Interviu cu DAN DUNGACIU despre cauza profundă a EMIGRAȚIEI din România: devalorizarea comunității/ Cătălin Sturza despre efectele migrației: DISOLUȚIA FAMILIEI, DISOLUȚIA ȚĂRII/ Peter Hitchins în România Liberă: „Părinții puternici și o familie independentă reprezintă obstacole serioase atât pentru puterea statului, cât și pentru comercialismul global și rapace”

25-08-2018 17 minute Sublinieri

Ziarul Lumina

Imigrația apare când devii exilat în propria țară

Profesorul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, vede criza identitară drept principalul motor al migrației românilor. El avertizează că politicile publice, oricât de bune ar fi, nu vor putea rezolva problemele demografice dacă nu se grefează pe o cultură a valorizării identitare și a apartenenței comunitare. Cine va ridica stindardul unui discurs identitar constructiv? Cine are capacitatea și chemarea să o facă?

Domnule profesor, statisticile afirmă că România are a doua migrație ca mărime din lume, după Siria. Câți români sunt în afara granițelor?

Sunt trei categorii: cei din teritoriile care au făcut cândva parte din România (Republica Moldova, Ucraina – Bugeac, Cer­năuți), cei care nu au făcut niciodată parte din statul român (Serbia și Bulgaria și aromânii răspândiți în Balcani) și diaspora propriu-zisă, cei care au plecat din voință proprie. Un stat ca România ar fi trebuit să-și dezvolte un institut care să se ocupe de aceste trei categorii de români. O greșeală frecventă când se estimează numărul lor este ca primele două categorii să fie incluse în ultima și atunci se spune că România a produs cea mai mare diasporă după Siria, ceea ce este fals.

În Republica Moldova sunt aproximativ patru milioane de români: unii se declară români, alții „moldoveni”, echivalând „moldovean” cu „român”, iar alții spun că sunt „moldoveni”, dar nu sunt români. Cei 600.000 de români din Ucraina ar fi a treia minoritate din această țară. Dar, oficial, acest stat recunoaște pe locul cinci „moldovenii” și pe locul opt românii. Iar cele câteva sute de mii de români din Timocul sârbesc se împart în români, vlahi care se consideră români și vlahi care nu se consideră români. Astfel, în jurul țării sunt cam șase milioane de români.

Diaspora propriu-zisă este formată din cei care au plecat din țară: trei-patru milioane.

Nu banii, ci demnitatea, statutul, le-a lipsit

Care sunt motivele plecării acestor oameni?

Noi nu avem la nivelul instituțiilor românești o preocupare de cercetare sistematică. Aceasta ar fi putut oferi un răspuns mai aplicat la întrebarea dumneavoastră. Deși pregătim în premieră la institut o enciclopedie a românilor de pretutindeni, care va apărea în noiembrie 2018, ne confruntăm cu o lipsă acută de cercetare în domeniu.

Problemele economice sunt un motiv real. Dar mai este și statutul social. Oamenii care înainte de 1989 nu erau cei mai bogați aveau statut în comunitate și erau respectați ca atare (un profesor bun, un învățător bun). Astăzi, un învățător bun aproape nu mai contează. După 1989, lucrurile acestea s-au bulversat și am intrat într-o societate de piață, în care veniturile îți conferă un statut mult mai important decât cel dobândit prin profesie. E o chestiune de criză de identitate personală, care a determinat ceea ce aș numi o „migrație de statut”. De devalorizare a statutului social. Categorii întregi deveneau inutile. Aceștia nu au avut un proiect pozitiv, nu au emigrat ca să câștige mai mult, ci ca să scape de o situație pe care nu știau cum să o gestioneze.

Azi pare că predomină partea economică. Dar sentimentul pe care-l am este că și în acest caz s-a adăugat o dimensiune negativă, sau negativistă: acum este vorba tot de o devalorizare, dar nu a individului, ci a întregii comunități românești. Este unul dintre motoarele plecării.

Este o problemă reală. Problema noastră a comunităţii a fost că, la nivelul discursului public, al intelectualului public, noi am trecut dintr-un exces în alt exces. Dacă-mi permiteți o metaforă din cultura pop, am trecut dintr-un exces al filmelor lui Sergiu Nicolaescu într-un exces al filmelor anti-Sergiu Nicolaescu. Or, aceasta a pulverizat esența, țesutul identitar al comunității.

O comunitate nu poate funcționa spunându-i permanent că e neputincioasă. Nu are cum. Statele care au avut succes în regiune, oricât ar părea de paradoxal, sunt statele care au valorizat într-un fel sau altul acest filon identitar. Eram în Polonia la un moment dat, când au făcut un film după Henryk Sienkiewicz, „Cavalerii Teutoni”. Nu este o povestire istorică, ci mai mult un mit romantic scris de un romancier care evoca figura cavalerului polonez. Filmul a fost făcut cu o actriță care tocmai devenise faimoasă că jucase într-un film din seria James Bond. Filmul a fost proiectat în avanpremieră pentru președinte și invitații lui, pentru premier și invitații lui, apoi a avut loc premiera oficială și abia apoi a fost disponibil pentru public. A fost un eveniment național la care toți s-au prezentat în ținută de gală. A fost ceva important pentru ethosul comunitar. La fel de important ca faptul că americanii cântă imnul și rostesc Jurământul de credință la drapel la începutul orelor la clasă. Sunt lucruri care fac o comunitate să funcționeze și să se simtă ca atare. În România, toate lucrurile acestea au dispărut. Noi ne-am educat să fim cetățeni de nicăieri. Or, asta-ți creează un egoism, reiterând într-un fel egoismul comunist.

După 1989, am călătorit în fostul spațiu URSS. În Republica Moldova, scările de bloc erau devastate, dar toate apartamentele erau de o curățenie impecabilă și intrai descălțat. Era expresia tipică a omului sovietic, pentru care nu conta ce era în afara lui.

Conta doar interiorul acela controlabil de el, apartamentul impecabil de curat. Când ieșeai de acolo, restul era al nimănui și total devastat. Scările de bloc erau vraiște.

Acesta este sentimentul omului care nu are o apartenență clar asumată.

Când ai sentimentul că faci parte dintr-o comunitate ești mai atent la ce se întâmplă în jur și ai un sentiment de responsabilitate. Fără un sentiment de responsabilitate, nu poți să ai nici politicieni eficienți. Este o chestiune irațională. Ne împingem singuri către migrație. Sentimentul că nu se mai poate face nimic decurge firesc din cel că nu ai pentru cine să faci ceva. Chiar dacă rămâi în țară, dacă nu ai sentimentul că ești responsabil față de ceva, te afli și într-un fel de exil interior în raport cu politicul. Această stare de lehamite față de comunitate și față de politic face ca în domeniul politic să intre oricine, dar nu oameni de calitate.

„Mă aștept ca oamenii să nu mai plece”

Care sunt consecințele în plan economic, social, politic ale imigrării românilor?

Diaspora are o culoare politică și se încearcă modificarea ei. Este o bătălie mare, pentru că este o cantitate mare de voturi. Ele influențează politica, iar aceasta se vede mai ales la alegerile prezidențiale. Fiecare vrea să dea o lege prin care încearcă fie să favorizeze votul diasporei, fie să îl limiteze. Acestea sunt jocurile politice în care diaspora a intrat și va intra.

Consecințele economice sunt grave. Comunismul reușise să producă o zonă de tehnocrație – muncitori, ingineri, maiștri – de care la un moment dat nu a mai fost nevoie. Noi am pierdut întregi categorii profesionale. Aceasta face ca România astăzi să nu mai poată nici măcar să repare și să întrețină ceea ce tot România construise înainte de 1989 în Orientul Mijlociu, de exemplu. Nu mai avem cu cine. Această categorie masivă de tehnocrație comunistă s-a salvat individual foarte ușor. Erau oameni inteligenți și și-au găsit loc de muncă în Occident.

S-ar putea întoarce românii plecați? Ce ar putea face statul român în acest scop?

Nu mă aștept ca lumea să se întoarcă, dar mă aștept ca oamenii să nu mai plece. Paradoxal, s-ar putea ca nu eforturile noastre de a mări salariile, ci eforturile europenilor de a accentua dimensiunea națională să îi facă pe români mai reticenți în a pleca din România. Este un element pe care teoriile nu l-au luat în calcul. Națiunile europene devin tot mai atente la propria identitate. În anii 1990 și 2000 nu ți se reamintea în perma­nență că vii din altă țară.

Oricât de multă europenitate proclamăm noi politic, ea este irelevantă din punct de vedere sociologic. Am publicat recent o carte despre teoria națiunii și naționalism (Nihil obstat. Elemente pentru o teorie a națiunii și naționalismului, Libris Editorial, Brașov, 2018 – n. ed.). Europenii fac sondajele anuale de tip Eurobarometru, în care îi întreabă pe cetățeni cum se identifică. Aceștia au de ales din patru categorii: „Numai european”, „European și național”, „Național și european”, „Numai național”. În ultimul sondaj, cel din 2017, la prima categorie s-au identificat doar 2%, în a doua 7%, în a trei 54%, iar în ultima 35%. Naționalii și național-europenii sunt 89%. În 1992 erau 86%! E ca și cum tot procesul de integrare europeană nici nu ar fi existat!

Când vezi totul în negru…

Există și consecințe demografice ale migrației. Să vorbim și despre „elefantul din sufragerie”, respectiv politicile pentru familie…

Toate statele care au reușit să crească demografic, dincolo de prosperitatea inerentă, au avut politici dedicate familiei, care sunt fundamentale. Aceasta înseamnă toată infrastructura, de la mater­nități și grădinițe la ajutoare sociale. Eu aș elimina ajutoarele sociale minimale de 300 de lei și aș da multe ajutoare sociale pentru familii. Însă toate soluțiile au nevoie de o atmosferă socială pozitivă. Dacă preiei doar politici publice din Țările Nordice, nu vei reuși să faci același lucru. Pentru că acolo este o mândrie comunitară. O mândrie a modelului suedez sau norvegian sau danez. Nu este stridentă, nu o auzi. Este ceea ce sociologii numesc „națio­na­lismul de fiecare zi”. E vorba de angajamentul fiecăruia în comunitate.

Așadar, degeaba faci mater­nități impecabile, dacă tu transmiți mesajul că în România nu are rost să-ți crești copiii. Tehnocrații ignoră că politicile sociale au două picioare: pe lângă cel tehnic, și cel socio-politic. Trebuie construită o cultură societală care să creeze o atmosferă favorabilă. Aceasta este responsabilitatea intelectualului public, a politicianului. Poți să pui bazele unui model de acest gen. Dacă acest model devine prevalent și semnificativ, toți politicienii vor fi nevoiți să se orienteze în funcție de el. Și nu-și va mai permite nimeni să spună ceva împotriva lui. Abia de aici poți începe să gândești mai profund [unele politici].

România nu arată atât de prost economic pe cât o vedem noi. Dar faptul că noi o vedem așa arată că e o mare problemă cu ochii noștri, cu privirea noastră. Toți românii nu se pot uita în același timp la un singur lucru. Aceasta nu face decât să scoată pe scenă tot răul bătăliei, tot negativul celuilalt. Or, când scoți în față negativul celuilalt, pe scenă totul e negativ. Când ai o spirală a violenței, pe scenă e Violența. Că e de o parte sau de alta, că ești sau nu de acord cu ea, nu mai contează. Și de aceea România arată prost. Faptul că Violența este pe scenă face România ineficientă din punct de vedere politic.

Între timp, în jurul nostru, asistăm la revoluția majorităților care ies în stradă. Până acum, numai minoritățile protestau: de gen, de rasă. Aveau revendicări. Acum, polonezii și ungurii au ieșit în stradă ca majorități. Polonezii au spus că nu vor să mai fie jignită majoritatea. Așa ceva nu se prea obișnuia. Înainte mino­ritățile se considerau jignite, nu majoritățile. Aceasta este o revo­luție pe care încă nu o vedem foarte bine: revoluția majorităților revendicative.

Singurul element care va rămâne după Centenar va fi Catedrala Mântuirii Neamului

Chiar nu mai găsim nimic de pus pe masă care să ne unească și la care să privim cu toții?

Centenarul ar fi fost un prilej. Apelul la trecut generează o discuție pe care noi o ratăm. Nu punem pe masă Centenarul, pentru că noi fugim de Centenar. Ar fi o oglindă foarte scrutătoare și, astfel fiind, nimeni nu are nevoie de ea. „România este neputincioasă și să ne mulțumim cu ce avem.” Aceasta este narațiunea predominantă acum, din păcate.

Chestiunea identitară este marele absent de pe scenă, ceea ce este și o greșeală politică, pentru că, dacă ne uităm în Europa, vedem că pe scena publică apar lideri din zona aceasta. Nu mai apar mari europeni, pentru că nu mai există această așteptare. Dar în România tocmai această temă este ignorată și de putere, și de opoziție.

În termenii discuției despre Centenar, să nu uităm că nu este Centenarul României. Aceasta i-a permis premierului maghiar să spună că România are 100 de ani. Sunt 100 de ani de la unirea românilor, făcută în anumite condiții, cu anumiți oameni de stat. Din păcate, nu văd nici o statuie a lui Ion I.C. Brătianu, nici un bulevard care să-i poarte numele în București. Singurul element care va rămâne după Centenar va fi Catedrala Mântuirii Neamului.

Pe acest discurs trebuie construit: că am avut și noi niște oameni în numele cărora mai poți spera că vor apărea și alții. România ratează extrem de multe oportunități din cauza unei neasumări. Această asumare trebuie să o facă cineva. Sper ca Academia Română să fie instituția care să poată articula ceva în zona aceasta.

Există și alte instituții care ar putea contribui, dar sunt intimidate. Biserica Ortodoxă, spre exemplu, a fost sub un adevărat asediu. Și totuși, când s-a schimbat legislația privind ora de religie, după toată furtuna anticlericală din presă, 90% din părinți și-au înscris copiii la ora de religie. Aceasta arată o discrepanță majoră între discursul public și agenda cetățeanului. Biserica nici n-a participat atunci la discuție. A fost reprezentată într-o singură emisiune la Realitatea TV. Iar cetățeanul a tăcut, a tăcut, a tăcut, iar la final a acționat, transmițând un mesaj de tipul: „Nu mă interesează tot discursul vostru (anticlerical), voi oricum sunteți o minoritate, nu sunteți vocea poporului”. Așa este și cu identitatea națională românească.

Este nevoie să se ridice cineva credibil, cu autoritate, care să spună lucrurile acestea. Problema este că intelectualul public în România are un discurs al dezastrului și al negației. Dar până și Cioran a făcut negație iubitor. A fost acuzat că din naționalism este atât de negativist față de România. Iar Caragiale a criticat tot cu dragoste, de aceea opera lui este mare. În ură nu crește nimic.

Cred că Academia Română va trebui să articuleze un discurs identitar. Nu trebuie să fie timorată, pentru că aceasta este sarcina ei. În 1866, când s-a instituit, Academia a avut reprezen­tanți din toate teritoriile româ­nești: transilvăneni, basarabeni, aromâni. Iar la 1918 s-a împlinit proiectul care până atunci fusese doar o unire în tărâm cultural. Așadar, ar fi sarcina „genetică” a Academiei. Și sper că va fi capabilă în Anul Centenar să articuleze acest tip de discurs. Există un public pentru el, chiar dacă nu-l vedem. Sociologic, nu poți ignora realitatea. Oamenii nu pot trăi așa. E suficient ca cineva să ridice un steag. Și în jurul lui vor apărea tot felul de energii nebănuite.

Catalin Sturza

Efectele migrării masive a românilor

Un raport al Organizației Națiunilor Unite din a doua parte a anului trecut arată că România este a doua într-un top mondial al creșterii migrației, după Siria – țară lovită de un foarte sângeros și violent război civil. În perioada 2000-2015, România a avut cea mai mare creştere a diasporei la nivel mondial, dacă nu luăm în considerare Siria.

În acest moment, România are o diasporă de aproximativ 4 milioane de persoane în Europa şi cam 6 milioane în toată lumea. În procente, diaspora reprezintă 17% din populaţia totală a României. O altă statistică arată că peste 200 de români pleacă din ţară în fiecare zi şi nu se mai întorc.

În același timp, România a ajuns la cel mai scăzut nivel al natalității după cel de-al Doilea Război Mondial. În fiecare lună, România pierde peste 10.000 de locuitori, principala cauză fiind o reducere a natalității, conform Institutului Național de Statistică. Trendul negativ se agravează de la un an la altul.

Așadar, vorbim de pierderi de populație care depășesc atât Primul, cât și cel de-al Doilea Război Mondial. Pierderile României în Primul Război Mondial au fost estimate la 300-400 de mii de oameni, iar în al Doilea Război Mondial la 800 de mii de oameni, atât civili, cât și militari.

Conform unui raport al Institutului Național de Cercetări Economice al Academiei Române, acumulările din cele peste două decenii de declin demografic, la care se adaugă prăbușirea nata­lității și îmbătrânirea populației, reprezintă semnale de alarmă pentru securitatea națională. Conform unor altor studii, când rata fertilității coboară sub 1,3, pentru o populație începe așa-numita „spirală a morții” – punctul dincolo de care declinul este ireversibil. În România, rata fertili­tății era de 1,3 în 2017, conform datelor INSSE.

Vorbim, așadar, despre diso­luția socială, culturală și institu­țională a unei țări. Precaritatea economică este unul dintre motivele pentru care românii pleacă din țară. Însă la aceasta se adaugă și alte motive, mai profunde. Atașamentul față de valorile tradiționale care reprezintă liantul unei societăți se degradează permanent. Emigrarea masivă are drept consecință destrămarea familiilor și producerea unor „orfani de lux”. Instituția căsătoriei primește lovitură după lovitură – este relativizată și devalorizată prin discursul mass-mediei, care prezintă căsătoria drept un simplu contract social, o formalitate care se desface la notar; căsătoria este tot mai puțin asociată cu ideea de taină a Bisericii și de angajament pentru întreaga via­ță, care are ca scop creșterea și educarea copiilor. Consecințele – o rată tot mai mare de divorțuri și creșterea abandonului familial intern. Abandonarea copiilor, a soțului sau a soției ia proporții fără precedent.

O altă formă a confuziei este dispersarea scopurilor și a prio­rităților individuale. Acum trei decenii, perspectiva era clară: a intra în viața adultă la sfârșitul studiilor liceale sau universitare însemna, în primul rând, să te căsătorești și să ai copii. Era un fapt înțeles de la sine. Traseul prestabilit includea căsătoria, nașterea copiilor, mersul la serviciu, vacanțele la munte și la mare. Foarte mulți dintre noi, ge­nerația care bate spre 40 de ani, am trăit acest „ritual” familial. Acum două decenii, situația a început să se schimbe: mai întâi mă realizez economic, apoi urmează căsătoria și copiii. În prezent, asistăm la o dispersie extremă a scopurilor și a priorită­ților: cariera și realizarea economică, eventual în afara țării, devin tot mai mult scopurile predominante, în vreme ce căsătoria și copiii devin scopuri secundare, dacă nu chiar opțio­nale.

Peste toate acestea, mass-media vine și toarnă, zi de zi, gaz pe foc. Și ne spune, iar și iar, că sursa tuturor greutăţilor din societate este „familia tradițională”, familia bazată, altfel spus, pe căsătoria naturală dintre un bărbat și o femeie. Soluția? Deschiderea căsătoriei spre uniuni între persoane de același sex sau chiar cu mai mulţi parteneri, care ar rezolva, chipurile, toate problemele. În fapt, astfel de inginerii sociale de factură neomarxistă ar relativiza și devaloriza și mai mult familia și căsătoria.

Criza demografică, alimentată de migrație și de natalitatea negativă, ascunde o gravă criză de ordin cultural. Avem nevoie de o renaștere morală, de o reafirmare a încrederii în familie, o reafirmare a identității naționale și o reafirmare a credinței și a reperelor creștine.

Romania Libera:

Represiunea globalistă: astăzi avem șomaj în loc de Gulag

Scriitorul britanic Peter Hitchens denunță marginalizarea conservatorismului în societate, de către mass media mainstream și mediul academic, ca formă subtilă de cenzură.

RL: Ați fost în România în zilele schimbării de regim din anul 1989, unde ați trăit mai multe momente dificile. Spuneți undeva că ați învățat atunci că „în momente de haos adevărul complet este greu de obținut”. Ce alte amintiri mai aveți din acea perioadă destul de tulbure?

Peter Hitchens: Am trecut granița la Arad, unde toată lumea părea a fi într-o mare panică. Circulau zvonuri despre oameni împușcați din elicopter de către Securitate și se auzea sunetul automatelor de undeva din Arad. Cu toate acestea, hotelul în care am stat, chiar lângă punctul de frontieră era destul de calm, iar cafeneaua de la graniță era la fel, mai degrabă plăcută – în noaptea în care am sosit am mâncat o omletă cu șuncă excelentă și am băut o sticlă de vin foarte bun acolo.

M-am hotărât să încerc să ajung la București cu trenul și am fost încântat să descopăr că la casa de bilete din Arad au acceptat leii pe care am fost forțat să-i schimb la graniță, iar trenul care venea din Ungaria a sosit la timp. Am avut o călătorie fără peripeții până la București și s-ar putea să-mi fi imaginat în întuneric sunetul de gloanțe pe măsură ce mă apropiam de Brașov. Am fost uimit să descoper când am ajuns la București că metroul funcționează, dar mi s-a spus că lunetiștii trăgeau în oamenii care se deplasau de la stația de metrou la hotel, așă că am alergat prin zăpadă în zig-zag. Nu cred că a tras cineva în mine.

Cu siguranță s-a tras puternic mai târziu spre noapte în piața din fața hotelului, dar nu părea să fie un foc îndreptat spre ceva. A doua zi, și aceasta este cea mai urâtă amintire, am vizitat un spital din București unde se afla o mulțime de oameni răniți, în aparență de gloanțe, iar spitalul părea prost echipat, murdar și deprimant. Nu le-am dat multe șanse celor pe care i-am văzut acolo grav răniți și am avut și mai multă grijă pentru mine apoi, nedorind să ajung acolo.

Era aproape imposibil să afli ce se întâmplă, în special pentru mine. Nu știam româna, nu studiasem niciodată ceva despre țară și am ajuns acolo doar pentru că, fiind în Dresda când regimul s-a prăbușit, eram mai aproape geografic de București decât oricine din redacția ziarului.

Statul lui Ceaușescu era în mod evident jalnic, dur și represiv, dar aceasta nu însemna că oricine ar fi venit după avea să fie perfect. Nu făceam decât să descriu ce vedeam. Odată ce televizunea a prezentat moartea soților Ceaușescu, nivelul de interes la Londra s-a diminuat și eu am căutat modalități de a pleca. Aeroportul era închis, așa că la o zi după ce ziarul a trimis un alt reporter să continue după mine, m-am dus la gară și am sărit în primul tren care părea cel mai probabil să plece. În fapt, m-am suit în timp ce se mișca. De data aceasta nu mi-am mai luat bilet. Trenul mergea la Sofia și era plin de muzicieni ruși, care și-au împărțit mâncarea cu mine.

M-am întors (în România – n.trad.) o singură dată de atunci și – după cum s-a întâmplat cu multe țări care s-au aflat în trecut sub tutela Moscovei – am fost trist să văd că nu au reușit întru totul să creeze societăți libere, guvernate de lege. Nu m-a surprins când am aflat că Ceaușescu a fost înlocuit de comuniști rebranduiți. Dar de ce să nu o fi făcut? Acesta este un lucru foarte dificil, chiar dacă nu ai fost condus de comuniști timp de decenii. Nici noi în Marea Britania nu ne conservăm moștenirea noastră foarte bine.

Vorbind despre revoluții, ați avut o poziție foarte critică față de Revoluția de la Kiev. Care este opinia dumneavoastră legată de revoluțiile ultimilor 15-20 ani? Am în vedere schimbările politice din țări ca Georgia, Serbia, Ucraina etc. dar și recentele manifestații tot mai agresive din SUA, ale unor grupuri ca ANTIFA. Există vreo trăsătură comună în toate aceste mișcări?

Dacă există, nu știu care să fie aceea, cu excepția faptului că masele sunt ușor de manipulat, iar mass media sunt foarte obișnuite să creeze într-o țară o atmosferă de instabilitate și criză. Cred, totuși, că răsturnarea guvernului Marcos din Filipine – care i-a convenit foarte mult guvernului american de la acea dată – a reprezentat o schimbare majoră în lumea modernă. Războiul agresiv de modă veche a devenit ilegal după 1945, iar puciuri rudimentare precum cel împotriva lui Mossadegh din Iran nu mai sunt posibile. Dar niciodată nu mi-a fost ușor să accept ideea că „puterea poporului” este în mod natural spontană. Ca un fost marxist, sunt foarte conștient cât de greu este să organizezi o „demonstrație spontană”. Chiar să știi cum să ridici niște corturi într-o piață de beton presupune un anumit antrenament și experiență.

Apoi, dacă mulțimile din Maidan erau atât de preocupate de corupție mai presus de toate, pare ciudat că nu s-au mai adunat de atunci în același loc, în același număr. Este posibil ca obiectivul lor real să fi fost semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, chiar dacă mulți dintre cei care au luat parte la manifestații nu știau acest lucru? Am fost prezent în timpul „Revoluției de Catifea” de la Praga din 1989, iar mai târziu am descoperit că presupusa moarte a unui student, scânteia care a declanșat demonstrațiile de masă care au condus la căderea comuniștilor, nu a avut loc. Existau zvonuri la acel moment că sovieticii au încurajat demonstrațiile, deoarece nu aveau niciun interes în menținerea rigidului regim Jakes. S-au întâmplat lucruri ciudate. Dar până când participanții la aceste evenimente nu-și vor publica memoriile, cum am putea afla vreodată?

Ce rol l-au jucat schimbările din educație – programe, curriculumuri – în agitația politică tot mai radicală a ultimilor ani? Numiți școlile și universitățile „incubatoare ale ignoranței”.

Și chiar sunt, dar nu pot să fac o legătură directă între cele două și nici măcar una indirectă. Pot exista gloate chiar și în țările cu oameni bine educați.

Vorbiți într-o scrisoare deschisă despre generația și ideile anilor ‘60 și despre faptul că „anii ‘60 continuă”. Mi se pare interesant că puneți degradarea limbajului nu doar politic pe seama acestei decade. Pe de altă parte, mulți gânditori, Orwell printre alții, au văzut o legătură strânsă între problema limbajului și problema politică. Cum vedeți această legătură? Este o degradare naturală sau deliberată?

Ambele. Mincinoșii profesioniști – iar bolșevicii sunt mincinoși profesioniși – sunt obligați să manipuleze limbajul, fie că își doresc asta sau nu, pentru că nu pot spune deschis ceea ce intenționează cu adevărat. Dacă ar face-o, nimeni nu i-ar mai sprijini. Când astfel de oameni câștigă puterea, trebuie să mintă ca să supraviețuiască. La fel și oamenii pe care îi conduc. Totul trebuie să fie indirect și prudent. Exprimarea directă, cu excepția probabil a muzicii, devine aproape imposibilă. Și chiar și în muzică sau în științele experimentale este periculoasă, după cum a arătat Stalin. Limbajul, ca și arta, este distorsionat și degradat când se îndepărtează de adevăr.

Ați făcut parte din acea generație de radicali-nihiliști a anilor ‘60. Care a fost factorul decisiv în lepădarea de radicalismul revoluționar?

Experiența.

Cum ați caracteriza noul ateism, o mișcare în care fratele dumneavoastră Christopher Hitchens a jucat un rol semnificativ? Vedeți vreo legătură între ateism și revoluție?

Există o legătură foarte strânsă. Utopiștii și reformatorii lumii cred că omenirea poate fi transformată în ceva foarte diferit de ceea ce este, iar ei cred că pot schimba natura umană. Aici apare o ciocnire frontală cu viziunea creștină asupra naturii umane și cum omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta este sursa conflictului. Sunt acuzat că susțin că toți ateiștii sunt revolutionari politici, ceea ce este în mod evident fals. Oamenii au motive non-politice pentru a fi ateiști. Dar cred că va trebui să cauți mult și bine pentru a găsi un bolșevic creștin.

De ce apar atât de frecvent temele sexuale în dezbaterile politice? De ce a devenit acest subiect atât de important pentru modernitate?

Pentru că părinții puternici și o familie independentă – și viața privată pe care o susțin – reprezintă obstacole serioase atât pentru puterea statului, cât și pentru comercialismul global și rapace care caută la rândul său să ne domine viețile. De asemenea și pentru că autonomia personală, credința înrădăcinată pe care eu o numesc „selfism”, credința că „nimeni nu poate să-mi spună ce sa fac cu propriul corp” – clamată de aceiași oameni care bucuros îi lasă pe alții să le spună cum să gândească – reprezintă mai mult sau mai puțin exact opusul moralității sexuale creștine, în special în privința avortului, acolo unde creștinismul insistă că trupurile altor oameni sunt la fel de importante ca al tău, dacă nu mai importante.

În România milioane de oameni au semnat pentru un referendum în privința căsătoriei, prin care să fie precizată în Constituție, uniunea dintre un bărbat și femeie. Care este opinia dumneavoastră în privința căsătoriei homosexuale?

E o problemă colaterală. Câteva mii de persoane care doresc căsătorii între persoane de același sex reprezintă o problemă minoră pe lângă milioanele de heterosexuali care au încetat să creadă sau să păstreze o căsătorie de-o viață. Aș fi vrut să nu fiu vreodată implicat în această controversă, și nu am nicio intenție să mă mai implic.

Conservatorii acuză de multe ori cenzura tot mai apăsată a stângii. În Anglia, de la distanță, s-ar părea că nu o duc foarte rău conservatorii. Dumneavoastră, Sir Roger Scruton și încă alți câțiva gânditori au o voce puternică, chiar în canale media mainstream. Este această prezență pe cale de dispariție?

Posturile mainstream, cum ar fi BBC, ca și marile universtități, tind să împingă conservatorismul la periferia dezbaterilor și a gândirii, sau chiar să presupună că a fost înfrânt și nici măcar nu mai există. Aceasta este o strategie mult mai subtilă decât cenzura, iar pentru că este mai puțin scandaloasă este mult mai eficientă. Dar indivizii fără putere, nu jurnaliștii și profesorii universitari, ci învățătorii și asistentele care lucrează în sectorul de stat trebuie să fie foarte atenți la ceea ce spun sau își vor pierde locurile de muncă, ceea ce înseamnă represiune. În zilele noastre avem șomaj în loc de Gulag. Fără îndoială că este într-un fel o îmbunătățire, deoarece lipsa unui loc de muncă este mai puțin dură decât o închisoare fără doar și poate, dar tot reușește să le țină gurile oamenilor închise. Iar oamenii nu protestează față de acest fapt.

A pierdut dreapta războiul cultural? Și dacă da, cum credeți că s-a întâmplat acest lucru?

Cu mult timp înainte. Pentru că nu a luptat.

De ce v-ați pierdut interesul pentru activismul politic?

Mă facea nefericit să-mi imaginez că aș putea schimba lucrurile. În mod clar nu există un sprijin important în Marea Britanie pentru un conservatorism moral și social profund. Deși s-ar putea să existe pentru Nigel Farage. S-a spus că nu disperarea este insuportabilă, ci speranța. Fără speranță, nu ne rămâne decât râsul.

Cum a ajuns Anglia de la idealul gentlemanului la Sir John Elton?

Nu am nicio idee. Dar idealul gentlemanului a dispărut cu mult timp în urmă.

În opinia dumneavoastră cum explicați trecerea foarte rapidă, de la generația victoriană la generația Bloomsbury, o generație de elite homosexuale și lesbiene?

Nu aș încerca o explicație. Sexualitatea grupului Bloomsbury nu era cea mai importantă caracteristică a lor, cred. Unele lucruri supraviețuiesc din obișnuință și inerție, dar au puțină forță în spate și se prăbușesc imediat ce sunt împinse. Primul Război Mondial, în care creștinismul a susținut entuziast și public un conflict inutil, stupid și groaznic, a clătinat serios autoritatea creștinismului în Martea Britanie.

Ați fost un susținător al Brexitului?

Nu, nu l-am susținut. Nu am luat parte la referendum, nu am votat și am refuzat să folosesc cuvântul. Mi-am dorit de mult ca Marea Britanie să părăsească UE, dar doar prin intermediul unui guvern ales cu o majortate parlamentară care să aibă acest obiectiv. Iar principalele mele îngrijorări nu aveau nimic de-a face cu politicile comerciale.

Există o opinie foarte larg răspândită, cel puțin în România, dar nu numai, conform căreia oricine se opune UE este mai mult sau mai puțin un om al Kremlinului. Cum se vede din Anglia acest lucru? Poate fi cineva critic față de proiectul european fără să scape de aceste acuze?

Probabil că nu. Dacă adopți poziții neconvenționale, oamenii vor spune minciuni despre tine, iar în partea dumneavoastră de Europă este cel puțin posibil ca principalul oponent al expansiunii UE să fie într-adevăr Rusia. Dar asta pentru că UE este o continuare prin alte mijloace a expansionismului Germaniei, iar un astfel de conflict este inevitabil, odată ce te îndepărtezi cât de cât la est de Viena.

Care credeți că ar fi avantajele unei țări ca România în Uniunea Europeană? Există vreo țară care are ceva de câștigat sau este un proiect cu pierzători naționali cerți?

Nu am nici măcar cea mai mică idee. Germania câștigă enorm de pe urma UE și într-o oarecare măsură la fel și Franța. Toate celelalte țări au relații echivoce, dar nu au multe opțiuni. Cum s-ar putea ca Europa continentală și de vest să nu fie dominate de o Germanie unită?

Domnule Hitchens, a fost o plăcere să discut cu dumneavoastră și vă mulțumesc pentru timpul acordat, cu speranța că vom avea posibilitatea să vorbim din nou, în curând.

Plăcerea a fost de partea mea.

Ninel Ganea

CV

Peter Hitchens este un scriitor și jurnalist britanic care se revendică de la tradiția conservatoare a lui Edmund Burke. O voce constantă în peisajul public britanic, în special prin comentariile apărute în ziare ca „The Spectator” și „The Mail on Sunday”, dar și prin aparițiile la BBC, Peter Hitchens s-a făcut remarcat în ultimii ani cu predilecție prin critica inteligentă, curajoasă și neobosită a corectitudinii politice agresive.

Creștin practicant, spre deosebire de fratele său, celebrul ateu Christopher Hitchens, Peter Hitchens avertizează în eseurile sale cu privire la pericolul pe care îl reprezintă multiculturalismul, marxismul cultural și liberalismul social la adresa creștinismului.

Fiind un izolaționist prudent în politica externă, Peter Hitchens și-a atras invariabil asupra sa etichete dintre cele mai pestrițe, menite să-l defăimeze prin asocieri imorale. Cu toate acestea, vederile sale politice au rămas la fel de verticale și incomode pentru mainstream-ul îndrăgostit de lozinci și clișee comode. Printre cărțile sale cele mai de succes se numără: „Abolirea Marii Britanii”, „Furia împotriva lui Dumnezeu” sau „Războiul pe care nu l-am purtat niciodată”.


Categorii

Articolele saptamanii, Dan Dungaciu, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor, Razboiul impotriva Romaniei, Referendum casatorie familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Actualitate

Comentarii

9 Commentarii la “Interviu cu DAN DUNGACIU despre cauza profundă a EMIGRAȚIEI din România: devalorizarea comunității/ Cătălin Sturza despre efectele migrației: DISOLUȚIA FAMILIEI, DISOLUȚIA ȚĂRII/ Peter Hitchins în România Liberă: „Părinții puternici și o familie independentă reprezintă obstacole serioase atât pentru puterea statului, cât și pentru comercialismul global și rapace”

  1. 1. Nu faceti confuzie intre ”imigrant” – cel care vine intr-o tara si ”emigrant” – cel care pleaca.
    2. Emigratia scade nu datorita salariilor sau mai stiu eu caror motive economice, ci datorita faptului ca a ”secat” rezervorul demografic din care e ”aproviziona” emigratia; pur si simplu, datorita natalitatii scazute nu mai are cine sa plece.

  2. 3. Nu sunt doar 3 -4 milioane de romani emigrati, ci 4, 76 milioane. De fapt si mai mult, daca tinem seama de faptul ca lunar cam 30.000 de insi renunta la cetatenia romana – acestia, desigur, nemaifigurand in statistici ca romani.
    4. Termenul de diaspora nu se potriveste defel emigratiei romanesti. Diaspora inseamna un organism social functional, ori noi, in realitate, avem un mare numar de concetateni emigrati, dar care nu sunt legati de nici un liant. Putem vorbi de o diaspora italiana, chinezeasca, evreiasca sau chiar maghiara, dar nu si de una romaneasca. Asa cum nu suntem uniti acasa, nu suntem uniti nici peste mari si tari.

  3. Foarte bun articol, confirma debilitatea lumii actuale care merge spre apus si prabusire datorita neimplicarii sale in lupta cu stanga marxist ateista tocmai prin disparitia practicarii credintei cu voce tare si vizibil.Lumea occidentala crestina s-a netrebnicit si s-a flescait tocmai datorita lipsei de marturisire a Lui Hristos si a practicarii credintei crestine.Tori suntem firi cazute, dar daca nu pastram legatura cu Reperul Cel Vesnic care S-a relevat in Iisus Hristsos, Mantuitorul si Luminatorul, ce mai ramane lumii? Pai nu mai ramane decat degradarea, nebunia si moartea…

  4. @menumoroot #2

    De acord cu precizarile tale. Ar fi bine sa le dezvolti intr-un mic eseu…

  5. Bine. Ramane pe zilele care urmeaza!

  6. Nu stiam ca parintele Visarion Alexa e un #rezistent de frunte al bisericii. Sunt socat. Pe la televizor mi se parea un om cumpatat . E doar un Necula mai cizelat …

  7. Emanuel, nu înțeleg. Ce e cu Părintele Visarion Alexa? De ce spui că e #rezistent și că te șochează? Detaliază te rog.

  8. uita te pe contul dumnealui de FB

  9. “Imigrația apare când devii exilat în propria țară”

    Iata cum era odata aceasta tara, cand nu aparuse statul de drepti: 3.000 de prizonieri rusi din Romania erau suparati ca nu li se plateau orele suplimentare si duminicile lucrate! Unde altundeva, in Europa “civilizata” sau in Maica Rusie, aveau prizonierii asemenea drepturi?

    La 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei Naziste, alăturându-se sovieticilor, într-unul dintre marile lagăre de prizonieri de război din ţară, aflat în Valea Jiului, rămăseseră peste 3.000 de ostaşi ruşi, capturaţi de pe front şi trimişi să muncească în minele de cărbune din zonă.
    „Am onoarea a vă înainta alăturat un tabel de ostaşi sovietici care pretind că să primească de la dvs. plata pentru orele suplimentare ce le-au lucrat timp de doi ani, precum şi duminicile. Vă rugăm să dispuneţi soluţionarea acestui litigiu, întrucât toţi sunt foarte nemulţumiţi pe acest considerent”, se arăta într-o notă, din 22 septembrie 1944, semnată de Dumitru Maiescu, comandantul Lagărului de Prizonieri nr. 9 din Vulcan, trimisă către Societatea Petroşani.
    „Foarte mulţi ostaşi, foşti prizonieri sovietici, care au lucrat în exploatările noastre, s-au prezentat şi se prezintă la noi cu diferite reclamaţii şi ameninţă inginerii, meşterii şi fncţionarii societăţii noastre. Cum pentru ostaşii sovietici repartizaţi la lucru la Societatea noastră contractul a fost încheiat direct cu lagărul dvs., orice reclamaţie a ostaşilor sovietici trebuie să fie adresată şi priveşte direct lagărul dvs.”
    https://www.timpul.md/articol/cum-i-au-tratat-romanii-pe-prizonierii-sovietici-in-al-doilea-razboi-mondial—marturii-ciudate-despre-viata-de-zi-cu-zi-a-acestora-132016.html

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare