Mircea Eliade despre MODA DE A REGRETA CA ESTI ROMÂN: ”Nu cred ca se afla tara europeana in care sa fie atatia intelectuali carora sa le fie rusine de neamul lor”

9-11-2014 3 minute Sublinieri

mircea-eliade-tanar

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”.

Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!” sau “Strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât  a frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.

Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi, şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă “Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)

Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea şi Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti.

Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţăm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual, credinţa şi îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român nu există îndoială, el crede firesc (aşa cum curg apele, cum cresc florile), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Şestov sau Dostoievski.

Mircea Eliade – Oceanografie (1934) – Editura Humanitas, 1991

 


Categorii

1. ȘTIRI, Razboiul impotriva Romaniei, Tradarea intelectualilor, Tradatori si lichele

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

52 Commentarii la “Mircea Eliade despre MODA DE A REGRETA CA ESTI ROMÂN: ”Nu cred ca se afla tara europeana in care sa fie atatia intelectuali carora sa le fie rusine de neamul lor”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. @Doroteea:
    nu o data am fost de acord cu tine, si chiar am exclamat laudativ la adresa ta. O fac si acum, parca din mine ai spus acestea: daca multi dintre cei care ar fi avut ce sa spuna si au impus canonul tacerii, nu e de mirare ca am ajuns atat de jos ca popor cu nivelul educatiei si al dezbaterii.

    Dar trebuie sa te si cert putin, ma judeci pe mine dupa propriile tale valori. Refuz eu dreptul cuiva care a murit pentru tara asta statutul de roman… Lumeste nu refuz, te rog sa vezi ca eu vorbesc de doua dimensiuni, asa cum totata creatia e facuta din cele vazute si cele nevazute. Deci, pe vazutelea, e roman si pentru mine cei la care tii tu asa de mult sa fie romani. Dar sa spui ca-i dispretuiesc…. asta e prea mult, sa stii. Eu nu neg nimanui statutul de om, purtator al chipului lui Dumnezeu, poate doar celor care si-l neaga ei insisi. Nu calitatea de roman o pretuiesc in mod deosebit, mie imi pare ca tu o faci. Faptul ca suntem legati prin limba si credinta (nu pamant si sange) chiar nu ne face niste perfecti. Invatarea metehnelor, cunoasterea pacatelor se transmite tot prin limba, la fel cum se face si rugaciunea.

    @fane: de ce spui ca sunt zelot? poate sunt inflexibil in argumente si opinii, dar asta e zelotism? Modelul meu e Hristos, El nu a spus niciodata ca stai sa mai vedem, ca poate, mai las eu de la mine, mai lasa si tu… Chiar daca nu intotdeauna reusesc, am facut cat mi-a fost in putinta sa-mi cantaresc cuvintele. Intr-un singur lor insa sunt obligat sa-ti dau si tie dreptate: si eu am avut senzatia ca lumea sta sa cada in jurul nostru iar noi discutam despre sexul ingerilor…

  2. @Doroteea

    Niciun bărbat sensibil nu se angajează vreodată nepregătit într-o dezbatere cu o femeie. -Wilkie Collins

    Grace: Ştii, toată dezbaterea asta e o glumă. Friedman: Am contraargumente puternice. Grace: De parcă ar conta. Orice s-ar întâmpla aici, detectoarele alea de metale nu vor pleca. Ne vor opri şi le vor folosi pe noi. Dl. Price: Aş dori să plecaţi, domnişoară Polk. Grace: Vai, domnule Price, mai ştiţi ce-i aia liberă exprimare? Dl. Price: Dumneata mai ştii ce-i aia etichetă? Bune-maniere? Politeţe? Grace: Da, toate cele care ne ţineau pe loc. Ei bine, ştiţi ceva? Trăim într-o lume liberă. Joan: Ce faci tu acum se numeşte liberă exprimare? Dl. Enfield: Nu o dezbatem pe această tânără, domnişoară Girardi. Vă sugerez să nu deviaţi de la reguli. Friedman (încet, către Glynis): O să câştigăm dezbaterea cât ai clipi din ochi. Grace: Are dreptate, Girardi. Petrecere, despre asta vorbim aici. Dl. Price: De-ajuns. Afară! Joan: Şi pentru tine despre ce e vorba aici? Ideea ta de libertate e o lume în care toţi sunt de-acord cu tine? Grace: Crezi în idioţia asta de dezbatere? Joan: Nu ştiu ce cred.
    – Joan din Arcadia

    Legea deliberarilor legislative, a lui Knowles
    Durata dezbaterii variaza invers proportional cu complexitatea chestiunii.
    Corolar: cand chestiunea este simpla si toata lumea o intelege, dezbaterea este aproape interminabila.

  3. @dorothea ,
    Iubirismul e cu totul altceva , dar … fie dupa cum spui …Eu stiam ca fanaticii sunt zelotisti dar iata ca printr-o extensie de 180 ° au ajuns si iubiristiceea ce demonstreaza inca o data ca in ziua de azi , totul e posibil. De fapt tocmai ai demonstrat prin asta ca chiar te afli in paradoxul pomenit de @titus.
    In afara de asta , unii abordeaza subiectul unei discutii din postura idealului , in comparatie cu altii care chiar isi spun parerea lor “proprie-si-personala”. Asta ar fi diferenta ! Pentru ca nu-mi pot nici macar imagina pe cineva “in lume locuind” ca a ajuns la un asemenea grad de induhovnicire incat sa iubeasca pe absolut toti oamenii la fel. Na , ce sa-i faci , teoria e una , practica e alta…E ok sa tindem , e practic imposibil sa reusim , altfel n-am mai avea nevoie de Mijlocitor. Datoram iubire neconditionata aproapelui , de acord , asta-i porunca dar nu uita ca mântuirea este prin credinta (care apoi conduce la fapte ) si nu prin fapte.
    Vezi ca interpretezi gresit pana si pilda oii ratacite: Iisus nu spune ca cei pierduti sunt mai pretiosi decat cei 99 de drepti ci ca in ceruri este bucurie mai mare pentru intoarcere celor pierduti decat pentru ceii 99 sunt de drepti . Una-i una , alta-i alta.

  4. @titus ,
    Ai pus echivalent direct intre zelot si Barabas , altfel nu-mi pot explica tonul tau atat de suparat . Iertare !
    Tot asa cum iertare ii cer si @dorotheei …si inchid si discutia .
    Doamne ajuta!

  5. Titus:

    Ei, incepem sa vorbim deja aceeasi imba…ca tot veni vorba! :)) Pai lumeste, vorbeam. Zi tu, cum sa-i negi statutul de roman unui om ca asta, de ex, cat de musulman ar fi el?

    https://ro.wikipedia.org/wiki/K%C3%A1z%C3%ADm_Abdulakim

    Da, asa mi-a sunat mie, a dispret, nu mai stiu de ce..in fine… Bai, si tu te bucuri de admiratia mea, din 2 motive: 1) pt ca ma mai flatezi din cand in cand, ceea ce denota acuitate psihologica si gusturi alese in materie de oameni 😛 ; 2) o chestie realmente f rar intalnita si care ma umple de respect: oricat de antagonica o discutie si oricat de radicala pozitia pe care o sustii (si uneori, crede-ma, chiar e F radicala!), nu te-am vazut niciodata scotand ouale si rosiile din sacosa si improscand adversarul cu ele. Distinctia asta limpede, fara bruiaje emotionale, intre om si ce zice el este cat se poate de onorabila si pretioasa, nici mie nu-mi iese mereu desi e obiectiv premeditat ‘in my book’!

    @nimeni:

    ‘Niciun bărbat sensibil nu se angajează vreodată nepregătit într-o dezbatere cu o femeie.’

    :))) In sfarsit cineva a inteles asta pe CO! Mi-a luat ceva timp…

  6. @fane:

    Ok, te iert. Dar eu aleg sa nu inchei discutia. 🙂 Nu pt ca tin sa am dreptate, ci pt ca, total opus voua, consider subiectul extrem de important. Si nu, nu pretind sa il clarific eu, ci doar sa invit la reflectie si sa va impiedic sa treceti asa usor peste una din ispitele care va trimite pe multi dintre ai nostri in tenebre: atitudinea fata de necredinciosi.

    Te iert asadar pt ca ma judeci pt interpretarea ‘pana si’ a pildei oii ratacite, de pe pozitia unuia care comite erori vadite de interpretare a Scripturii. Sa le luam pe rand:

    1) Zici tu: ‘pentru ca nu-mi pot nici macar imagina pe cineva “in lume locuind” ca a ajuns la un asemenea grad de induhovnicire incat sa iubeasca pe absolut toti oamenii la fel. Na , ce sa-i faci , teoria e una , practica e alta…E ok sa tindem , e practic imposibil sa reusim , altfel n-am mai avea nevoie de Mijlocitor. ‘

    ‘Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.’
    Deci, nup. Nu merge cu scuza asta. Nu e imposibil. Da, e imposibil FARA ajutor, dar cu ajutor e nu doar PERFECT POSIBIL, ci este EXACT CE NI SE CERE.

    Bun, nu putem iubire, ca suntem neputinciosi si bolnavi sufleteste. Dar haida macar sa nu ne mandrim cu asta si, mai ales, sa nu alegem atitudinea OPUSA iubirii – dispretul, de exemplu, care – spunea un mare om duhovnicesc – este un adevarat cocktail molotiv pt suflet, fiind un amestec toxic de ura, mandrie si impietrire duhovniceasca.
    Hai asadar macar sa incercam, pt inceput, sa nu judecam. De fapt, in legatura cu efortul acesta de ‘iubire a aproapelui’ recomand calduros – tie si altor amatori de autoperfectionare duhovniceasca – un text al lui Andrei Plesu, care, cu toate defectele ‘iubitului’ de catre unii dintre auto-declaratii crestini autor, este atat de inspirat incat a fost preluat pe unul din blogurile ortodoxe:

    http://www.crestinortodox.ro/editoriale/iubirea-ingereasca-70191.html

    2) ‘Datoram iubire neconditionata aproapelui , de acord , asta-i porunca dar nu uita ca mântuirea este prin credinta (care apoi conduce la fapte ) si nu prin fapte.”

    Cum-cum-cum?? Pe bune?? Ia sa ne reamintim un pic pasajul:

    ‘Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.
    14. Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
    15. Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele,
    16. Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?
    17. Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.
    18. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.
    19. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.
    20. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
    21. Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic?
    22. Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit?
    23. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: “Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi “a fost numit prieten al lui Dumnezeu”.
    24. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
    25. La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă cale?
    26. Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.’

    Deci draga frate, cu Scriptura dupa cum vezi nu e dupa cum ne place, si nici dupa masura noastra mititica. Ci e…asa cum e. Adica dur, cale ingusta, iar botezul nu ne ofera NICIO GARANTIE. Ci doar o…sansa. De care daca ne batem joc va fi mai rau de noi decat de cei care n-au avut-o, pt ca ai vazut ce se intampla cu cel care ingroapa talantul. E b-l-e-s-t-e-m-a-t.

    In ce ma priveste, am explicat ce am inteles prin ‘pretios’ – prioritar, asa cum pt o mama va avea prioritate fiul bolnav, nu cel sanatos. Sigur ca toti suntem pretiosi in fata Domnului, dar Domnul a venit pentru cei bolnavi, nu pentru cei sanatosi, a venit pentru oile ratacite si pentru drahmele pierdute. Nu eu am spus-o, ci EL. La asta ma refeream.

    Sa revenim acum la necredinciosi. Ia uite ce gasim noi chiar aici, pe CO, la rubrica ‘Acasa’ (pe care ma amuza ca multi o aclama in comentarii – ‘vai, ce minunat’, ‘ce cuvinte deosebite’, ‘ce har are parintele X’ etc etc, dar cand e vorba de datul cu parerea la ‘Stiri’ incep brusc sa ne iasa flacari pe nari si cenusa se alege de toate textele duhovnicesti de pe ‘Acasa’!). Deci:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/interviu-cu-parintele-gabriel-bunge-batranul-duhovnicesc-convertit-de-la-catolicism/

    Foarte instructiv interviu. Sa ‘spicuim’ una,alta. Ia uite ce spune parintele Gabriel (un catolic convertit la Ortodoxie) despre intalnirea cu parintele Cleopa:

    ‘Atunci când am intrat la dânsul – eram deja cu barbă, cu fesul –, l-a întrebat pe cel care mă însoţea: „Este ortodox?” „Nu, este catolic!” El a spus: „Catolicii ne sunt foarte apropiaţi.” Şi ne-a primit şi după aceea a început discuţia. Am pus întrebări foarte umile, despre numărul de metanii pe care trebuie să le facem şi mi-a spus: „Asta nu e important, fiecare face cum poate.” Ascultă, să îţi spun ceva! După aceea am avut o discuţie despre rugăciune, o discuţie, o expunere aşa de intensă cum n-am mai citit niciodată. Dar puteam să-l înţeleg, pentru că îl cunosc foarte bine pe avva Evagrie, şi mi-am spus atunci că a citit în inima mea. Dacă el m-ar fi tratat cu duritate – „Eşti catolic!… Afară cu tine!” –, ce efect ar fi avut? Vreau să spun că acest tratament, fără prozelitism, dar cu o mare afecţiune paternă, mi-a făcut bine. Exact aşa m-a tratat acel arhimandrit Serafim, în 1961, în Grecia. Amândoi erau ortodocşi foarte puternici, dar fără să judece pe nimeni. Şi sigur acum se bucură în ceruri ştiind că acum sunt cu ei (ortodox). Această afecţiune paternă, care nu face concesii în ceea ce priveşte credinţa, dar primeşte persoana cu afecţiune, cu iubire, şi lasă pe Dumnezeu să facă lucrarea Lui, mi-a făcut foarte, foarte bine. ‘

    ‘Aceasta afectiune paterna’ cum o numeste el l-a facut sa se converteasca. Asa cum, la polul opus, coltii nostri ranjiti in fata oricarui necredincios il pune pe fuga pe bietul om si ii inchide o usa pe care Domnul ar fi vrut-o deschisa, iar pe noi cel care invita inauntru.

    Atitudinea noastra fata de necredinciosi nu e doar pierzatoare de suflet, dar e penibila si pagubitoare informational. Pur si simplu observ ca exista un refuz incapatanat si absurd al intelegerii conceptelor. ‘Laicitate’ inseamna de fapt, sub aspect religios, transpunerea in concret, in realitate, a libertatii de constiinta care, asa cum am mai aratat, este SPECIFIC CRESTINEASCA. Musulmanii impun religia, nu crestinii. Iar crestinii, cand au facut-o, din oameni au devenit diavoli. Am avea multe de invatat de la fratii nostri catolici, fara sa fie nevoie sa cadem in ecumenism sau sa facem concesii de credinta. Cum spunea mitropolitul Antonie de Suroj in alt text urias postat pe CO, hai mai bine, in loc sa scormonim ca cersetorii in tomberoane dupa gunoaie cautand si vanand raul din aproapele nostru, sa cautam frumusetea si lumina din el. Alta formidabila ‘tehnica’ a iubirii in afara de nejudecare (care e porunca, nu doar strategie!). In loc sa strambam din nas sau sa sarim ca arsi ca ne frige ecumenismul, mai bine am incerca cu curaj sa privim la aproapele nostru, la framantarile lui, la darurile lui si…am lua notite.

    Aseara, revazand un film crestin frantuzesc din anii 90, un film care mi-a deschis in tinerete portile catre crestinism cum putine acte din partea zecilor de crediciosi de care eram inconjurata au facut-o, pur si simplu mi s-a facut rusine. Rusine pentru cate daruri avem si pt cat de mici ne incapatanam sa ramanem in pofida lor.

  7. am recitit: dispretul cuprinde in el 3 pacate grave impotriva semenului si a lui Dumnezeu: 1)judecata; 2) ura; 3) mandria. 3 in 1, cum s ar zice. Asa ca nu, nu ne face cinste cand dispretuim. Din contra, noi suntem cei care ne frigem primii.

  8. @Doroteea:
    Și eu am insistat pe acest subiect pentru că mi s-a părut important. După cum vezi, nu mă avânt să comentez fiecare articol, iar la alte secțiuni, cum ar fi „Acasă” chiar nu găsesc nimic de comentat, ci de învățat. Așa că le mulțumesc lui @nimeni și celorlalți care mai pun din când în când citate și link-uri de la această secțiune.

    Deci, ce mi s-a părut mie așa important la acest subiect? Chiar subiectul în sine, așa cum l-am definit eu, brodând pe marginea articolului: identitatea românească. Eu am această convingere că există un atac la adresa identității românești. Nu este de ieri. Și în regimul trecut, expresia „suntem neam de traistă” era la egalitate cu „ești frumos ca limba rusă” (altă expresie gratuit batjocoritoare). Și din câte vedem este mult mai dinainte. Dacă simțim cu toții la fel, atunci trebuie să ne preocupe, în măsura în care ne poate preocupa întrebarea „ce sunt eu”, în sensul „ce (a)duc cu mine” și „ce mă îndatorează”.

    În convingerea mea (pentru că de opinie nu mai poate fi vorba), ceea ce ne leagă de trecut nu este legătura de sânge, ci botezul, șansa noastră – după cum spui – de a face parte din Biserica lui Dumnezeu Tatăl, întemeiată de Hristos prin Duhul Sfânt. E drept, viața ca atare ni s-a transmis prin legătura de sânge, aceasta există, dar nu ne ține legați (știu, e puțin oximoronică fraza, dar uite că uneori limba nu mă ajută, oricât mi-e mie de dragă). Oricine are un strămoș ne-creștin ortodox știe că nu-l va putea pomeni în Biserică, astfel încât acesta va dispărea complet din conștiința celor prezenți (cei pe care îi numim de obicei „vii”), el nefiind trecut nici măcar la categoria ”toți cei de-o rudenie cu noi, vii sau adormiți”. Deci, dispare, nu mai este nimeni dintre cei trecuți prezent cu noi, doar cei de un botez. Prin atemporalitatea ei, Biserica ne leagă de trecut, oferindu-ni-l în prezent. Deci nu avem cum să fim legați cu francezii, ori cu englezii din moment ce ei s-au desprins de Biserică; iar sângele nu joacă aici nici un rol.
    Dar spui: la fel am fi atunci precum bulgarii. „Nu”, îți spun, pentru că avem altă limbă în care ne rugăm. Suntem uniți în Domnul cu cei care i se roagă creștinește în limba bulgară, dar pe pământ e o mică separare între noi, fără a fi în sine o diferență de valoare.

    Atunci, pământul ne leagă între noi? Nicidecum. Avem exemple chiar în Sfânta Scriptură. Evreii au fost evrei și în robia egipteană, și când au rătăcit prin deșert, și în robia babiloniană, și la fel de evrei au fost și când s-au așezat în Israel și Iudeea. Și din timpurile biblice și până astăzi mai multi evrei s-au născut aiurea decât pe pământul făgăduit. Deci ce legătură a fost între evrei și pământul dat lor de Dumnezeu? Singură credința. Deci ei prin credință au fost evrei și tot prin credință s-au păstrat astfel.

    Astăzi avem și noi, românii, mai mulți copii de români născuți în afara țării decât în România, și nu socotesc aici pământurile luate țării în 1940, și nici din zonele unde vlahii contează doar ca minorități. Ce pământ îi va mai ține pe acești copii români? Nici unul, dar ei vor rămâne români atât timp cât se vor ruga românește, într-o biserică ortodoxă.

    Cum îți vei putea da seama de cineva că e român dacă nu-l cunoști dinainte? Îl auzi vorbind. Dar dacă e catolic? Atunci nu ține postul cu noi, nu ține sărbătorile cu noi, nu ține Paștele cu noi, cum putem fi la fel? Nu avem același ritm de viață. Asta nu înseamnă că nu putem face lucruri în comun. Eu lucrez pentru patroni romano-catolici. Asta nu înseamnă că nu avem de învățat unii de la alții. Unul dintre oamenii pe care îi voi avea mereu în inima mea este romano-catolic. Dar aici vorbim despre ceva diferit.

    Deci ceea ce ne identifică ne și leagă unii de ceilalți. Este important acest lucru, vei vedea mai încolo de ce.

    Am tot respectul pentru orice ofițer tătar din Armata Română, am și cunoscut ofițeri turci în Armata Română. Dar nu respect pe nimeni pentru că este ofițer, sau pentru că este din Armata Română, ci pentru că este om (adică poartă chipul Domnului – apropo, doar prin acesta ne putem identifica unii pe alții că suntem oameni, orice altă definiție pică pentru că este ori incompletă, ori inconsistentă), și pentru faptele sale. Dincolo de aceasta, respectul militar ține de formalismul necesar acestei instituții pentru a funcționa eficient, și îl înțeleg strict în acest sens.

    În condițiile în care cvasitotalitatea românilor au ca aspirație, fie și refulată, plecarea din țară, în condițiile în care avem deja cea mai mare emigrație din Europa, în condițiile în care refuzăm să mai facem copii, mie îmi este clar că am ajuns un popor care se refuză pe el însuși. Iar dacă încă mai considerăm că trebuie să facem ceva ca să stopăm aceste lucruri, atunci trebuie să găsim și un motiv bun pentru a o face. Și aici nu poți trece peste rădăcini, peste ceea ce stă la temelia a ceea ce suntem.

    Sângele, nu poate fi un motiv de coeziune. Folclorul de tip nou spune că am fost de mizerie dintotdeauna. Mihai Viteazu? Un aventurier. Ștefan cel Mare? Un fustangiu. Vlad Țepeș? Un sadic scelerat. Brâncoveanu? Un șmecheraș oportunist. Mircea cel Bătrân? Motiv de propagandă ceaușistă a la Sergiu Nicolaescu. Iar folclorul bate adevărul. Poate sunt conspirații, poate nu sunt, poate nu sunt chiar atât de mari ca scop pe care și-l propun, dar rezultatul este o instrumentalizare a folclorului așa-zis urban în scopuri dubioase și, multiplicând forța oralității cu ajutorul social mediei, cu rezultate catastrofale pentru identitatea noastră ca popor. Mai vine si Neagu Djuvara și ne spune – cu mari șanse de adevăr, zic eu – că până și prima dinastie românească era de sânge cuman!

    Pământul, nici el. Mai întâi, că nu prea îl mai avem, și dacă îl avem, îl avem la vânzare. Forța lui Ștefan nu a stat în sabia lui, cred eu că nici în discursuri mobilizatoare, ci în armata de răzeși, oameni liberi, care apărându-și pământul își apărau de fapt statutul lor de oameni liberi. Apoi, cu timpul, pământul a devenit un blestem pentru țăran, locul înrobirii lui. Au sperat puțin țăranii că pământul le va fi din nou chezașul libertății lor și au luptat la ’77, apoi în Marele Război. Dar nu a fost deloc așa și până astăzi când li s-a dat din nou pământul înapoi, li s-a dat în așa fel încât mai bine ar scăpa de el, vânzându-l primului dispus să-l cumpere. De aceea poate ne și părăsim așa de mulți țara, pentru că pământul țării nu ne-a mai oferit nimic de multă vreme și anume mai ales demnitate și libertate, adică drepturi civile.

    Deci suntem noi mai puțin români? Nicidecum. Totul e să ajungem să credem că nu mai avem de ce sa fim, să ne dorim să devenim altceva. Ba, până și ideea aceasta a legăturii prin sânge și pământ îl alungă pe Dumnezeu din ecuația identității noastre, făcându-ne să ne rușinăm, de credința noastră, să o considerăm depășită și retrogradă și în cele din urmă să o părăsim. Iar până când o să arătăm tuturor că am devenit altceva, o să ne ascundem ascunzându-ne limba și vorbind la modă, fie cu accent italian ca să arătăm lumii de unde venim „de fapt”, fie romengleza ca să ne arătăm oricui vrea să vadă pregătiți de luat startul spre alte zări.

    Dar dacă vei citi cartea lui Dan Zamfirescu „Ortodoxie și Romano-catolicism în devenirea lor istorică” vei afla acolo o observație importantă: logica imperiului este ca orice popor stabilit legal pe teritoriul său să poată accede, prin reprezentanții săi de seamă, la funcții de conducere în stat până chiar la cea de împărat. Așa se face că avem mari împărați bizantini din toate neamurile imperiului. Așa se face că odată devenit un stat grecesc, Imperiul Bizantin a data naștere statelor feudale – să le zicem așa – pe fostele sale teritorii, unde Imperiul a fost imitat cu succes, iar conducătorii și-au luat titlul de basilei. În logica imperiului, nu există legătură de sânge, nu există legătura pământului. Cum spuneam, ceea ce ne identifică, este și ceea ce ne leagă, dar și inversul este la fel de adevărat: ceea ce nu ne leagă unii de ceilalți, nici nu ne oferă identitate. Iar noi, la marginea imperiului și parte nesigură a lui mereu, prin ce ne-am putut declara mereu că suntem romani, locuitori ai Romaniei (cum i se spunea Imperiului Bizantin de către locuitorii săi)? Prin nimic altceva nu ne puteam declara romani decât prin limbă și prin credință. Avem aceeași limbă și credință cu cea a împăraților bizantini. Am avut-o dintotdeauna și o avem și astăzi. Sunt singurele care ne dau un sens, care ne pot da un sens și un motiv suficient de puternic de a rămâne români oriunde am fi prin lume. Identitatea noastră reală este cea mai mare valoare, evident, pentru noi. Limba și credința sunt singurele care nu ne pot fi puse la îndoială, le vede și le aude toată lumea. Prin ele ne cunoaștem și ne recunoaștem. Ele ne leagă unii de alții astăzi și pe toți de trecutul nostru.

    De aceea am și revenit după câteva zile de pauză la această postare. Pentru că și mie mi s-a părut important, chiar dacă uneori îmi pare că e ceasul al doisprezecelea „trecute fix”. Singură speranța îmi spune că poate nu e prea târziu, că nu greșesc și că poate ar fi bine, așa cum spui și tu, să nu tac dacă consider că am ceva de spus.

  9. Frumos spus Titus si adevarat; subscriu.

  10. Pingback: PĂRINTELE CIPRIAN GRĂDINARU – Cu dragoste, dor şi durere pentru poporul român: “Atât la nivel de popor, cât şi de persoană, NU MAI ȘTIM CINE SUNTEM” | Cuvântul Ortodox
  11. La 29 ianuarie 1971, Adrian Păunescu îl intervieva la Chicago pe Mircea Eliade.

    Eu cred în viitorul culturii româneşti mai mult decât cred în viitorul culturii europene. În ce sens? Noi ne aflăm realmente la mijloc, între două mari culturi, Occidentul şi Orientul, noi putem înălţa un fel de pod, putem înlesni comunicarea valorilor din Orient în Occident şi viceversa. Şi asta nu numai pentru că suntem unde suntem ­ în Orient şi, totuşi, în Occident -, dar pentru că suntem una dintre puţinele culturi europene care am păstrat încă vii anumite izvoare ale culturii populare şi, deci, arhaice.
    “Mioriţa” – ca baladă ­ este capodopera literară numai la noi, la români.
    Întâi şi-ntâi că în “Mioriţa” crima este doar o ameninţare. Nu ştim dacă până la urmă se va întâmpla sau nu se va întâmpla crima.
    Nu se resemnează, cum s-a spus, nu se lamentează, ci pur şi simplu încearcă, cu o disperare eroică, să transforme acest eveniment personal şi negativ într-un mister cosmic, într-un sacrament.
    Este un răspuns care paralizează adversarul, pentru că îi anihilează crima! Nu ştiu dacă în istoria spiritului s-au mai dat astfel de răspunsuri nenorocului. Evreii au dat, în Vechiul Testament, un răspuns asemănător groaznicelor campanii ale imperiilor militare, transformând acele evenimente tragice, acea “teroare a istoriei”, într-un semn divin, care, paradoxal, în cele din urmă se va dovedi a fi în favoarea acelui condamnat la moarte.
    Pentru că uită-te cum au reacţionat anumiţi existenţialişti sau post-nietzscheeni europeni când s-au simţit condamnaţi, prin simplul fapt de a fi oameni, la o existenţă absurdă şi la moarte: au reacţionat cu un fel de exasperare, cu o exaltare a absurdului
    http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/eu-cred-in-viitorul-culturii-romanesti-510519.html

  12. Pingback: Mircea Eliade despre moda printre unii tineri intelectuali a nu mai fi români « CER SI PAMANT ROMANESC
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare