DE LA PITESTI LA ABU GHRAIB via EXPERIMENTUL STANFORD. Despre conditiile in care oamenii normali devin TORTIONARII FEROCI ai semenilor lor si despre NEVOINTA DE A FI OM. In plus: observatii critice fata de proiectul ”REEDUCAREA DE LA PITESTI” realizat de CNSAS

Nota noastra:

Despre Experimentul de la Stanford exista un film documentar si doua ecranizari, o productie germana, Das Experiment (2001) si una americana, The Experiment (2010).

Poate mira un motiv benign pe care Zimbardo il mentioneaza printre cauzele sadismului: plictiseala. Plictiseala poate fi un motiv, de fapt, nu atat plictiseala cat cauza ei – lenea, nelucrarea. Lenea sau trandavia face ca patimile sa colcaie in suflet si omul poate ajunge la diverse grade si jocuri de sadism pentru a-si rasfata aceste porniri. 

Dostoievski, de pilda, a avut cateva observatii foarte profunde in acest sens: el considera ca ”egoismul lenes”, ”sustragerea de la datorii si obligatii”, ”nemultumirea iritata fata de toti si toate” pot duce la o ”inraire fata de toti si de toate”. Mai lipseste ca aceasta stare fie canalizata catre un tap ispasitor, catre vinovatul de serviciu, pentru ca acest fond sufletesc sa se transforma in ura, in ”razbunare” care se transforma, la randul sau, in lipsa pedepsei si a rusinii, in ”ferocitate.”

”Lenea da nastere intotdeauna ferocitatii, degenereaza in ferocitate”. Scriitorul rus facea aceste remarci analizand cazul unei familii care isi chinuia in mod inuman proprii copii. Lenea, in acest caz, insemna sustragerea de la datoriile parintesti si de la porunca iubirii (care iubire, spune Dostoievski, este si ea o lucrare care se invata), iar apoi la razbunarea fata de copii pentru ca simpla lor prezenta aducea aminte de acele datorii..

Daca acest lucru se poate intampla in mediul familial, cu cat mai mult se poate intampla cand pui niste straini laolalta, unii fiind definiti de la bun inceput victime si vinovati de orice posibil? La Stanford, falsii prizonieri erau vinovati pentru ca au complicat experimentul si s-au revoltat. Iar acolo era doar o situatie artificiala. La Abu Ghraib, prizonierii irakieni erau vinovati ca americanii erau trupe de ocupatie urate de toti. Iar la Pitesti, victimele reeducarii erau si ele vinovate pentru principalele instrumente ale acelui experiment (un supravietuitor isi amintea ca atunci cand Turcanu plangea, amintindu-si de fetita lui, urma un episod deosebit de feroce drept ”represalii”).

Drept urmare, Zimbardo nu are dreptate cand pune accentul doar pe ”situatie”. Situatia e ceea ce scoate ce e mai rau din oameni – adevarat, dar nu pana la capat. Un razboi, o experienta carcerala, ba, mai mult, cand e vorba de o incurajare tacita si o manipulare din partea autoritatilor, pot, intr-adevar, sa faca dintr-un om normal un monstru lipsit de inima. Asa cum bine observa, totusi, psihologul, lipsa constientizarii cu privire la ”ce ne poate pielea”, lipsa cunoasterii de sine ne pot trada grav cand suntem pusi in ”situatii” in care sa devenim tortionari ai semenului nostru. Or, aceasta prespune o anume lucrare, cunoasterea de sine este osteneala, nevointa pana la urma.Nevointa de a fi om.

Or, aici asistam la cea mai mare criza, care depaseste absolut totul, de la criza economica pana la criza secularismului sau a ”valorilor”. E vorba de criza umanitatii. Bine ca facem procese unor tortionari de 90 de ani, dar nu facem copiii de astazi apti sa inteleaga ceva din Experimentul Pitesti, din acel dezastru in care omul a devenit, programatic, tortionarul semenului sau. 

Printre factorii launtrici pe care Zimbardo ii enumera ca factori de rezistenta fata de un rau situational se numara si ”pregatirea religioasa”. O pregatire religioasa corecta, una in care sa existe asteptarea si constiinta Judecatii de Apoi, precum si mult hulita de umanisti a ”fricii de Dumnezeu”, sunt ”predictori” pentru o rezistenta launtrica superioara la tentatia de transformare in tortionar. Este o observatie pe care o face si Hannah Arendt in Originile Totalitarismului atunci cand cauta explicatii pentru crimele monstruoase la care s-a ajuns in experimentele naziste si sovietice din secolul trecut. Dar tocmai fata de aceasta frica de Dumnezeu se opintesc toti desteptii natiei care vor sa scoata religia din scoli. 

In acest context, facem cunoscut un proiect laudabil al CNSAS – punerea la dispozitie a arhivei digitale a Securitatii pe tema Experimentului Pitesti:

REEDUCAREA DE LA PITEŞTI

Început în septembrie 1949, experimentul de la Piteşti a fost precedat de antecedentele de la penitenciarele Suceava şi Târguşor, unde s-a folosit pentru prima oară termenul de „reeducare”, intenţionându-se convertirea ideologică la noile comandamente ale puterii comuniste. La început legate inextricabil de anchetă, de descoperirea suspecţilor încă nearestaţi, convertirile, care erau finalizate printr-o declaraţie de desolidarizare, şi-au schimbat mai târziu recuzita şi miza. Evenimentele de la Suceava dovediseră că multe din „desolidarizări” puteau fi formale, în ciuda presiunilor şi regimului dur de anchetă. Cum „elementele” cele mai active, recalcitrante şi intratabile erau studenţii încarceraţi, apropiaţi sau membri ai Mişcării Legionare, s-a decis transferarea acestora la Piteşti şi debutul unei formule de „reabilitare pe baze noi”. Primele grupuri de studenţi deţinuţi au fost transferate la Penitenciarul din Piteşti pe 4 februarie 1949.

Reeducarea de la Piteşti a fost strâns legată de evoluţia structurii de contrainformaţii din penitenciar, numită iniţial „Biroul Operativ” (martie 1949) şi ulterior Serviciul Inspecţii (mai 1950). Piteştiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative, în mediu controlat, având ca principale mize destructurarea conştiinţelor şi obţinerea informaţiilor compromiţătoare, cu orice risc, independent de consecinţe. Strategiile informativ-operative ale Securităţii au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Teohari Georgescu (ministrul de Interne), Marin Jianu (ministru adjunct al M.A.I.), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector general în D.G.S.P.), Iosif Nemeş (primul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Mişu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Gavril Birtaş (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne).

Trebuie precizat, însă, că activitatea informativă a deţinuţilor n-a fost decât un pretext şi instrument al disciplinarii conştiinţelor, neavând o valoare operativă care să justifice amploarea cruzimilor, la fel cum educarea „marxistă” n-a avut, prin ea însăşi, nici o miză. Totuşi, asta nu a împiedicat organele Securităţii să folosească „informaţiile” culese de la deţinuţi în varii contexte de anchetă.

Organizarea reeducării a fost puternic marcată de improvizaţie şi dezordine, vizibilă nu doar din cartarea intenţiilor sub care a stat întreg experimentul, ci şi din funcţionarea însăşi a unităţii de contrainformaţii, aflată la confluenţa nedecisă dintre autoritatea directorului penitenciarului (deci a D.G.P.M.) şi Securitate. Abia în vara lui 1950 (la mai bine de 10 luni de la debutul operaţiunilor), Tudor Sepeanu, aflat în inspecţie la Piteşti, i-a comunicat directorului penitenciarului, Alexandru Dumitrescu, să nu se mai implice în munca de reeducare, sarcina fiind preluată integral de slt. Mircea Mihai (şeful Biroului Inspecţii). Nu au existat directive clare, direcţii de acţiune sau planuri de măsuri care să vizeze, în ansamblu, operaţiunea derulată la Piteşti şi, ulterior, extensiile ei din celelalte penitenciare.

Eugen Ţurcanu, un fost legionar convertit oportunist la noile comandamente ideologice, fost membru al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România, o organizaţie de comunizare a vieţii studenţeşti, primit în Partidul Comunist, cu un rol mai curând periferic la penitenciarul Suceava, devine la Piteşti un actor central. În iulie 1949, Ţurcanu face o cerere prin care solicita cercetarea situaţiei sale. Este momentul în care ofiţerii de contrainformaţii din penitenciar îl aleg ca principal pion în operaţiunea ce urma să fie declanşată. În faţa problemei simulării, a falselor aderenţe, a tacticii „banditeşti” prin care deţinuţii mascau convertirea la noua ideologie, păstrându-şi priorităţile simbolice şi politice intacte, Ţurcanu a găsit o rezolvare fără fisură. Singura cale sigură, în faţa căreia simularea putea fi fructificată (fabularea era intens uzitată şi apreciată) sau folosită pentru amplificarea blamului, era folosirea bătăii şi torturii. În faţa torturii nu exista simulare eficace.

„A sparge unitatea legionară”, odată cu care realizare „deţinuţii dezbinaţi se vor demasca reciproc”, a constituit miza acţiunii ofiţerilor Biroului Inspecţii. Aparentul eufemism („a sparge”) ascunde, în fapt, intenţii deloc sofisticate. Se pare că ideea i-ar fi aparţinut lui Iosif Nemeş, comunicată celor de la Piteşti cu ocazia unei inspecţii din noiembrie 1949. Tot el este cel care a autorizat folosirea bătăii pentru obţinerea demascărilor.

Scopul torturilor, al bătăilor, al umilirii simbolice etc. a fost – în primă instanţă – obţinerea demascărilor. Realizarea lor nu garanta, însă, oprirea cruzimilor, cel implicat putând fi oricând subiectul violenţelor. N-a existat un scop real al operaţiunii de la Piteşti, altul decât exterminarea fizică a deţinuţilor sau exerciţiul sadic al cruzimii. La sfârşitul lui august 1951, operaţiunile de la Piteşti se încheie prin transferul tuturor deţinuţilor implicaţi la penitenciarul Gherla.

Au existat mai multe încercări de „exportare” a metodelor destructurante puse în practică la Piteşti. Folosindu-se pretextul obţinerii de informaţii, primii deţinuţi „reeducaţi” de la Piteşti sunt transferaţi la penitenciarul Braşov (martie-februarie 1951). Urmează, cum s-a amintit mai sus, momentul Gherla, cea mai importantă etapă post-Piteşti (iunie 1950-decembrie 1951), marcată de acelaşi tip de măsuri brutale. Una din diferenţele importante încercate aici provenea din faptul că ofiţerii Securităţii învăţaseră din propriile greşeli. La Gherla s-a dorit ca sarcinile directorului penitenciarului (D.G.P.C.M.) să nu se suprapună cu cele ale ofiţerilor de Securitate (Biroul Inspecţii). Exigenţa unei mai bune conspirativităţi l-a determinat pe Sepeanu să ordone, totodată, transmiterea prin curier special a materialelor informative obţinute şi nu prin poşta militară cum se obişnuise până atunci. Se pare, însă, că necesitatea acestor precauţii n-a fost tot timpul resimţită cu putere. Aşa se face că administraţia penitenciarului a ştiut şi a participat şi aici la toată gama măsurilor informativ-operative, inclusiv la torturi, în ciuda unor iniţiale ezitări (episodul demiterii directorului penitenciarului, Tiberiu Lazăr).

Un alt spaţiu carceral unde metodele piteştene au fost aplicate a fost penitenciarul de la Tg. Ocna (ianuarie 1951). Absenţa unor reglementări clare privind regimul unităţilor de contrainformaţii din penitenciare (pentru intervalul 1949-1951) face ca responsabilitatea aplicării măsurilor destructurante să revină atât angajaţilor Securităţii cât şi celor ai D.G.P.C.M.

Întrebarea firească este de ce s-a stopat întreaga operaţiune. Sunt două tipuri de explicaţii care se pot oferi, cele de context şi cele punctuale. Informaţiile de context conţin tensiunile intestine ale relaţiei dintre Securitate şi P.C.R., iar cele punctuale se referă la recuzita eşecului total al întreprinderii. Astfel, informaţiile despre decesele din penitenciare, irelevanţa informaţiilor culese de la deţinuţi în urma aplicării măsurilor specifice, improvizaţia, cruzimea şi incompetenţa cadrelor, scurgerea unor detalii în presa occidentală etc., au contribuit la oprirea „experimentului”. O altă întrebare crucială se referă la responsabilitatea implicată de o atare operaţiune. În primul rând, ea trebuie atribuită conducerilor Ministerului de Interne, Securităţii şi a Serviciului Inspecţii, respectiv a directorilor penitenciarelor implicate, neomiţând, însă, culpa deţinuţilor, victime şi torţionari deopotrivă.

Ceea ce face excepţională (în sens strict) operaţiunea destructurantă de la Piteşti este identitatea ideologică a victimelor. Nu e defel întâmplător, constituind – în mod paradoxal – unul din ingredientele cruzimii, trecutul legionar al deţinuţilor implicaţi în torturi. Existenţa unui ethos specific, marcat de o anumită cultură a violenţei, un sistem de ierarhizare strict, ritualizarea vieţii de grup, fanatismul, cultul şefilor, cultura conspirativităţii şi sectarismul, au contribuit, toate, la coregrafia ororilor din celulele Piteştiului. Rafinamentul, regia minuţioasă a momentelor torturii, dexteritatea şi imaginarea multiplelor „scenete” ale violenţelor au aparţinut deţinuţilor implicaţi activ în reeducare.

Principalele surse arhivistice care cartografiază fenomenul Piteşti şi extensiile sale sunt reprezentate, pe de o parte, de dosarul fond Penal nr. 1114, însumând 24 de volume, constituind procesul intentat lotului Eugen Ţurcanu (10 noiembrie 1954), în urma căruia au fost condamnaţi 22 de deţinuţi, respectiv dosarul fond Penal nr. 1126, compus din 10 volume, reprezentând procesul lui Tudor Sepeanu şi al celorlalţi şase ofiţeri implicaţi în atrocităţi (16 aprilie 1957). Ambele unităţi arhivistice, precum şi dosarele personale ale actorilor implicaţi (deţinuţi sau ofiţeri) se găsesc în arhiva C.N.S.A.S.

Nici unul din aceste dosare nu poate fi citit ca o descriere onestă și suficientă a celor petrecute între zidurile penitenciarului Piteşti. Atât grila falsificatoare vizibilă în scenariul pus la lucru în procesul actorilor reeducării, care acredita ideea complotului legionar (simist) şi deculpabilizarea organelor represive, cât şi decupajul operat în procesul „cadrelor” nu sunt în măsură să contribuie la clarificarea exploziei de violenţă din penitenciarul Piteşti. Cercetătorul trebuie să parcurgă cu discernământ şi precauţie „concluziile” celor două anchete, fiind atent la suita factuală şi recuzita cruzimii.

Pentru indexul tematic şi conţinutul dosarului nr. 1114, apăsați aici.
Pentru indexul tematic şi conţinutul dosarului nr. 1126, apăsați aici.

In acest text introductiv gasim cateva elemente confirmate si de experimentele si observatiile lui Zimbardo: faptul ca s-a creat o ”situatie” care sa genereze un experiment tortionar, faptul ca direct responsabile sunt autoritatile care au manipulat lucrurile in asa fel incat sa nu existe ordine explicite cu privire la metodele torturii etc.

Exista, insa, si o afirmatie cel putin bizara, greu de explicat, in paragraful evidentiat mai sus: rafinamentul torturilor si modalitatea pe care au capatat-o ar fi cauzata de legionarismul victimelor. Un fel de ”mortul e de vina”, daca nu pentru operatiune, atunci macar pentru maniera concreta in care s-a facut reeducarea prin tortura. Gasim ideea inacceptabila si total nerealista, neconcordanta cu realitatea si chiar cu alte informatii ce se regasesc in textul citat. Tocmai pentru ca voiau sa ”sparga unitatea” legionarilor s-a apelat, deliberat, si nu din imaginatia celor care au cedat torturilor, la metode extreme care sa le atace pilonii de rezistenta launtrica: atasamentul fata de crezul politic, atasamentul fata de familie si, in cele din urma, atasamentul religios. S-a incercat extirparea acestor lucruri cu forta bruta si perversa, totodata. Insa s-a incercat astfel nu din cauza faptului ca unele (nu toate!) uneltele si apoi reeducatii deveniti tortionari erau legionari, ci s-a inventat de la bun inceput acest lucru pentru ca altfel nu era posibil sa se sparga unitatea si sa cedeze acei oameni formati intr-o anume maniera.

In orice caz, iata un exemplu concret de cum se rateaza o discutie atat de presanta si de urgenta cum este cea a transformarii unui om normal, din punct de vedere al conventiilor sociale si al moralitatii minimale, intr-un tortionar. Este deplorabil sa vezi ca in America, unde nu exista rafinamentul ortodoxiei, unde nu sunt atatea memorii din inchisori, se discuta mai serios despre acest aspect, pe cand la noi se ajunge, in cele din urma, la aceeasi marota a ”legionarismului” care e de vina pentru tot, acompaniat, de-acum, si de ”comunism”. Si-uite asa expediem problema si credem, prosteste, ca daca vom “condamna” “crimele trecutului”, ale “legionarismului” si “comunismului”, rezolvam chestiunea. Nu, nu o rezolvam, ci o prelungim, mai rau, o mascam, o cronicizam si ne facem un rau de nevindecat caci ne mintim pe noi insine si ii mintim si pe altii.

”Sa nu-si chinuiasca semenii”, a fost unul din cuvintele pe care Tutea le-a rostit pe patul de moarte drept indemn catre tineri… Si acum nici macar asta nu li se mai spune, ci doar ca, undeva, candva, s-au petrecut niste grozavii. Si ce vor deveni acesti copii cand va veni peste ei un razboi sau o “situatie”? Ei, care nu au avut niciodata sansa macar sa auda despre imperativul cunoasterii de sine? 

Vezi si:

• CALAUL DIN NOI. Studiu psihologic despre “BANALITATEA RAULUI”. Oamenii obisnuiti pot executa crime nu neaparat din obedienta, ci ADERAND LA O CAUZA “SUPERIOARA”
• In ce conditii sunt OAMENII DISPUSI SA-SI TORTUREZE SEMENII? (video)
• Film documentar: PSIHOPATUL CORPORATIST. De ce ne lasam condusi de psihopati si ce putem face in aceasta privinta?

*

• Soldatii britanici au TORTURAT si UCIS civili irakieni (VIDEO)
• TORTURILE CIA – PENTAGON: un raport acuza complicitatea medicilor in producerea de “SUFERINTE GRAVE” detinutilor
• Inchisorile secrete ale CIA (I): NOUL EXPERIMENT PITESTI la care ROMANIA ia parte
• Inchisorile secrete ale CIA (II): “DEMASCAREA”: principiul TORTURILOR FOLOSITE CU PRETEXTUL RAZBOIULUI IMPOTRIVA TERORISMULUI

*

• Istoricul Alin Muresan despre EXPERIMENTUL PITESTI (video): Care este “PERVERSITATEA celor care aduc în discuţie „FILOLEGIONARISMUL” unor deţinuţi de la Piteşti”; Si: “Ceea ce s-a întâmplat în închisoarea Guantanamo se aseamănă cu ce s-a întâmplat în închisoarea de la Piteşti”
• Lectiile EXPERIMENTULUI PITESTI la Scoala de Vara a CSIC: marturii despre REEDUCAREA, PERVERTIREA si SPALAREA CREIERULUI prin TORTURA (video)

• Regizorul Nicolae Margineanu si tanarul istoric Alin Muresan despre tragicul “FENOMEN PITESTI” si marturiile adunate in filmul documentar “DEMASCAREA”
• Istoricul Alin Muresan despre FENOMENUL PITESTI SI URMARILE LUI DE AZI: “Atunci se facea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenta nu e diferita”
• Ceausescu “razbunat”: OMUL NOU, REEDUCAT FACE LEGEA ASTAZI. E delator si calomniator, lingusitor cu cei mai puternici si tiranic cu cei mai mici
• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
• Despre EXPERIMENTUL PITESTI… In premiera la TV, de Pasti: Povestea dramatica a lui TACHE RODAS si TEODOR STANESCU la Antena 3/ Lectia de demnitate si adevar a fostului detinut politic PAUL DUMITRESCU, la Realitatea TV
• NICOLAE PURCAREA – marturii despre reeducarea prin tortura de la Pitesti: “DIN VICTIMA TREBUIA SA DEVII CALAU” (si VIDEO)
• Eu sunt scribul…. MIHAI BURACU – amintiri sfasietoare din “cel mai cumplit laborator al terorii”, EXPERIMENTUL SATANIC DE LA PITESTI
• Demostene Andronescu despre FENOMENUL PITESTI si despre Colonelul Craciun, TORTIONARUL DE LA AIUD

• Fenomenul tragic al reeducarii din inchisoarea Pitesti. Plus: documentarul“DINCOLO DE TORTURA” (“BEYOND TORTURE – The gulag of Pitesti ROMANIA”)
• Parintele Calciu despre experimentul satanic de la Pitesti: TINTA A FOST SUFLETUL NOSTRU, DAR ULTIMA BATALIE A FOST CASTIGATA DE DUMNEZEU
• Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti

• AUTODEMASCAREA – spovedania satanica
• DE LA REEDUCAREA PRIN TORTURA LA REEDUCAREA SOFT: abolirea constiintei, glasul lui Dumnezeu in om

*

• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
• PETRE TUTEA – icoana nobletii de a fi ortodox si roman (si VIDEO)