La 100 de ani de comunism (II). CRIMELE ACOPERITE ALE TRECUTULUI LE PREVESTESC PE CELE VIITOARE. De ce ar privi LENIN cu mandrie la ce se intampla astazi in SUA si EUROPA?

• DW/ Horatiu Pepine: Scurte reflecții de 7 Noiembrie

Revoluția comunistă din 25 octombrie a avut loc de fapt în 7 noiembrie, o zi care care nu încetează să producă reverberații.

După 1989 comunismul a fost contestat masiv chiar și de cei care până atunci îl slujiseră. Era întrucâtva de înțeles, căci așa cum înainte ”se adaptaseră” vremurilor, așa făceau și de această dată. Prin urmare comunismul doctrinar a murit în România subit, fapt care nici nu e de mirare dacă ne amintim că nici înainte nu avuseserăm filosofi marxiști, ci doar propagandiști de partid. Ceva mai târziu un grup de intelectuali din noua generație căutau să resusciteze spiritul analizei marxiste, combătând istoriografia oficială și încercând să reabiliteze câte ceva din deceniile anterioare, dar audiența lor a rămas limitată (v ”Iluzia anticomunismului – Lecturi critice ale raportului Tismăneanu”).  Ideile lor erau pretențioase și împotriva curentului, dar poate că invizibiliatea lor avea și o cauză mai profundă. Furia cu care au polemizat atunci în anul 2008 ”neoconservatorii” români din siajul lui G. W. Bush cu neomarxiștii de sorginte vest-europeană acoperea faptul că aveau, de fapt, multe puncte în comun.

Lăsând deoparte pe câțiva conservatori mai încăpățânați din zona oficială și pe marxiștii puțin mai ortodocși din tabăra cealaltă, cu toții erau, în definitiv, animați de ideea de progres și emancipare a omului. Prin urmare, într-o țară în care oamenii care dădea tonul visau la americanizarea vieții și la emanciparea moravurilor, părea superfluu să spui că vrei același lucru, dar venind dintr-o direcție diferită, cu atât mai mult una demult compromisă. Câtă vreme (neo)comuniștii din România au evitat să asume o linie revoluționară și (inevitabil) violentă, ei au devenit insesizabili, căci toată lumea nutrea același ideal. Incapacitatea militanților stângii neomarxiste de a se face auziți vine din faptul că se confundă pur și simplu cu liberalii.

Dar dacă privim lucrurile de pe versantul celălalt, vedem că liberalismul de stânga sau progresismul a reușit performanța de a anihila marxismul pentru că i-a preluat o componentă importantă a viziunii asupra istoriei, dar și asupra practicii politice.

Istoria ca desfășurare a unui scenariu înscris în sine, evoluția și progresul ca orizont nu doar dezirabil, ci necesar, duc la ideea că orice opoziție la propunerile și revendicările progresiștilor sunt împotriva ”adevărului istoric” și prin urmare apriori condamnabile. De altfel cum s-ar explica furia (sinceră!) a progresiștilor împotriva oamenilor care cultivă credința moștenită în păcatul originar? Rețelele românești de socializare sunt pline de o indignare nestăpânită împotriva acelora care nu se încred în promisiunile progresului și care refuză să-i urmeze în propunerile lor de schimbare a societății. Politica românească pare încă foarte confuză și dominată prea mult de nevoi imediate, dar se disting și aici noile linii de demarcație.

Se manifestă sub ochii noștrii de mai mulți ani o intoleranță greu disimulată pe care au remarcat-o toți aceia care au conservat luciditatea critică. Alain Finkielkraut, de exemplu, un filosof care face eforturi să înfrunte ocările publice (și încă el spre deosebire de alții mai este invitat la televiziune), atrăgea atenția asupra ”derivei totalitare a progresismului”, a cărei origine o găsea la J.J. Rousseau, care prin concepția sa asupra omului natural va fi transformat și practica politică. În lumina ideilor sale, spunea cu o ocazie oarecare Finkielkraut, ”politica nu se mai definește prin arta guvernării, ci ca putere nelimitată  de transformare”. Dar nu Rousseau, ci comunismul  a ridicat politica la rang de inginerie socială, cu scopul modelării omului nou.

Deriva totalitară nu este decretată ca atare și pesemne nici conștientă, dar ea este conținută în această credință că progresul este ”inevitabil”, ceea ce este echivalent din punct de vedere politic cu ”obligatoriu”. Prin urmare, istorismul pe planul cunoașterii și intoleranța corelativă în plan politic sunt cele două trăsături ale progresismului liberal care amintesc celor mai vârstnici perioade teribile dintr-o istorie nu prea îndepărtată. Diferențele sunt uriașe și totuși atunci când vedem că libertatea de exprimare este tot mai limitată, că temele dezbaterii publice sunt parcă dinainte prescrise, că se instituie discret noi tabuuri e firesc să ne întrebăm dacă nu cumva ”progresul” ne joacă o festă.

Istoria nu se repetă întocmai și, prin urmare, avertismentul cu privire la întoarcerea regimurilor totalitare așa cum le-am cunoscut este mai curând naiv. Dar pe de altă parte nimic nu ne garantează că nu ne îndreptăm către o nouă istorie nefericită, dacă nu vom fi atenți la semnele rău prevestitoare.

• Contramundum:

Lenin ar fi încântat de ce ar vedea astăzi

Deși comunismul a produs sărăcie, mizerie și moartea a zeci de milioane de oameni de pe tot  globul, visul unei societăți colectiviste a supraviețuit până astăzi, la 100 de ani de la momentul în care Lenin a pus mâna pe orașul care purta atunci numele de Petrograd.

Sondajele recente au relevat că majoritatea tinerilor adulți americani sunt favorabili socialismului. Conform unor sondaje, același eșantion preferă socialismul capitalismului. Bernie Sanders, un socialist declarat, a obținut suficiente voturi în alegerile primare din Partidului Democrat, încăt aproape că a devansat-o pe Hillary Clinton. Sanders a beneficiat în principal de sprijinul entuziast al votanților tineri.

Potrivit istoricului Charles Sasser, acest fenomen reprezintă încă o dovadă că nenumărați americani tânjesc în continuare să-și transforme societatea într-o utopie colectivistă.

„Deși socialismul sub multele sale forme nu a reușit să producă altceva decât moarte și haos, dictatura proletariatului nu dispare niciodată. De fapt, devine din ce în ce mai puternică într-un stat totalitar centralizat. Visul unei societăți perfect dreaptă și egală nu se spulberă vreodată . Ca un monstru din vechile filme SF, continuă să revină din mlaștină, tocmai atunci când credeai că a murit”,  a afirmat Sasser.

„Monstrul socialist (în ambele sale forme, comunistă și fascistă) trăiește în mințile proaspăt îndoctrinate cu ideologia „justiției sociale”. Vor să aducă egalitatea, să redistribuie avuție, să-i elimine pe cei mai de succes și mai bogați și să pună la conducerea întregii lumi un dictator ca Lenin”

Potrivit lui Sasser, a cărui cea mai recentă carte „Crushing the Collective: The Last Chance to Keep America Free and Self-Governing” se ocupă de istoria colectivismului, americanii sunt ca niște porci hrăniți la troacă: sunt condiționați treptat să se bazeze pe guvern pentru existența lor și așteaptă ca statul să le conducă viața de zi cu zi. De aici provine și credința solidă că un guvern colectivist poate rezolva toate problemele țării.

„Dezastrul societăților socialiste, cu 30 de milioane de oameni gazați, împușcați, înfometați sau  munciți pâna la moarte în lagăre, prin efortul combinat al sovieticilor și naziștilor, din 1920 și până în 1954, ne readuce aminte că a ceda individualismul nostru pentru o utopie mereu inaccesibilă înseamnă a purcede, pe un drum întunecat, spre văile morții”, a avertizat Sasser.

Istoricul a subliniat că în 1920, când Lenin a anunțat că proletariatul trebuie să se ridice pentru a distruge capitalismul, el a clamat nevoia unor lideri care să creeze, să recruteze și să antreneze o avangardă de revoluționari profesioniști care să-i incite pe muncitori la revoltă. Fiindcă veni vorba, acei lideri urmau să devină stăpânii proletarilor odată ce revoluția triumfa, așa că muncitorii nu aveau să devină liberi vreodată.

Spre sfârșitul vieții sale, Lenin s-a plâns de faptul că, oricât de mult a încercat, socialismul nu a reușit să șteargă și ultimele urme de individualitate.

„Astăzi, la un secol distanță, o idee din ce în ce mai întâlnită și mai comună în SUA este de a împinge individul înapoi în turmă, cu statul care reglementează tot comportamentul individual, ne protejează de orice catastrofă, inclusiv de noi, și ne crește de la creșă pâna la azil, cât timp rămânem în cocina de porci, cu botul ațintit la troaca de gratuități”, a spus Sasser.

În opinia lui Sasser, părintele Revoluției Bolșevice ar fi încântat dacă ar putea vedea ce a produs revoluția, după moartea sa.

„Dacă astăzi s-ar întoarce să sărbătorească centenarul, Vladimir Lenin ar fi încântat să vadă cum lumea se îndreaptă spre socialism, spre socialismul global. Ar fi plăcut impresionat de „gândirea de grup” a cetățenilor americani din minunata utopie nouă.”

„Chicotul din mlaștină, monstrul care revine (…) nu este cumva Vladimir Lenin care își sărbătorește succesele de acum 100 de ani și anticipează rezultate similare astăzi?” s-a întrebat Sasser.

Articol tradus din engleză de la wnd.com

BBC își recunoaște vina: nu este suficient de stângist

de Peter Hitchens

Țelul propagandei de stânga este să ne facă să ne simțim neputincioși. Gunoaie de tot felul ne sunt prezentate constant ca fapte.

Știm că sunt fleacuri, dar nu putem face mare lucru în această privință. Însă dacă cedăm, vom fi demoralizați și slăbiți. Eu am învățat asta în timpul anilor în care am vizitat și am trăit în țările comuniste, unde pancarde ridicole și o presă mincinoasă lansau minciuni insuportabile și te provocau să protestezi. Cei puțini care au făcut-o au fost exilați, închiși în lagăre sau îndepărtați sub motivația că sunt oficial nebuni, semnată de nerușinați psihiatri delatori. Doar atunci când, în mod glorios, suficient de mulți oameni au găsit curajul să se opună, aceste regimuri s-au sfârșit, adesea foarte rapid.

Dar în statul nostru opresiv de stânga, nu pare să avem o soluție. BBC funcționează din ce în ce mai mult ca o Poliție a Gândirii. Până și sistemul său de plângeri a fost deturnat într-o armă a represiunii conformiste.

Unul din simbolurile de credință ale noului despotism este ideea că schimbările climatice sunt determinate de activitatea umană. E musai să fie un obiect de credință deoarece nu există nicio dovadă obiectivă, testabilă, care să demonstreze asta,  așa cum se cere de regulă în știință. În schimb, ni se spune că există un „consens” și „o vastă majoritate” în favoarea acestei credințe. Dar chestiunile științifice nu sunt decise de majorități. Sunt decise de experimente complexe, verificate repetat.

Tocmai pentru că este o credință mai degrabă decât un fapt, o furie intolerantă aparte s-a pornit împotriva oricui are curajul să se îndoiască public.

Uitați un exemplu. Săptămâna trecută, chiar „Divizia Executivă de Plângeri” (DEP) a BBC, cu care  am avut mult de furcă în decursul timpului, a incriminat emisiunea „Today” de la Radio 4. Eu am încercat să fac asta de ani de zile și de foarte multe ori m-am luptat cu sistemul absurd de plângeri al corporației. De altfel, cu mult timp în urmă serviciul a fost externalizat către un contractor, numit Capita.

Sunt din ce în ce mai convins că singurul rol al Capita este să absoarbă mânia telespectatorilor și ascultătorilor. Nu am reușit să aflu de la BBC dacă plângerile ajung măcar la realizatorii de programe incriminați. Trebuie să insiști din răsputeri pentru a afla dacă plângerile ajung la DEP, ceea ce majoritatea reclamanților nu o fac, deoarece nici măcar nu știu că există.

„Today” este o emisiune supraapreciată, din ce în ce mai plictisitoare și părtinitoare, care acordă un spațiu de desfășurare nelimitat pentru propagandiști ai decriminalizării drogurilor periculoase, o cauză misterios de populară printre telespectatorii BBC,  în rândul cărora abuzul de droguri este necunoscut.

Prezentatori nepregătiți ascultă cuminți verzi și uscate iar recent, de pildă, au permis unui invitat să ne spună, fără vreo opoziție sau întrerupere, prețurile la cocaină de pe străzi. După cum se știe, este interzis să vinzi sau să cumperi cocaină.

Oponenții acestei cauze nebunești nu au parte de un timp pe măsură, asta în cazul în care au norocul să prindă ceva spațiu.

Dar cumva DEP nu poate să vadă că aceasta este o încălcare evidentă a statutului BBC, care cere imparțialitate pe chestiunile de interes public.

Comparați acest caz cu raspunsul dat unui ascultător care s-a plâns că Lordul Lawson, care și-a exprimat dubiile legate de afirmațiile lobbyului ecologist, nu a fost contrat cum trebuie de prezentator.

În fapt, plângerea are un merit. Afirmațiile Lordului Lawson despre temperaturile globale erau susceptibile de a fi contestate. Eu, unul, nu le-aș fi făcut. Dar în timp ce plângerile mele despre eșecul prezentatorului de a chestiona pretențiile celor care doresc legalizarea drogurilor, sau să fie imparțiali pe subiect, sunt respinse repetat și fără echivoc, această plângere a fost acceptată și a rezultat într-o scrisoare de scuze formală a postului.

Este cât se poate de nedrept. Plângerile împotriva BBC sunt acceptate doar când se protestează că postul nu e suficient de stângist. Există două răspunsuri în acest caz. Unul este furia, celalălalt râsul. Dar este oare vreo scăpare din păienjenișul de minciuni neîncetate în care suntem prinși acum?

Revenirea Stângii acoperă crimele marxismului

de Roger Scruton

Pe măsură ce ne apropiem de centenarul Revoluției Ruse, se cuvine să ne întrebăm dacă am  învățat ceva despre originile sale ideologice.  Ne dăm seama că ideologia marxistă distruge ordinea legală, opoziția politică și drepturile omuluui? Știm măcar ceva despre despre numărul victimelor apărute, fără excepție, după ce „avangarda partidului” a triumfat? Avem vreo noțiune fie și vagă despre costul colectivizării sau despre ce a însemnat Gulagul în termeni de umilință și distrugere umană?

Bineînțeles că în fiecare caz răspunsul este nu. Curriculum nostru școlar vorbește fără încetare despre Holocaust. Multe state au transformat negarea sa într-o crimă iar muzeele și monumentele dedicate victimelor nazismului și fascismului există în toată Europa. Dar milioanele de victime ale comunismului abia dacă sunt amintite.

Una din istoriile standard de azi, foarte utilizată în școli, laudă Revoluția Rusă deoarece a țintit la „distrugerea completă a burgheziei ruse și europene”, necesară „pentru victoria socialismului”.  Această istorie (vezi Eric Hobsbawm cu a sa „Age of Extremes”) nu menționează desființarea tribunalelor, întemeierea CEKA (poliția secretă), experimentele distructive de expropiere care au pus la pământ economia rusească, sau foametea în masă din Ucraina. Este inadmisibil pentru un istoric să scrie despre tratamentul criminal aplicat de naziști evreilor altfel decât în termeni scârbiți. Dar tratamentul egal de nemilos aplicat pentru „distrugerea burgheziei” poate fi descris în termeni de aprobare absolută.

Conceptul de „burghezie” este un termen tehnic în teoria marxistă.  Dar are un referențial uman, iar acel referențial suntem tu și cu mine. Noi, cei care deținem proprietate, facem tranzacții pe piață, ne luăm salarii, avem neveste și copii și ne trăim viața în conformitate cu moralitatea de zi cu zi a comunității, suntem oamenii pe care Lenin și-a propus să-i distrugă. Suntem țintele resentimentului, iar marxismul este teoria acestui resentiment.

Un lucru pe care ar trebui neapărat să-l învățăm din Revoluția Rusă este că resentimentul se află întotdeauna în căutare de teorii care să-l justifice. De-a lungul călătoriilor mele în spatele Cortinei de Fier, am învățat sub diverse forme intense și de neuitat, că resentimentul, odată ajuns la putere, înseamnă moartea politicii.

Scopul real al politicii nu este să dea expresie resentimentului, ci să-l limiteze și să-l domolească.  Când, ca urmare a incendiului de la Grenfell, figuri politice de anvergură au început să clameze o „zi a furiei” și rechiziționarea proprietăților burgheze, am auzit din nou vocea vechiului resentiment. Și m-am întrebat cum se face că lecția nu a fost încă învățată?

Problema nu este lipsa de literatură în domeniu. Descrierile terorii comuniste abundă și includ  capodopere pe care toți oamenii educați ar trebui să le știe, cum ar fi „Întuneric la amiază” de Koestler, „Doctor Jivago” de Pasternak,  „Arhipelagul Gulag” de Soljenițîn. Cu toate acestea, resentimentul anulează cu ușurință evidența. La fel cum antisemitismul a supraviețuit remomărărilor constante ale Holocaustului, la fel viziunea marxistă supraviețuiește în pofida mărturiilor despre moștenirea sa criminală. Resentimentarii prețuiesc ura lor mai mult decât respectă drepturile celor care le-a provocat-o.

Din acesst motiv, este cu siguranță momentul să punem bazele unor muzee dedicate moștenirii marxiste. Avem, într-adevăr, un model în Casa Terorii din Budapesta, apărută în 2002, sub conducerea Mariei Schmidt. Casa comemorează atât victimele fascismului cât și ale comunismului, drept pentru care a creat controverse. Chiar și în Ungaria, intelectualii de stânga ne spun că cele două rele nu pot fi comparate iar a comemora victimele celor două ideologii într-un singur muzeu înseamnă a nega cea mai importantă diferență dintre ele: scopurile comunismului au fost bune, iar cele ale fascismului rele. Tocmai pentu a contracara tipul acesta de argumente, Maria Schmidt a pus ambele ideologii sub aceeași lumină. Scopul era identic, insistă ea. Ce diferență este că unii își proiectează resentimentele pe evrei, iar alții pe burghezie, când scopul primar în ambele cazuri a fost crima în masă? Sau spunem, ca Eric Hobsbawm, că într-un caz, dar nu în celelălat, scopul justifică mijloacele?

Cum mișcarea Momentum (organizație politică de stânga – n.trad.) invită din ce în ce mai mulți oameni la amenzie istorică și extaz utopic, nevoia unui program de eduație publică în aceste chestiuni este mai urgentă decât niciodată. Dar mă tem că s-ar putea să fie prea târziu.

Articol apărut în The Spectator

• Profit/ Adrian Panainte: La 100 de ani de la „Marele Octombrie” care a distrus Rusia, este rândul Americii să fie sub asaltul extremei stângi internaționaliste

Mai știe cineva că „Marele Octombrie” care a condus la formarea Uniunii Sovietice a fost în noiembrie? Pe calendarul gregorian așa este. Acum exact 100 de ani ruși pauperi și soldați ai marinei la capătul unui război epuizant s-au adunat la Petersburg să #reziste țarului. Aveau în fruntea lor niște tovarăși cu finanțări dubioase din Occident și o agendă pe care istoria de un veac a comunismului a dezvăluit-o drept oribilă. Oricât de îndreptățite ar fi fost nemulțumirile oamenilor de rând care au ieșit atunci în stradă, nimeni nu le reține motivațiile la un secol de atunci. Îi consemnăm a fi o masă de manevră, gloată amorfă decervelată, lipsită de simț istoric. A contat ce voiau cei care i-au pus în mișcare. Revoluția a fost bolșevică. Punct.

la 100 de ani de la zorii înnegurați ai URSS, este rândul Americii să fie sub asaltul extremei stângi. Nu mai este proletară, ci cool-hipsteristă, eco, corect politică, funky, exhibiționistă. Zămislită din universitățile americane unde a pătruns cu putere teoria critică a Școlii de la Frankfurt și marxismul cultural, această stângă radicală s-a insinuat treptat în lumea dezvoltată și – perfidă – și-a croit drum în nebăgarea de seamă a celor care nici măcar nu știu că este noua față a socialismului internaționalist.

Finanțări masive și parazitarea uneori la nivel foarte înalt a instituțiilor din SUA și țări europene au dus curentele neo-marxiste în puncte de unde ideologia lor – din care corectitudinea politică este doar suprafața – a ajuns la o largă acceptare în societate. Ar mai fi avut poate răbdare să cucerească noi minți înainte de dezlănțuirea proiectului care – ca și comunismul – are ca țintă dezintegrarea societății așa cum o știm. Câștigarea alegerilor prezidențiale din SUA de către Donald Trump cu o agendă conservatoare, a naționalismului economic și populistă, a făcut însă extrema stângă să turbeze. Are opoziție fățișă, pierde finanțări, agenda statului american se schimbă, dispare ca agent de promovare a teoriilor neo-marxiste în lume. Radicalii ies violent și devoalează adevărata agendă: disoluția a orice a fost pilon pentru o societate stabilă, respectiv familie, națiune, biserică și instituții. Este ce a vrut și comunismul internaționalist la origine, dar s-a împiedicat undeva pe drum, împotmolit în sabotajul popoarelor tradiționaliste ale țărilor unde s-a înfipt. Un individ fără credință, fără nație, fără statornicia dată de preceptele dobândite în familie și chiar fără gen, este proiectul de cetățean (al lumii) pe care ni-l propune noua extremă stângă. Națiunea americană se dovedește robustă și respinge însă provocarea fățișă a neo-marxiștilor. Este norocul lumii întregi. Mai țineți minte cum românilor, abia ieșiți din regimul socialist, li s-a spus că nu sunt o națiune, ci o turmă de patibulari? Că România este o țară care are forma fecalei și o inimă ca un cur, româna este o limbă pe care ar trebui să încetăm să o vorbim, Eminescu reprezintă cadavrul nostru din debara, iar în istorie toți vecinii au urinat pe noi? Nu erau vorbele unui excentric menite a atrage atenția. Era chiar linia directoare a noii extreme stângi deghizate.

Atacul, inspirat de la teoria critică a Școlii de la Frankfurt, are scopul frângerii voinței, a diminuării respectului de sine, condiție a reușitei subversiunii. Și în 1997, când o coaliție „pro-occidentală” a câștigat puterea, această agendă a proliferat.

Dacă pentru economie neoliberalismul ne spunea că este bine că ne dezindustrializăm și să vindem fabricile străinilor pentru un dolar, în zona academică și în media pătrundea cu putere marxismul cultural și teoria critică. Șocul a fost mare când primul manual alternativ de istorie era în această linie, iar în cuprinsul său o prezentatoare TV avea aceeași expunere cu Decebal, despre care tot ce se spunea era ca a fost un rege al dacilor și avea „buze senzuale”. „Așa?! Și ce mare nație românii?! Au dreptate. Suntem varză!” Nu au fost puțini cei care, chiar dacă nu au aderat, măcar au privit cu îngăduință această abordare adăpată de la teoria critică. Nu știau că este parte a subversiunii.

O confirmare că nu era nimic în neregulă cu românii și istoria lor o avem acum, când SUA sunt sub același asalt al neo-marxiștilor. Dacă despre români se mai poate obiecta că nu au excelat la scară istorică, în schimb chiar despre cea mai mare națiune din lume se spun lucruri care o desființează. Ce afirmă teoria critică: SUA sunt o țară fondată de rasiști, s-a ridicat pe sclavagism și pe războaie îndreptate către exterior, Constituția este depășită, Părinții Fondatori ai Americii nu erau chiar ușă de biserică, iar acum națiunea este dominată de intoleranță pentru că nu acceptă migranți. O furie pentru dărâmarea unor statui ale unor personalități din istoria sudului Americii din acest an a stârnit îngrijorare printre cei vigilenți: următorul pas va fi să se îndrepte împotriva unor personalități ale începuturilor SUA, precum George Washington, Thomas Jefferson, Benjamin Franklin sau James Madison, pe motivul că au fost proprietari de sclavi. Ca și în România acum 20 de ani, națiunea americană este încercată până la limitele unde această teză poate fi împinsă, în chiar cel mai concentrat vad de atenție al ei, liga profesionistă de fotbal american NFL. […]/ integral pe profit.ro

• Buturga Anghel: A adus si-un bine aniversarea asta de 100 de ani de la lovilutia lui Lenin.

Criticatacatii sunt reabilitati. Doar conservatorii au ramas in solda lui Putin.  🙂

Hotnews scrie cu simpatie si intelegere despre CriticAtac. Pentru proletcultistii criticatacati care vad in Rugul Aprins extrema dreapta, revolutia bolsevica a adus avort si LGBT. Pai, da, asa si e. Ca altceva nu a adus – ci a luat.

Dar prezentarea favorabila a spritului nostalgico-bolsevic al CA si GAP pe Hotnews este, de fapt, adevarata stire. O ilustrare cat se poate de buna a legii enuntate anterior: progresistii sexului sunt in alianta cu reactionarii capitalului. Pentru ca sunt doua fete ale aceluiasi sistem.

Asadar, CriticAtac este reabilitat. Proletcultistii de la CEU nu mai sunt oamenii lui Putin. Au ramas doar conservatorii sa joace acest rol. Ceea ce inseamna ca doar conservatorii contesta, cu adevarat, status-quo-ul.

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

PRO-COMUNISMUL PERSISTENT A LUI NEW YORK TIMES

Putini occidentali au inteles ori inteleg comunismul. Asta se reflecta nu doar in lipsa lor de cunostinte privind istoria comunismului ori viata sub comunism, dar mai ales in sentimentele favorabile ale tinerilor occidentali fata de comunism. Majoritatea dintre ei au auzit de Robben Island (unde Nelson Mandela a fost intemnitat pentru multi ani dupa ce a fost gasit vinovat in instanta de terorism) dar nu pot identifica pe nume nici macar un singur gulag sovietic ori pe cel romanesc de la Canalul Dunarea-Marea Neagra. Conform unui sondaj de opinie efectuat toamna asta in Statele Unite, 23% dintre tinerii intre 21 si 29 de ani il considera pe Stalin un “erou”, si un procent aproape identic il considera “erou” si pe dictatorul comunist al Coreei de Nord, Kim Jong Un. [Detalii: http://thefederalist.com/2017/11/01/study-nearly-half-millennials-prefer-socialism-capitalism/] Conform aceluiasi sondaj, doar 71% dintre ei stiu ce inseamna comunismul si 44% dintre ei prefera sa traiasca intr-un sistem socialist. Ne-am astepta ca generatia tinara sa fie mai bine informata asupra comunismului si ororile lui, considerind ca in cei 100 de ani de comunism au fost exterminate, fie direct (adica executati) ori indirect (adica prin politici extreme care au cauzat moartea), 100 de milioane de oameni. Adica 1 milion de fiinte umane pe an. Niciodata in istoria omenirii nu a mai existat un sistem politic atit de crud si antiuman. Incepind cu Lenin, continuind cu Stalin si ceilalti lideri sovietici, cu Mao si ceilalti lideri comunisti chinezi, apoi vietnamezi, coreeni, combodgieni, europeni (romani, albanezi, etc) si, dincolo de Ocean in America Latina, cu Fidel Castro, comunistii si teroristii fanatici de stanga din Uruguay si Argentina, cu viciosii teroristi comunisti peruani ai lui Sendero Luminoso (care in decurs de 12 ani intre 1980 si 1992 ani au ucis peste 69.000 de oameni), si cu comunistii din Colombia si Venezuela, usor se ajunge la 100 de milioane de persoane exterminate de acesti monstri ai istoriei care au dobindit puterea promitind libertatea dar au impus dictatura si genocidul.

Cum se explica confuzia si ignoranta privind comunismul in lumea Occidentala? Cauzele sunt multe, dar una majora este presa. Un alt motiv e faptul ca Occidentul, cu exceptia Germaniei de Est, nu a cunoscut dictatura comunista. Occidentul a fost leaganul ideile comuniste dar nu le-a aplicat la nivel politic niciodata. In Occident nu au exitat lagare de concentrare. Nicio tara occidentala nu a avut gulaguri. Dictaturile occidentale de tipul Franco in Spania ori Salazar in Portugalia, au fost tranzitorii, de scurta durata, ne-sistemice, si, am putea chiar spune, palide in comparatie cu cele mai “blande” regimuri comuniste. […]

New York Times si genocidul ucrainian

Surprinzator cum ni s-ar parea, cel mai pro-comunist dintre marile cotidiene occidentale a fost si ramine New York Times, ziar cu o circulatie zilnica de aproape 2 milioane. New York Times a refuzat, cu incapatinare, sa condamne comunismul, fie el in Rusia, China ori chiar in Romania. Invatam multe detalii privind simpatia lui New York Times pentru comunism din cartea recent publicata a lui Anne Applebaum si intitulata How Stalin Hid Ukraine’s Famine from the World (“Cum a reusit Stalin sa ascunda foametea din Ucraina de restul lumii”). [Recenzie: https://www.theatlantic.com/international/archive/2017/10/red-famine-anne-applebaum-ukraine-soviet-union/542610/] Cu toate ca subiectul principal al cartii e oribila foamete din Ucraina din anii 1932-1933, cartea da detalii abundente privind modul in care propaganda stalinista, preluata naiv de presa occidentala, dar mai ales de New York Times, a ascuns de restul lumii una din cele mai mari tragedii din istoria comunismului si mai ales a vecinilor nostri ucrainieni. Scriam saptamina trecuta ca in 1929 Stalin a inceput colectivizarea fortata a agriculturii in Uniunea Sovietica. Milioane de tarani, dar mai ales chiaburi (kulaks), au fost deposedati de pamint, vite, animale si uneltele de munca agricole, si au fost fortati sa intre in colhozuri. Milioane dintre cei care s-au opus au fost exterminati, impuscati, ori mutati cu forta in Siberia unde au murit. Politica stalinista a avut un impact deosebit de grav in Ucraina unde intre 1932 si 1933 au murit aproape 4 milioane de tarani. Din fericire, la vremea aceea Basarabia inca facea parte din Romania Mare, taranii de acolo fiind scutiti, pentru o vreme, de teroarea stalinista.

In toamna lui 1932 agentii teroarii staliniste au invadat Ucraina confiscind din gospodariile taranilor tot ce au aflat: griu, porumb, cartofi, sfecla, varza, animale. Rezultatul a fost un dezastru si o foamete fara precedent. Presa sovietica, tinuta din scurt de Stalin si propagandistii lui, nu a mentionat foametea de fel. La fel, de fapt, ca si presa occidentala. Pe vremea lui Stalin, jurnalistii occidentali locuiau in Moscova si nu li se permitea sa iasa din capitala sovietica decit cu aprobarea autoritatilor sovietice, deseori intovarasiti de oficialitati sovietice, trebuiau sa urmeze traseie stabilite in prealabil de autoritati, si se puteau opri in localitati, vizita obiective si lua interviuri doar la indivizi autorzati de autoritatile sovietice. Articolele erau citite indeaproape de cenzorii sovietici si, inainte ca ele sa fie transmise prin telegraf in Occident, trebuiau semnate si stampilate de autoritatile sovietice. Majoritatea jurnalistilor scriau din auzite, repetind informatii si propaganda publicata in presa stalinista. Contacte directe cu oamenii de rind erau imposibile, si stirile din provincie lipseau aproape cu desavarsire.

Walter Duranty – un jurnalist aservit stalinismului

Intre 1922 si 1936, jurnalistul principal acreditat de New York Times la Moscova a fost britanicul Walter Duranty. A fost cel mai influent si bine platit jurnalist din vremea lui, dar si cel mai naiv, fiind pacalit de propaganda lui Stalin, si scriind articole elogioase la adresa lui si a Uniunii Sovietice. Sub Stalin, stirile din Uniunea Sovietica parveneau cu greu si politicienii Occidentului depindeau, in mare masura, de jurnalisti si articolele lor pentru a cunoaste si intelege ce se petrece in Uniunea Sovietica. De fapt, Duranty a fost sursa principala de informatii despre Uniunea Sovietica pentru Presedintele Roosevelt in anii 30 si a influentat politica americana fata de Uniunea Sovietica vreme de multi ani. In 1931 New York Times i-a publicat 13 articole despre Uniunea Sovietica sub Stalin si, pentru asta, in 1932 i s-a conferit prestigiosul Pulitzer Price pentru excelenta in jurnalism. Doar dupa multi ani alti jurnalisti, inclusiv de la New York Times, au reusit sa contracareze imaginea favorabila pe care New York Times o transmitea Occidentului, prin intermediul lui Duranty, despre cel mai groaznic tiran al omenirii. Aceasi imagine falsa a transmis-o si prin articolele lui despre foametea din Ucraina. In 1941 New York Times l-a concediat pe Duranty, dar numai in anii 1980 a inceput sa se distanteze de dezinformarea publicata vreme de decenii privind Uniunea Sovietica. Vreme de multi ani intelectuali si personalitati ucrainiene, organizatii ale ucrainienilor in Canada si Statele Unite, si grupuri anti-comuniste au cerut in repetate rinduri lui New York Times si consiliului de conducere a lui Pulitzer Price sa-i retraga lui Duranty, post-mortem, premiul pentru excelenta in jurnalism. In 2003 Pulitzer a respins solicitarea.

Articolele despre genocidul ucrainian erau scrise in termeni eufemistici. Duranty insista ca politica de colectivizare, dura pe alocuri, era facuta “pentru o cauza nobila”, iar faptul ca unele persoane au devenit victime ale politicii de colectivizare a lui Stalin era comparat cu o omleta gustoasa care impune spargerea oualor. Folosind o fraza faimoasa a lui Lenin, Duranty explica “you can’t make an omlette without breaking eggs” (“nu poti face omleta fara sa spargi oua”) Sovieticii au vazut in Duranty un instrument util pe care l-au protejat si au facut tot posibilul sa asigure ca se simte bine in Moscova. I-au dat un apartament mare, i-au ingaduit sa aibe o masina la scara si un sofer, si i-au permis sa aibe o amanta. Cel mai mare privilegiu conferit lui, insa, a fost accesul la Stalin. Duranty a luat doua interviuri marelui tiran, ceea ce majoritatea jurnalistilor occidentali nu au reusit. Vreme de citiva ani, pe parcursul anilor 30, Duranty a avut acces direct atit la Stalin cit si la Presedintele american Roosevelt.

Duranty cunostea bine situatia si foametea din Ucraina. In 1933 a calatorit acolo, a vazut situatia precara a taranilor ucrainiei, dar nu a suflat o vorba. In niciun articol publicat de el nu a mentionat foametea din Ucraina. Intr-o discutie privata cu un diplomat britanic, insa, si-a exprimat opinia ca foametea a cauzat moartea a “pina la 10 milioane de oameni”. (“quite possibly that as many as 10 million people may have died directly or indirectly from lack of food”) De ce nici el nici New York Times nu au scris despre aceasta atrocitate? Probabil pentru ca, speculeaza autoarea, si-ar fi pierdut credibilitatea deoarece pina atunci au publicat doar articolele laudative la adresa comunismului sovietic.

Gareth Jones – un jurnalist neaservit stalinismului

Daca lui Duranty i-a lipsit integritatea jurnalistica, Garet Jones a dovedit-o din abundenta. Applebaum scrie despre acest jurnalist britanic tinar dar mai putin cunoscut, care a avut norocul sa obtina o viza pentru Uniunea Sovietica, a reusit sa ajunga in Ucraina, a vazut foametea si atrocitatile cauzate de colectivizarea stalinista, si a publicat despre realitatile pe care le-a vazut.Duranty a incercat sa-l discrediteze, la fel ca si bordul de editori a lui New York Times.

Gareth Jones a fost un tinar galez, pentru o vreme secretar al Premierului britanic David Lloyd George. Vorbea cursiv rusa si, in 1932 cind a ajuns in Uniunea Sovietica, avea doar 27 de ani. Pe vremea aceea inca detinea functia de secretar al premierului britanic, ceea ce i-a facilitat obtinerea vizei. A calatorit, impreuna cu un om de afaceri american, in Ucraina unde a vazut cu proprii lui ochi impactul foametei. In 1933 s-a reintors in Uniunea Sovietica si a obtinut permisiunea sa calatoreasca la Harkov, in Ucraina, sub pretextul unei vizite la un prieten, consulul german acreditat la Harkov. A plecat cu trenul din Moscova, dar s-a dat jos la 70 de kilometri de Harkov de unde a mers pe jos. A trecut prin mai multe sate ucrainiene, a dormit in casele taranilor, le-a dat din mincarea lui si a vazut foametea cu proprii ochi. A vazut oameni morti, oameni pe moarte, oameni care nu se mai puteau ridica in capul oaselor din pricina foamei, o multime de case fara oameni care deja murisera, foarte putine animale, lipsea mancarea, pamintul nu era cultivat, oamenii erau sleiti de putere si nu puteau lucra pamintul. Un barbat spunea ca nu a mincat carne de mai bine de un an, iar pe altii ii vedea mancand carne de cal. Taranii se plangeau ca “obisnuiam sa hranim lumea. Acum nu ne putem hrani pe noi”. Din loc in loc Jones vedea femei care teseau la razboi, iar intr-un sat taranii au facut rascoala cind autoritatile au facut razii prin case sa le ia icoanele si Bibliile.

Intr-un sat, Jones a dat peste un militian care, aflind ca Jones e strain, a insistat sa-l duca la Harkov la Consulatul German. Bucuros ca nu va fi arestat ori expluzat din Uniunea Sovietica, Jones a acceptat. In Harkov vede alte indicii ale foametei, care ne amintesc si noua romanilor de anii grei ai comunismului ceausist. Oamenii stateau la coada de la 3 ori 4 dupa masa pina la 7 dimineata pentru a-si cumpara o paine.

Dupa citeva zile Jones pleaca din Uniunea Sovietica si se opreste in Berlin unde tine o conferinta de presa pe 30 martie 1933. Prezinta detalii despre foametea din Ucraina si zice ca oamenii mor de foame nu doar in Ucraina ci si in Volga, Siberia, Caucaz si Asia Centrala. Peste tot colectivizarea fortata a lui Stalin ucidea oameni. Jones si-a publicat impresiile in presa germana iar la scurt timp articolele lui au fost publicate si in presa britanica si americana. Presa britanica ii publica articolele anonim si i le cenzureaza pentru a nu infuria Uniunea Sovietica. Moscova, insa, a reactionat agresiv, Litvinov, Ministerul de Externe sovietic din vremea aceea, facind un protest oficial pe linga Ambasada Britanica. La scurt timp, autoritatile staliniste au impus masuri si mai represive privind accesul jurnalistilor occidentali in Uniunea Sovietica si mai ales deplasarea lor in provincie. Duranty nu a pierdut nici el ocazia sa-l critice aspru pe Jones si sa-si dovedeasca din nou loialitatea fata de Stalin si Uniunea Sovietica. Pe 31 martie New York Times i-a publicat un articol intitulat “Russians Hungry but not Starving” (“Rusii sunt infometati dar nu mor de foame”).

Istoria a continuat sa-i surida lui Duranty, dar a fost aspra cu Jones. In 1935 Jones a ajuns in Mongolia ca reporter al unei publicatii britanice unde a fost rapit si ucis de banditi chinezi. Fraza lui Duranty, “rusii sunt infometati dar nu mor de foame” a devenit impresia oficiala in Occident privind ororile politicii de colectivizare a lui Stalin. Sovieticii au continuat sa-l foloseasca pe Duranty si sa influenteze, prin el, opinia occidentalilor privind comunismul sovietic. Deja suntem in 1934-1935 la 2 ani dupa ce Hitler ajunge la putere in Germania. Europenii si americanii devin tot mai ingrijorati de Hitler si expansiunea nazismului in Europa decit de Stalin si ororile comuniste. Presedintele Roosevelt a continuat sa-l foloseasca pe Duranty si pe New York Times ca surse principale de informatii privind Stalin si comunismul sovietic. Asa devine convins ca, intre Stalin, Hitler si o Japonie agresiva care deja invadase Manciuria, ar fi in avantajul Americii sa stabileasca relatii diplomatice si economice cu Uniunea Sovietica. Roosevelt propune un tratat comerial cu Uniunea Sovietica si Litvinov e invitat la New York sa-l semneze. Litvinov calatoreste la New York impreuna cu Duranty, unde Administratia americana da un banchet in cinstea lor la prestigiosul hotel new yorkez Waldorf Astoria. La banchet participa 1.500 de invitati. Duranty e invitat sa vorbeasca si lumea il aplauda, zice autoarea, “ca nebuna” (“wildly”). Prestigiosul jurnalist a murit in 1957.

New York Times ne-a pecetluit soarta

Asa ne-a fost pecetluita si noua soarta pentru 45 de ani. Dezinformatiile unui jurnalist au format si influentat gandirea si politica occidentalilor fata de Uniunea Sovietica pina in 1945 cind Churchill, mai devreme ca Roosevelt, si-a venit in fire realizind ca Stalin e un tiran, un maestru al propagandei si deceptiei. Imediat dupa Conferinta de la Yalta si-a tinut faimoasa prelegere in care a folosit expresia “Cortina de fier” (“Iron Curtain”) dind de inteles ca Uniunea Sovietica a devenit noua amenintare iminenta a Europei. La scurt timp, Presedintele Truman, proaspat ales, a ajuns si el la aceasi concluzie, enuntind o politica de “containment” (“izolare” ori “restrictionare”) a Uniunii Sovietice. Din neferice, romanii nu au beneficiat de politica lui Truman, ea fiind demarata timid si tardiv. Prea tarziu pentru noi si milioanele de est europeni care am trait sub comunism 45 de ani. Dar mai ales prea tarziu pentru cei peste 800.000 de romani care au fost exterminati in anii comunismului. E bine si intelept sa nu uitam asta. Niciodata.