Fara Hristos totul e intuneric si nebunie

9-11-2014 13 minute ~~Sublinieri~~

Diac. Eugeniu Rogoti/ Ziarul Lumina: Credinţa noastră

Ştim că Sfântul Apostol Pavel defineşte credinţa ca „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“. Această definiţie este atât de cuprinzătoare şi, în acelaşi timp, atât de ambiguă, încât, de-a lungul timpului, oamenii şi-au imaginat că au credinţă doar dacă şi-au închipuit nişte lucruri despre care au auzit de la alţii.

Este foarte uşor să întâlneşti o persoană care spune că e credincioasă, dar care vorbeşte despre ideea de Dumnezeu ca fiind o „entitate“ guvernatoare a „destinelor omenirii“. Pe lângă aceşti aşa-zişi credincioşi mai întâlnim persoane ataşate de lucrarea Bisericii, dar care păstrează în sinea şi casa lor o viaţă paralelă, o viaţă care este doar a lor şi care nu ţine cont de realitatea şi nevoile comunităţii. Această viaţă, care poate fi uneori aproape opusă credinţei, prin ideile şi gândurile acceptate sau chiar propovăduite, pare atât de firească oricărui contemporan de-al nostru, încât a devenit aproape o regulă.

Şi doar la primirea veştii unei morţi năprasnice sau a unui accident cutremurător ne punem întrebarea în ce constă, de fapt, credinţa noastră. Sentimentul inevitabil al unei morţi pe care nu o poţi controla, în vreun fel, este acela care te trezeşte şi îţi aduce aminte despre starea ta reală de muritor şi creatură dependentă în totalitate de Creatorul ei.

Putem trăi toată viaţa foarte bine cu visul că suntem credincioşi, că suntem slujitori vrednici, urmaşi ai Apostolilor şi ai Domnului, fără a avea o viaţă şi un comportament care să consune cu toate aceste idei. Numai atunci când primim un semnal clar din afară că lucrurile nu sunt chiar atât de frumoase în viaţa noastră, după cum ne imaginăm noi, ne trezim, cel puţin pentru un timp oarecare, şi conştiinţa noastră începe să se cutremure.

Problema este că aceste momente, din nefericire, durează foarte puţin în viaţa noastră, şi noi, prin marea „binecuvântare“ a uitării, tindem să revenim la făgaşul obişnuit, adică acela de viaţă paralelă cu drumul care duce spre Împărăţie.

Din fericire, Dumnezeu ne poate ierta şi extrage chiar şi din această viaţă paralelă toate lucrurile bune pentru care am putea fi miluiţi.

Poate vi se pare că ceea ce spun aici este doar un exerciţiu retoric, dar tocmai în aceasta constă minunea, că, deşi nu ne gândim la toate aceste lucruri, fiind furaţi de aşa-zisa noastră „viaţă creştină“, ele se petrec în jurul nostru!

Adică, voi întreba retoric: ce fel de om care spune că e credincios, adică râvneşte la îndumnezeire, la o viaţă îngerească, va strânge din ce în ce mai mulţi bani pentru a construi o casă pentru copii, pe lângă cea pe care o are acum; se va muta într-un oraş aglomerat, unde se vorbeşte despre multe, numai despre Dumnezeu nu; îşi va mări conturile bancare pentru un viitor incert sau îşi va cumpăra o maşină pentru navetă, iar alta pentru călătorii?

Şi, totuşi, tindem să facem astfel de lucruri din ce în ce mai des, mai ales dacă avem un serviciu din care se pot pune bani deoparte, dacă lucrăm la o multinaţională sau la o instituţie financiară.

Pe de altă parte, ne întrebăm din ce în ce mai des de ce viaţa noastră nu este ca aceea a strămoşilor noştri, de ce suntem nostalgici la auzul colindelor tradiţionale şi de ce uităm care este chemarea noastră cea dintâi?!

Doxologia:

IPS Pimen: „Viaţa creştină este o viaţă de mucenicie“

Mănăstirea de maici „Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir“ din Vatra Dornei şi-a serbat duminică, 26 octombrie, hramul, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Îmbrăcată în straie alese de sărbătoare, aşezarea monahală şi-a aşteptat pelerinii veniţi să participe la Sfânta Liturghie oficiată de IPS Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

În cuvântul de învăţătură, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor a vorbit despre ce presupune adevărata vieţuire creştinească:

„Viaţa creştină este o viaţă de mucenicie, numită şi mucenicia albă, pentru că un creştin adevărat doreşte din toată inima să trăiască în dragoste faţă de toţi, trecând peste toate greutăţile cu gândul la Dumnezeu. Avem în acest sens la poporul nostru şi un proverb: «Fă bine la om şi aşteaptă-te la rău». De multe ori, cu cât ne rugăm şi cu cât facem mai mult bine, parcă cu atât avem mai multe necazuri. Toate acestea nu sunt însă decât încercări de la Dumnezeu pentru întărirea credinţei noastre, sau, în unele cazuri, ispitire de la cel rău. Viaţa creştină trebuie trăită în duh de jertfă, de răbdare, de credinţă şi de dragoste faţă de toţi, în special faţă de cei lipsiţi“.

Istoricul aşezării monahale

Mănăstirea „Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir“ este situată în municipiul Vatra Dornei, pe valea râului Bistriţa. Din izvoarele tradiţiei se istoriceşte că în aceste împrejurimi a existat o vatră de aşezământ sihăstresc, de unde se trage şi numele străzii pe care este situată mănăstirea – strada Chilia, de la numele chiliilor în care s-au ostenit vechii călugări. Odată cu trecerea vremii, Dumnezeu nu a lăsat acoperită urma acestor tradiţii, şi, cu sprijinul domnului primar Tomoioaga Gheorghe din comuna Ciocăneşti, care a decis să deschidă acest sfânt locaş, au început lucrările de construcţie cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, în anul 1997, fiind finalizate în anul 2003. Tot la sfârşitul acestui an, pe data de 7 decembrie, a avut loc slujba de sfinţire, fiind terminată şi pictura bisericii, efectuată de pictorul Viorel Costan din Botoşani. Slujba de târnosire a fost oficiată de vrednicul de pomenire Preasfinţitul Părinte Gherasim Putneanul, însoţit de un sobor de arhierei şi preoţi. La începutul anului 2004, pe data de 10 ianuarie, sub ascultarea Înaltpreasfinţitului Pimen, au fost trimise de la Mănăstirea Dragomirna actuala maică stareţă stavrofora Andreea Rotar, împreună cu un grup de maici, care au încercat să aprindă scânteia monahismului, stinsă pe aceste meleaguri în urmă cu multe veacuri.

33 de bătrâni se bucură de serviciile medicale şi sociale ale mănăstirii

În cadrul Mănăstirii „Sfântul Dimitrie“ – Vatra Dornei funcţionează şi Aşezământul social – Fundaţia Ciocăneşti Bucovina. În dotarea aşezământului sunt 15 camere cu 33 locuri, sala club, băi, grupuri sanitare, cabinet medical, sala de mese, bucătărie şi magazii aferente. Asistaţii sunt persoane de vârsta a treia care se bucură de serviciile medicale şi sociale oferite de către monahii şi angajaţii Fundaţiei. Aici sunt găzduiţi 33 de bolnavi, din care 20 imobilizaţi la pat cu afecţiuni cronice, 2 nevăzători, iar ceilalţi 11 sunt cu pareze, accidente vasculare cerebrale, diabetici, hipertensivi şi cardiaci. Vârstnicii găzduiţi, trataţi şi îngrijiţi în acest azil, se bucură de o asistenţă religioasă deosebită din partea personalului monahal din cadrul mănăstirii. De precizat este faptul că funcţionarea acestui cămin se administrează cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Pimen şi cu ajutorul credincioşilor din municipiul Vatra Dornei.

Îndrăzneala de a fi creştin

Într-adevăr, omul e o enigmă. Tragedia vremii noastre şi îndeosebi, îndepărtarea pe scara largă de Biserică şi de Hristos ne silesc să abordăm problema cu îndrăzneală. Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor: „Celor desăvârşiţi însă le propovăduim înţelepciunea, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci grăim înţelepciunea lui Dumnezeu cea întru taină, cea ascunsă, pe care Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră; şi pe care ne-a dezvăluit-o Dumnezeu prin Duhul Sfânt, fiindcă Duhul pe toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, în afară de Duhul lui Dumnezeu. Dar noi, nu duhul lumii l-am primit, ci Duhul Cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele prin har dăruite nouă de Dumnezeu” (I Cor. 2,6,7, 10-12). Aceasta este înţelegerea creştinească normală, fără de care nu putem „umbla cu vrednicie, potrivit chemării cu care am fost chemaţi” (cf. Efes. 1). Dar s-ar putea obiecta: o astfel de îndrăzneală n-ar putea duce la mândrie? Pentru a contracara însă orice tendinţă spre îngâmfare, trebuie să amintim doar avertismentul lui Hristos: „Şi tu, Capernaume, înălţatu-te-ai oare pân’ la cer? Pân’ la iad te vei coborî” (Mt. 11, 23).

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 100-101)

Ușa pocăinței

Iar păcătosul se tot gândeşte că nimeni nu îl vede şi, ascunzându-se de ochii oamenilor prin întunericul nopţii sau pustietatea locului, socoate că nu e zărit de nimeni.

Ochiul lui Dumnezeu a văzut tot; îngerul păzitor şi conştiinţa au fost martori. Vei merge cândva la Judecată şi atunci toate cele ascunse se vor vădi; martori ce nu pot fi mituiţi vor sta de faţă şi vei rămâne fără cuvânt. Osânda va rămâne de neschimbat. Un singur mijloc poate abate acest sfârşit de neînlăturat: pocăinţa. Uşa spre ea este deschisă. Grăbeşte-te să intri până n-a sunat ceasul care te izbeşte când nu te aştepţi, curmând şi păcatele tale, dimpreună cu orice nădejde de a afla milă.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 52)

Momentul critic dinaintea căderii

„Înaintea căderii merge cugetarea la rele” (Pilde 16, 18). Asta înseamnă că dacă nu vei îngădui gândurile rele, n-ai a te teme de cădere. Şi, cu toate acestea, ce lucru este mai nebăgat în seamă de oameni? Gândurile. Oamenii le îngăduie să flecărească cum şi cât vor, şi nici nu se gândesc să le astâmpere, ori să le îndrepte spre îndeletniciri raţionale.

Şi în această învălmăşeală lăuntrică se furişează vrăjmaşul, strecoară în inimă răul, o amăgeşte şi o pleacă spre acest rău. Şi omul, fără să bage de seamă, se arată gata să facă răul.

Nu îi rămâne decât fie să împlinească răul ascuns în inimă, fie să lupte. Nenorocirea noastră e că mai nimeni nu face alegerea aceasta din urmă, ci toţi urmează răului de parcă ar fi duşi legaţi…

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 52-53)

Pocăinţa şi credinţa se întăresc una pe cealaltă

Pocăinţa şi credinţa se întăresc una pe cealaltă în cel ce caută mântuirea.

Pocăinţa îl apasă pe om cu povara păcatelor şi îl înfricoşează cu nemitarnica judecată a dreptăţii dumnezeieşti. Vine însă credinţa şi i-L arată pe Izbăvitorul, Cel ce ridică păcatele lumii.

Cel ce se pocăieşte se alipeşte de Izbăvitorul şi, lepădând povara păcatelor prin mărturisire, aleargă cu bucurie în urma Lui, pe calea poruncilor Lui. În acest chip, credinţa se naşte din pocăinţă şi se sprijină pe ea. Cel ce se pocăieşte se ţine strâns de credinţă, fiindcă îşi simte izbăvirea. Credinţa trăieşte din pocăinţă. Fără pocăinţă, ea se aseamănă unui pom lipsit de sevă, uscat şi neroditor.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 11)

E important să știi să te faci iertat

Nu trageţi prea tare la juguri îndepărtate. Bucuraţi-vă mai mult unul de altul, grabiţi-vă, rugându-l pe Dumnezeu să va binecuvinteze cu naştere de prunci, daţi vieţii ce este al ei, şi lui Dumnezeu ce este al Lui.

Încercaţi să fiţi fericiţi împreună, căci viaţa este un strigoi, ceea ce este real ţine numai de Dumnezeu şi de prezenţa Lui în lume. Anii trec repede, veţi îmbătrâni curând, dar măcar sufleteşte încercaţi să fiţi tineri.

Vă spun un cuvânt de folos care vi se potrivește: viaţa în comun (în mănăstire sau în familie) este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat. Auziţi: să te faci iertat! Nu a ierta este greu, ci a obţine iertarea. Şi nu printr-o frază stearpă şi erodată de uzura convenţională, ci printr-o adâncă implicare a sufletului şi printr-o umilinţă nejucată, care să izbească în cel pe care l-ai rănit (sau l-ai facut să te rănească, printr-un joc perfid al inteligenţei tale), cu o dragoste umilă, care să-i întoarcă sufletul spre o iertare adevărată.

(Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, p. 266)

Mai înainte de toate, păzește-ți inima!

Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada, şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s-a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”

Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în marele post, Editura Predania, București, 2010, p. 10)

Cum putem lupta împotriva păcatului?

Ajutoarele întru nevoinţă împotriva legii trupeşti sau împotriva trupului sunt următoarele:

Cel dintâi lucru este harul lui Dumnezeu fără de care nu putem face binele. „Fără Mine nu puteţi face nimic” – le-a spus Hristos Apostolilor. Harul lui Dumnezeu se cere prin rugăciune fierbinte, deasă şi smerită. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” – spune Hristos (Matei 7, 7).

Al doilea este să ne sârguim a sta împotriva răutăţii fireşti şi a ne sili spre bine, căci „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” – spune Hristos (Matei 11, 12).

Al treilea este buna educaţie primită în copilărie. Căci de educaţie depinde toată viaţa.

Al patrulea este să cugetăm că, pentru încălcarea legii lui Dumnezeu ni se trimite şi o pedeapsă vremelnică.

Al cincilea este să cugetăm şi să ştim bine că, pentru cel ce doreşte şi se sârguieşte nimic nu este greu, căci Dumnezeu cel atotputernic îi ajută pe cei ce doresc şi se sârguiesc.

Al şaselea este fie să luptăm împotriva păcatului şi să avem parte cu Hristos şi aici şi în veacul viitor în Împărăţia Lui, fie să ne supunem păcatului şi să fim osândiţi cu diavolul în vecii vecilor: una din două va fi neapărat.

(Sfântul Tihon de Zadonsk, Lupta dintre carne și duh, Editura Egumenița, Galați, 2011, pp. 14-15)

Fără Hristos totul e întuneric şi nebunie

Cunoştinţa acestei Împărăţii, pe care ne-a descoperit-o Hristos Mântuitorul, e neasemuit mai mare decât toate celelalte cunoaşteri. Numai şi numai în lumina acestei cunoştinţe a lui Hristos capătă un oarecare preţ şi un oarecare rost orice altă cunoştinţă a noastră, după cum scrie tot marele apostol: „iar mai vârtos le şi socotesc pe toate pagubă a fi pentru covârşirea cunoştinţei lui Hristos Iisus, Domnului meu, pentru Care de toate m-am păgubit şi le socotesc gunoaie a fi, ca pe Hristos să-L dobândesc” (Filipeni 3, 8).

Aşadar, fără Hristos totul e întuneric şi nebunie. Şi care dintre muritori vrea adevărata înţelepciune, adică înţelepciunea cerească ce luminează viaţa noastră de pe Pământ şi toată făptura de sub Cer, acela socoate nebunie orice cunoştinţă trupească de la sine însuşi şi de la oameni, fiindcă ea duce numai la mormânt, nu mai departe. Căci cu adevărat este nebunie orice înţelepciune ce îşi dă singură acest nume, care stă în afara lui Dumnezeu, Celui Viu şi Unul, şi în afara lui Hristos Cel Înviat şi a Împărăţiei Lui a veşnicei lumini şi bucurii.

Ca atare, este de folos ca fiecare să se socoată neștiutor înaintea nemăsuratei înţelepciuni a lui Hristos, fiindcă astfel se va face înţelept prin Hristos.

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 134-135)

Dialoguri la Athos (23) – Ce sunt gândurile, care este cauza ce le provoacă, cum îl influenţează pe om şi cum se luptă împotriva lor?

Ce sunt gândurile (logismoi), care este cauza ce le provoacă, cum îl influenţează pe om şi cum se luptă împotriva lor? Este posibil să înceteze vreodată?

În câteva cuvinte, gândurile (logismoi) sunt cugetările prin care mintea comunică cu lumile sale. Pe ecranul închipuirii minţii apare ca o imagine un gând, care înfăţişează un anume înţeles. Atunci mintea cercetează înţelesul pe temeiul raţiunii, dacă, desigur, aceasta este slobodă şi sănătoasă.

Există mulţi factori care provoacă gânduri. Chiar şi mintea însăşi prin cugetările sale. Mintea primeşte gânduri şi din lumile care o înconjoară, precum şi din cele trei dimensiuni ale timpului, prezent, trecut şi viitor.

Primeşte însă şi de la vrăjmaşul nostru cel neadormit, diavolul. Putem spune că cele mai multe gânduri (logismoi) şi cele mai supărătoare provin de la el.Scopul lui este să ne omoram pentru totdeauna, lucru pe care el însuşi l-a păţit.

Prima înfăţişare a gândului-cugetare se numeşte „atac” şi se apropie de minte fără piedică. Mintea se aseamănă cu un ochi deschis şi va vedea ceea ce se află în planul său optic fără efort şi fără să poată evita acel lucru. După atacul acestui gând, mintea se angajează să controleze ce este, ce scop are şi care este consecinţa acestui gând. Este prin excelenţă rolul minţii să cerceteze, să consimtă (aprobe) sau să respingă acel gând.

Orice gând provoacă numai o sugestie. Mintea hotărăşte acceptarea sau respingerea gândului pe temeiul capacităţii sale raţionale, al nevoilor sale materiale şi al credinţei sale, raportate la menirea sa. Nu este impusă o siluire a libertăţii de alegere, în afară de cazul în care au precedat obişnuinţe rele şi patimi, care au devenit „stări fireşti”, drept pentru care contribuie şi diavolul la ele.

Modul izbăvirii din captivitatea relei obişnuinţe este evitarea pricinilor. Este nevoie de silire şi împotrivire în faţa repetării relei obişnuinţe, precum şi continua invocare a harului dumnezeiesc, care poate să dăruiască slobozenia. Gândurile, prin ele însele, nici nu se impun, nici nu încetează, ci se mişcă pe baza preferinţei sau înclinaţiei minţii celei suverane.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 52-53)

Răspunsul dat unui om ce voia să știe cum poate afla viitorul

Un ţăran naiv, fiind curios să afle cum poate fericitul să prezică viitorul şi să pătrundă în tainele sufletului omenesc, s-a apropiat de el şi l-a întrebat:

– Părinte! Cum de ştiţi toate şi puteţi să ghiciţi viaţa oamenilor?

– Da’ ce-i de mirare în asta? a răspuns fericitul. Nu-i nici o greutate în asta.

– Cum nu-i? Oare-i chiar aşa de uşor, părinte?

– Tare uşor… Vrei şi tu să fii ca mine?

– Grozav aş vrea, părinte. Învaţă-mă!

– Dacă-i pe aşa, atunci smulge-ţi o geană şi fă-i două noduri. Cum ai să faci asta, ai să ajungi la fel de mintos ca mine.

– Şi Sfinţia Voastră aţi făcut la fel?

– Chiar aşa…, a răspuns fericitul Teofil.

Ţăranul cel naiv a încercat îndată să înfăptuiască sfatul primit, însă, oricât s-a străduit să facă pe geană măcar un nod, bineînţeles că n-a avut nici o izbândă.

– Iaca, şi eu cu mare trudă am ajuns ce sunt acum, a zis fericitul şi a plecat, lăsându-l pe ţăran cu gura căscată.

(Vladimir Znosko, Sfântul Teofil cel Nebun pentru Hristos – Viața și acatistul, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 9)

Cosmin Stoica: Ironii care dor – botezul copilului în economia de piaţă

Să zăbovim puţin, fără pediatrie – nouă luni de zbateri la dezbateri. Fixăm planuri de viaţă, stabilim poziţionări patrimoniale şi ierarhice ale copilului, stabilim criterii şi standarde de viaţă, studii, talente. Copilul vine să ne scoată ,,din foame”, să ajungă cineva cu nume şi cu stare, să rezolve stabilitatea slujbei, să ne reintroducă în rândul lumii, să ne armonizeze singurătatea în doi.

Nouă luni de speranţe, frici, interpretări, închipuiri, decepţii, deochiuri. Naşterea copilului se raportează, se calculează şi se reportează după ce se face preaplinul material. Se fac şi se refac programe de consum. Totuşi, din egoismul nostru lăsăm un pic de sentiment pentru un pătuţ şi câteva hăinuţe.

Se gândesc planuri profesionale, se fac şi se refac strategii corporatiste. Copilul creşte, se dezvoltă în pântecele mamei, la ecografii îşi arată sau nu feminitatea sau bărbăţia. Pe seama lui se fac şi se desfac nimicuri importante.

Într-o zi sau în alta, copilul ne spune: Bine am venit pe lume! Din acel moment, la multe case, mari şi mici, se pregăteşte petrecerea Botezului, nicidecum Taina lui.

Copilul se obişnuieşte cu vremea şi cu vremurile. Pentru ceilalţi, Dumnezeu devine o noţiune anexată invitaţiei la marea petrecere din ziua Botezului.

La Botez „câte bordeie, atâtea obiceie !” dar, de ce obiceie? Domnul Iisus Hristos este Acelaşi ieri şi azi, în toată ţinuturile româneşti. Pentru mulţi dintre noi, Taina Botezului reprezintă o tradiţie a unei superstiţii pozitive, pentru ameliorarea colicilor abdominale ale pruncului.

Pe răbdarea copilului legănat eliocentric, cu vizibile implozii cutumiare şi fenomene de migraţie de la mama la tata, la mama lui sau la tatăl ei, se stabilesc temperatura apei la scăldat, numărul de preoţi participanţi, aşezarea ierarhică la mese, în funcţie de viteza de rotaţie a banilor, apoi invitaţii creditori şi debitori, în funcţie de conjuncturile financiare ale botezurilor şi nunţilor recente.

În timpul slujbei, de cele mai multe ori, Crezul se recită în graba elevului corigent. „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului (…)” – bine ar fi ca, în momentul rostirii Crezului, să simţim cum se dărâmă toate coloanele templelor idolatre dinlăuntrul şi dinafara noastră, apoi, tăcere şi trăire!

Dintr-o dată, în lumina reflectoarelor, ne pregătim de şedinţa foto, într-o confuzie lumească, de emoţie sau veselie, pentru primul scăldat. Suntem concentraţi pe copil, dacă plânge sau nu, o fi bine sau n-o fi bine! A râs – e cu noroc, a plâns – tot cu noroc e!

În cristelniţă, copilul se spală de toate păcatele neamului şi ale lumii, de la începuturi, până în prezent. Lumea devine mai curată prin el, în teatrele de război de pe pământ amuţesc, pentru o clipă, lascivităţile şi tunurile. Fie, Doamne, ca sfinţirea minţii şi a cugetului, prin mirungerea frunţii copilului, să ne lumineze şi mintea noastră în timpul Tainei, măcar din acel moment! Fie, Doamne, ca sfinţirea inimii copilului să tresalte în noi veselia cerească!

Prin sfinţirea simţurilor copilului, măcar să vedem şi să auzim bucuria îngerească, pentru îngerul păzitor care primeşte, cu bucurie, o responsabilitate. Aceasta este, cu adevărat, o realitate şi o misiune extraterestră, fără niciun exces de imaginaţie, ficţiune sau poveste.

Să ne împărtăşim, apoi, împreună de gânduri bune, cu gânduri bune, părinţi şi fraţi, naşi şi fini, apropiaţi şi neapropiaţi. Să ne împărtăşim prin lacrima curată a credinţei, speranţei şi iubirii, emoţia şi bucuria împărtăşirii şi îndumnezeirii copilului nostru! Să ne împărtăşim de credinţă cu credinţă, de speranţă cu speranţă, de dragoste cu dragoste! Mai au valoare, în acest unic şi prim moment al Sfintei Împărtăşanii, cele două sau trei galaxii primite în dar, cu surle şi trâmbiţe?

Vine petrecerea… şi acolo ar fi bine să fim conştienţi că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”. Dar, vai, paparudele şi ursitorile apar de nicăieri şi se duc niciunde, numai că vor să decidă strategic programarea multianuală de achiziţii şi consum a tinerei domniţe slash tânărului domn, inclusiv road-map-ul profesional.

Dacă am făcut această greşeală, cu voie, fără voie sau duşi de viitură, să ne pară rău şi să nu mai repetăm, dar să fim conştienţi că Dumnezeu a pătruns în toată fiinţa copilaşului şi darurile Duhul Sfânt nu se şterg aşa uşor, de către o banală mătură sau baghetă magică.

La băiţa de după botez, copilul este scăldat, de multe ori, într-un fel de ciorbă care cuprinde obiecte de inventar care, din fericire, nu au nicio valoare. Bine că nu încape şi tractorul din curte în băiţă, că s-ar pune şi el pentru previzionarea bunăstării agrare!

Dragi părinţi, spălaţi copilul în apă simplă şi curată, căci Duhul lui Dumnezeu lucrează mai presus de toate simbolurile şi superstiţiile necredinţei noastre! Recomand părinţilor, bunicilor, naşilor şi invitaţilor ca măcar cu o zi înainte să citească din învăţătura de credinţă ortodoxă aspectele referitoare la Taina Botezului.

Nimeni să nu vină nepregătit la această Lecţie, pentru că Azi, sfântul prunc într-adevăr ne scoate din foame, devine cineva cu nume şi cu stare, însă aceste atribute într-o abordare şi o înţelegere de Sus, poate chiar din al nouălea Cer.

Dă, Doamne, veselie precum în Cer, poate chiar precum în al nouălea Cer! Doamne ajută pe toţi copiii nou botezaţi, îngeraşi în trup, să crească sănătos şi frumos la suflet, la minte şi la trup!