţionale şi primea între 3 şi 10 ani”, a spus pentru gândul Galina Răduleanu, care mărturiseşte că procesul a marcat-o foarte mult.

După ce a ieşit din închisoare, Galina Răduleanu a continuat să fie marginalizată şi urmărită de Securitate.

”Cercetându-mi dosarul, am găsit oameni care mă turnau cu conştiinciozitate la Securitate. Unui pacient căruia i-am făcut mult bine i-am trimis apoi paginile în care el mă turna la Securitate, numai să vadă că ştiu, nu cu vreo dorinţă de răzbunare”, a spus doamna Răduleanu.

„Ar trebui să existe criminali post-mortem, aşa cum există eroi post-mortem”

Cu toate că în România a avut loc condamnarea comunismului, fosta deţinută politic spune că ar fi trebuit să există posibilitatea să existe şi criminali post mortem, la fel cum există şi eroi post-mortem.

Despre societatea actuală, Galina Răduleanu spune că o vede în termeni apocaliptici.

„Totul e de vânzare, începând de la posturi, examene, poziţii, totul se vinde, inclusiv conştiinţa. Această imagine teribilă pe care o am, din păcate ca pe o realitate, nu reprezintă însă o chestie pesimistă care să mă influenţeze şi să zic asta este, cu alte cuvinte să am un fatalism din ăsta mioritic. Nu! Spun că asta este, dar sunt convinsă că undeva se va naşte o forţă care va schimba lucrurile. Dar nu acum”, a declarat Galina Răduleanu pentru gândul.

Fosta deţinută politic va ieşi la vot, pentru că aşa are un cuvânt de spus. „Eu sigur că ies la vot, eu sunt cetăţean”, arată Galina Răduleanu. Aceasta arată că nepăsarea este cel mai mare rău care i se poate întâmpla unei societăţi.

„Îi îndemn pe oameni să iasă la vot şi să-şi spună punctul de vedere. Nepăsarea şi băgatul ăsta în găoace este cel mai rău”, a mai spus Galina Răduleanu.

Până acum, campania electorală i s-a părut necivilizată. Nu mi se pare firesc ca un candidat să spună despre celălalt că e un lucru, eşti mârlan dacă spui aşa ceva”, a mai spus Galina Răduleanu.

În cadrul proiectului „În umbra libertăţii. 50 de ani de la eliberarea deţinuţilor politic” au loc mai multe evenimente printre care o vizită la Fortul 13 Jilava, unul dintre principalele spaţii carcerale din acea perioadă, lansarea cărţii de interviuri cu supravieţuitorii închisorilor- „Supravieţuitorii. Mărturii din temniţele comuniste ale României”, apărută la Editura Hunamitas. De asemenea, duminică, de la ora 10:00, are loc o slujbă de pomenire  pentru cei morţi în închisori, la Biserica Sf. Silvestru, Str. Silvestru nr.36, din Capitală.

dr-galina-raduleanu-2Dialogul cu medicul Galina Răduleanu, fiica preotului basarabean Boris Răduleanu, este unul răscolitor pentru intervievată. Dar în acelaşi timp şi cutremurător pentru cine îl citeşte sau ascultă. Fiindcă vorbeşte despre esenţa omului, adică nevăzutul lui, despre sufletul capabil să se jertfească şi să-L mărturisească pe Hristos cu preţul vieţii. Anii de temniţă au constituit pentru dr. Galina Răduleanu revelaţia unei profunzimi sufleteşti imposibil de atins în viaţa de dinafara gratiilor închisorilor comuniste.

Doamnă doctor, cum era viaţa în Basarabia în vremea de dinainte de al Doilea Război Mondial? Când s-a refugiat în România de dincolo de Prut familia preotului Răduleanu?

Prea multe despre viaţa din Basarabia anilor de care faceţi pomenire nu aş putea să vă spun. Fiindcă atunci când am plecat, eu eram copil. Şi nu-mi amintesc decât lucrurile foarte frumoase din vacanţele petrecute la bunica. Am plecat pe când aveam 11 ani, în primăvara anului 1944, când trupele sovietice se apropiau de oraşul Bălţi şi când toţi fugeau din faţa „eliberatorilor“.

Provin dintr-o familie de preoţi. Tatăl meu s-a născut în comuna Izbeşti, judeţul Orhei, unde bunicul meu era preot. A fost al 11-lea din cei 12 copii ai familiei. Părinţii lui s-au mutat după un timp în comuna Trifeşti, tot în Orhei, unde bunicul a murit când tatăl meu avea 17 ani. Trebuie să menţionez, din amintirile pe care le păstrez de la tata, că bunicul meu era foarte cbunicul-galinei-parintele-grigore-babcenco-cu-fratele-sau-si-fiica-parinteluiredincios, foarte evlavios. Nu l-am cunoscut, dar figura lui din poza păstrată cu el are ceva din lumina unui apostol. De ce vă spun lucrul acesta? El a murit pe 21 mai 1923. După 1944, biserica unde slujea el a fost transformată într-un depozit de grâne, iar mormântul bunicului meu, aflat în curte, a fost nivelat. După foarte mulţi ani, în 1990, când biserica a fost redată cultului, nu se mai ştia nimic despre soarta mormântului. Dar oamenii săpând un şanţ pentru a îngropa un cablu electric au dat peste locul unde fusese înhumat bunicul meu. Şi căutând în registrele care se mai aflau încă prin podul bisericii au descoperit groapa bunelului meu, preotul Grigore Babcenco.

Numai aşa am putut să-i ridic o cruce la mormânt, să-i pun candelă, iar astăzi acel loc este un punct important în geografia spirituală a zonei.

Bunicul, am aflat tot din povestirile tatei, a fost odată foarte bolnav. Cred că luase febră tifoidă sau tifos exantematic. Oricum, ceva foarte grav. Tata avea pe atunci 11-12 ani. Bunica era deja pregătită pentru înmormântarea soţului ei. În ajun de sărbătoarea Sfântului Nicolae, bunicul l-a visat pe Sfântul Nicolae, care i-a spus: „Ai mulţi copii, o să mai trăieşti încă cinci ani! În ziua următoare, bunicul s-a sculat sănătos şi a mai trăit exact cât i-a spus sfântul în vis. Da. Bunelul meu avea o legătură cu cele de Sus foarte intensă, cu toate că era un simplu preot de ţară.

Tatăl meu, Boris, rămas orfan de tată, a făcut Facultatea de Teologie şi Filosofie la Cernăuţi, pe care a absolvit-o muncind, pentru că nu avea cine să-l întreţină. A fost şi în străinătate cu o bursă, la Paris şi Londra. S-a căsătorit, apoi a fost numit la Parohia Răduleni, de unde şi-a luat şi numele. După doi ani de zile s-a mutat la Bălţi, la Catedrala „Sfântul Nicolae“. În 1940 ne-am refugiat, într-un mod extrem de chinuitor. Ruşii intraseră şi nu mai lăsau să plece oamenii. Am fost constrânşi să renunţăm, dar tata a fost hotărât şi aşa am ajuns la Craiova, unde am stat un an de zile. În 1941, ne-am întors în Basarabia, unde tata şi-a luat în primire fosta biserică. Dar în 1943-1944, părintele Boris a fost numit preot în linia I pe front, deşi nu era preot militar. Dumnezeu l-a ajutat şi s-a întors sănătos. În 1944 ne-am refugiat pentru a doua oară în România, la Lugoj, unde am stat patru ani, apoi ne-am mutat la Chitila, lângă Bucureşti. De aici părintele a fost transferat forţat cu domiciliu obligatoriu la Parohia Slobozia Moara, din judeţul Ilfov.

parinte-boris-raduleanuTata era un preot care considera că pentru Hristos eşti dator să jertfeşti totul. Chiar şi propria familie. Şi a rămas fidel acestui crez. Nu a acceptat nici un fel de compromis, iar atunci când slujitorilor Bisericii li s-a interzis să facă catehizarea copiilor, el a refuzat să se supună. La conferinţele preoţeşti unde se discutau acum teme „democratice“, vorbindu-se despre pacea şi binefacerile aduse de regimul sovietic, părintele Boris vorbea despre pacea pe care o aduce numai Hristos. A fost oprit de la a mai lua cuvântul, iar ulterior a fost arestat în 13 martie 1960. I s-a luat şi ultimul petic de hârtie la percheziţia făcută. Între lucrurile luate de Securitate au fost găsite nişte caiete de însemnări de-ale mele, un jurnal, în care-mi scriam cu foarte multă sinceritate gândurile mele despre ce se întâmpla în ţara în care trăiam acum. Îmi vărsam oful în acele scrieri. Eram mâhnită pentru deznaţionalizarea care se petrecea sub ochii noştri, ca şi pentru întreaga mascaradă de aşa-zisă libertate. Caietele au fost găsite, luate şi considerate ca material probatoriu. Învăţam atunci la Liceul de fete „Lazăr“ şi eram şi am şi rămas foarte înflăcărată, foarte aprinsă pentru problema Basarabiei, ca şi pentru tot ce era şi este românesc. Dar o colegă de clasă, o aşa-zisă prietenă, basarabeancă şi ea, secretara UTM (Uniunea Tineretului Muncitor), mi-a luat unul din carnetele mele de însemnări şi l-a dus la directoare. Aceasta a fost obligată să cheme pe cineva de la minister, care m-a anchetat şi m-a eliminat din şcoală, fără drept de înmatriculare în orice altă unitate de învăţământ din România pentru toată viaţa. Eram pe atunci în clasa a X-a. Îmi amintesc că am fost interogată de o inspectoare care mi-a pus întrebarea-cheie: „Recunoşti că Stalin este un geniu?“ Am încercat să fiu diplomată şi fără să-mi calc conştiinţa, i-am răspuns: „Nu ştiu, nu l-am cunoscut personal“. Cu acest răspuns mi-am semnat sentinţa de eliminare pentru totdeauna din toate şcolile. Am început să lucrez la o tipografie ca magazioneră, Cooperativa „Litera nouă“. Făceam deci muncă necalificată. Între timp, un prieten de-al tatei i-a sugerat să ceară de la Lugoj, unde terminasem opt clase, un duplicat la certificatul de absolvire, întrucât tatăl meu l-a declarat pierdut.

Cu acest act absolut legal m-am înscris la un liceu seral, unde am făcut clasele a IX-a, a X-a şi a XI-a. În toamna aceluiaşi an m-am înscris la Facultatea de Medicină din Cluj, pe care am absolvit-o fără probleme. Pentru că pe atunci nu exista o bază de date computerizată, unitară, completă, am putut scăpa şi absolvi facultatea. Eram o muncitoare care-mi continuam studiile. Aşa a vrut Dumnezeu.

Am ajuns la momentul arestării dumneavoastră…

impreuna-cu-fratele-mihaiDa, la anchetă s-a aflat felul în care reuşisem să fac facultatea, iar anchetatorul mi-a spus: „Cum ai putut să ne scapi tu nouă atunci…“ Pentru acel carneţel cu idei antistaliniste mă putea trimite direct în închisoare. Aveam 17 ani. Iar în anii 1950 regimul de detenţie era de exterminare. Într-un mod miraculos, în 1952 am terminat liceul şi m-am înscris la facultate.

Facultatea am făcut-o în tăcere şi totul părea să fie bine. Eram medic la ţară, lângă Braşov, la Poiana Mărului. Asta a durat până la arestarea tatălui meu şi găsirea manuscriselor mele. Pe 23 septembrie 1960 am fost arestată. Din acest moment a început a doua parte a existenţei mele. Din 1960 până în 1964 am trăit în puşcărie. La Uranus, la Jilava, apoi Arad şi Oradea, de unde m-am eliberat. În acelaşi an a venit şi tata. Fratele meu, student la Cluj, arestat şi condamnat în acelaşi „lot“, venise cu doi ani înainte.

În concluzie, deşi orice privare de libertate şi orice teroare psihică şi fizică nu sunt uşor de îndurat, totuşi sunt bucuroasă că mi s-a dat ocazia aceasta, să pot trece prin această experienţă, nu atât de dură prin care au trecut alţii, dar totuşi deosebit de aspră. Acum, cu trecerea timpului şi mai ales după 1989, înţeleg mult mai bine lucrurile care s-au petrecut atunci.

Cum s-a produs reacomodarea cu viaţa în libertate?

Foarte, foarte greu. În închisoare dobândisem o trăire, o interiorizare deosebită. Am suportat cu mai multă dificultate revenirea din puşcărie decât detenţia propriu-zisă sau intrarea în temniţă. În puşcărie am intrat cu oarecare mândrie. Asta pentru că voiam să fiu o eroină. Recunosc că nu eram prea smerită în ceea ce gândeam atunci. Voiam şi în viaţă să fac ceva deosebit. Mi-am dorit să nu am o existenţă plictisitoare şi gândul mi s-a împlinit.

Dar întoarcerea din închisoare, unde descoperisem o lume neştiută până atunci, o lume interioară care pentru mine este o reflectare a raiului, îmi tulbura ceea ce dobândisem acolo. Închisoarea a săpat în mine adâncimi, profunzimi pe care nu le bănuiam. Era o asceză teribilă. O asceză impusă, cu siguranţă. În libertate nu aş fi putut atinge trăirea de acolo. Tocmai de aceea Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit această posibilitate, această experienţă, din care am ieşit totuşi cu oarecare stigmate. Detenţia a fost un şoc, asemenea unui trăsnet care, atingând o stâncă, a făcut ca de acolo să ţâşnească un izvor. Fără acest trăsnet rămâneam stâncă. A fost o revelaţie, revelaţia unei lumi din adâncuri, total deosebită de ceea ce trâmbiţează psihanaliza.

Suferinţa, ruptura faţă de lumea exterioară, izolarea au fost pilonii de adâncire în fiinţa mea.

Aţi trăit suferinţa la intensitatea ei maximă? Aţi ajuns la limita suportabilităţii suferinţei?

Nu. N-am fost în situaţia aceasta. N-am prins momentele de tortură pe care le-au avut cei care au trecut prin Aiud, prin Gherla ori Piteşti. La noi metodele au fost mai subtile. Era tendinţa de a ne ademeni, de a ne face să credem că nemaipomenitul regim ateu instaurat este cel mai extraordinar din lume. Noi trebuia să ne simţim vinovaţi că nu l-am perceput ca pe o mare fericire. Anii 1960-1964 nu au fost vârful reeducării prin chinuri inimaginabile, ci prin perfidie, prin înşelare. Încercau să ne atragă, să ne inducă nu doar acceptarea unui regim socotit cel mai bun, ci chiar glorificarea lui. Pentru asta ni se promitea şi ieşirea din închisoare înainte de termen. Ceea ce era, de fapt, o minciună. Pentru că oricum toată lumea a ieşit la aceeaşi dată. Numai că unii s-au lăsat prinşi în această cursă.

Cum a fost la proces?

Procesul a fost lucrul cel mai şocant din întreaga închisoare. Aşa cum l-am văzut pe tata, pe fratele meu, credeam că nu o să-i mai prind în viaţă în libertate. Tata devenise o umbră, un cuier pe care atârnau nişte haine. Fusese torturat groaznic şi asta din două motive: pentru că era de neînduplecat şi fiindcă era preot. Nu mi-a povestit niciodată în amănunt ce anume i-au făcut, cum l-au chinuit, dar nici nu trebuia. Îţi dădeai seama după figura lui prin ceea ce trecuse…

Este teribil de răscolitoare amintirea acelor vremuri. Eu, de exemplu, după ce s-a tehnoredactat cartea, atunci când trebuia să fac ultimele corecturi, îi spuneam doamnei care se ocupa de volum: „Tu nu înţelegi că eu, ori de câte ori recitesc cartea, intru din nou în închisoare?“

Să revenim la perioada de după 1964…

Pentru a păstra ceva din ceea ce dobândisem şi descoperisem în închisoare, am plecat din Bucureşti. Cu toate că aveam dreptul să rămân, conform buletinului de Chitila. În plus, voiam să fac neapărat psihiatria. Aşa am plecat în Haţeg, la o unitate spitalicească de copii bolnavi psihic, la Păclişa.

Era o zonă splendidă, foarte izolată, la poalele munţilor Retezat, la 7 kilometri depărtare de Haţeg. În cei doi ani cât am profesat acolo am scris cartea apărută anul trecut, Repetiţie la moarte, pe care tatăl meu a avut ocazia s-o trimită în 1966 în Franţa. Cu manuscrisul ei m-am întâlnit după mult timp, abia în 1990, când am ajuns şi eu în Occident. La început nu am dat foarte mare importanţă acestor însemnări. Am considerat că sunt nişte amintiri care nu ar mai interesa pe nimeni. După un timp însă, m-am gândit că sunt obligată să dau mărturie despre ce s-a întâmplat în vremurile acelea şi să vorbesc în calitate de martor la un proces care, din păcate, încă nu a avut loc, procesul comunismului. Am modificat, am rescris şi am ajuns în acest an la ediţia a doua a cărţii.

Ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

Modelul de care ducem lipsă şi pe care îl propun tineretului contemporan este Ion Gavrilă Ogoranu. Când era printre noi, el a spus un lucru care mi-a rămas la suflet şi pe care fiecare ar trebui să şi-l însuşească: „Noi nu ne-am axat pe noţiunea de drepturi în societate, ci pe noţiunea de datorie pe care o aveam faţă de toţi“.

Astăzi tineretul consideră că are numai drepturi şi nici o datorie. Acesta este lucrul pe care ar trebui să-l redescopere fiecare dintre noi: care este datoria lui. Datoria înseamnă împlinirea unui rost. Fiecare dintre noi are un rost. Nu am venit întâmplător pe această lume. Am venit cu un rost şi rost înseamnă datorie. Fiecare trebuie să descopere rostul său şi să-l urmeze, indiferent de preţ, până la capăt.

Aceasta consider eu că ar trebui să facă un tânăr şi nu numai pentru a-şi contura personalitatea, caracterul, ci pentru a deveni el însuşi.

Ne-am putea întreba, bine bine, dar datorie faţă de cine?

Datoria faţă de împlinirea voii lui Dumnezeu. Dacă nu ajungi la conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, e imposibil să realizezi că ai o datorie. Fără El eşti robul împlinirii plăcerilor tale, indiferent pe ce cale, iar scopul vieţii este acela de a ajunge la un nivel material cât mai ridicat, dar niciodată de ajuns. Astăzi nu există ceva mai motivant decât goana după bunuri materiale, după acumularea de cât mai mult. E o competiţie dură. Fiecare se întrece cu celălalt pentru a ajunge cel mai bogat om din cimitir. Sunt din păcate extrem de actuale versurile: „Dumnezeul nostru? Umbră. Patria noastră? O frază…“ Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii cred în „deşteptarea din somnul cel de moarte“, fiindcă cred în învierea morţilor.

dr.-galina-raduleanu-1

foto: Ziarul Lumina

*

 

*

*


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Istorie, Pagini Ortodoxe, Partizanii (eroii rezistentei in munti), Preoti si duhovnici romani

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “Galina Raduleanu: “CAZUL VISINESCU SI CONDAMNAREA COMUNISMULUI SUNT PRAF IN OCHI. Suntem o tara careia ii lipseste sentimentul de vinovatie.” Fiica partizanului Toma Arnautoiu: “NU A EXISTAT VOINTA POLITICA PENTRU PEDEPSIREA VINOVATILOR DE ATROCITATILE COMUNISTE”

  1. Un suflet ales. Un sufel căruia i s-a dat puterea de a vedea, a citi şi a înțelege ce înseamnă ,, împarăția lui Dumnezeu se află în sufletele voastre”.
    Condamnarea comunismului… sentimentul vinovăției…
    A condamna comunismul şi a avea sentimentul vinovăției, având mentalitatea şi ,,idealurile” ce le au, cei au ajuns să-şi aroge acesasta şi să se creadă îndreptățiți să o facă, e întradevăr un fapt străin de ce trebuia.
    Condamnarea comunismului se cuvenea să o facă cei ce i-au suprtat apogeul răutății, şi i-au înțeles demonicul, dar şi sensul şi rostul omului pe pământ.
    Fără acestea, cred că nu este nici legitim şi nici spre folosul (în bine), al cuiva.
    Ce… şi cum (şi de către cine) s-a făcut … O spune valoarea sufletească a acelora.

  2. Pingback: EROUL AUREL STATE. Marturisitorul care a respins reeducarea din “grija de a ramane om” - Recomandari
  3. Pingback: SUPRAVIETUITORII. Volum de interviuri cu detinuti politici ai închisorilor comuniste (grupaj foto şi note biografice) - Recomandari
  4. Pingback: PSIHIATRUL GALINA RADULEANU despre PROPAGANDA ANORMALITATII, dependentele devastatoare ale tinerilor de azi si ofensiva nimicitoare a “minunatei lumi noi”: “ASA CUM PE VREMEA COMUNISMULUI TI SE PUNEA PECETEA DE DUSMAN AL POPORULUI, ACUM
  5. Pingback: Medicul GALINA RADULEANU la “Cuvinte din taceri” (VIDEO + TEXT) – amintiri pretioase despre tatal ei, Parintele Boris Raduleanu, PERSECUTIA COMUNISTA, REZISTENTA LAUNTRICA IN INCHISOARE SI MIJLOACELE “BLANDE” DE REEDUCARE | C
  6. Pingback: TORTIONARUL VISINESCU – condamnat la 20 ani de inchisoare pentru crime impotriva umanitatii (Video)/ RADU PREDA: “E limpede ca procesul lui Visinescu nu e suficient” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: Condamnarea si incatusarea TORTIONARULUI VISINESCU – dreptate tarzie, razbunare inutila sau doar ALIBI pentru OCULTAREA MARILOR VINOVATI MORALI pentru ideologia si crimele comunismului? SISTEMUL SECURISTIC NU CUMVA S-A PERPETUAT, S-A INTARIT SI S-A
  8. Pingback: GALINA RĂDULEANU despre PERVERTIREA și REEDUCAREA POPORULUI ROMÂN, plecarea în masă din țară, PRIVILEGIUL SUFERINȚEI și pilda minunată a tatălui ei, PREOTUL BORIS. “În epoca actuală, suntem nişte roboţi perfect adaptaţi, dar goliţi
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune în Postul Nașterii Domnului

Carti

Documentare