Predici audio la INVIEREA FIICEI LUI IAIR si SFANTUL NECTARIE TAMADUITORUL. Invidia prigonitoare – “umbra privirii lui Cain peste lume”

9-11-2014 Sublinieri

MILOSTIVIREA INDURERATA A LUI DUMNEZEU SI SUFERINTA OMULUI

ESENTIAL ESTE GANDUL CU CARE VENIM LA BISERICA, CU CARE NE APROPIEM DE DUMNEZEU

“Umbra privirii lui Cain se întinde peste lume şi s-a întins şi peste viaţa Mântuitorului, Care a fost ucis, şi se întinde până târziu, și toţi cei care-L vor urma pe Hristos şi vor încerca să trăiască cucernic, vor simţi, mai mult sau mai puţin, această umbră a privirii lui Cain. Şi duşmanii acestora, a unora ca aceştia, nu vor fi atât de mulţi cei care nu ştiu de Hristos sau care nu cred în Dumnezeu, ci vor fi cei chiar apropiaţi lor, foarte apropiaţi. Preoţii vor avea între preoţi, ierarhii între ierarhi, unii cu alţii, fiecare unul pe altul pizmuind şi dorindu-i răul şi invidiind şi bucurându-se când celălalt cade sau are ispite sau greutăţi“.

***

Pentru aceasta Duminica va mai recomandam:

***

***

Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) la Duminica a 24-a dupa Rusalii (Invierea fiicei lui Iair) si la praznicul Sfantului Nectarie de Eghina (2008):

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a 24-a duminică după Rusalii, duminică în care se aminteşte despre învierea fiicei lui Iair, dar să nu uităm nici de vindecarea femeii care avea scurgere de sânge de 12 ani. Aceasta a fost prima Evanghelie pe care aţi auzit-o, de la Luca, cap. 8, iar cea de-a doua este pusă şi citită în şi pentru prăznuirea Sfântului Nectarie al Eghinei, marele tămăduitor şi ierarh, de care toţi ştim şi cred că nu mai este cineva să nu fi auzit de el. Şi ne-a binecuvântat Dumnezeu cu o bucăţică din moaştele lui şi de aceea, cu atât mai mult, îl prăznuim. Şi vedem multe minuni făcute de el până în zilele noastre, nu numai atunci, în timpul vieţii sale, ci şi între noi. Iar la Utrenie, pentru el, s-a citit Evanghelia ierarhului de la Ioan, în care ni se spune că păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Acum ni s-a vorbit, în a doua Evanghelie, despre puterea de tămăduire pe care o aveau și o au sfinţii tămăduitori, că el era şi tămăduitor, nu numai ierarh, avea şi darul acesta de a tămădui și îl are și acum. Şi de această putere este vorba când se spune că putere ieşea din El încât oricine se atingea – mai ales că am văzut că şi femeia cu scurgere de sânge s-a atins numai de poala hainei lui şi s-a tămăduit. Şi ea îşi cheltuise toate averile cu doctoriile şi cu doctorii şi nimic n-a reuşit. Şi numai venind pe la spatele Lui cu credinţă şi atingându-se în grabă, în fugă, în mijlocul mulţimilor acelora care-L înconjurau şi-L strâmtorau şi s-a tămăduit în clipa aceea.

Deci s-a citit această Evanghelie la Sfântul Nectarie ca să ne aducă aminte că acea putere care-i tămăduia pe toţi, atingându-se de Mântuitorul, atunci, în vremea aceea, iată că lucrează şi în sfinţi. Şi nu este puterea lor, ci este puterea lui Hristos, a lui Dumnezeu. Nu ei au putere de la ei înşişi, ci Dumnezeu lucrează prin ei. Și Dumnezeu Se ascunde şi Se smereşte sub chipul lor. Dumnezeu Se smereşte neîncetat sub chipul sfinţilor şi le dă lor slava care Lui I s-ar cuveni şi-l ridică pe om şi…

nu-l întoarce întru smerenie, El, Cel ce a zis: Ridicaţi-vă, fii ai oamenilor!

Tot aici şi bine se citeşte în această Evanghelie a Sfântului Nectarie că i se vesteşte într-un fel, prin ultima fericire:

Fericiţi veţi fi când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru numele Meu!

Şi Sfântul Nectarie a fost unul dintre aceștia care au pătimit pentru numele lui Hristos. Şi a pătimit nu de la păgâni și de la cei fără de Hristos şi de Dumnezeu, de la care ne-am fi putut aştepta, ci iată că pătimirile lui au venit de la fraţii lui în Hristos. Şi să ştiţi că cele mai grele pătimiri și ale sfinților, cele mai dureroase pentru ei, n-au venit de la cei străini în credinţă, ci de la cei apropiaţi lor, de la fraţii lor. Aşa cum cea mai dureroasă pătimire în inima şi în sufletul Mântuitorului a fost lepădarea lui Iuda şi vânzarea lui Iuda. Nu atât de mult S-a tulburat Mântuitorul de ceea ce urmau să facă străinii, păgânii, care nu ştiau de El, dar L-a durut Iuda, acela care ştia bine, cunoscuse bine toate, văzuse trei ani jumătate minuni cum nu văzuse nimeni şi, totuşi, să-L vinzi pe Omul Acesta, totuşi să-L vinzi pe treizeci de arginţi…

Sf-Nectarie-Sf-Efrem-30-40-cm-e1415476833698Şi aşa a pătimit şi Sfântul Nectarie de la ierarhii apropiaţi lui, de la patriarhul Alexandriei, care-l numise pe el acolo, din ciudă, din invidie, pentru că el lucra mai cu osârdie în via lui Dumnezeu şi se ostenea mai mult. Pentru aceasta l-au vândut cei apropiaţi lui. Şi l-au trimis ca un simplu preot în Grecia, el, care fusese ierarh, şi cu vorbe grele în urma lui, încât multă vreme a fost vorbit de rău acolo, în Grecia, de spuneau oamenii că ce ierarh putea să fi fost, din moment ce a fost scos din ierarhie, ce fel de mizerii şi de prostii trebuie să fi făcut. Şi această povară a gândurilor întunecate ale oamenilor, a vorbelor grele venite de acolo, le-a purtat Sfântul ani de zile până când s-au dumirit oamenii că nu era aşa, că acesta era omul lui Dumnezeu.

Iar această smerenie, Dumnezeu n-a lăsat-o [nerasplatita], pentru că niciun fir de păr nu se mişcă şi nu cade din capul omului fără știrea lui Dumnezeu şi, dacă se osteneşte omul şi rabdă pentru Dumnezeu, va fi răsplătit. Şi iată, se vădeşte şi se vede până acum. Dintre toţi sfinţii greci, nu este niciunul parcă mai vestit în ultimele veacuri ca el. El, care a pătimit mai mult şi s-a smerit mai mult, el e mai cunoscut. Dacă ne uităm între sfinţii dinspre Rusia, n-a fost unul vorbit mai de rău decât Sfântul Serafim de Sarov, bănuit, socotit că cine ştie ce face, că de ce se îngrijeşte de acele maici, că de ce face aia şi aia, dar el este cel mai cunoscut acum. Dumnezeu este drept şi mare şi milostiv şi nu lasă nimic neîndreptat!

Ziceam de această putere care ieşea din Mântuitorul. Dacă ne uităm şi vedem acum ca pe o pagină scrisă istoria, veacurile care au trecut sau măcar în experienţa noastră mică, amărâtă, aţi auzit vreodată de cineva care numai să se fi atins de morţi şi aceştia înviau? S-a auzit vreodată de vreun om care numai cu hainele să se atingă de cineva şi acela să se vindece? Nu de boli uşoare, ci cronice, grele. S-a auzit vreodată de vreun om care a umplut golul ochilor cu tină şi cu pământ şi s-au făcut ochi? Nu s-a auzit și n-o să se audă niciodată. Iar dacă au mai fost de atunci minuni, aceasta o ştiu toţi cei care au făcut minuni şi cei cărora li s-au făcut, că nu prin puterea lor s-a făcut aceasta, ci totul prin puterea Acestui Stâlp de foc al istoriei. S-a coborât Dumnezeul nostru între noi ca un Stâlp de foc al istoriei, Care stă în mijlocul istoriei. El este Cel care Se atingea de morţi. […]

Iair, mai-marele sinagogii… Ce făceau aceşti mai-mari ai sinagogii? Aceştia erau cei care Îl pizmuiau cel mai mult pe Hristos şi ziceau că El ia tot poporul, că poporul se duce după El şi pe ei nu-i mai ascultă, că El strică Legea, aşa vorbeau despre Hristos. De frica acestor mai-mari ai sinagogii, cei zece leproşi nu s-au întors să mulţumească lui Hristos, de frică de a nu fi primiţi de comunitate, acum, că tocmai se lecuiseră. Erau iudei. Şi s-a întors samarineanul, săracul, să mulţumească lui Hristos. Dar ceilalţi nouă nu s-au întors, tocmai de frica acestor mai-mari ai sinagogii, care-L urau pe Hristos. Ai tuturor sinagogilor, nu numai ai Templului din Ierusalim. Aceştia nici nu îndrăzneau să-I iasă în faţă, să-I spună ce aveau de spus, ci încercau să-L prindă în cuvânt, în tot felul de greşeli dogmatice, ca să zică după aia că El calcă Legea, că El nu face bine.

Unul dintre aceştia a fost cel care, într-o zi de sâmbătă, când era un om cu mâna uscată în mijlocul sinagogii şi era şi Mântuitorul, Care în ziua sâmbetei venea întotdeauna să Se închine, că evreii atunci se închinau, sâmbăta, aşa cum spune Luca: Cum era obiceiul, a venit sâmbăta la Templu. Deci venea El, Dumnezeu, la slujbă! Şi era şi acel om cu mâna uscată şi se uitau toţi atenţi, nu cumva avea să-l vindece? Ca să-L prindă! A făcut treabă în ziua sâmbetei, iată, a călcat sâmbăta! Şi El S-a apropiat şi le-a zis: Făţarnicilor, ce se cuvine să facă omul sâmbăta, să facă bine sau să facă rău? Şi ei n-au zis nimic, ce puteau zice, să facă rău? Şi ei n-au răspuns. Şi El i-a îndreptat mâna. Şi atunci a ieşit mai-marele sinagogii şi a zis: Şase zile aveţi să faceţi de toate şi aţi ales voi ziua sâmbetei să vă tămăduiţi? Auziţi, nu avea curaj să-i zică Lui, îi era ruşine, El era prea puternic şi prea mare, puterea care ieşea din El era prea mare ca să se îndrepte spre El şi să-I zică: <Măi, Tu, Acela…!>, aşa încât i-a certat pe toţi, ca şi cum aşa o să înţeleagă şi El. dar gândiţi-vă ce ură aveau în ei aceşti oameni încât, văzând asemenea minune, să ridice totuşi astfel glasul, să rămână inima lor împietrită. Căci El lămurise Legea când a spus Ce este bine să faci sâmbăta…? Legea era dată tocmai ca să-i facă bine omului, omul să-l ajute pe om, să-l iubească pe aproapele său, mai cu grăbire să-l ajute pe fratele său în ziua aceasta. Pentru că atunci când un învăţător de lege L-a întrebat pe Hristos ce să facă să moştenească viaţa veşnică, Dumnezeu îi spune: Ce scrie în Lege? Cum citeşti?, iar acela răspunde: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Asta era chintesenţa Legii! Hristos punea degetul pe rană în Templu, le spunea că asta trebuie să facă în ziua sâmbetei. Şi, totuşi, chiar dacă a lămurit asta, chiar dacă a făcut minunea, acela tot învârtoşat a ieşit afară şi a spus: Nu se cuvenea să faci aceasta!

fille-jaire-ceb6ce84cebbcebfcf85cebaceacGândiţi-vă, deci, că aceşti mai-mari ai sinagogii erau în felul ăsta. Un asemenea om să vină să cadă în genunchi şi să spună: Vino, fetiţa mea este pe moarte şi Tu, venind, tămăduieşte-o!, era mare lucru sa ajungi la smerenia aceasta. E nevoie de asemenea încercări şi acesta este rostul încercărilor, e nevoie la mulţi dintre noi de asemenea încercări ca omul să ajungă, în primul rând, să-L recunoască pe Dumnezeu, din mulţimile de duhuri care străbat inima noastră și noi le băgăm în seamă pe toate şi le socotim importante, noi trebuie să vedem Care e Dumnezeu, care e gândul care vine de la Dumnezeu, care e chipul adevărat al lui Dumnezeu şi după aceea, după ce-l vedem, să cădem în genunchi înaintea Lui şi să-I zicem: Iartă-mă, vino, ajută-mă, întăreşte-mă! De multe ori Dumnezeu îngăduie încercările în viaţa noastră din aceeaşi pricină pentru care le-a îngăduit în viaţa lui Iair. Că, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat cu fetiţa lui, el nu venea. El rămânea învârtoşat şi înrăit, sfătuindu-se cu mai-marii sinagogilor din alte oraşe şi zicând: <Ce ne facem cu Ăsta? Cum e cu Ăsta?> El era un <Ăsta>, nu era <Dumnezeu>, dar aşa şi-a dat seama, dintr-o dată urechile lui s-au deschis şi a înţeles ce face, ce cuvinte spune, Acesta nu poate fi un om oarecare. Dintr-o dată s-a deschis inima lui. Iată că numai suferinţa i-a deschis-o.

Dumnezeu n-a vrut suferinţa, nu este voia lui să fie suferinţă pe pământ, dar mulţi dintre noi nu vrem altfel decât prin suferinţă. Nu vrem altfel. Dumnezeu nu doreşte suferinţă şi asta a dovedit-o prin faptul că-i tămăduia pe toţi, îi ajuta pe toţi, Îl durea inima pentru ceilalţi. Aţi auzit, Îl doare şi pentru flămânzirea omului şi îl hrăneşte pe om. Aţi auzit, cei ce aţi fost azi-dimineaţă la utrenie, pescuirea minunată de după Înviere, în care şapte Apostoli au fost să pescuiască pe lacul Tiberiadei, şi un Om, ei nu înţelegeau cine e, dimineaţă, după ce ei n-au pescuit nimic şi erau deja flămânzi, de pe malul lacului le-a spus: Fiilor, aţi prins ceva? Aveţi ceva de mâncare? Şi ei au zis: N-avem. Toată noaptea ne-am ostenit. Şi El le-a zis: Aruncaţi mreaja de-a dreapta corabiei. Şi ei au aruncat-o şi au prins atât de mult peşte încât abia putea să-l ducă corabia şi Ioan Evanghelistul a zis:

Domnul este!

Deşi nu avea chipul Domnului, nu-L recunoşteau, Se arătase sub un alt chip, dar imediat şi-au dat seama că numai Dumnezeu poate fi, pentru că spusese aceleaşi cuvinte şi a făcut aceeaşi minune ca la început, când i-a pescuit pe ei, că atunci a fost, de fapt, pescuirea lor, când i-a prins pe Apostoli. Tot aşa, le umpluse mrejele de peşti. PescuireaStMichaelLouisvilleȘi acum, înainte de a Se înălţa la cer, îi mai pescuieşte o dată, acum cu un înţeles mai adânc. Iar Petru a sărit în apă să se ducă la El şi, când au ieşit la mal, parcă cu mirare, zice Ioan, pe cărbune era pus peşte şi pâine. Şi ei parcă s-au mirat de ce îi întreabă de mirare, dacă El avea deja. Şi El a zis: Luaţi şi din peştele pe care l-aţi prins şi aduceţi-l aici şi haideţi să prânziţi. Auziţi la ce Se gândea Dumnezeu. Aceştia aveau mii de întrebări: <Doamne, dar cum eşti sub chipul acesta?>, aveau, dar nu îndrăzneau să zică nimic. El putea să zică: <Haideţi să vă sfătuiesc, să vă explic…>, dar S-a gândit la foamea lor, le era foame oamenilor acestora. Aşa este Dumnezeu! Nu zice: <Mai posteşte, mai ţine, lasă că n-ai ţinut destul…>, nu este aşa! Gândiţi-vă atunci când s-au întors cei 12 cu bucurie zicând: Şi duhurile ni se pleacă!, Acela în mijlocul mulţimilor ostenindu-Se şi El fiind obosit, nu ca aceia care s-au plimbat prin natură şi au venit fericiţi, dar El i-a dus undeva într-o parte ca să-i odihnească şi să mănânce şi El a rămas în mijlocul mulţimilor, să dezlege mulţimile. Aşa este Dumnezeu!

Şi aici, când o vindecă pe fiica lui Iair, primul lucru pe care îl spune este:

Daţi-i ceva să mănânce.

Înţelegeţi? Se îngrijea şi de foamea ei, și de trupul ei. Că ea, sărăcuţa, după temperatura pe care o avusese, cine ştie în ce chip murise, nu mâncase, cum se chinuise, cine ştie cât de foame trebuie să-i fi fost. 560x0_apostolia-nr31-02La asta S-a gândit, nu a zis: <Staţi să vă zic un cuvânt de învăţătură acum şi mai răbdaţi puţin…>, auziţi câtă dragoste are Dumnezeu faţă de om şi vede de neputinţa lui. A zis: Daţi-i ceva să mănânce!, nu s-au gândit nici mama, nici tata, ei, care cumva Îl luaseră în râs mai înainte, ei, care căzuseră în genunchi în faţa lui Hristos zicându-i: Doamne, tămăduieşte-o! şi, după aceea, când Iisus a intrat numai cu ei doi şi cu cei trei Apostoli, El a zis:

Nu vă tulburaţi, nu plângeţi, pentru că n-a murit, ci doarme!

Şi ei Îl luau în râs […] pentru că nu mai aveau niciun respect atunci, nu le mai era de niciun folos Hristos, nu mai credeau, <Ce ne iei cu filosofii din astea? A murit…!>, nu mai aveau ruşine, până atunci avuseseră ruşine, dar acum nu, aşa cum e omul când are o suferinţă mare, nu-i mai pasă, nu-i mai pasă cum îi stă baticul pe cap, cum îi stă părul, nu-i mai pasă de nimic. Aşa erau ei atunci şi L-au luat în râs, un râs dureros, deznădăjduit. Şi totuşi, imediat după aceea, Mântuitorul zice: Daţi-i ceva de mâncare! Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu, dragostea Lui, puterea Lui.

Ce om a mai fost aşa în istorie? Ce om putea să facă aşa? Cine putea să facă aşa ceva, ca atingându-se cineva de El să se tămăduiască? Şi nu la un om, nu la doi, nu la şase, că zice Sf. Ioan Evanghelistul că, de s-ar fi scris toate pe care le-a făcut Mântuitorul, n-ar încăpea în lumea întreagă cărţile ce s-ar fi scris. Şi ne gândim că, în noaptea aceea, după ce l-a pescuit pe Petru, adică l-a luat dintre oameni şi l-a făcut apostol, şi pe ceilalţi i-a chemat la apostolie, şi l-au chemat în casa lui Petru şi a tămăduit-o pe soacra lui, şi după aceea i-au adus din ţinutul acela pe toţi demonizaţii, toţi bolnavii, toţi necăjiţii, şi pe toţi i-a tămăduit, şi pe fiecare l-a tămăduit în parte, în ce chip, ce i-o fi zis; Ioan n-o fi auzit el ceea ce zicea Mântuitorul, ce o fi zis fiecăruia în parte, ce a făcut? La acestea să ne gândim, cât de multe au fost, încât Ioan să fi zis de s-ar fi scris toate, n-ar fi încăput în lumea întreagă toate cărţile care s-ar fi scris. Nu e o simplă vorbă. Şi numai să le fi scris, dar să le fi şi înţeles, să le şi explici, să vezi de ce a vrut Dumnezeu să zică aşa cuiva şi aşa altuia… Multe taine sunt, dar câte sunt scrise sunt destul pentru mântuirea noastră.

E nevoie de multe ori de suferinţă, n-ar vrea Dumnezeu s-o aducă, iată ce milostiv e El, n-ar fi vrut să aducă suferinţă peste om, Îl doare, aşa cum parcă simţim în ochii şi în inima Mântuitorului suferinţă atunci când tânărul bogat, dregător, a venit şi a întrebat: Învăţătorule, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Şi Mântuitorul cu bucurie, cu dragoste a privit la el şi a zis:

Ţine poruncile. – Le-am ţinut din copilăria mea. – Vrei să fii desăvârşit? Atunci vinde toate averile…

I-a atins punctul cel mai sensibil, el era prins de averi, de bani; i-a spus: <Iată, aici eşti tu pătimaş>.

Cum altuia, care probabil era pătimaş în confort, i-a spus:

Vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul Său.

tanarul-bogatL-a atins în locul lui, probabil nu era dintre cei care ar fi putut să meargă neîncetat, cum mergea Petru, de exemplu, dormea sub cerul liber, oriunde. Acela nu era dintre aceştia şi l-a atins acolo, în locul lui cel mai sensibil. Şi pe tânărul acesta bogat l-a atins acolo şi el s-a ridicat și a plecat trist, n-a putut să-şi depăşească, nu voia cu adevărat viaţa veşnică. Şi atunci simţim că a rămas Mântuitorul trist, îndurerat că acest om nu şi-a putut depăşi firea, nu s-a putut depăşi pe sine. Durerea aceasta… De ce? Pentru că mai târziu, ca să poată să-şi depăşească firea, să poată dobândi puterea aceasta, aceşti oameni trec prin suferinţă, trec prin dureri. Vedem în durerea din ochii Mântuitorului gândul: <De ce trebuie să treci prin aceste suferinţe?> Aşa cum durere simţim în cuvintele Mântuitorului:

Eu am zis: dumnezei sunteţi toţi şi fii ai Dumnezeului Celui Preaînalt, iar voi ca nişte oameni muriţi, ca nişte căpetenii cădeţi.

Adică n-aş vrea să fiţi aşa, eu am zis să fiţi dumnezei, n-aş vrea să suferiţi, n-aş vrea să treceţi prin necazuri, dar, dacă nu vreţi altfel… E ca şi cum haina ta e viaţa; <Nu vrei să-mi dai haina ta acum să ţi-o tămăduiesc?> <Nu, nu, lasă că mi-o îngrijesc eu>, zice omul. Iar Dumnezeu ar zice: <Trebuie să te ajungă bătrâneţile, să ţi se ologească haina, să fie numai petice ca să mi-o dai? Ei, or să vină şi acelea, dar mai cu durere…> Şi la bătrâneţe omul o dă mai cu uşurinţă, că e mai prăpădită: <Ia-o, Doamne, ia-o… Ţi-o dau Ţie, viaţa mea e a ta…> Atunci ne e uşor să zicem. Sau când cazi în boli grele sau când eşti pe patul de spital şi vezi că poate mai ai zile de trăit, zici: <Da, ţi-o dau Ţie!…>, dar, după ce te însănătoşeşti, zici: <Nuu…, nu pot… E a mea, trebuie să mi-o rânduiesc…!> Ei, această durere… ca să fie nevoie ajungi în această suferinţă ca să poţi să-i dai viaţa Lui e o durere pentru Dumnezeu, n-ar vrea să se ajungă la aceasta. Dar, ca să se mântuiască sufletul, îngăduie Dumnezeu şi această suferinţă.

Dumnezeu să ne ajute să înţelegem”.

 ***

Cuvant al Parintelui Ciprian Negreanu la sarbatoarea Sfantului Ierarh Nectarie de Eghina (2011):

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

La Utrenie s-a citit Evanghelia cuvioşilor, a făcătorilor de minuni, pentru că Sf. Ierarh Nectarie a fost făcător de minuni şi cuvios, lucrător al poruncilor lui Dumnezeu, mare făcător de minuni, acum am citit Evanghelia ierarhului, pentru că a fost ierarh, mitropolit de Pentapole, în nordul Africii, lângă Alexandria, în Egipt. Dar, după cum ştiţi, invidia celorlalţi ierarhi, pentru că invidia nu ocoleşte pe nimeni, gelozia, invidia, ciuda faţă de celălalt, sentimentul acesta pe care l-a trăit şi Cain, biciuieşte lumea în continuare şi o va biciui până la sfârșitul veacurilor, umbra privirii lui Cain se va întinde peste lume şi s-a întins de atunci, de când Cain a făcut această ucidere. Fapta lui nu s-a stins o dată cu el, ci a fost doar un început al multor asemenea fapte de Cain împotriva fratelui nostru care s-au făcut de-a lungul istoriei.

Până la urmă, căderea îngerilor a fost dintr-o asemenea invidie, dintr-o asemenea gelozie faţă de Dumnezeu; căderea omului, mai mult înșelat de diavol, dar şi acolo s-a strecurat această invidie, această pizmă faţă de Dumnezeu, ca noi să fim asemenea lui Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu; prima ucidere din lume a fost din această invidie a lui Cain asupra lui Abel, că a văzut că darul lui se ridică altfel, că Dumnezeu primeşte altfel darul lui Abel decât pe al său; şi, după aceea, chiar uciderea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut din această invidie şi ciudă pe care o aveau mai-marii poporului, preoţii, cărturarii, fariseii, faţă de El, pe care poporul Îl asculta şi Îl urma.

Mai târziu, un alt Cain, Caiafa, un alt frate al Mântuitorului, “frate”, pentru că Dumnezeu S-a făcut Frate al nostru prin întrupare, acest Caiafa a şi zis-o:

Nu vedeţi că toţi se iau după El? Poporul este blestemat, nu știe şi-L urmează pretutindenea.

AducereaLuiHristosLaAnaSiCaiafaGrigorePalamaAsta era, ce să facă să nu se mai ia poporul după El, cum să-L oprească? Asta era, de fapt, durerea lui Caiafa: invidia faţă de El. Şi pentru asta a hotărât cu grăbire, și el și ceilalţi, că trebuie să moară, să fie ucis.

Ziceam că umbra privirii lui Cain se întinde peste lume şi s-a întins şi peste viaţa Mântuitorului, Care a fost ucis, şi se întinde până târziu, și toţi cei care-L vor urma pe Hristos şi vor încerca să trăiască cucernic, vor simţi, mai mult sau mai puţin, această umbră a privirii lui Cain. Şi duşmanii acestora, a unora ca aceştia, nu vor fi atât de mulţi cei care nu ştiu de Hristos sau care nu cred în Dumnezeu, ci vor fi cei chiar apropiaţi lor, foarte apropiaţi. Preoţii vor avea între preoţi, ierarhii între ierarhi, unii cu alţii, fiecare unul pe altul pizmuind şi dorindu-i răul şi invidiind şi bucurându-se când celălalt cade sau are ispite sau greutăţi. Acestea sunt urmele privirii lui Cain, a felului de a fi al lui Cain, de atunci, de la început. E vechea învăţătură a diavolului, cel care a fost primul care a invidiat şi a fost gelos pe Dumnezeu. Aceasta este urma, de fapt, mai mult decât a lui Cain, e urma privirii diavolului peste lume.

Sf Nectarie - foto 6Şi aşa a pătimit şi Sf. Ierarh Nectarie. Cum putea să nu pătimească cel care s-a ostenit să fie păstor adevărat al lui Dumnezeu peste turma oilor celor duhovniceşti în Egipt? L-au urât şi l-au alungat de acolo ca pe cel mai de pe urmă, ca pe un stricat, ca pe un eretic, ca pe unul care nu era vrednic nici măcar să fie salutat la plecare. Şi aşa a şi fost scos de acolo, ca un paria. Şi aşa a pătimit, într-un fel sau altul, Sf. Ierarh Nectarie tot restul vieţii. Dar Dumnezeu l-a şi slăvit, mai cu seamă după moarte, prin minuni pe care numai sfinţilor din vechime ni se mai aduce aminte că Dumnezeu le-a dat atâta har cât i-a dat acum Sfântului Ierarh Nectarie.

Cei care trec prin aceasta sau sunt ispitiţi de această patimă a invidiei, a geloziei, să se roage Sfântului Ierarh Nectarie, să ne rugăm toţi, că toţi avem această patimă şi pornire împotriva fratelui nostru. Să ne rugăm Sfântului Ierarh Nectarie, care nu i-a judecat niciodată pe aceşti fraţi ai săi care i-au dorit răul. Şi dacă acolo a putut el şi i-a îngăduit şi i-a iubit până la capăt aşa cum erau, şi acum ne va putea ajuta și pe noi ca să nu judecăm nici noi şi să trecem biruitori până la sfârşit, fără să cădem din credinţă, fără să deznădăjduim, fără să ne învârtoşăm, fără să ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu.

Amin”.

***

Predica Parintelui Nichifor Horia (Iasi) la Duminica invierii fiicei lui Iair si vindecarea femeii bolnava de scurgere de sange (2013):

“Iair avea fiica pe moarte și nădăjduieşte că Mântuitorul o va putea vindeca, că o va putea scula, cum i-a sculat pe atâţia bolnavi. Iair era mai-marele sinagogii. Iată, vedem că şi între cărturari și farisei şi între cei care practicau cultul, minunile pe care Mântuitorul le făcea deveniseră zdrobitoare, încât se adresau Lui nu ca unui om oarecare, ci ca trimis al lui Dumnezeu, ca mare proroc al lui Dumnezeu, pentru că nici Iair, nici cei care veniseră la Mântuitorul nu aveau înțelegerea încă a faptului că Cel Care făcea aceste minuni nu era un prooroc asemenea altor prooroci, poate mai mare decât oricare alt prooroc ce se arătase vreodată în Israel, ci era Însuşi Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, care făcea aceste minuni, nu ca trimis, nu ca apostol, ci ca Însuşi Dumnezeu adevărat. Şi făcea aceste minuni pentru a descoperi că sensul vieţii omului este întâlnirea cu Dumnezeu și că aceasta a fost cu putinţă desăvârşit prin însăşi arătarea lui Dumnezeu în trup.

Iată că, oricât vorbim despre învierile pe care Domnul le-a făcut, asupra fiicei lui Iair, asupra fiului văduvei din Nain, asupra lui Lazăr, însăşi Învierea minunată a lui Hristos, oricât de mult am vorbi despre asta, moartea, şi, mai ales, moartea noastră înşine, ca realitate singură, incontestabilă, pentru că depinde prea puţin de noi, nu știm dacă vom mai trăi 5 sau 10 sau 15 ani, dar cu toţii ştim singur că vom muri; moartea noastră rămâne să ne fie străină? Iar viața de după moarte, iată, deşi o credem, cei ce suntem în Biserică, deşi o mărturisim, şi, atunci când spunem Crezul, Aştept învierea morţilor și viaţa veacului ce va să fie, prea puţin ne este la îndemână şi prea puţin ne pregătim pentru asta. Deşi, cum spuneam, este singura realitate de care suntem siguri; dacă vom mai trăi şi mâine sau peste 10 sau 15 ani sau dacă lumea însăşi va continua, prea puţin ştim într-adevăr. Dar iată, ştim că vom muri, lucru care nu ne este străin, şi în ce priveşte moartea noastră şi în ce priveşte moartea celor apropiaţi nouă şi ştim că aceasta nu este ultima realitate a vieţii noastre, că există viaţă după moarte.

Şi minunile acestea ale învierii, tot timpul au fost minuni, au fost în timpul lui Iair, în timpul Mântuitorului, sunt şi în zilele noastre pentru că, iată, vedem că cel care a murit este îngropat şi numai marii sfinţi ni se mai arată în vreun fel prin minunile pe care le săvârşesc după moarte, cum vedem la Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Parascheva, şi la alţi sfinţi care ne sunt apropiaţi şi cu credinţă ne apropiem de sfintele lor moaşte.

Vindecarea femeii cu scurgere de sangeIair, mai-marele sinagogii s-a apropiat crezând că Mântuitorul o va vindeca pe fata sa. Şi vedem că, în timp ce Iair, cu mai multă sau mai puţină nădejde, cu apostolii şi cu toţi cei ce credeau în Hristos, se apropiau de casa acestuia, Mântuitorul dintr-o dată, îmbulzit de oameni, întreabă: Cine s-a atins de Mine? Și pe bună dreptate, Petru spune: Doamne, mulţimea Te îmbulzeşteşi, aşa adăuga, ne îmbulzeşte pe fiecare din noi – şi Tu mai întrebi: Cine s-a atins de Mine? Şi Mântuitorul spune că a ieşit o putere ieşind din El, că cineva s-a atins de El. S-a atins nu din întâmplare, nu împins de ceilalți, ci s-a atins cu un gând intenţionat. Şi atunci, cea care se atinsese cu un gând aparte s-a descoperit Mântuitorului, Care a vădit gândul ei. Era vorba de o femeie ce avea scurgere de sânge, o boală a organelor genitale care făcea ca scurgerea sângelui ei, firească la orice femeie, să nu se mai oprească şi să-i pună în primejdie viaţa. Fusese la mulţi doctori şi-şi cheltuise aproape toată avuţia. Cunoştinţele medicale de atunci nu făceau cu putinţa a i se vindeca boala. Şi iată că femeia, poate asemenea lui Iair, nădăjduind că Mântuitorul va face o minune, pentru că făcea atâtea minuni (şi aici fac o paranteză: Evangheliştii nu şi-au propus să redea toate minunile pe care le-a făcut Mântuitorul, nici nu înţelegem că Mântuitorul a vindecat pe absolut toţi bolnavii din Israel, dar pe cei care se apropiaseră cu credinţă şi cu acest gând de El, iată, îi vindecase în chip minunat). Şi femeia, ştiind acestea, s-a apropiat cu nădejde că boala ei, cu neputinţă a fi vindecată în chip omenesc, poate fi vindecată de puterea dumnezeiască şi cu acest gând s-a atins de Mântuitorul. Şi vedem ceea ce a urmat, că îndată a simţit în trupul ei vindecarea bolii ei. Iar Mântuitorul i-a întărit această credinţă, spunând: Mergi cu pace! Mergi cu pace – pentru că omul s-a apropiat de Dumnezeu cu nădejdea că Dumnezeu nu poate să nu îi fie în ajutor celui aflat în suferinţă. După cum mama nu poate să nu îşi ajute copilul când este rănit sau este în primejdie, chiar dacă cu numai 10 minute înainte copilul a greşit sau a fost obraznic sau îndărătnic, pentru că mama vede dincolo de îndărătnicia copilului prin dragostea ei, dar nădăjduind şi în dragostea copilului, chiar dacă copilul de multe ori greşeşte sau nu înţelege ceea ce este bine pentru el și pentru mamă și pentru familie.

Tot astfel, Domnul nu rămâne nepăsător faţă de suferinţa omului. La scăldătoarea din Vitezda, când cel aflat în neputinţă nu mai nădăjduia, după zeci de ani, în vindecarea sa, Însuşi Mântuitorul S-a apropiat de el, întrebându-l: Voieşti să fii sănătos? Iată, de data asta femeia, spre deosebire de acel bolnav, a putut să vină spre Mântuitorul şi a venit cu acest gând. Şi Domnul a binevoit în gândul ei şi s-a săvârşit vindecarea. Înţelegem, iubiţi credincioşi, din această întâlnire, din această vindecare minunată, pe de o parte că esenţial este cu ce gând ne apropiem de Dumnezeu. Mulţi, într-adevăr, se apropiaseră de poala Mântuitorului şi se atinseseră de El din înghesuială sau întâmplător şi poate mulţi aveau durerea lor sau neliniştea lor, dar niciunul dintre ei nu a primit ceea ce a primit femeia care s-a apropiat cu acest gând: vindecare și răspuns de la Dumnezeu.

Şi ne pune Evanghelia aceasta în faţă, ca să înţelegem cât de important este gândul cu care venim la biserică, cu care ne spovedim, cu care ne apropiem de sfintele moaşte şi de Dumnezeu Însuşi. Acestei taine a inimii răspunde Dumnezeu, Care cunoaşte toate tainele inimii. Şi aici, într-adevăr, putem spune că acest gând îl îndreptăm spre Dumnezeu în primul rând spre a ne lumina ochii minţii  și a putea să-L cunoaştem mai desăvârşit, pentru că orice vindecare, până la urmă, se sfârşeşte, şi, mai devreme sau mai târziu, iată, vom săvârşi viaţa noastră pe pământ, întru nădejdea învierii – mărturisim. Şi dacă viaţa noastră o vom trăi nu legându-ne doar de confort sau de siguranţă sau de dorinţa de a nu suferi sau de a nu ne îmbolnăvi, ci, în primul rând, din dorinţa de a-L cunoaște mai drept pe Dumnezeu, viaţa noastră va merge, cum spune Psalmistul, din putere în putere, cunoscând mai adevărat pe Dumnezeu. Şi, în aceeaşi măsură, altfel apropiindu-ne de celălalt, care însuşi este chemat să fie fiu al lui Dumnezeu, după cum eu însumi sunt chemat.

InviereaFiceiLuiIair3aIată, dar, că acest gând îl subliniază Dumnezeu şi, de aceea, când Iair aude de la cei ce veniseră, că fiica lui a murit, Nu mai osteni pe Învăţătorul, spune un apropiat, că a murit fiica ta, Mântuitorul iese în întâmpinarea gândului lui Iair, spunându-i: Crede numai! Iată, această putere a gândului cât este de importantă. Şi de aceea, cât de important este, pe de o parte, să nu deznădăjduim, pe de altă parte să nu ne lenevim şi să nu dispreţuim fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, ci să-l împlinim după puterea noastră. Vede, că la acel bolnav la Vitezda a venit Însuşi Hristos, dar femeia care a putut să se apropie ea însăşi, a venit. Tot ceea ce poate face omul este chemat să facă! Şi la spovedanie, când mă apropii, dacă pot să îndrept în vreun fel păcatul meu, dacă am furat ceva, nu-i de ajuns să mărturisesc că am furat, trebuie să repar nedreptatea pe care am făcut-o, trebuie într-adevăr să mă pocăiesc de ceea ce am greşit şi abia apoi mă apropii de Dumnezeu, ca unde nu mai pot eu, păcatul care a rămas lipit de sufletul meu, acolo să lucreze Dumnezeu şi sa scoată din sufletul nostru toată povara blestemelor şi a nelegiuirilor şi a păcatelor de orice fel.

Aşadar, Dumnezeu întăreşte gândul lui Iair, îndemnându-l să creadă în puterea lui Dumnezeu nu numai asupra bolii, ci însăşi asupra vieţii şi a morţii. Şi Iair îndrăzneşte şi merge alături de Mântuitorul şi, intrând în camera celei care murise, El o cheamă la viaţă din nou, precum l-a chemat pe Adam, din pământ zidit prin suflare de viaţă; la fel o cheamă acum pe fiica lui Iair, nu tot prin suflare de viaţă, ci sufletul ei cel viu, care părăsise trupul, să se întoarcă în trup şi să fie vie din nou, aceeaşi fiică a lui Iair care murise.

Şi sufletul, care dă viaţă trupului, iată, este chemat să învieze. Nu precum a înviat fiica lui Iair, acestea sunt minuni pe care Domnul nu le repetă şi nu este de folos să învie nici morţii noştri, nici pe noi înşine aici, pe pământ. Ci sufletul este chemat să vieze în Dumnezeu desăvârşit, o dată ieşit din trup. Iată, mărturia acestei învieri este mărturia apostolului că și noi suntem chemaţi la înviere. Şi ne cheamă prin aceasta evanghelistul să ne gândim la învierea noastră si la moartea noastră, la puterea Mântuitorului de a da sufletelor noastre viaţă veşnică. Sensul vieţii, cum spuneam, nu este atât să ne agonisim un confort sau o siguranţă aici, pe pământ, cât mai ales să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să înţelegem că moartea nu este ultimul cuvânt al vieţii noastre.

Atunci când vom trăi în această lumină, atunci când cuvântul lui Dumnezeu va deveni pentru noi normă de viaţă mai mult decât legile acestei lumi, atunci, într-adevăr, vom putea să auzim tot cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră şi să înţelegem lucrarea lui Dumnezeu în viaţă şi în istorie. Şi lucrarea lui Dumnezeu nu este alta decât învierea sufletului, decât lucrarea iubirii şi a adevărului, pe de o parte faţă de Dumnezeu, pe de altă parte faţă de ceilalţi oameni, care, asemenea nouă, petrec în această călătorie pe pământ, de la viaţa din naşterea din trup până la viaţa cea veşnică, ce ne este desăvârşit arătată după ieşirea din trup.

Aşadar, ne rugăm în această zi ca, precum sufletul cel viu al fiicei lui Iair a fost chemat să rămână întru viaţa, tot astfel, la pristăvirea noastră, la ieşirea din trup, Domnul să binevoiască a chema la viaţa veşnică şi adevărată sufletele noastre şi să ne dăruiască înţelegerea că trăim încă de pe pământ, precum sfinţii vieţuiesc, în adevăr și în iubire, lucrând cele de folos sufletelor noastre, lucrând cele plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor.

Dumnezeu să ne ajute ca încă din această viaţă să trăim în lumina învierii şi să putem mărturisi cu adevărat:

Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

Amin”.

invierea fiicei lui Iair 2

LEGATURI:

[…] De fapt, de multe ori suntem aşa de siguri de ceea ce vrem şi suntem hotărâţi, încât de obicei ce vrem nu este duhovnicesc, ci doar o realizare cât mai bună aici pe pământ, materială, profesională, familială. De multe ori, aceste opriri sau întâmplări care ne stau în cale sau situaţii în care Dumnezeu pare că nu ascultă să ne treacă mai departe, acestea îţi deschid pentru prima oară ochii asupra unor realităţi ale lumii pe care până atunci nu le-ai băgat în seamă. Începi să descoperi că ai suflet, că este ceva în tine care suferă, pe care nu l-ai crescut până atunci, care nu are aripi, pe care nu l-ai învăţat să zboare niciodată, că tu puteai să ajungi aşa până la sfârşit, fără să-ţi dai seama că tu ai venit în lume pentru altceva decât ca să fii primul, să fii în frunte, să realizezi, să faci, să dregi. E alt motiv pentru care ai venit în lumea asta şi pe Altcineva trebuie să descoperi, pe Altcineva, cu amar, să-L cunoşti şi să te întâlneşti cu El. Şi de multe ori oamenii numai la aceste dureri mari încep să cunoască pe Altcineva, pe Dumnezeu. Şi noi credem că în suferinţă Îi place lui Dumnezeu să se întâlnească cu noi. Nu! Este nevoit! Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.

Parcă în durerile şi în suferințele noastre şi în lepădările noastre şi în necazurile noastre mari, de-abia atunci avem puterea să ne întoarcem să vedem că sunt nişte Ochi care ne privesc şi sunt nişte Braţe care ne poartă şi este o Inimă care suspină pentru noi, inima lui Dumnezeu, care ne poartă pe noi înşine, care ne caută pe noi, e dragostea rănită a lui Dumnezeu care de mult de căuta şi pe care noi nici n-am băgat-o în seamă, despre care Părinţii spuneau că este rănită, că n-are unde să se odihnească. Ca într-un cuplu în care cineva iubeşte, iar celălalt nu e interesat, celălalt cu ochii caută disperat să-i răspunzi măcar dintr-o privire şi tu nici nu ştii că celălalt te caută, habar n-ai, nu te interesează. Şi nu este durere mai mare, acea iubire este rănită, n-are unde să se odihnească, iar această iubire a lui Dumnezeu care umblă neavând unde să se odihnească, găseşte din când în când în câte-un om şi de cele mai multe ori, din păcate, doar în greutăţi şi necazuri, pe câte unul care se întoarce înapoi şi începe să înţeleagă, începe să vadă, începe să se deschidă şi aceştia, de cele mai multe ori, pe lângă cei credincioşi, dar cel mai mult se întorc aceşti sfinţi, de aceea zicem în timpul utreniei Dumnezeu cel ce se odihneşte întru sfinţii săi, iubirea lui Dumnezeu se odihneşte în sfinţii cei care se întorc să vadă Ochiul lui Dumnezeu, cei care, mai presus de croncănitul ciorilor veacului acestuia ascultă glasul privighetorii care-i mult mai fin, mult mai subţire, dar se aude. Dacă eşti atent, dacă te concentrezi puţin, dacă te întorci puţin în tine, auzi glasul mierlelor şi al privighetorilor care se rosteşte neîncetat, îl auzi tot timpul, se aude tot timpul, dar este acoperit de glasul şi de croncănitul ciorilor. Aşa şi omul începe să descopere în sine. […]”

***

***

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invidia, rautatea, Invierea fiicei lui Iair, Parintele Ciprian Negreanu, Parintele Nichifor Horia, Sfantul Nectarie, Vindecarea femeii cu scurgere de sange

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “Predici audio la INVIEREA FIICEI LUI IAIR si SFANTUL NECTARIE TAMADUITORUL. Invidia prigonitoare – “umbra privirii lui Cain peste lume”

  1. Poate ar fi utile niste icoane cu scena uciderii de frate, precum cea de mai sus, cu Cain si Abel.

    S-a diluat (prin suprasaturare in repetare), in mintea noastra, mesajul icoanei atat de larg raspandite “Cina cea de taina”. O privim cu aceeasi piosenie cu care socotim volumul cuprins de un vas de botez (nemaiputand tinti la ce slujeste el pentru vesnicia unui om).
    Nu ne mai intrebam care-i treaba cu Iuda, rolul sau atat de cunoscut in peisaj l-a facut invizibil pentru gandurile noastre.
    Si, pana la urma, el facea doar un gest comercial, nu? Un schimb de informatii.
    Nimic mai firesc – nu? – intr-o lume a informatiilor. Un tip destept, care s-a trezit la realitatea banului, nu ca naivii ce se bucurau ca-l mai aveau intre ei pe Invatatorul lor.

    Ei, scena asta cu Cain cu ghioaga in capul lui Abel poate o mai reusi sa patrunda, ca mesaj, in mintea imbalsamata de confort a ucigasilor informationali din ziua de azi.

  2. Pingback: ATITUDINEA SFANTULUI NECTARIE FATA DE ERETICI sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. CAUZELE SCHISMEI SI DE CE NU SE POATE FACE UNIREA CU CATOLICII -
  3. Pingback: SFANTUL MAXIM GRECUL (†21 ianuarie) – bucuria rabdarii pentru Hristos a calomniilor si a prigoanei de la “frati” pentru “vina” de a propovadui Ortodoxia curata a Parintilor – PILDA DE NECLATINARE IN NECAZURI | Cuvânt
  4. Pingback: Sfantul Tihon din Zadonsk despre RAZBOIUL CRESTINILOR IMPOTRIVA FRATILOR LOR: “O, in ce stare de plans a ajuns crestinatatea: sa se chinuiasca si sa se manance unul pe altul! ODINIOARA CRESTINII SE AJUTAU UNUL PE ALTUL, DAR ASTAZI SE ALUNGA SI SE ST
  5. Pingback: Din SCRISORILE SFANTULUI NECTARIE catre ucenicele sale monahii – pilde de IUBIRE SI GRIJA PARINTEASCA PLINA DE DISCERNAMANT: “Cu trupuri bolnavicioase nu se poate ajunge la sporire duhovniceasca pentru cei care nu s-au desavarsit. Voi AVETI NE
  6. Pingback: IN CE FEL SI PENTRU CE NE ATINGEM DE HRISTOS? CARE ESTE INDRAZNEALA CEA BUNA A CRESTINULUI? Predica audio a Pr. Cristian Stavriu la Invierea fiicei lui Iair si vindecarea femeii bolnave vreme de 12 ani | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: DE CE STAU OAMENII LA PANDA SI SE VANEAZA UNII PE ALTII?/ Pe toate le avem, dar pe Dumnezeu nu-L dorim/ PUTEREA PIERZATOARE A OSANDIRII/ “Când oamenii trăiesc după voia lor, atunci în ei nu este duhul Domnului, ci duhul cel rău”. MANDRIA
  8. Pingback: “Dar ei L-au luat în râs…” – Predica audio a PĂRINTELUI CEZAR AXINTE (Constanța) la ÎNVIEREA FIICEI LUI IAIR. Exercițiu de NE-MURIRE | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: PREASFINȚITUL IGNATIE, Episcop de Huși: “Când ne simțim iubiți, noi înviem, simțim că avem un rost. A IUBI PE CEL DE LÂNGĂ TINE ÎNSEAMNĂ A-I DA VIAȚĂ ÎN INIMA TA. Dacă îl urăști, asta înseamnă că de fapt tu L-AI UCIS ÎN INIMA
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate