Cuvant patrunzator al IPS Teofan: “BISERICA, REALITATE CE NASTE IMPOTRIVIRE SI INCENDIAZA LUMEA”/ Pr. Petroniu Tanase: predica la Duminica Sfantului Ioan Scararul (Recomandari duhovnicesti)

13-04-2013 7 minute Sublinieri

teofan-mare

  • Doxologia:

IPS Teofan: Nevoia de viaţă creştină autentică

Despre Hristos s-a spus, încă din pruncia Sa pământeană, că va naşte împotriviri (Luca 2, 34). Mai târziu, El avea să mărturisească că a venit să arunce foc pe pământ (Luca 12, 49), să aducă sabia, nu pacea îndelung aşteptată (Matei 10, 34).

Biserica, în esenţa sa fiind o prelungire a lui Hristos în istorie, rămâne aceeaşi realitate care naşte împotrivire, care incendiază lumea, care taie şi sfărâmă orice duh de comoditate, conformism şi status quo.

Cu rare excepţii, Biserica primelor veacuri a trăit în această stare de „nebunie pentru evrei“ şi „sminteală pentru păgâni“ (I Cor. 1, 23).Totul era trăit în neconformitate cu spiritul vremii. Iubirea vrăjmaşilor, concepţia că murind pentru Hristos este calea înmulţirii numărului de creştini, calea spre fericire dobândită prin renunţarea la plăcere, avere şi putere crease o lume care răsturna temeliile lumii vechi.

Libertatea obţinută prin Edictul de la Milan a adus beneficii imense Bisericii creştine. A fost, în acelaşi timp, şi o mare provocare căreia mulţi creştini nu i-au putut face faţă. Apar „imperii creştine“, „societăţi creştine“; totul este impregnat de creştinism: politica, armata, administraţia, economia, educaţia etc. Hristos, însă, cu al Său foc, cu a Sa sabie, cu a Sa Cruce dătătoare de Înviere nu mai este înţeles şi trăit ca în perioada pre-constantiniană. Acesta era paradoxul: creştinismul învinsese, dar Hristos Cel smerit, Cel jertfelnic, Cel iubitor de vrăjmaşi era, adesea, alungat din cetate.

Avem nevoie de arhierei, preoţi de parohie şi vieţuitori de mănăstire care să trăiască „viaţa în Hristos“ în mod autentic

În acest moment au apărut monahii. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a rânduit ca viaţa creştină autentică, trăită în arenele persecuţiilor, să-şi găsească un alt loc de manifestare: singurătatea pustiei.

În interiorul imperiului creştin, creştinii încercau să trăiască taina credinţei cât mai intens cu putinţă. Euharistia, caritatea, misiunea printre păgâni şi eretici, viaţa curată de familie constituiau elemente şi focare de intensă viaţă creştină. Presiunea exercitată de acomodarea creştinismului la „cerinţele vremii“ a făcut, totuşi, ca „viaţa în Hristos“ în adevăratul sens al cuvântului să devină de neatins întru totul pentru cei mai mulţi creştini. Cazuri de „Petru şi Andrei“ (Matei 4, 19) care-şi lasă corăbiile pline de bogăţie şi-L urmează necondiţionat pe Hristos erau din ce în ce mai rare. Anania şi Safira (F.A. 5, 1-10) se regăseau în mulţi creştini care trăiau o viaţă dublă: creştină în aparenţă, necreştină sau insuficient creştină în realitate.

Putem afirma cu certitudine că vremurile pe care le trăim, ca fii şi fiice ale Bisericii lui Hristos din România de azi, sunt asemănătoare celor de după persecuţiile romane împotriva creştinilor. Acum, ca şi atunci, Biserica se bucură de libertate, construim biserici de parohie şi mănăstiri, aşezăminte de caritate şi educaţie, religia se predă în şcoală, preoţii sunt prezenţi în spitale, armată sau penitenciare. Cu toate acestea, provocările la adresa Bisericii sunt imense. Persecuţia nesângeroasă, neconstrângătoare fizic a secularizării, sub toate formele ei, face multe victime între creştini. La o analiză de suprafaţă, societatea românească actuală ar avea o înfăţişare creştină. Sondajele de opinie arată că românii sunt cel mai religios popor european. La noi, Biserica se bucură de cea mai mare încredere. Totul pare ideal. După perioada de persecuţie a Bisericii sub regimul totalitar ateu, cu mii de victime între preoţi şi călugări şi cu biserici dărâmate, acum ar fi vremea Bisericii.

O analiză atentă  a ceea ce se petrece real, nu imaginar, în societatea românească, în aparenţă creştină, mărturiseşte tocmai contrariul, şi anume despre drama avorturilor, tragedia divorţurilor, înmulţirea sinuciderilor, generalizarea desfrâului, invazia sectelor etc.

Un pericol mare îl constituie, de asemenea, o anumită comoditate, „căldiceală“ ar spune Apocalipsa, a unora dintre creştini. Această comoditate se manifestă prin atitudini sincretiste în materie de credinţă, prin compromisuri morale. Pe de altă parte, se observă la unii monahi şi preoţi de parohie şi, din ce în ce mai mult, la unii credincioşi, manifestări de intransigenţă violentă şi exclusivism care nu au nimic în comun cu datoria sfântă de a apăra, chiar cu preţul vieţii, integritatea doctrinară a Sfintei Biserici Ortodoxe.

În acest context, avem nevoie ca de aer de arhierei, preoţi de parohie şi vieţuitori de mănăstire care să trăiască „viaţa în Hristos“ în mod autentic, adică smerit, luminat şi jertfelnic. Este absolut necesar ca Taina Sfintei Evanghelii, adică Întruparea, Viaţa, Moartea şi Învierea lui Hristos, să fie trăită până la ultimele ei consecinţe de către cel ce doreşte să fie fiu al Bisericii.

Ceea ce mărturisesc Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi este pentru un creştin „Cale, Adevăr şi Viaţă“ în orice manifestare a sa. Atât în viaţa de familie, cât şi în activitatea politică, economică, educaţională sau, în general, socială, creştinul este chemat să înţeleagă unicitatea adevărului care este Hristos şi să vieţuiască în consecinţă. Această atitudine nu exclude capacitatea de a accepta pe celălalt, puterea de a-i înţelege şi ierta slăbiciunile, de a sesiza ce este bun şi frumos în viaţa şi credinţa lui. (*Intertitlul aparţine redacţiei)

Părintele Petroniu Tănase – Predică la Duminica a IV-a a Sfântului și Marelui Post – a Sfântului Ioan Scărarul

Săptămâna a patra, Săptămâna Înjumătățirii Postului, este luminată de prezența Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericești. „În mijlocul zilelelor înfrânării, ajungând astăzi cu puterea Crucii, să slăvim pe Cel ce S-a înălțat pe dânsa, ca pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru…“.

Sf. Cruce se află pe iconostas în această vreme, spre închinarea credincioșilor: „Să ne închinăm, credincioșii, preacinstitului lemn pe care S-a înălțat Făcătorul tuturor…; veniți să o sărutăm cu frică și cu dragoste, luând de la ea dar luminos; izbăvire de patimi, întărire și izgonire a toată puterea drăcească“.

Împreună cu cinstirea Crucii se unește și „tema săptămânii“: Pilda Vameșului și Fariseului, care din nou ne aduce aminte de primejdia mândriei și de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele rele sunt necontenit prilej de smerenie și a striga ca vameșul: „Nu cutez eu ticălosul, să privesc cu ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene…“ (Duminica seara); căci „Făcând vrednicia sufletului meu roabă patimilor, m-am făcut ca un animal și nu mă pot uita spre Tine, Preaînalte; ci plecându-mă în jos, Hristoase, ca vameșul mă rog strigând către Tine: Dumnezeule milostivește-Te spre mine și mă mântuiește“ (Vineri seara).

Dar Mântuitorul ne-a învățat smerenia mai mult decât cu pilda Vameșului, cu însăși viața și smerenia Sa. De aceea: „De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine până la moartea prin Cruce pentru tine, învățându-te, suflete al meu, din înălțare smerenia și din smerenie înălțarea, nu te înălța pentru virtuțile tale, nici nu te socoti pe tine drept să osândești pe aproapele tău ca fariseul cel lăudăros; ci cu gândul plecat aducându-ți aminte numai de păcatele tale, ca vameșul strigă: Dumnezeule, milostivește-Te spre mine păcătosul“ (Joi seara). Prin smerenia Sa, Domnul ne-a lăsat calea cea bună a smereniei: „Cale cea mai bună a înălțării ai arătat, Hristoase, a fi smerenia, micșorându-Te Însuți pe Tine și chip de rob luând, neprimind rugăciunea cea mult falnică a fariseului, iar suspinul cel umilit al vameșului primindu-l ca pe o jertfă fără prihană întru cele de sus“ (Luni, la Vecernie).

Încadrarea Duminicii Crucii de cele două pilde evanghelice: a Fiului Risipitor (Săptămâna a III-a) și a Vameșului (Săptămâna a IV-a) are un adânc tâlc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul negrăitei milostiviri și a dragostei fără margini a lui Dumnezeu, „Care așa de mult a iubit lumea, încât și pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa“ (Ioan 3, 16), iar pe de alta, este și semnul nemărginitei smerenii a Domnului, „Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de Cruce“ (Filipeni 2, 8). Ceea ce Mântuitorul ne învățase cu cele două pilde, ne-a arătat-o mai desăvârșit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia și dragostea, care sunt plinătatea desăvârșirii duhovnicești și pe care le cerem cu atâta stăruință de-a lungul postului, prin rugăciunea Sf. Efrem, ni le arată Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim în mijlocul postului.

Și ca o icoană vie a acestor mari virtuți, Duminica a IV-a, ne pune înainte prăznuirea marelui Părinte și povățuitor duhovnicesc, Sf. Ioan Scărarul. Viața lui a fost ascunsă, smerită și aprinsă de dumnezeiască dorire. Patruzeci de ani a trăit sihăstrește, pururea fiind aprins de râvna înflăcărată și de focul dumnezeieștii iubiri. Toată petrecerea lui era în rugăciunea neîncetată și în nemăsurata dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a făcut pildă a toată virtutea și doctor sufletesc iscusit; plin de înțelepciune, căci Duhul Sfânt vorbea prin gura lui, ajungând ca o „stea nerătăcită și luminând până la marginile lumii“ (Condac).

Bogăția acestei înțelepciuni a adunat-o în vistieria duhovnicească numită „Scara Raiului“, pe care a făcut-o darul cel mai de preț al vieții călugărești.

Alcătuită din 30 de trepte, după cei 30 de ani ai vieții smerite a Domnului, Scara sa ne urcă din treaptă în treaptă de la cele pământești la cele cerești. Fuga de lume, adică lepădarea de avuții, de rudenii și de sine însuși, intrarea sub ascultarea unui povățuitor iscusit, căința cu lacrimi și aducerea aminte de moarte, tăcerea, înfrânarea și lepădarea de toată grija cea lumească ne vor ajuta să smulgem din rădăcină mulțimea patimilor din noi: lăcomia, iubirea de argint, mândria, trândăvia și celelalte și ne vor ridica spre agonisirea virtuților duhovnicești: blândețea, curăția, sărăcia, privegherea, smerenia, trezvia și rugăciunea, liniștea și nepătimirea și cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea.

După ce el a urcat mai întâi aceste minunate trepte ale scă-rii și a ajuns la capătul de sus, Sf. Ioan ne îndeamnă și pe noi: „Suiți-vă, fraților, suiți-vă, punând suișuri în inimile voastre și luând aminte la proorocul care zice: «Veniți să ne suim în muntele Domnului, și în casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3).

Învățătura de taină a Scării este: precum pe o scară suișul se face din treaptă în treaptă, tot așa și sporirea duhovnicească nu se face la întâmplare, ci cu pricepere, într-o anumită și neîntreruptă înlănțuire de fapte, de-a lungul întregii vieți și sub îndrumarea unui povățuitor încercat. De aceea și calea aceasta este potrivită vieții călugărești și pentru călugări a fost scrisă Scara. „Cine este monahul credincios și înțelept?“ întreabă Sf. Ioan și răspunde: „Acela care și-a păzit neatinsă arderea duhului și până la sfârșitul vieții nu contenește să adauge în fiecare zi, foc peste foc, văpaie peste văpaie, silință peste silință, dorire peste dorire“.

Plină de dumnezeiască înțelepciune, Scara este povățuire iscusită pentru cei retrași din lume, care voiesc să se lase scriși cu degetul lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca într-o oglindă uneltirile drăcești ale păcatului, înlănțuirea virtuților și pe aceea a patimilor, cum să învățăm meșteșugul cunoașterii de sine și al despătimirii, lucrarea virtuților, care crește pe adevăratul monah din putere în putere, de la smerita ascultare până la plinătatea cea mai de sus a dumnezeieștii iubiri.

Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple și adânci, adevărate lozinci ale vieții duhovnicești. „Monahul este adâncul smereniei“, „monahul este o necontenită silă a firii“, monahul este o necontenită lumină în ochiul inimii. Smerenia este marea bogăție a monahului, cămară a bunătății, de care nu se pot apropia răpitorii. Smerenia și dragostea este sfințită doime: dragostea înalță, iar smerenia pe cei înălțați îi sprijină să nu cadă.

Îndeletnicirea cea mai de seamă a monahului este trezvia și rugăciunea. „Isihast este cel ce zice: Eu dorm, dar inima mea veghează“ (Cânt. 5, 2). Rugăciunea este mijloc de cunoaștere de sine, „oglinda monahului“, „bogăția monahului“, „cununa de pietre scumpe a monahului“, semnul dragostei sale față de Dumnezeu; „iar dacă vrei să cunoști degrabă folosul rugă-ciunii, să se lipească pomenirea lui Iisus de răsuflarea ta“.

Toată lupta monahului este împotriva patimilor și pentru cunoașterea virtuților:

– doctoria împotriva îngâmfării se cumpără cu aurul smereniei;

– cine și-a agonisit pomenirea morții nu va păcătui în veac;

– ascultarea este mormânt al voii;

– monahul neagonisitor este stăpânul lumii;

– monahul trufaș nu are nevoie de drac, fiindcă el însuși este drac.

Nevoința trupească are multă putere împotriva dracilor, căci noroiul uscat nu mai atrage pe porci și nici trupul veștejit de nevoință nu mai odihnește pe draci.

Grija cea mare a monahului este să scape de nesimțire, care „este moartea sufletului mai înainte de moartea trupului“ și să-și agonisească nepătimirea, care „este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului“. Iar podoaba cea mai de preț a lui este sfânta feciorie și curăție, „cine a agonist-o pe aceasta, acela a murit și a înviat și încă de aici a început nestricăciunea cea viitoare“.

Pentru neprețuitul ei folos duhovnicesc, Scara Raiului se citește la sfintele slujbe de-a lungul Postului Mare și este cartea cea mai căutată, carte de căpătâi la ortodocși. Iar izvoditorul ei, marele Avva Ioan Scărarul, este cinstit de Biserică în fruntea tuturor marilor povățuitori și Părinți duhovnicești.

Prăznuirea lui la începutul celei de-a doua jumătăți a postului, ne pune înainte icoana de sfințenie și metoda meșteșugită pentru dobândirea ei. Ca să contemplăm icoana și să învățăm din metodă și mai deplin arta duhovniceștii înnoiri, să ne încordăm puterile și mai mult spre a răscumpăra vremea puțină care a mai rămas, întru ostenelile pentru despătimire și creșterea virtuților mântuitoare.

„Cuvioase Părinte Ioane, ascultând glasul Evangheliei Domnului, ai părăsit lumea, bogăția și mărirea întru nimic socotindu-le. Pentru aceasta tuturor ai strigat: Iubiți pe Dumnezeu și veți afla har veșnic; nimic să nu cinstiți mai mult decât dragostea Lui, ca să aflați odihnă împreună cu toți sfinții, când va veni întru mărirea Sa. Cu ale căror rugăciuni, Hristoase, păzește și mântuiește sufletele noastre“. (Vecernia duminicii).

scara-raiului


Categorii

Articolele saptamanii, IPS Teofan Savu, Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

16 Commentarii la “Cuvant patrunzator al IPS Teofan: “BISERICA, REALITATE CE NASTE IMPOTRIVIRE SI INCENDIAZA LUMEA”/ Pr. Petroniu Tanase: predica la Duminica Sfantului Ioan Scararul (Recomandari duhovnicesti)

  1. „Despre Hristos s-a spus, încă din pruncia Sa pământeană, că va naşte împotriviri (Luca 2, 34). Mai târziu, El avea să mărturisească că a venit să arunce foc pe pământ (Luca 12, 49), să aducă sabia, nu pacea îndelung aşteptată (Matei 10, 34).”

    Hristos a nascut si naste impotriviri (uneori vehemente) chiar dintre crestini (adesea casnicii nostri) fiindca, sabia (Cuvantului Sau) este menita (prin puterea sa) sa ne desparta de viata asta lumeasca, INCA DE-AICI;
    -ori, noi (in marea-majoritate) acceptam doar ”pacea indelung asteptata’’, prin relaxarea ducerii unei vieti dulcege, preferand mereu coliva si bomboana de pe ea;

    -caldicismul ne vine din relaxare vremurilor de ne-prigoana (fatisa) in care ne complacem;

    -multi dintre noi sunem constienti ca avem „chipul credintei dar tagaduind puterea ei”- fie din lipsa de incredere totala in EL, fie din pricina neexperimentarii focului aruncat pe pamant (focul iubirii de Dumnezeu si in consecinta, de cele dumnezeiesti), fie din predarea (din launtru) preponderent pentru cele lumesti fiindca…traim in lume, iar ceea ce ne ofera ea (mai mult ca oricand, prin mijloacele de comunicare si tehnologie) subjuga/inrobeste sufletul lasand pe mai tarziu cele duhovnicesti care ne vorbesc de vesnicie;

    -daca ati constatat, am devenit niste POMANAGII! Stam cu mana intinsa DOAR cerand, fara sa punem osul la treaba; suntem ca cersetorii aia, intregi la minte si la trup, dar puturosi nevoie mare!

    Si indrazneasc sa spun un cuvant greu: cred ca multi accepta si raman crestini-ortodcsi (ca religie majoritara) si din comoditate (lenea pentru o eventuala „schimbare” si e bine ca este asa, totusi…) dar mai ales pentru pomana vazuta si nevazuta, care ’trebuie’’ sa vina pentru ca ne inchinam adevaratului Dumnezeu!

    Iar pomana (in sensul strict al cuvantului) o concepem si in sens material, si in sens spiritual: ne rugam in fata icoanelor implorand cat mai multa pomana vazuta (material) tradusa prin inlesniri si comoditati;

    -unii – dintre noi – nici macar efortul de a merge la Biserica nu-l fac – transmit „prin delegatie” pe altii sa se roage pentru ei, sa implore pentru ei….probabil ca si trecerea in vesnicie o vor face tot prin imputernicire (la notar, sau nu);

    – in privinta spovedaniei, multi/multe se IMPOTRIVESC pe fata si in forta! N-am sa inteleg niciodata de unde vehementa asta in a nu-ti arata ranile sufletesti in fata preotului, asa cum esti! De unde „rusinea’’ de a nu spune in fata preotului (care mai bine moare, decat sa dezvaluie ceea ce ii spui), dar larghete a inimii si-a mintii din fata psihologului (care n-are obligatia – decat morala – in a nu te dezvalui)…

  2. Eu cred ca, dupa Edictul de la Milan – tocmai prin extinderea crestinismului „la aratare”…. in toate domeniile de activitate (administratie, armata, economie) a dus la o supra-saturatie fiindca, crestinismul este o taina, si trebuie experimentat ca atare – mai ales prin propriul exemplu (prin traire si transmitere nemijlocita prin fapte si comportament crestin) – lucru greu de atins astazi;

    -din alt punct de vedere, se pare ca noua – crestinilor – vremurile de relaxare nu ne priesc; ne apuca moleseala si amanam pocainta „pe mai tarziu” – dam iama in Vie mancand strugurii (copti sau nu….) asa cum au facut Adam si Eva, gustand inainte de vremea (iesirii sufletului) din Pomul Cunostintei, luand la bataie (unii, in sens propriu dar mai ales, figurat) pe slugile Stapanului viei (preotii), care se impotrivesc noua sa vatamam, fiindca au fost pusi sa pazeasca via; unii, ne luam la harta chiar cu Stapanul Viei, trecand – in semn de revolta – in alt staul sau divortand de EL!

  3. Ca si in cazul lui „Anania şi Safira (F.A. 5, 1-10) se regăseau în mulţi creştini care trăiau o viaţă dublă: creştină în aparenţă, necreştină sau insuficient creştină în realitate.” – si in zilele noastre se gasesc/regasesc, multi!

    Si, pentru ca avem o relatie reala de interdependenta (duhovnici si mireni), as sugera preotilor mai multa luare-aminte (la spovedanie) nu atat de pacatele grosiere ce tin de trup (nu ca ar fi mai mici ca importanta sau mai putine) cat de cele ce tin de Adevarul de credinta;

    -ma refer la amestecul (dupa bunul plac si-a aplecarilor duhului) cu alte influente (de neconceput, pentru ortodocsi) ce tin de new-age-ism, budism si altele….spre exemplu, eu (daca as fi preot) as intreba la fiecare spovedanie pe cel/cea care vine la mine, daca stie Simbolul Credintei si, nu numai daca-l stie (ca poate l-a invatat mecanic, din Biserica) ci, MAI ALES daca SI crede in ceea ce spune/marturiseste in Biserica;

    – unuia, care nu era lamurit care-i ‚treaba’ in privinta ortodoxiei, Pr.Cleopa i-a spus ca „toata credinta este concentrata in Crez”; o sa vedeti si o sa aveti o supriza mare si neplacuta, in ceea ce priveste pe multi in necunoasterea si/sau necredinta de nestramutat, in ceea ce afirma el (Crezul)!

    Daca nu se cerceteaza la scaunul spovedaniei fiii si fiicele Bisericii (catehizate sau nu de parinti sau nasi) asupra Adevarului de Credinta, falimentam viata si trairea – in Duh – necrezand intr-un „Un Domn, o credinta, un Botez”.

    Mare va fi raspunderea si de-o parte si de alta, nu-i asa?!

  4. @ Magda ,
    Referitor la ultimul comentariu , si eu am aflat la unii apropiati , crestini cucernici de altfel , influente new-agiste si alte “amestecusuri” (cum spunea Parintele Proclu) puse sub semnul intrebarii sau condamnate clar de cuviosi parinti contemporani .
    Ma refer la riscurile anumitor tratamente homeopate , la acupunctura , bioenergie , tratamente cu nu-stiu-ce pietre , la influente orientale legate de rugaciune (repetarea rugaciunilor ca niste mantre) , la prea-lejera “deschidere” fata de catolcism , protestantism , ecumenism etc.
    Am incercat , desigur , sa-i sensiblizez pentru a cerceta ce-i bine si ce nu sau , macar , sa fie prevazatori .

    Tare bun mi se pare si , deci , ma bucura aceste adevarat diagnostic pus de IPS Teofan :

    “O analiză atentă a ceea ce se petrece real, nu imaginar, în societatea românească, în aparenţă creştină, mărturiseşte tocmai contrariul, şi anume despre drama avorturilor, tragedia divorţurilor, înmulţirea sinuciderilor, generalizarea desfrâului, invazia sectelor etc.

    Un pericol mare îl constituie, de asemenea, o anumită comoditate, „căldiceală“ ar spune Apocalipsa, a unora dintre creştini. Această comoditate se manifestă prin atitudini sincretiste în materie de credinţă, prin compromisuri morale. Pe de altă parte, se observă la unii monahi şi preoţi de parohie şi, din ce în ce mai mult, la unii credincioşi, manifestări de intransigenţă violentă şi exclusivism care nu au nimic în comun cu datoria sfântă de a apăra, chiar cu preţul vieţii, integritatea doctrinară a Sfintei Biserici Ortodoxe.”

    Mai departe , bine ar fi sa actionam cu totii in consecinta , sa luptam “lupta cea buna” .

  5. Nu zic ca desfraul, divorturile, avorturile…sunt ”mici” DAR prefer (sufleteste vorbind…) pe unul impatimit – fie ca este vorba de sex, droguri, imbuibarea pantecelui, fumat, alcoolism – DAR care recunoaste in sinea lui ca nu poate (sau nu vrea) sa se lase de pacat, fiindca l-a robit prea tare…. rusinandu-se de Dumnezeul cel Adevarat si batandu-si pieptul in fata Lui pentru propria-i nemernicie (ca vamesul din Evanghelie), decat pe unul eretic, care amesteca ca baba Omida notiuni de credinta cu superstitii crezand – cu tarie – convingand si pe altii, ca este ”bine” ceea ce face el/ea;

    Ca sa iti dau un exemplu: vine Saptamana Mare, da?
    Ei bine…ai sa vezi in Biserici cum femei (evlavioase la prima vedere) pe masura citirii celor 9 Evanghelii (din Joia Mare) cum isi scot fatis (sau mai in ascuns) fese sau funii (de ata sau chiar sfoara), innodand de zor (cu spor) dupa citirea fiecarei Evanghelii 9 noduri (in total)); ai sa le vezi facand dit-a-m-ai NODUL pe care, il vor dezlega, deznodand ”ca prin farmec” necazul sau beleaua care a venit asupra sa (sau a familiei sale);

  6. Din alt punct de vedere (si nu in ultimul rand) a uitat IPS-titul Teofan de HOTIE, FURACIUNE…care a devenit sport national!

    Urasc lucrul asta la romani, dar se practica la scara nationala: pornind de la baba care-ti indoaie laptele cu apa ca sa-l inmulteasca si sa i se si plateasca, de la cel/cea care-ti baga in traista gunoaie (fie ca vorbim de fructe sau legume) – si asta asa…. cu o dexteritatea demna de cel mai mare pretidigitator, ramanand NAUC (acasa) cum de nu te-ai prins si CAND a reusit sa-ti bage-n traista, asemenea mizerii;

    -vorbim de spaga (pe fata sau in ascuns, prin inter-pusi anume…) si de care, se fac vinvovati mai toti functionarii pentru ca, sa nu fim ipocriti – nu numai medicii conditioneaza actul medical pentru spaga ci, toti baietii si fetele ”destepte”!

    -nu in ultimul rand, cei care conduc acolo…de la Casa Boborului si/sau de la Presedentie! Aaaa…sa nu uitam si magistratii, ”saracii” de ei…tot cadrul legislativ este stufos si facut ANUME, cazand ca o manusa pentru cei care FURA si STIU cum sa fure…

  7. OFF TOPIC: http://adevarul.ro/cultura/istorie/ceausescuprimit-vatican-papa-paul-vi-lea-1_516ae20a053c7dd83f0a0f22/index.html
    Totusi este interesant de remarcat raspunsul promt, sincer si curajos al lui Ceausescu in problema greco-catolicilor. Oare cine din zilele noastre (chiar si din inaltul cler al BOR) ar avea curajul sa spuna ceea ce trebuie spus in fata papei? doar umiliri si plecaciuni ecumeniste, din pacate

  8. Ortodoxia ţării noastre
    I’o simplă cifră, (declarată).
    (Căci doar un mic procent, trăieşte,
    Credinţa cea adevărată).

    Când declarăm credinţa public,
    Mulţi recunoaştem doar botezul
    De care ştim (şi o confirmă),
    Dar foarte mulţi, nu ştiu nici crezul.

    (Şi asta nu doar la cei simpli).
    Sunt oameni mari, cu greutate
    Cre-o încalcă grav, (tot timpul)
    Şi ne dau legi pentu păcate.

    Se fac ei înşişi pildă vie
    (De lepădare de credinţă),
    De nepăsare, (de sfidare),
    Şi de dispreţ (sau neştiinţă).

    Ortodoxia schimbă-n oameni,
    (Cu’adevărat), răul în bine
    (Când e trăită şi iubită),
    Nu cum spun unii că…-i ruşine.

    Când şi model și referinţă
    Ne e Hristos, cu’adevărat.
    Când fiecare-avem duhovnic,
    (Cu trai şi sufletul curat).

    De vrem să ne zidim poporul,
    Să fim şi drepţi (şi buni creştini),
    Se cere să fim totdeauna
    Model de viaţă şi lumini.

    Biserica s-o ştim curată
    Şi respectată şi iubită.
    (Credinţa nediscreditată,
    Nu încălcată nici ciuntită).

    Că jurământu-n faţa ţării
    (De cei aleși), este să fie,
    Un legământ pe sfânta cruce
    (Şi pentru toţi o garanţie).

    Dar dacă azi legiuitorii
    Dau legi ce-l surpă pe Hristos
    Şi-ncalcă legile divine
    (Deşi’au botezul ortodox)…,

    Oare mai au vre’un dram de cinste
    De curăţie’n duh creştin,
    (În Adevărul şi lumina
    Şi-n raportarea la divin) ?

    Câţi din cei puşi să conducă,
    Mai au valorile creştine
    Ca element de referinţă
    (Şi idealulul lor în bine) ?

    Câte femei mai au în inimi
    (În conştiinţă şi în port),
    Sfânta valoare ortodoxă,
    (Când suntem primii la avort) ?

    E inutil să mai descriem,
    Ce’nseamnă’n naţia română
    Credinţa noastră ortodoxă,
    (Când viaţa ni-i neo-păgână).

    Se mai gîndeşte, botezatul
    Că prin botez s-a îmbrăcat,
    Întru-Hristos (şi tot prin trânsul
    V-a fi-n mod sigur, judecat) ?

    Valorile ortodoxiei
    Cultivă prin Iisus Hristos,
    Şi dragostea şi curăţia,
    Şi cinstea, (cea mai de folos).

    Dar câţi se văd a fi (prin fapte)
    Că-s ortodocşi ? (Că-s trăitori
    De la cei mici (fără pretenții),
    La cei mai mari conducători ?

  9. Soră Magda, eu dau slavă lui Dumnezeu, şi aduc și aici multumire Părintelui ceresc şi Înaltului părinte ierarh pentru acest Adevăr greu de auzit (şi cu atât mai greu de spus) de pe o poziție atât de înaltă şi de plină de responsabilitate. Nu a uitat bunul părinte de cele la care faci apel, şi nu uită. Cele spuse de sfinția sa, oare nu le cuprind şi pe acelea ?.
    Inima mea se bucură şi sufletul mi se umple de dragoste, de respect şi recunoştinţa (pentru sfinţia sa, şi) pentru asemenea cuvânt şi mărturisire, ce nu s’a mai auzit (poate, cine știe de când), rostit astfel de un ierarh ortodox român. Dar mai ales astăzi.
    Iertare soră Magda. Nu vreau ca spusa mea să aducă vre-o scădere în cinstea ce ţi se cuvine.
    Râvna, de multe ori , face ca flacăra ei pârjolitoare, să fie mai puternică în osândire decât în iubire (în ce mă priveste).

  10. @nicolae mirean

    Pentru slava si multumirea pe care le aduci lui Dumnezeu – te fericesc! Putini isi mai aduc aminte de EL, doar ii tot cer;
    -in schimb, IPT-ului Teofan – multumire, pentru ce?!
    Ca spune lucrurilor pe nume?! Pai, asa si TREBUIE!
    E grav daca vorbim de unicitate (cazul de fata) si am ajuns sa ne bucuram pentru atata lucru (nici macar vremuri de prigoana nu sunt, ca sa zici ca e un lucru iesit din comun ce denota un curaj extraordinar);
    – nu este normal sa se faca BINE AUZIT?! Eu inteleg SI de ce este ”greu de auzit” ….pentru ca nu prea se aud voci de ierarhi pe-aici…poate doar dintre cei grecesti!

    Nu ma intelege gresit! Face bine ceea ce face! Dar isi face datoria! Iar sarguinta pe care o pune in discurs, nu face decat sa-l ridice la CINSTEA LA CARE A FOST CHEMAT (daca vorbeste si nu tace -cum fac altii…);

    Din alt punct de vedere, nu-ti face probleme! Nu-mi permit sa dojenesc un ierarh pentru ca n-a pomenit SI de hotie chiar daca a ajuns sport national!
    Ne furam unii altora caciula, de prea mult timp…in toate domeniile, nepierzand nicio ocazie pentru asta;

    Nu voi ierta – in schimb – niciun ierarh care se pupa cu catolicii (ca-s frati de-ai nostrii) si care face pact cu papa sau cu mai stiu eu cine…pentru ecumenismul asta in care ne inchinam – chipurile! – la acelasi Dumnezeu…

    Nu-mi place confuzia care se face, propovaduind o dulcegarie lesinata care face apel continuu la iertarea si iubire pentru oricine si orice – mai ales cand e vorba de chestiuni de credinta! Unde mai e discernamantul?!
    Ps.138 spune si intareste ceea ce afirm eu: “Oare, nu pe cei Te urasc pe Tine, Doamne, am urat si asupra vrajmasilor Tai m-am mahnit? Cu ura desavarsita i-am urat pe ei si mi s-au facut dusmani” – asa spune/afirma proorocul David cu mii de ani in urma – adica! Pe dusmanii Dumnezeului meu nu-i cruti si nu-i ierti!

    Ravna, in flacara ei parjolitoare (imi place cum ai spus…) pentru vremurile de-acum, SE CERE (din punctul meu de vedere) sa fie mai puternica in osandire decat in iubire; oamenii salbaticiti nu mai rezoneaza la iubire rusinandu-se, ci, mai degraba batandu-le obrazul! Uita-te unde s-a ajuns DOAR cu iubirea, rabdarea…la ignoranta, superficialitate si…prea mult coboramant( ca sa nu zic zacere/complacere).

    Acum, se gasesc si mireni si cler depasiti si ingrijorati! Parca galeata cu apa rece aruncata pe fata (vremurilor astora), i-a scos din amorteala fiindca nu mai e timp…de lancezala/mucezeala!

  11. O, decâte ori soră, m’am ars lăsându-mă stăpânit de “justețea” râvnei…

    Domnul (trădat, vândut, prins şi legat), i-a zis lui Petru (care a scos sabia şi a lovit), că cine scoate sabia, de sabie va muri.
    Iar sfântul Apostol Pavel, nu despre râvnă, spune că îndelung rabdă…, că toate le crede, că toate le nădăjduiește, ori că nu cade niciodată.

    IPS, Teofan nu-i pretind să fie după cum î-mi place mie, nici după cum aş vrea să fie, ci după cum (cu ajutorul lui Dumnezeu) poate, sfinţia sa.
    Domnul ştie cât i-a dat şi cât să-i ceară.

    Îi mulțumesc, pentru că spune, nu Adevărul ideal (dar inexistent), ci Adevărul pe care îl vedem, îl știm şi îl simţim (cu toții), cum este. (Cel real, cel a cărui realitate şi strălucire arată ce suntem şi cine suntem în El, ce a rezultat şi ce a rodit cei douzeci şi… de ani de misiune ortodoxă în libertate.
    Un Adevăr care spune multe, despre noi şi despre rezultatul şi roadele misiunilor noastre.
    Un Adevăr care arată ce trebuie să contabilizăm.
    Pentru acest Adevăr îi mulțumesc dragă soră, pentru că pe acesta îl recunosc (şi-l recunoaștem toţii, ca adevărat), ca pe cel care, (cu lumina lui), ne arată ce am făcut şi ce facem pentru popor, pentru credinţă, pentru Dumnezeu şi pentru mântuire.
    Iertare soră că am revenit (apăsând pe cuvinte).

  12. IPS Teofan a facut pentru noi mai mult decat toti ceilalti ierarhi impreuna in ultimul timp. Eu astept si pozitia sfintiei sale fata de spurcaciunea propusa de remus Cernea. Ma rog Domnului Dumnezeu sa-i dea curaj, chiar daca ultima data patriarhul i-a dat o replica dura printr-un comunicat, asa cum ne-a obisnuit in ultima vreme.

  13. @Magda,
    Imi cer iertare inca de la inceput daca iti vor da impresia cuvintele mele ca sunt mai aspre decat e cazul, nu asta mi-e intentia.
    Cum sa nu-i multumim IPS Teofan pentru atitudinea sa, doar pentru motivul ca-si face datoria? Ii multumim si unui medic care ne ajuta sa ne refacem, iar cand preotul termina predica, spunem de obicei “sa traiti, parinte!” s.a. Dar mai ales ii multumim Lui Dumnezeu pentru ca-si face… datoria, nu? In fond, multumind oricui pentru binefaceri, multumim de fapt Lui Dumnezeu.
    Apoi, in Ps. 138 nu cred ca e vorba de oameni! Noi nu uram omul, fie el chiar cel mai mare dusman, ci uram doar pacatul si pe dusmanul-diavol.
    Un post cu folos!

  14. @Florin M, Nicolae Mirean si altii…

    Realizati – din comentariile si reactiile voastre la ceea ce am scris – cat de nefiresc pare (in ochii vostrii sau ai altora) cand cineva (eu, in cazul de fata) indrazneste sa faca niscaiva observatii pertinente?!

    Ce denota de-aici (un lucru trist, pentru mine): ca lasitatea, compromisul, ascunsul prin ungherele mintii…. care ne vin ca o manusa (prin obisnuinta), atunci cand le dam jos, fie sub forma batistei pusa pe tambal fie sub forma sabiei (cuvantului)pentru a o scoate din teaca, socheaza!

    Iar in privinta Ps.138 se refera CHIAR la dusmanii fizici, nu la cei nevazuti! Se spune ca dintr-un singur motiv nu trebuie sa ierti dusmanii – pe cei ai lui Hristos! A spus-o Pr.Adrian Fageteanu si IPS-ul Bartolomeu Anania….

  15. Psalmul 138
    18. De ai omorî pe păcătoşi, Dumnezeule, bărbaţi ai săngiuirilor, abateţi-vă de la mine.
    19. Că pricinuitori sunteţi întru gânduri; lua-vor întru deşertăciuni cetăţile Tale.
    20. Au nu pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, am urât? Şi asupra vrăjmaşilor tăi m-am topit?
    21. “Cu ura desavarsita ii uram pe ei, neprieteni mi s-au facut mie”
    In talcuirea la versetele 20-21, se explica despre ce fel de ura este vorba aici: anume “ura desavarsita”.

    Citez:

    David, după ce mai sus a zis despre prietenii Lui Dumnezeu, zicând: Iar mie foarte îmi sunt cinstiţi prietenii tăi, Dumnezeule, acum, aici, deopotrivă, zice despre vrăjmaşii lui Dumnezeu: “Că eu, Doamne, am urât pe cei ce Te urăsc”. Şi precum cinstea prietenilor lui Dumnezeu îi era cu covârşire lui David – că zice: foarte îmi sunt cinstiţi -, tot aşa şi ura vrăjmaşilor lui Dumnezeu, asemenea îi era lui cu covârşire, că se topea, adică se ardea de mânia ce o avea asupra lor (*

    (* NOTA: Altul zice la Nichita: “Acesta este cel care desaravsit uraste pe ganditii vrajmasi, cel care nici cu lucrarea, nici cu fapta, nici cu gandul nu pacatuieste, care lucru e dovada a nepatimirii celei prea mari si dintai. Vrajmasi insa ai Domnului sunt necuratii draci si idolatrii si ereticii si oamenii fara de lege.”. Iar Sfintitul Augustin zice: “Că ura cea desăvârşită [adevărată] este atunci cand cineva urăşte răutatea, iar firea o iubeşte; dar nu şi când urăşte răutatea, împreună-urăşte şi firea, adică pe omul ce lucrează răutatea; nici iarăşi când iubeşte firea, adică omul, iubeşte împreună şi răutatea lui, ci [numai atunci când] singură firea o iubeşte şi singură răutatea o urăşte”. De unde cu conglăsuire a yis Hrisostom: “Deci ce? Dacă şi Elinii sunt vrăjmaşi, nu trebuie să-i urâm? Trebuie a-i urî, însă nu pe aceia, ci dogma lor, nu pe om, ci fapta lui cea rea: socotinţa cea stricată; că omul cu adevărat e făptură a lui Dumnezeu, iar rătăcirea e lucru al Diavolului; deci să nu amesteci cele ale lui Dumnezeu cu cele ale Diavolului” (Omilia 33 la Epistola I către Corinteni). Zice şi Teodorit: “De mare dragoste mă atârn, o, Stăpâne! Pentru aceasta, pe cei ce ţin de o slijire şi o credinţă ca aceasta îi iubesc şi îi cinstesc, iar pe cei ce Te urăsc pe Tine, nu numai că îi urăsc, ci mă aflu scârbindu-mă şi topindu-mă din pricina urii celei asupra lor; că-i urăsc adică ca pe nişte fără de lege, însă îi jelesc ca pe nişte oameni, şi a plânge mă silesc pentru dănşii, pentru fireasca împreună-pătimire, dar iarăşi îi urăsc pentru multa lor răutate”. [A urî pe unii ca aceştia e una cu a privi dumnezeieşte, în Duh, asupra vieţuirii lor – după chipul în care îi urăşte Dumnezeu pe ei – sau asupra răutăţii lor: căci nu poţi urî faptele lor rele, dogmele ţi celelalte ale lor sau chiar, în oarecare fel, pe ei, de nu te-ai făcut iubit şi plăcut lui Dumnezeu, alminteri îţi vei atrage “ura” sau pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta (cf. şi I Cor. 6). Ura împotriva păcătoşilor sau ereticilor, şi chiar împotrivirea faţă de ei prin forţa fizică, e justificată atunci când aceştia pun în primejdie temeliile Bisericii, zidurile ei: dogmele, credinţa şi viaţa ei în ansamblu. O pildă de mare cinste în acest sens ne este Sf. Voievod Ştefan Cel Mare. Dar, precum se vede, ceea ce el a inceput şi săvârşit în parte, alţii de după el au stricat, iar singura împotrivire cu putinţă ce o mai au creştinii e ferirea de potrivnici, Creştinii de astăzi putând zice doar cuvinte precum cele ale Lui David: “Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, că s-au întărit mai mult decât mine”]

  16. Doamne ajuta ! Trebuie sa iertam cat mai mult ca ,si noi sa fim iertati ,de DOMNUL JUDECATOR .Mult timp am judecat ,clericii bisericii si mult timp am avut MARE ,MARE TULBURARE IN INIMA . Greu am pus frana ,cu ajutorul lui DUMNEZEU ,dar am castigat PACEA in inima mea impietrita ,plus ca ,i-mi lucrez ogorul ,dupa puterea mea …. UN POST BINENECUVANTAT ,TUTUROR ROMANILOR ,DE PRETUTINDENI .

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare