JOIA MARE: iubirea tradata a lui Dumnezeu si Cuvantul care TACE in fata batjocurii campionilor urii si ai vicleniei/ RASTIGNIREA MIELULUI DE CATRE… IEPURAS?

• Doxologia:

pr. Ioan Valentin Istrati: Mielul şi tăcerea universului – Meditaţie în Sfânta şi Marea Joi

Denia din Sfânta şi Marea Joi, săvârşită Miercuri seara, vorbeşte despre instituirea Sfintei Taine a Euharistiei, despre spălarea picioarelor şi de actul trădării lui Iuda. Sunt evenimente care marchează istoria şi veşnicia deopotrivă, pentru totdeauna. Dumnezeul cerurilor, răpus de iubire, ajunge atât de aproape de oameni, încât este călcat în picioare de cei care au iadul drept acoperământ.

Sărbătorim aşadar durerea infinită a Celui infinit, când vede că rănile Sale dumnezeieşti sunt batjocorite de campionii urii şi ai vicleniei. Hristos – spune Scriptura – S-a ascuns de ei, pentru că nu credeau. Sunt clipele de disperare ale Dumnezeului Om care simte dumnezeieşte că nici măcar Jertfa Sa pe Cruce nu va fi deajuns pentru atât de mulţi, care vor alege pierzania veşnică. Dumnezeu Se ascunde de oameni ca să plângă, să-şi frângă inima infinită de dorul celor care se vor pierde din vina lor. Dacă în rai, omul ruşinat de viclenia sa infantilă s-a ascuns de Dumnezeu, acum Dumnezeu se ascunde de om, pentru a plânge peste galaxiile Sale de gânduri, pentru omul pierdut. E tăcerea asurzitoare a cerurilor suspinând de durere, atunci când preotul creaţiei cade în cele mai de jos ale făpturii. Însuşi Părintele cel veşnic îşi ascunde faţa Sa în aripile heruvimilor, pentru a plânge durerea Fiului una cu El, care aşteaptă jertfirea cea de taină.

Unul dintre troparele remarcabile ale Sfintei şi Marii Joi vorbeşte despre această ascunzime de iubire trădată a lui Dumnezeu. „În mijlocul celor ce se tocmeau pentru a te vinde, stătut-ai întru ascuns, Tu de care era tocmeala”. În cel mai ascuns colţ al templului, acolo unde trebuia să aibă loc rugăciune fierbinte şi invocare a Dumnezeului Savaoth, se desfăşura sfatul de ucidere a lui Dumnezeu, de către cei care primiseră mană din văzduh, apă din piatră, stâlp de foc şi cărare prin mijlocul Mării Roşii de la Creatorul lor. Acolo unde nicio şoaptă nu putea fi auzită, în inima templului, Cineva mai mare decât întregul univers asculta sfatul lor de fărădelege. Şi totuşi, din iubire infinită nu face nimic pentru a-i şterge de pe pământ. Ar fi putut Dumnezeu să desfiinţeze pământul sau galaxia întreagă doar închizându-şi ochii cei preacuraţi de la privirea ei. Însă ochii Celui preacurat rămân deschişi, deşi se umplu de lacrimi de durere pentru ucigaşii Săi şi nu face nimic pentru a împiedica cea mai mare oroare a istoriei, care însă va aduce cea mai mare binecuvântare a veşniciei: Învierea şi nemurirea întregii umanităţi.

Ce a fost în inima şi în mintea lui Hristos, ce au văzut ochii Lui, atunci când aplecat asupra vasului, a spălat picioarele ucenicului care-l va vinde? Cu ce privire îl va fi privit pe cel responsabil de cea mai mare durere a istoriei şi a veacurilor, asumată de Trupul firav al lui Dumnezeu din iubire? Cum îl va fi atins fără a-l arde întreg pe Vânzător? Cu câtă iubire trădată, sfâşiată, zdrobită de răutatea oamenilor, i-a mângâiat tălpile care se grăbeau spre ucidere? Cum se vor fi atins mâinile ziditoare, preacurate ale lui Dumnezeu de picioarele trădătorului? Cum îşi va fi stăpânit ochii Cel ce arde văpaia Soarelui cu miliardele lui de grade? Şi totuşi le-a făcut din iubire, pentru a dărui tuturor, până şi lui Iuda, şansa de a se întoarce şi a plânge pentru trădarea lui.

Peste tot Mântuitorul întregului univers, Cuvântul cel nemuritor, născut din veşnicie din Tatăl, tace. Tace la Irod, la Pilat, la Caiafa, tace printre soldaţii violenţi şi batjocoritori, tace în faţa celor ce-l biciuiesc, tace pe Cruce, primeşte cu dragoste piroanele care-i zdrobesc mâinile. Cuvântul tace din iubire. Mai presus de cer şi de cuvânt, îşi poartă tăcând durerea infinită pentru cei de care e îndrăgostit. Şi prin aceasta, ne arată că valoarea supremă a acestei lumi este tăcerea rugătoare, care se jertfeşte din iubire şi dăruieşte viaţă. Mielul tăcut, în care încap cuvintele întregului univers, Raţiunea supremă a Tatălui, tace: „Ca un Miel spre junghiere s-a adus, şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa” spunea Isaia, văzând cu secole înainte Jertfa euharistică a istoriei în Cuvânt.

Şi prin aceasta ne învaţă să tăcem, rugându-ne. Să nu răspundem la nicio jignire, să nu ne îndreptăţim, să nu cerem şi să pretindem niciodată mulţumire pentru darurile făcute altora, să nu ne lăudam cu valorile noastre, să nu cerem recunoaştere, vanitate, stăpânire, să nu răspundem la rău cu rău: „Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări”. Să nu impunem nimănui cuvintele noastre, ideile noastre, să nu siluim timpul nimănui cu părerile noastre, să nu vindem iluzii prin cuvânt. Pe scurt, să tăcem, rugându-ne mereu în taină lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Mielul tăcut, răstignit pe Cruce pentru noi. Universul întreg tace slujind în lumină pe Creator. Cerul gravitează ascultător, în taină în jurul Centrului ubicuu, nevăzut, mai presus decât cerurile şi prezent întreg în fiecare atom al acestei lumi. Pământul se învârte tăcând, aşteptând ca Dumnezeu să moară pe el, pentru viaţa lumii, pentru a se cutremura de spaimă la vederea Creatorului lui. „Soarele şi-a cunoscut apusul său”, învăţând, repetând mereu, de la naşterea lui în zorii creaţiei, clipa când se va întuneca de frică la vederea lui Dumnezeu rănit de durerile morţii.

Tăcerea este aerul vieţii viitoare. Acolo, dincolo de timp şi de spaţiu, Liturghia devine totul în întreg, ca o străfulgerare veşnică de sens şi de iubire, între Dumnezeu şi oamenii cu care s-a unit. Tăcerea deschide ochii şi-i învaţă să plângă, iar apoi îi închide la toate răutăţile lumii, pentru ca lacrimile să devină izvor care se naşte în raiul inimii şi adapă cu lumină răstignită întreaga fire.

• pr. Eugen Tanasescu: Mielul răstignit de iepuraş

Deniile de joi şi vineri seara ne cheamă să cinstim Patimile Mântuitorului. Spuneam şi altădată că acestea reprezintă Jertfa supremă a Mielului lui Dumnezeu. El vine smerit şi de bunăvoie la această desăvârşire a iubirii şi, aşa cum remarca părintele Dumitru Stăniloae, prin Patimile Sale, curăţă întreaga fire umană de patimile ei, adică îi dă putere să învingă toate ispitele. Căci păcatul pricinuise coruperea firii, slăbirea puterilor ei spirituale şi, prin urmare, împătimirea ei, o stare de robie a umanităţii de către păcat.

Tocmai de aceea, în ortodoxie, Patimile Domnului şi, în general suferinţa, sunt văzute ca eliberatoare de păcat, atunci când sunt asumate de bunăvoie, din iubire. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Iar odată curăţită firea umană de păcat, ea va fi îndumnezeită în Hristos, pentru totdeauna, prin Înviere. Tocmai de aceea, după ce ne întărim duhovniceşte în Patimile lui Iisus, pe Cruce, Îl vom aşeza, la Prohod, în mormânt, prevestind într-un final, prin cântări, Învierea.

Dar Patimile Domnului, în special Răstignirea Sa pe Cruce, sunt şi rezultatul unei contradicţii absolute şi eterne între două lumi: cea a sfinţeniei şi cea a păcatului. Aceasta se observă în decizia căpeteniilor poporului iudeu de ucidere a lui Hristos, care vedeau în El un pericol foarte mare: ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Înţelesul rostirii lui Caiafa arhiereul este dublu.

Pe de o parte, aflăm că Hristos era perceput de căpetenii ca un eretic, un hulitor de Dumnezeu, care strica rânduielile religioase ale poporului (de fapt le desăvârşea). Totodată, ei îşi simţeau ameninţate interesele financiare, care transformaseră credinţa în mercenariat religios, în consumism ritualic profitabil pentru şmecherii timpului. Puterea conducătoare, neînsoţită de înţelepciune şi dragoste dusese inevitabil la corupţie (ca să vezi de ce este capabil cineva, oferă-i putere administrativă).

Duşmănia faţă de Iisus avea ca fundament decăderea spirituală a unora dintre conducători, dar şi a unei părţi a poporului, manipulat de aceştia. Rezultatul începe să apară în răspunsul apostat al arhiereilor, adresat către Pilat (un alt lider corupt): Nu avem împărat decât pe Cezarul. Este momentul suprem de corupere umană, când jocurile politice ale căpeteniilor, murdărite de trădarea credinţei, judecă nedrept pe Dumnezeu, Cel iubitor şi drept. Finalul (dorit de ei) este condamnarea lui Hristos la execuţie publică prin crucificare, alături de doi tâlhari, ca avertisment pentru oricine va încerca eliminarea corupţiei şi a consumismului aducător de profit.

Urmaşii lui Hristos au părut şi ei mari duşmani ai lumii, fiind martirizaţi doar pentru că au avut curajul să propovăduiască demistificarea minciunii, în numele iubirii. Şi astăzi clericii şi credincioşi care propovăduiesc pe Hristos par multora dintre noi nişte duşmani, doar pentru că te doare atunci când afli că ai trăit în înşelare şi minciună. Pare mai simplu să ucizi pe cel ce te luminează, decât să alungi întunericul din tine.  (…)

Pe de altă parte, vorbele lui Caiafa devin profetice. Prin moartea Sa, Domnul ne oferă puterea de a învia din moartea sufletească a păcatului. Cuvintele rostite de Hristos pe Cruce sunt lămuritoare. Se începe de la Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? (umanitatea este departe de divinitate), prin Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (umanitatea este iertată de divinitate) şi se încheie cuastăzi vei fi cu Mine în rai […] Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu (umanitatea este în comuniune cu divinitatea). Astfel, Răstignirea devine, pentru fiecare din noi, o poartă către Rai. Sf. Ap. Pavel ne încredinţează că a fi desăvârşit înseamnă a ne purta crucea şi a ne răstigni trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Altfel spus, creştinismul înseamnă lepădarea mândriei şi egoismului, întoarcerea celuilalt obraz, iubirea vrăjmaşilor şi părăsirea păcatelor. Pare foarte greu, pentru că şi acum, ca şi atunci, este greu a izbi cu piciorul în ţepuşă, adică a te arunca în cea mai grea luptă din Univers, cea cu răul din tine, cu propriile porniri decadente.

Să ne răspundem onest la următoarele întrebări: Înseamnă Sărbătorile pentru noi numai mâncare, băutură şi distracţii (clubbing, paranghelii, bairamuri, carnavaluri, grătare, toate în delirium tremens)? Greu de răspuns „nu”, mai ales cu minivacanţa de 1 mai în plină desfăşurare. Este mielul din piaţă mai important decât Mielul Hristos? Au devenit Sărbătorile prilej de marketing sau shopping (depinde de care parte a tejghelei eşti)? A devenit iepuraşul simbol al capitalismului contemporan? Aşteptăm ca iepuraşul să ne împlinească toate poftele, în timp ce noi nu aruncăm măcar o privire celui sărman şi neajutorat? Am uitat să ne împăcăm cu cei cu care avem dispute sau să ne vizităm măcar părinţii? Este Învierea motiv ca noi să fim în centrul atenţiei pentru a ne satisface toate orgoliile? Ne aruncăm repede, după Sărbători, în zilnica şi obositoarea luptă de gherilă cu aproapele nostru? Aş mai întreba şi de mersul pe la slujbe, dar ar comenta unii că sunt părtinitor şi fac publicitate Bisericii, uitând că însuşi Dumnezeu strigă după omul cel căzut: Adame, unde eşti?… Însă pot adresa şi nouă, slujitorilor Domnului, o întrebare: Ne uităm mai des la banul credinciosului decât la sufletul său; privim mai repede în cutia milei decât pe Sfânta Masă, unde Se Jertfeşte Hristos în fiecare Liturghie?

Pentru orice „da“ de mai sus, Mielul lui Dumnezeu este răstignit de iepuraş, după cum scrie tot Sf. Pavel: ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură.

Dacă răspunsul este nu, atunci, în chip fericit, putem citi iarăşi pe Sf. Pavel: Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru. […] Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume![…] Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

Cititi si: