100 DE ANI DE COMUNISM. Si inca numaram… REVOLUTIA BOLSEVICA DIN 7 NOIEMBRIE 1917 – REZULTATUL UNUI PLAN OCULT OCCIDENTAL/ “Lenin e mort, dar leninismul traiește”. IDEOLOGIA TERORII REVOLUTIONARE, A LUPTEI DE CLASA “PROGRESISTE” SI A URII FATA DE BISERICA REVINE IN FORTA: “Prin faptele petrecute în timpul prigoanei comuniste se prevestește o viitoare prigoană”

7-11-2017 36 minute Sublinieri

EvZ:

100 de ani de la Revoluția din Octombrie 1917. „Planul Marburg”: Comunismul a fost instaurat în Rusia cu complicitatea Occidentului

Se împlinesc astăzi o sută de ani de la una dintre cele mai mari catastrofe din istoria omenirii: Rusia pravoslavnică devenea prima țară comunistă din lume. Prin prisma efectelor sale devastatoare, evenimentul nu are probabil echivalent decât cu Revoluția franceză și cu Al Treilea Reich. El nu ar fi fost posibil fără implicarea serviciilor secrete și fără o finanțare generoasă a Occidentului.

Titlul și intertitlurile aparțin redacției EVZ

În noaptea de 25/26 octombrie (calendarul iulian) 7/8 noiembrie 1917 (calendarul gregorian) formațiuni armate fidele lui Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la putere guvernul liberal-socialist al lui Alexandr Kerenski, instaurat de revoluția din februarie 1917.

Bolșevicii, întâmpinând o slabă rezistență, au ocupat Palatul de Iarnă, reședința țarilor Rusiei, aproape fără vărsare de sânge. Palatul a fost preluat de cazaci, „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare). Majoritatea locuitorilor orașului Petrograd au aflat de evenimente abia a doua zi, din ziar.

Ziua de 7 noiembrie a devenit, astfel, data oficială la care, decenii la rând, s-a sărbătorit cu mare fast „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”.

Istoria oficială sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele sovietice, sub controlul propagandei, prezentau un mare asalt eroic al maselor populare asupra Palatului de Iarnă, precum și lupte aprige. În realitate, insurgenții bolșevici au întâmpinat o rezistență simbolică, astfel încât au putut, pur și simplu, să intre la pas prin poarta palatului și să-l ia în stăpânire.

După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), mai multe surse occidentale ( Referiri în „A People’s Tragedy: A History Of The Russian Revolution”, Orlando Figes, Penguin Books 1998 first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996) au remarcat că ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați ai bolșevicilor, câte au fost ele la început, s-au volatilizat brusc și durabil (chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, care aparținuseră și erau pentru uzul fostului țar. Așa cum se întâmplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în oraș a degenerat rapid în jafuri, distrugeri, violuri și crime, liderii bolșevici nefiind în stare să readucă ordinea nici măcar cu mitraliera, plutonul de execuție sau celula de pușcărie (pușcăriile, de altfel, s-au umplut complet cu mult timp înainte de a fi epuizat masa de recalcitranți). Cam aceasta ar fi „istoria pentru toți”. Revoluția Rusă are, însă, o istorie de o jumătate de secol (1891-1924) și, bineînțeles, nu puține enigme.

Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuși de puțin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret („Planul Marburg”), pregătit minuțios în afara Rusiei. Și finanțat generos de marii „bancheri internaționali”. În primul rând, de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip. Finanțarea bolșevicilor de către Wall Street era intermediată de banca suedeză „NYA Banken”, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg.

Contextul general, cât și împrejurările speciale în care cea de-a doua fază a Revoluției Ruse a divizat lumea după criterii ideologice intolerante, declarat adverse nu sunt, în realitate, nici după un secol de la evenimente, integral și obiectiv investigate și nici eliberate de mari și tulburătoare controverse, unele adevărate, altele generate de teoriile conspiraționiste.

Revoluționarul Vladimir Ilici Lenin – agent al serviciilor secrete germane

S-a născut în anul 1870 în Simbirsk. În perioada studenţiei ia contact cu mişcarea muncitorească, iar în 1893 se stabileşte la Petersburg, unde va deveni liderul marxiştilor. Va fi arestat, închis şi deportat în Siberia (1897-1900), după care emigrează în Elveţia (1900-1905). După înfrângerea primei revoluţii din Rusia se stabileşte în Elveţia (1906-1917). Din această ultimă perioadă va începe şi colaborarea sa cu serviciile secrete germane. Recrutarea lui Lenin de către colonelul Walter Nicolai se explică prin aceea că îndeosebi în timpul războiului..agenții ruși cumpărați înainte de începerea ostilităților refuzau furnizarea de informații”. În acest context, persoanele de naţionalitate rusă aflate în Occident prezentau o mare cotă de interes. În același timp, se poate susține că Lenin, prin caracteristicile sale: revoluționar, origine etnică complexă (evreu după mamă, german după o bunică), simpatiile sale prooccidentale și desconsiderarea „proștilor de ruși”, dar mai ales prin poziția sa de lider al unei noi mișcări politice, a prezentat un interes cu totul special, recrutarea sa permițând o penetrare informativă la vârful piramidei mișcării marxiste în plină ascensiune.

În aceste condiţii se explică, cel puţin în parte, cum a fost posibilă propaganda desfăşurată de Lenin în Elveţia (tipărirea şi difuzarea de lucrări, întâlniri şi alte manifestări politice). În legătură cu fondurile utilizate de Lenin pentru propagandă, trebuie menţionat faptul că o parte din acestea nu proveneau nicidecum de la familia sa de nobili cu venituri foarte modeste. Din cea mai recentă biografie a sa rezultă că cel care până în 1917 nu a lucrat decât circa 2 ani ca avocat în cauze mărunte și care în cei 20 de ani de exil a călătorit frecvent, petrecându-și vremea în hotelurile luxoase ale diverselor stațiuni, dispunea de fonduri ce proveneau din acte gangsterești (jefuirea unor bănci din Rusia sau din alte țări de către bande teroriste bolșevice, atacuri piraterești asupra unor vapoare, devalizarea unor oficii poștale ori a caselor de bilete din gări, extorcări, șantaje sau înșelăciuni). O mare parte a banilor de care a dispus Lenin a provenit însă din fondurile serviciilor secrete germane care, considerând că mişcarea bolşevică nu este prea periculoasă, au finanţat în mod practic Revoluţia din octombrie 1917 pentru a slăbi Rusia cu care se afla în război.

„Interesele guvernului german coincid cu acelea ale revoluţionarilor ruşi”

Un alt lider marxist rus strâns legat de Germania, cu care s-a acţionat pe lângă Lenin, a fost Alexandr Lazarevici Helphand (Parvus). El s-a născut în 1867, în zona Minsk, a obţinut doctoratul în filosofie la Berna şi a avut un rol important în revoluţia din 1905. Fiind arestat şi exilat în Siberia, reuşeşte să fugă în străinătate. Ca agent literar al lui Maxim Gorki, i-a reprezentat acestuia interesele în Germania. Fiind un erudit, a dezvoltat multiple relaţii cu o serie de personalităţi din Germania, Elveţia şi Austria, atât din lumea socialistă cât şi din cercurile politice conducătoare. Relații cu totul speciale rezultă că a avut la nivelul Ministerului de Externe și a Statului Major german. Cu sprijinul relaţiilor sale, Parvus a devenit şi un om bogat, fapt pentru care el va fi recunoscător şi devotat germanilor. În momentul izbucnirii războiului, îngrijorat de evoluția politică din Germania, Parvus reușește să convingă conducerea germană în legătură cu posibilitatea „transferării revoluției în Rusia”. Astfel, în ianuarie 1915, într-o scrisoare expediată ambasadorul german de la Constantinopol, Vangenhein menţiona: „Interesele guvernului german coincid cu acelea ale revoluționarilor ruși. Democrații ruși nu-și pot atinge scopul decât prin distrugerea totală a țarismului. Pe de altă parte, victoria Germaniei este condiționată de izbucnirea unei revoluții importante în Rusia”.

În acelaşi context, într-o discuţie purtată cu contele Von Brackdorf-Rantzau ambasadorul Germaniei în Danemarca, Parvus sublinia faptul că o pace separată cu Rusia ar fi oferit ţarului posibilitatea zdrobirii revoluţiei de care Germania avea atâta nevoie. În luna mai 1915, Parvus se întâlneşte cu Lenin în Elveţia. În legătură cu conţinutul discuţiilor Parvus precizează în broşura „În lupta pentru adevăr”, că i-a explicat lui Lenin că „atâta timp cât războiul continuă, în Germania nu va avea loc nici o revoluție, revoluția fiind posibilă numai în Rusia, iar izbucnirea ei va fi un rezultat al victoriei germanilor”. Deci Germania este determinată să acţioneze, să subvenţioneze revoluţia rusă, cel puţin din două motive: înlăturarea pericolului roşu ce se profila la Berlin şi înfrângerea Rusiei în războiul în care se angajase. Din documente rezultă că, ulterior, Von Jugow, de la Ministerul de Externe al Germaniei, a solicitat trezoreriei cinci milioane de mărci pentru intensificarea propagandei revoluţionare din Rusia, sumă ce avea să fie transferată în prima parte a lunii iulie 1915.

Purcoi de bani germani în vistieria bolșevicilor

Un alt personaj important din legătura serviciilor secrete germane, cu mare influenţă asupra lui Lenin, a fost Iakov Stanislavovici Ferstenberg, alias „Ganeţki”, „Henky”, „Barel”, „Henric Zet”, „Keller”, „Nikolai”, „Kuba”, „Frantiszec” etc. El a fost trezorierul omul de deplină încredere al lui Lenin. Parvus şi Ferstenberg au locuit alături mai multă vreme în Copenhaga, ocupându-se de afaceri comerciale cu care în realitate îşi acopereau provenienţa fondurilor primite de la guvernul german pentru propaganda şi revoluţia bolşevică. Cei doi făceau comerţ cu cereale, medicamente şi alte produse în Danemarca, Rusia, Turcia şi România, ceea ce permitea alimentarea conturilor bancare din Elveţia cu zeci de milioane de mărci. Informat în legătură cu aceste activităţi, Guvernul Provizoriu condus de Kerenski avea să stabilească faptul că „unul din canalele de finanţare a partidului în ajunul revoluţiei [era] Evghenia Sumenson, şi că el funcţiona de mult timp”.

Evghenia Sumenson deținea în banca Siberiei un cont de circa un milion de ruble, din care 800 de mii au fost scoși în preziua revoluției. Fiind arestată în iulie 1917, ea a declarat că suma primită de la Ganețki a fost de peste 2 milioane de ruble, iar primele livrări în contul ei s-au făcut din decembrie 1915. În aceste condiții, creșterea tirajului și a numărului publicațiilor bolșevice nu mai trebuie să surprindă. În vara anului 1917 existau 41 de ziare (27 în limba rusă), cu un tiraj de 320 de mii de exemplare, „Pravda” fiind tipărită zilnic în 90 de mii de exemplare.

Referitor la propaganda bolşevică, secretarul de stat german, von Kuhlmann, raporta înaltului comandament german:Numai după ce bolşevicii au primit un flux continuu de fonduri prin diferite canale şi sub diferite etichetări, au reuşit să-şi scoată principalul organ de presă Pravda pentru a desfăşura o propaganda energică şi a-şi extinde apreciabil baza, iniţial restrânsă, a partidului lor. E în interesul nostru să exploatăm perioada revoluţiei bolşevice pentru a obţine mai întâi un armistiţiu şi după aceea, dacă se poate, pacea”.

Sume mari de bani au fost rulate şi prin intermediul contelui Mirbach, ambasadorul Germaniei la Moscova, care în iunie 1918 menţiona că are nevoie lunar de minimum 3 milioane de mărci pentru contracararea propagandei aliaţilor. În acest context, Trautman, consilier la Ministerul de Externe, menționând că fondul de care dispunea se epuizase, a solicitat trezoreriei sume suplimentare, estimând că ar fi necesare cel puțin 40 de milioane de mărci.

Sume importante au mai fost puse la dispoziţie, în mod acoperit, de către social-democratul elveţian de naţionalitate germană, Karl Moor. Acesta explica provenienţa banilor printr-o moştenire considerabilă. În realitate însă „averea o primise din Germania în 1908 şi banii proveneau de la înaltul comandament german. Moor era doar un canal prin care banii germani intrau în seifurile bolşevice. Fiind agent german, ca și Ganețki sau Parvus, Moor a rămas în Rusia sovietică, continuând să informeze Berlinul în legătură cu conducerea bolșevică. S-a întâlnit de mai multe ori cu Lenin și, în pofida suspiciunilor care planau împotriva lui, a continuat să lucreze sub numele de Bayer”.

„Sprijiniți elementele extremiste!”

Serviciile secrete germane l-au mai sprijinit pe Lenin și în alt mod. Acestuia i s-a permis să ajungă din Elveția în Rusia, tranzitând teritoriile unor state în care Lenin nu avea voie să intre. Prin agentura de valoare de care dispunea, Walter Nicolai informa în detaliu conducerea germană în legătură cu intențiile lui Lenin. Serviciile secrete franceze au aflat și ele că în primăvara anului 1917 Lenin s-a întâlnit la restaurantul „Schioppa” din Berna cu un reprezentant al ambasadei germane în Elveția, Dallenvach, cu care a discutat despre plecarea sa în Rusia prin Germania. Un mijlocitor important a fost în această chestiune Parvus, care a obținut sprijinul înaltului comandament german, al Ministerului de Externe și chiar pe cel al Kaiserului, care și-a exprimat fără rezerve acordul. Practic, datorită lui Parvus, mișcarea bolșevică rusă a fost sprijinită de multe personalități germane, în cercurile diplomatice și cele politice. Astfel, contele von Brackdorff-Rantzau, ambasador al Germaniei la Copenhaga, insistă, printr- o scrisoare către ministrul de Externe, …să sprijine elementele extremiste căci acestea vor conduce la un deznodământ mai rapid. După toate probabilitățile, peste trei luni vom putea conta pe o dezintegrare suficient de mare ca să-i zdrobim pe ruși într-o acțiune militară”. Pentru a-și întări și mai mult propria acoperire, în drum spre Moscova, la Stockholm, Lenin refuză să-l întâlnească pe Parvus.

VA URMA

*

Dan V. Chitic:

7 Noiembrie. Azi comemorăm 100 de ani de la revoluția bolșevică din Rusia. Ea însăși un efect pervers și criminal al unei alte calamități istorice, mai mari și mai dezastruoase ca amploare și efecte: revoluția franceză de la 1789.

100 de ani de când omul occidental a crezut că miopia, suficiența și prostia sa sunt suficiente pentru a se erija în Dumnezeu, pentru a renunța la sacru și tradiție.

100 de ani de când borhotul social a crezut că puterea îl înnobilează, de când mujicii au preluat puterea de la marea burghezie, ea însăși uzurpatoare a veritabilei nobilimi.

100 de ani de când libertatea de a gândi și de a te exprima reprezintă supremul act de curaj pe care și-l poate asuma un om în fața gloatei, gata să-l sfâșie pentru îndrăzneala lui, în fața statului, gata să-l strivească pentru nesupunerea sa.

100 de ani de la victoria cantității asupra caliății, de când suntem convinși că acumulările cantitative pot duce la sporuri calitative, de când sperăm ca mai multul să ne aducă mai binele.

100 de ani de la victoria mațului asupra spiritului.

100 de ani de la victoria pumnului asupra penei.

100 de ani de la victoria maselor asupra elitelor.

100 de ani de la victoria rațiunii asupra inimii.

100 de ani de la victoria nimicului.

100 de ani de când alunecăm inexorabil pe derdelușul istoriei spre neantul ideologizat al lumii moderne post-revoluționare.

***

Bogdan Herzog:

O sută de ani de la revoluția bolșevică

Cuvântul editorului – la cartea N. Starikov – 1917 – Dezlegarea enigmei revoluției „ruse”

În cei o sută de ani care au trecut de la revoluțiile din 1917 cititorul de limbă română a avut acces la două surse de informare cu privire la evenimente: cărțile scrise în timpul regimului comunist și traducerile unor lucrări apărute în Occident. Autorii ambelor categorii menționate au ales să ignore un aspect esențial al istoriei: colaborarea dintre cercurile financiar-bancare și serviciile secrete ale puterilor apusene și liderii bolșevici, în perioada anterioară preluării puterii de către aceștia din urmă și imediat după aceea.

Rațiunea trecerii sub tăcere a colaborării este evidentă: comuniștii ar fi trebuit să explice de ce venerații lideri ai mișcării au beneficiat de importante subvenții, precum și de susținere informațională, militară și logistică din partea “dușmanilor de clasă”, în timp ce occidentalii s-ar fi văzut nevoiți să explice de ce au finanțat mișcările revoluționare subversive într-o țară aliată, devenind părtașii celor care au lichidat mai întâi monarhia și, ulterior, întreaga elită a societății ruse. Mai mult decât atât, recunoscând sprijinul acordat lui Lenin, Troțki & Co, occidentalii ar fi acceptat nu numai complicitatea la trădarea unui aliat și la asasinarea familiei regale, ci și la consecințele din anii următori – milioanele de morți ai Războiul Civil și ai represiunilor care i-au urmat.

O posibilă a treia categorie de autori, cea a emigrației ruse “albe”, s-a văzut la rândul ei nevoită să se supună rigorilor exilului, evitând adesea subiectele prea sensibile pentru “onorabilele” lor gazde. Acestei cenzuri auto-impuse i s-a adăugat lipsa informațiilor, bolșevicii fiind deosebit de atenți cu ștergerea urmelor din arhivele țariste, în timp ce în Occident accesul la arhive a rămas în mâna acelorași decidenți ca și acum o sută de ani. În fine, o altă piedică pentru o bibliografie solidă asupra legăturii bolșevici-occident, venită pe filiera “emigrației ruse”, constă în obstacolele ideologice și dramaticele experiențe personale care au limitat capacitatea refugiaților ruși de a analiza diferitele tendințe și schisme existente în sânul elitelor bolșevice.

Și totuși, fără a cerceta legăturile liderilor revoluțiilor “ruse” cu lumea occidentală, importante aspecte ale istoriei rămân inexplicabile: din ce bani trăiau revoluționarii de profesie, capabili să organizeze atentate după atentate împotriva monarhilor ruși și a miniștrilor acestora? Cine a finanțat și a organizat logistic importurile de arme, livrate de pe nave direct în porturile rusești? Cine finanța propaganda anti-monarhică din presa rusească, alimentând cele mai aberante zvonuri și instigând la revoluție? De ce Lenin, Troțki sau Litvinov au primit întodeauna azil în țările occidentale, iar dacă temporar au fost arestați, au fost imediat eliberați la intervenția unor autorități superioare? Din ce bani au trăit acești lideri în exilul lor elvețian, american, francez sau britanic, înainte de izbucnirea războiului mondial? Cum se face că bolșevicii au permis emigrarea fără restricții a întregii familii a presupusului lor dușman Kerenski? De ce Troțki, avocatul revoluției permanente, s-a refugiat tocmai în Statele Unite, simbolul capitalismului global, după mazilirea sa de către Stalin? De ce bolșevicii, ajunși la putere, au semnat contracte extrem de avantajoase în favoarea dușmanilor de clasă occidentali, cedându-le acestora atât rezervele de aur ale Rusiei, cât și concesiuni aurifere și petroliere uriașe[1]?

În lipsa unui răspuns logic la astfel de întrebări, asupra aspectelor controversate s-a așternut tăcerea, istoricii oficiali, atât cei din lagărul de Vest cât și cei din Est, preferând să ignore indezirabilul[2]. Iată însă că, odată cu prăbușirea comunismului în anii ’90, apare o nouă generație de istorici ruși, care, eliberați de corsetul ideologic, sunt capabili să abordeze subiectele odinioară tabu, oferind informații și analize inedite despre tragedia dispariției Rusiei pravoslavnice și a nașterii URSS. În noua generație de istorici și geopoliticieni ruși Nikolai Starikov face figură aparte prin dinamica stilului literar și prin ineditul informației furnizate publicului într-un format mai degrabă atractiv decât scolastic. În cărțile sale, cu tiraje ce domină secțiunile non-fiction ale librăriilor din fostul spațiu sovietic, Starikov îmbină, asemenea unui scriitor de romane polițiste, informația istorică și anecdotica cu deducția logică, cititorul fiind adesea lăsat să tragă singur concluziile asupra legăturilor de cauzalitate între diversele date prezentate.

Pentru Starikov, ca și pentru întreaga școală geopolitică rusă, istoria se scrie ca o continuă luptă între puterile maritime/comerciale și marele spațiu continental eurasiatic. Odată cu înfrângerea Franței în războaiele napoleoniene, acest mare spațiu continental este dominat de către Imperiul Rus, care asigură stabilitatea coalițiilor pe continent, înfrânge revoluțiile de la 1848-1849 și elimină pas cu pas Imperiul Otoman din Sud-Estul Europei. Expansiunea economică a Rusiei și explozia sa demografică, concretizată și într-o migrație spre sud și est, pune sub semnul întrebării prevalența britanică în India și chiar în China, abuzată și forțată să își drogheze populația prin cele două Războaie ale Opiului.

Strategiile prin care Imperiul Britanic, cel deasupra căruia soarele nu apune niciodată, încearcă să-și asigure dominația mondială eliminând rivalul geopolitic rus îmbracă forme multiple: acțiunea directă – prin declanșarea Războiului din Crimeea, sprijinirea unor rivali regionali a căror acțiune să “sugrume” Rusia asemeni unui șarpe anaconda, blocarea accesului spre strâmtori și mările calde – ex. Tratatul de la Berlin, care a blocat accesul Rusiei la Bosfor sau intervețiile în Persia și Afganistan – și acțiunea indirectă – prin susținerea acordată tuturor mișcărilor revoluționare capabile să submineze din interior Imperiul Rus.

În cadrul strategiei puterilor maritime de sprijinire și finanțare a unor rivali regionali pe care să îi contrapună principalei puteri continentale putem aminti și susținerea britanică pentru Imperiul Otoman sau ajutorul acordat Japoniei cu ocazia Războiului Ruso-Japonez din 1905 de către băncile americane, în special Kuhn, Loeb & Co.[3]

Similar, Starikov argumentează asupra implicării engleze în ascensiunea lui Bismarck și încurajarea de către anglo-saxoni a unificării Germaniei, cu scopul creării unei contraponderi central-europene la Rusia[4]. Cunoscând prea bine factorii care i-au favorizat ascensiunea și țelul ultim al acestora, “cancelarul de fier” și-a avertizat întodeauna compatrioții împotriva oricărei acțiuni anti-ruse[5], principiu ignorat cu consecințe devastatoare atât de Kaiserul Wilhelm al II-lea, cât și de Adolf Hitler, de altfel un admirator declarat al Imperiului Britanic[6].

La începutul secolului al XX-lea, harta lumii prezintă următorul tablou: Europa de Vest, Africa și Asia dominate de imperiul britanic și cel francez, controlate la rândul lor de aceleași forțe ale oligarhiei financiar-comerciale, odată cu înfrângerea lui Napoleon. În America, forțele marelui capital se consolidează, înființând în 1913 Sistemul Federal de Rezerve, a treia bancă centrală a Statelor Unite, urmașa de facto a Băncii Angliei.[7] În plus, Doctrina Monroe excludea amestecul oricărei puteri europene în emisfera vestică, asigurând controlul SUA asupra Americii de Sud. Luând în considerare rapida expansiune spre Pacific a SUA, înfrângerea Spaniei în Războiul Hispano-American, colonizarea integrală a Indiei și umilirea Chinei de către britanici, putem vorbi de o dominație cvasi-universală a forțelor maritime/comerciale/atlantiste. În fața dominației complete a acestora stăteau doar două forțe: Germania, cea mai mare putere economică și militară a Europei – și Imperiul Rus, de o dimensiune colosală – de la Varșovia la Gurile Dunării și de la Vladivostok până în Iran.

Geniul politic englez a constat în a face ca aceste puteri să se lupte între ele în loc să formeze o alianță continentală capabilă să rivalizeze cu imperiul maritim anglo-american.

Promițându-i Germaniei, pe de o parte, neutralitatea sa în cazul declanșării unui conflict cu Rusia și alimentând, pe de altă parte, orgoliile politice rusești și loialitatea față de Serbia, Anglia reușește declanșarea marelui conflict continental ce avea să ducă la anihilarea Puterilor Centrale și la slăbirea Rusiei.

După trei ani de lupte, la începutul anului 1917, sfârșitul Războiului Mondial părea iminent. La masa tratativelor de pace, Rusia urma să stea în rândul puterilor victorioase, cerându-și ceea ce îi fusese promis la intrarea în război: strâmtorile și Constantinopolul. Acesta este momentul în care începe cartea lui Nikolai Starikov. Teza acestuia poate fi sintetizată într-o singură frază: Revoluția din 1917 a fost declanșată de englezi prin agenții lor, pentru a evita ceea ce pentru ei ar fi echivalat cu o catastrofă geopolitică – dobândirea strâmtorilor (deci a preeminenței în Balcani și în Mediterana de est) de către Rusia.

Odată asasinat Rasputin, unul dintre cei mai înfocați susținători ai păcii, un mecanism infernal de dezagregare a marelui imperiu este pus în mișcare. În el, figurile unor agenți ai unor puteri străine precum Kerenski sau Troțki[8], oportuniști și profitori de geniu, lipsiți de scrupule precum Lenin se amestecă cu eroi tragici precum generalul Kornilov sau Țarul Nicolae al II-lea și acestea toate cu cele ale milioanelor de oameni sacrificați pe întreg teritoriul Rusiei. Roata Roșie, despre care vorbea Soljenițîn, mașinăria prin care Kerenski trebuia să pregătească terenul pentru Lenin și Troțki, fusese pusă în mișcare…

.. și, totuși, Starikov susține că în ciuda dezastrului provocat marelui rival geopolitic “aliații” au mizat greșit. Dar explicațiile pentru acest punct de vedere le amânăm pentru un volum viitor.

În încheierea acestui preambul, atragem atenția asupra multiplelor implicații pe care tezele enunțate în carte le prezintă pentru istoria României. Între acestea: trădarea de către englezi a aliatului rus și provocarea cu bună știință a stărilor revoluționare în rândul armatei acestuia a avut drept consecință prăbușirea întregului Front de Est, inclusiv a porțiunii apărate de armata română. De la eroicele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care au murit, luptând cot la cot, soldații români și ruși se împlinesc… tot o sută de ani.

Editorul

Timișoara, Noiembrie 2017

 

[1] Starikov menționează între altele, contractul de achiziție de „locomotive” din Suedia sau concesiunea auriferă Lena Gold drept modalități prin care Lenin & Co și-au răsplătit sponsorii occidentali imediat după accederea la putere. Starikov N. (2017), Naționalizarea Rublei – Calea Spre Libertatea Rusiei, Frontiera, Timișoara

[2] O rară excepție o constituie lucrarea economistului britanic Antony Sutton, „Wall Street și Revoluția Bolșevică”, Ed. Anacronic 2017

[3] Valoarea finanțării acordate Imperiului Japonez de către Kuhn, Loeb & Co. a fost de aproximativ 200 milioane de dolari (peste 33 miliarde de dolari în dolari 2016). Se estimează că Jacob Schiff, directorul Kunh, Loeb & Co. a finanțat jumătate din efortul de război japonez. „Schiff, Jacob Henry”. Dictionary of American Biography. New York: Charles Scribner’s Sons. 1928–1990. pp. 430–432.

Pentru o analiză mai detaliată recomandăm și articolul lui Kerry Bolton, Wall Street & The November Bolshevik Revolution: https://www.counter-currents.com/2013/10/wall-street-and-the-november-1917-bolshevik-revolution/

[4]https://www.youtube.com/watch?v=q5ifQLCCkoA

[5]Secretul politicii? Un tratat bun cu Rusia” – Otto von Bismarck

[6] Hitler cunoștea prea bine strategia britanică, declarând la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial „eu nu sunt englez să câștig războaie folosind sângele altora” – argumentând astfel nevoia unui efort de război și a unor sacrificii din partea Germaniei. Starikov, în „Cine l-a împins pe Hitler împotriva lui Stalin”, argumenteză că Hitler a ajuns să-și ignore propriile cugetări, alegând să atace URSS în folosul și la îndemnul… britanicilor.

[7] Pentru mai multe informații referitoare la relația între FED si Banca Angliei vezi Starikov N. (2017) ibid

[8] Amândoi și-au găsit sfârșitul pe continentul american

***

Anacronic:

Ninel Ganea/ O istorie inconfortabilă

Am aflat că istoria se scrie, de fapt, nu în termenii

celor întâmplate, ci în termenii celor ce ar fi trebuit

să se întâmple potrivit diferitelor linii de partid […].

George Orwell

Pentru a face libertatea să dispară, mai întâi trebuie suprimată diseminarea adevărului, obișnuia să spună profesorul Sutton. În secolul trecut, adevărul nu a prisosit, chiar și în ceea ce s-a numit lumea liberă. Scriitorii care vorbeau, de pildă, despre mizeria totalitară, crimele și lagărele comuniste, erau marginalizați, contestați sau, pur și simplu, ignorați. Soarta lui Orwell și Panait Istrati este simptomatică. Mult mai comode și mai bine primite de mediul academic, bancar și cultural erau reportajele glorioase despre miracolul sovietic, publicate în ziarele prestigioase ale Occidentului[1]. A trebuit să treacă suficient de mult timp până când amploarea și profunzimea catastrofei provocate de bolșevici să fie acceptate, deși până astăzi se mai pot întâlni edulcorări și reevaluări. Și, pe urmele lui Sutton, ar putea fi deschisă o întreagă discuție dacă această acceptare a răului comunist a fost făcută sub presiunea dezvăluirilor sau din nevoia de a consolida, prin opoziție, un partener dialectic. Desigur că fenomenul nu s-a limitat doar la negarea crimelor comise de comuniștii ruși, ci a țintit întregul demers global-colectivist[2].

Calea cea mai insidioasă de a suprima adevărul este acoperirea lui sub o mulțime de fapte irelevante și multe, nesfârșite minciuni, rostogolite ad nauseam. Din acest punct de vedere, Antony Sutton mărturisea că, pentru cercetările sale istorice privind legătura dintre sistemul bancar apusean și încarnările totalitare ale secolului al XX-lea,a fost persecutat, dar nu penalizat legal”. Opera sa impresionantă, tulburătoare, cu adevărat iconoclastă, demolatoare de presupoziții și lozinci bine întipărite, blindată exclusiv cu documente oficiale, imbatabile, a fost trecută cu vederea, ignorată, dar niciodată contestată.

Ceea ce făcea și încă face inacceptabile cărțile sale, ceea ce demonstra fără putință de tăgadă Sutton era ilustrarea complicității criminale pe care „establishmentul anglo-saxon” a avut-o, atât cu Revoluția Bolșevică, cât și în consolidarea puterii comuniste de-a lungul timpului, prin ajutoare financiare, militare, tehnologice și logistice.

Trilogia Western Technology and Soviet Economic Development, publicată între 1968 și 1973, descria în detaliu sprijiinul obținut de comuniștii ruși în crearea unei economii cât de cât funcționale, iar Wall Street și Revoluția Bolșevică (1974), apărută astăzi și în ediția română, documenta intervenția indispensabilă a bancherilor americani în triumful lui Lenin&co. asupra guvernului provizoriu și, mai apoi, în Războiul Civil.

Așadar, nu e vreo surpriză de ce Sutton a fost boicotat, iar numele său este astăzi încă prea puțin cunoscut. Deprinși a gândi în opoziții binare, mai mult sau mai puțin marxiste (capitalism-comunism, revoluționari-bancheri etc.), lucrările sale spulberă toate aceste distincții false și contestă argumentat un întreg mod ideologic de a vedea lumea. După ce parcurgi cărțile lui, nu îți ia mult timp până când realizezi că aproape tot ceea ce ai fost învățat despre trecutul recent este falsificat sau, în cel mai bun caz, denaturat. Însuși Sutton, fost profesor la California State University și cercetător la Hoover Institute al Stanford University, declara tăios, într-o conferință, că în universități se studiază aproape numai minciuni, nesusținute de dovezi. „Este istoria establishmentului, istoria oficială, care domină manualele istorice, editurile importante, media și rafturile bibliotecilor. Linia oficială presupune întotdeauna că evenimente precum războaiele, revoluțiile, scandalurile, asasinatele sunt, într-o măsură mai mare sau mică, rezultatul unor evenimente fără legătură între ele. Prin definiție, ele nu pot fi NICIODATĂ opera unor conspirații, nu pot apărea din acțiunea planificată și premeditată a unor grupuri.”

Sutton nu a basculat în direcția opusă, a unui (horribile dictu) conspiraționism ieftin, garnisit cu teorii abracadabrabante[3] care ating realitatea, câteodată, doar întâmplător. Din postura unui profesor universitar cu experiență, el avertiza asupra meticulozității și probității de care trebuie să dea dovadă un istoric serios. În opinia sa, cercetătorul modern trebuie întotdeauna să se bazeze pe documente oficiale (necunoscute), pe declasificări, și doar atunci va avea speranța că va putea schimba versiunea acceptată a trecutului. Și din acest punct de vedere, lucrările sale sunt aproape un unicat în peisajul istoric contemporan, deoarece se bazează exclusiv pe surse primare: arhive de stat, acte bancare, memorii[4]. Mai mult, spunea Sutton, istoricul trebuie să se asigure că tot ceea ce publică este în întregime exact, altfel va fi complet decredibilizat pentru cea mai mică greșeală. „Bătălia pentru adevăr nu poarte fi câștigată decât prin fapte” a rămas, până la final, crezul său profesional.

Lumea academică, mereu „interesată să promoveze colectivismul”, nu l-a iertat pentru curajul de care a dat dovadă.Am fost forțat să plec de la două universități (UCLA și Stanford), mi-a fost refuzat profesoratul la Cal State Los Angeles. De fiecare dată când scriu ceva, se pare că lezez persoane sus-puse și sunt aruncat în gura lupilor, spunea Sutton într-un interviu[5]. După ce a publicat National Suicide: Military Aid to the Soviet Union, republicată mai târziu cu titlul The Best Enemy Money Can Buy, Hoover Institute l-a concediat, sub pretextul că informațiile prezentate nu erau publice și că a plagiat propria carte aflată în pregătire la Hoover, deși documentele în discuție erau declasificate, accesibile legal oricărei persoane interesate, iar ideea de plagiat nu putea fi luată în considerare, câtă vreme tocmai editura solicitase explicit scoaterea acelor pasaje din carte.

Glenn Campbell, directorul Institutului și cel care ulterior va deveni consilier pe politică externă al președintelui Ronald Reagan, l-a numit „o problemă”, l-a declarat „persona non grata” și l-a amenințat că nu va supraviețui. La rândul său, celebrul publicist neoconservator William Buckley l-a etichetat drept „ticălos (jerk)”. Au existat chiar și încercări de a-l decredibiliza prin asocierea sa cu mișcările de extremă-dreapta, dar, cum nu exista absolut nimic concret, această tentativă a fost abandonată[6].

Iritante pentru status-quo și imposibil de contestat, cărțile sale au fost, înainte de explozia internetului, practic intruvabile. Wall Street and Soviet Technology, de exemplu, a stat în tipar 31 de ani, cu tiraje confidențiale, doar pentru simplul motiv că dispariția ei oficială de pe piață ar fi însemnat un transfer al drepturilor de proprietate către autor. Drept urmare, Stanford University s-a mulțumit să scoată un număr redus de exemplare în fiecare an, de negăsit pe piață sau în biblioteci. Wall Street și Revoluția Bolșevică era, la apariție, după cum mărturisea profesorul Sutton, pe locul întâi în cea mai importantă revistă de recenzii, dar, în fapt, foarte puține librarii aveau cartea.

Trebuie amintit totuși că ideilee sale au primit și recunoașteri oficiale. Parțiale, marginale, aproape spuse în șoaptă, aruncate printre note de subsol. Richard Pipes, fost profesor la Harvard și unul dintre cei mai respectați specialiști în istoria Rusiei, scria în cartea sa Survival Is Not Enough: Soviet Realities and America’s Future: În cele trei volume detaliate privind achiziția sovietică de echipament și tehnologie vestică, Sutton ajunge la concluzii incomode pentru oamenii de afaceri și pentru economiști. Din acest motiv, opera sa este respinsă ca „extremă” sau, cel mai adesea, pur și simplu, ignorată”. La rândul său, Zbigniew Brzezinski, politolog și figură dominantă a Comisiei Trilaterale, confirmă explicit teza lui Sutton în cartea sa, Between Two Ages: America’s Role in The Technotronic Era. „Pentru dovezi impresionante privind implicarea apuseană în prima fază a creșterii economice sovietice, vezi lucrarea lui Antony C. Sutton, Western Technology and Soviet Economic Development, care susține că dezvoltarea economică sovietică între 1917 și 1930 a fost dependentă hotărâtor de ajutorul tehnic vestic, iar cel puțin 95% din industria rusească a beneficiat de acest ajutor.”

[…]

Wall Street și Revoluția Bolșevică

Istoria căderii Imperiul Țarist, în februarie 1917, și a preluării puterii de către bolșevici, câteva luni mai târziu, a fost, pentru multă vreme, tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă[11]. Prăbușirea catastrofală a ultimei autocrații ortodoxe era pusă pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol al XX-lea[12]. Triumful comuniștilor în octombrie nu a fost nici el pe deplin explicat. O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii, fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit, în mai puțin de un an, să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii. Desigur că este doar un fel de a spune că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia. În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor, al celor rămași credincioși țarului și al țăranilor. Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape. Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton, și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici. Despre revenirea lui Troțki din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente. Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale. Înainte de a ajunge în Statele Unite, Troțki, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană tocmai deoarece era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus. Cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare, demonstrează Wall Street și Revoluția Bolșevică.

Bref, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice. Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informații de acolo. Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției. Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Troțki trăia pe picior mare în New York. Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși. Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10 000 de dolari. Toate sursele oficiale confirmă că Troțki a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic. Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă. În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii: Troțki cere cinci ofițeri americani ca inspectori pentru armata care trebuie organizată pentru apărare și, de asemenea, cere operatori de căi ferate și echipament.”[13] La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja, în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii administrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimității guvernului sovietic. Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare. „Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller). De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari[14] oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria. Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Troțki.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton, care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție. Paradoxal, poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției. Chiar în Wall Street și Revoluția Bolșevică se vorbește, în treacăt, este adevărat, dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen[15], în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

În cartea de față, explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor în succesul bolșevismului țintește spre distrugerea competiției. Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o economie inovativă. Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume[16]. Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și, mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905. Jacob Schiff[17], partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone. Schiff a mers până într-acolo încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei din cauza persecutării evreilor[18]. Din acest punct de vedere, cel de-al doilea apendice al cărții reprezintă în sine o contribuție istorică majoră, pentru că respinge teoria conspirației evreiești, susținută în epocă, printre alții, de Winston Churchill, și subliniază rolul minor pe care bancherii cu origini iudaice l-au jucat în Revoluția din Octombrie, prin comparație cu oligarhia WASP. Ba mai mult, același Schiff, de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă. Corporațiile bancare erau interesate să exploateze Rusia, au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul celor din SUA, doar că mai mari, au negat fără rușine că în URSS există lagăre de muncă forțată, însă filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensu căutarea profitului, ci dialectica[19]. Vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste.Ceea ce ne diferențiază, pe voi, radicalii, și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde, frecvent, companii sau personaje private stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante[20]. Sutton, de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA. Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolceak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară. Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție, minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele. De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

 

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă. E dificil, măcar și după ce parcurgi Wall Street și Revoluția Bolșevică, să contești acest punct de vedere. Cu precădere istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo-alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari. Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric. Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate.

[1] Will Durant, jurnalist al New York Times a primit, în anul 1932, premiul Pulitzer pentru seria de reportaje glorioase din URSS despre realizările staliniste.

[2] Vezi, de pildă, scrierile lui Pierre Ryckmans despre China, scrise sub pseudonimul Simon Leys pentru a evita distrugerea reputației de către cercurile maoiste occidentale.

[3] Vezi, de pildă, apendixul din prezentul volum dedicat legăturii dintre bancherii evrei și Revoluția Bolșevică.

[4] Pentru o discuție relevantă despre cum se scrie istoria, vezi eseul Margaritei Nelipa despre moartea Țarului Alexandru al III-lea, accesibil la http://www.oocities.org/mushkah/AlexanderIIIDeath.html. De altfel, seria de monografii ale autorei dedicate Țarului Alexandru al III-lea, Țareviciului Alexei și lui Rasputin sunt scrise aproape exclusiv pe baza documentelor primare, ceea ce explică și reputația autoarei.

[5] „An interview with Antony C. Sutton, Researcher Emeritus”, Kris Millegan, Little Red Hen, 1999.

[6]Ibidem.

[7] Până în anul 1946, munca de informații a guvernului american era efectuată de Departamentul de Stat, astfel că materialele folosite de Sutton aveau o valoare istorică inegalabilă

[8] Antony Sutton et.al., Fleshing Out Skull & Bones: Investigations into America’s Most Powerful Secret Society, TrineDay LLC, Walterville, 2003

[9] „An interview with Antony C. Sutton, Researcher Emeritus”.

[10]Ibidem.

[11] O lucrare recentă în canonul ideologic standard scrie Orlando Figes, Revoluția Rusă, 1891-1924. Tragedia unui popor, Editura Polirom, Iași, 2017. Pentru un scurt comentariu critic asupra lui Figes, vezi recenzia mea accesibilă la http://karamazov.ro/index.php/ce-citim/507-revoluia-rus.html. O schimbare de paradigmă semnificativă asupra Rusiei apare odată cu lucrările lui Dominic Lieven, The Cambridge History of Russia: Volume 2, Imperial Russia, 1689-1917, Cambridge University Press, Cambridge, 2006 și Nicholas II: Emperor of All the Russias, Pimlico, Londra, 1993.

[12] Pentru o perspectivă revizionistă, vezi Boris Ananich, „The Russian Economy and Banking System”, în The Cambridge History of Russia: Volume 2, Imperial Russia, 1689-1917, Cambridge University Press, Cambridge, 2006.

[13] Antony C. Sutton, Wall Street și Revoluția Bolșevică, Editura Anacronic, Domnești, 2017, p. 42.

[14] Echivalentul în zilele noastre, ținând cont de inflație, a aproximativ 20 de milioane de dolari.

[15] Informația pare să fi devenit banală, din moment ce până și un film recent, 1911, finanțat de guvernul comunist chinez și menit să aniverseze centenarul revoluției chineze, discută într-o lumină pozitivă relația bancherilor anglo-saxoni cu Sun Yat Sen.

[16] Antony C. Sutton, Western Technology and Soviet Economic Development, 1917-1930, Hoover Institution Press, Stanford, 1968

[17] Gary Dean Best, „Financing a Foreign War: Jacob H. Schiff and Japan, 1904-05”, American Jewish Historical Review, nr. 61, 1971/72.

[18] Pentru o discuție foarte nuanțată despre relațiile dintre evrei și ruși în timpul Vechiului Regim, vezi Alexander Soljenițîn, Două secole împreună. Evreii și rușii înainte de revoluție, Editura Univers, București, 2009.

[19] O scurtă și folositoare investigație a rădăcinilor dialecticii dincolo de Hegel realizează James Kelley în Anatomyzing Divinity: Studies in Science, Esotericism and Political Theology, Trine Day, Walterville, 2011.

[20] Potrivit unor cercetători contemporani care au mers pe urmele furnizate de Antony Sutton, avem toate motivele să credem că dialectica manipulată continuă nestingherită și în zilele noastre. Vezi James Corbett, „The Great Decoupling: How the West is Engineering its Own Downfall”, accesibil la https://www.corbettreport.com/the-great-decoupling-how-the-west-is-engineering-its-own-downfall/.

Wall Street și Revoluția Bolșevică (fragment)

Iată un fragment din capitolul 2 din excelentul volum al regretatului economist Antony Sutton, „Wall-Street și Revoluția Bolșevică”, o carte document despre legăturile dintre bancherii americani și liderii sovietici. Cartea [a aparut] la început de iulie la Anacronic. În aceeași perioadă va apărea Siluirea Maestrilor de Roger Kimball, o splendidă și spumoasă radiografie a impactului produs de ideologia corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecutului. Până atunci, precomenzi și reduceri pe Magazinul Anacronic.


 

Troțki pleacă din New York pentru a desăvârși revoluția

Vei avea o revoluție, o revoluție teribilă. Ce curs va avea, depinde mult de ceea ce Dl. Rockefeller îi spune Dlui. Hague să facă. Dl. Rockefeller este un simbol al clasei conducătoare americane și Dl. Hague este un simbol al instrumentelor sale politice.

Leon Troțki, în New York Times, 13 decembrie 1938. (Hague era un politician din New Jersey).

În 1916, anul care a precedat Revoluția Rusă, internaționalistul Leon Troțki a fost izgonit din Franța, în mod oficial datorită participării sale la conferința de la Zimmerwald, însă fără îndoială și pentru articolele sale polemice scrise pentru Nashe Slovo, un ziar rusesc tipărit în Paris. În septembrie 1916, Troțki a fost escortat politicos la granița cu Spania de către poliția franceză. Câteva zile mai târziu poliția din Madrid l-a arestat și pus într-o celulă tip „clasa I” la un preț de 1,5 peseta pe zi. Ulterior Troțki a fost dus la Cadiz, apoi în final la Barcelona unde a fost plasat la bordul companiei spaniole transatlantice de vapoare Monserrat. Troțki și familia sa au traversat Oceanul Atlantic și a ajuns în New York pe 13 ianuarie, 1917. Și alți troțkiști au traversat Atlanticul spre vest. Un grup troțkist a obținut o influență imediat în Mexic, suficientă pentru a scrie Constituția Querétaro pentru guvernul revoluționar Carranza, dând astfel Mexicului distincția dubioasă a fi primul stat din lume care a adoptat o Constituție de tip sovietic. Cum a supraviețuit Troțki, care știa numai germană și rusă, în America capitalistă? Potrivit autobiografiei sale, „Viața mea”, „Singura mea profesie în New York a fost cea a unui socialist revoluționar”. Cu alte cuvinte, Troțki a scris ocazional articole pentru Novy Mir, ziarul socialist rus din New York. Totuși, știm că apartamentul familiei Troțki din New York avea frigider și telefon și familia se plimba ocazional cu o limuzină cu șofer.

Acest mod de viață i-a pus în încurcătură pe cei doi tineri Troțki. Când au mers odată într-o ceainărie băieții își întrebau mama de ce nu vine șoferul?”[i]. Stilul de viață al lui Troțki nu pare compatibil cu venitul declarat. Singurele fonduri primite în 1916 și 1917 admise de Troțki au fost 310 de dolari și Troțki a spus că „a împărțit cei 310 dolari la 5 imigranți care se întorceau în Rusia”. Totuși, Troțki a plătit pentru o celulă de clasa I în Spania, familia Troțki a călătorit din Europa în Statele Unite, a obținut un apartament excelent în New York – plătind chiria pe 3 luni – și foloseau o limuzină cu șofer. Toate acestea din veniturile unui revoluționar sărac pentru câteva articole în ziarele rusești puțin circulate precum Nashe Slovo din Paris și Novy Mir din New York!

[…]

***

  • Iulian Capsali:

La comemorarea astăzi a 100 de ani de la revoluția bolşevică

vă recomand să citiți cartea marelui istoric britanic A. C. Sutton, care tratează subiectul cu un bagaj de informații ce schimbă perspectiva asupra subiectului, întrucât veți citi despre conexiunile clare, documentate, dintre marii bancheri si industriaşi (corporatocrația), politicieni americani, şi capii revoluției.

Puteți face analogia imediată cu ce se întâmplă acum, când noua Revoluție Globalistă, cu finanțatorii ei (Soroş tocmai a virat 18 miliarde în ”cauză”), caută să îşi impună ideologia în toată lumea iudeo-creştină, prin klemmi, idioții utili şi cozile de topor locale.

Să nu fie!

***

Nicusor Deciu/ Ziarul Lumina:

Dimensiunea profetică a mărturisirii creștine în comunism

Dincolo de schimbările istorice și de tragediile personale ale creștinilor care au supraviețuit diverselor forme de teroare exercitate de regimul comunist ateu, există în cadrul fenomenului mărturisirii anumite elemente ce vorbesc despre destinul viitor al creștinilor în lume și al omenirii în general. De fapt, aceste elemente există în toate prigoanele, începând de la prima, pornită asupra Bisericii Apostolice. Toate, și cu atât mai mult ultima dintre prigoane, care a fost cea comunistă, au un mesaj important de transmis pentru generațiile viitoare și până la cea care va trăi sfârșitul lumii.

După cum se știe, opresiunea la adresa creștinilor nu s-a pornit printr-un atac direct, însă, oricât și-ar fi dorit conducerea regimului să camufleze adevăratele premise care au determinat prigoana împotriva Bisericii prin diversiuni politice, acestea, cel puțin odată cu trecerea timpului, devin foarte clare în însăși ideologia comunismului – marxismul -, care nu e una doar de factură materialistă și atee, ci și antihristică. Aceasta dovedește că prigoana nu a fost un simplu „accident” al regimului comunist, ci un proces mai dinainte gândit și cu un scop bine determinat: lepădarea creștinului, prin teroare fizică și psihică, de credința în Dumnezeu. Prin urmare, se poate afirma că prigoana despre care vorbim a pornit de la o bază ideologică, care și-a identificat în Creștinism adversarul cel mai profund.

experimentul pitestiDeși prigoana s-a propagat printr-o ideologie comună în tot spațiul comunist, aceasta a fost aplicată diferențiat în funcție de oameni și locuri, însă cu același obiectiv. Iar acest lucru arată faptul că opresiunea marxismului dialectic a avut un nedisimulat caracter de experiment asupra populației. Amintim doar de cel mai cunoscut și mai groaznic dintre acestea,experimentul Pitești”, unde s-a probat cu sânge rece rezistența umană, sau mai bine zis a avut loc o testare a limitelor suportabilității crești­nului în fața unei continue presiuni, cu scopul de a-l determina să se lepede de Hristos. Și, din descrierile care au ajuns până la noi, se poate observa că aceste experimente au fost făcute cu o măiestrie de-a dreptul diabolică. În închisoarea de la Pitești, potrivit mărturiilor supravie­țuitorilor, a avut loc așa-numitul „experiment concentrat”, în care nu doar torționarii i-au terorizat pe deținuți, ci au fost siliți ca unii dintre ei să-i extermine pe propriii lor frați, după ce în prealabil cedaseră în fața „reeducării”, adică abdicaseră de la con­știința de sine. Or acest experiment încheiat în faza lui concentrată nu a fost gândit ca un fenomen izolat, ci a fost testat în vederea unei viitoare difuzări globale.

Un alt element important, poate cel mai semnificativ petrecut în pușcăriile comuniste, este partea pozitivă, a rezistenței împotriva reeducării. Adică, modul în care au reușit mărturisitorii să iasă din această prigoană. Fără excepție, toți cei care au supraviețuit au mărturisit că acest lucru nu a fost posibil decât cu ajutorul lui Dumnezeu, care a condus la următorul efect: existența lor a devenit într-o măsură mult mai mare și mai profundă decât ­înainte întemeiată pe Hristos.

Așadar, se poate afirma că prin faptele petrecute în timpul prigoanei comuniste se prevestește o viitoare prigoană, dar de un nivel diferit și cu alte metode, însă nu cu alte obiective. Din păcate, acestea nu sunt simple speculații ale unor minți prea exaltate sau frustrate. Ci aceasta este realitatea cotidiană. Existe surse care ne avertizează, statistic, că astăzi cei mai prigoniți locuitori ai planetei sunt creș­tinii. În toate colțurile lumii creștinii sunt mar­gina­lizați, agresați, bătuți, uciși, calomniați sau supuși unei presiuni mediatice nemaiîntâlnite, de o presă tot mai ostilă Creștinismului. Toate acestea nu sunt fenomene locale, ci diferitele consecințe văzute ale noilor filosofii atee, care au infestat lumea modernă. Dar ce caută să distrugă aceste ideologii întunecate ale lumii? Răspunsul e foarte simplu și l-a dat unul dintre supraviețuitorii Piteștiului: „Nu pe noi, ci pe Hristos din noi vor ei să-L ucidă”.

Atât cei prigoniți, cât și prigonitorii nu trebuie să uite un fapt de însemnătate capitală: ca și în cazul prigoanei comuniste, și în cea ai cărei zori se arată, biruința cea de pe urmă va fi tot a lui Hristos. Iar toți cei ce vor răbda până la sfârșit nu vor face asta doar ca pe o probare a rezistenței și a credinței lor, ci mai ales întrucât au nădejdea că vor împărăți împreună cu El, în veci.

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

IN LANTURI – 100 DE ANI DE COMUNISM

E greu de exprimat in cuvinte importanta libertatii politice, dar e cert ca e cea mai importanta dintre libertati. Fara ea, toate celelalte ar fi niste iluzii, doleante, si nu ar putea exista. Unde libertatea politica lipseste, lipsesc toate celelalte. Fara libertate politica nu exista pluralism politic, libertatea presei ori a mass mediei, sindicate libere, un sistem educativ liber, universitati libere, autonome ori private, intelectuali ori ganditori care pot cugeta si scrie liber, libertatea de a protesta, de a demonstra, de a face marsuri, de a ne opune statului. Libertatea religioasa. Libertatea de a vorbi si scrie liber. De a critica statul si autoritatile. De a candida la functii publice si de a fi ales. Ar lipsi mobilitatea sociala si profesionala, libertatea de a alege o profesie ori ocupatie si de a le practica. Dreptul de a face greva. Alegeri libere. Dreptul la a detine proprietate privata, de a cumpara si vinde pe piata libera. Dreptul la o societate libera, transparenta, la un stat de drept. Fara inchisori politice ori o politie secreta politica. Fara indoctrinare intr-o ideologie de stat. Fara confiscarea proprietatii private. Fara ca vecinii sa se spioneze unii pe altii. Fara lagare de munca fortata si neplatita. Fara ca statul sa interzica practicarea religiei ori sa intemniteze preotii si pastorii. Practic, lista libertatilor care lipsesc intr-o societate lipsita de libertate politica e interminabila.

Acesta este comunismul, in definitia lui cea mai simpla – un sistem politic lipsit de libertate politica care functioneaza sub egida unei religii de stat: comunismul si ateismul. Libertatea politica e esafodul pe care societatea civila e cladita. Unde ea lipseste, toate libertatile lipsesc. Asa a fost acum 100 de ani cind comunismul a aparut pentru prima data pe scena istoriei, si asa este astazi. Este cel mai diabolic sistem politic cunoscut istoriei ori conceput de mintea omului. Ironic, istoria a harazit ca ideile comuniste sa se infiripe in mintile occidentalilor dar sa fie aplicate rusilor si est europenilor.

Romania a avut parte de comunism timp de 45 de ani, echivalentul a doua generatii de oameni, ani in care libertatea politica a fost absenta, la fel ca toate libertatile enuntate mai sus. Romania nu a ales comunismul. El i-a fost impus din afara, asa cum a fost impus intregii Europe de Est, de la Marea Nordului pina la Marea Adriatica. Romania nu a inventat comunismul ori teroarea politica. Nici nu le-a importat. I-au fost impus din afara de factorii geopolitici bine cunoscuti: o Uniune Sovietica in expansiune si in cautarea securitatii nationale, si un Occident neinteresat de soarta est europenilor.

Luna trecuta s-au implinit 100 de ani de la instaurarea primului guvern comunist cunoscut lumii, in Rusia tarista. In acest an am urmarit indeaproape comentariile si publicistica occidentala fiind curiosi sa vedem ce se publica si ce gandesc occidentalii despre comunism. Am urmarit in mod special publicistica si comentariile britanice si americane cit si recenziile multor cartile care au fost publicate anul acesta despre comunism. Comentariul de astazi e dedicat, deci, unui scurt tur de orizont asupra subiectului. Incepem cu perspectivele frivole si incheiem cu cele serioase.

Feminism, sexualitate si emanciparea femeilor

Printre multele perspective frivole privind Rusia Sovietica, si intr-o masura mai mica Europa de Est, am dat peste carti si comentarii privind sexualitatea, feminismul si presupusa emancipare a femilor sub comunism. In marea lor majoritate autoarele acestor articole si carti au elogiat si romantizat comunismul si sistemul sovietic ca sisteme politice care, presupun ele, au dus la emanciparea femeilor, atit social cit si sexual. E de la sine de inteles ca nici una din autoare nu a trait sub comunism. In august, de exemplu, The Atlantic a publicat un articol intitulat How Women Lived Under Soviet Rule (“Cum au trait femeile sub sistemul sovietic“). Subiectul lui principal a fost Svetlana Alexievich, scriitoare din Bielorusia, care in 2015 a primit Premiul Nobel pentru literatura. Incepind din anii 70 Alexievich a scris despre viata femeilor in Uniunea Sovietica. Nascut in 1948 in Bielorusia din parinti ucrainieni, a crescut auzind in casa si in satul in care traia povesti despre razboiul impotriva nazismului si mai ales despre femeile sovietice care au luptat impotriva lui Hitler. In anii 70 si 80, Alexievich a luat interviuri la sute de femei (aproximativ 500) care au participat la razboi. Deasemenea, a primit in posta o multime de alte marturii din partea multor femei care si ele au luptat pe front. In timp, interviurile si corespondenta au devenit carti, prima fiind publicata in 1988 in anii de perestroika a lui Gorbacev.

Aproximativ 1 milion de femei au participat la razboiul impotriva lui Hitler in diferite pozitii, in fabrici de munitie, comunicatii, publicistica, spitale de campanie, propaganda, iar unele chiar pe front. Detaliile despre vietile acestor femei sunt interesante, inclusiv relatii sexuale ilicite cu ofiterii sovietici, avorturi si chiar infanticid. In final, insa, Alexievich dezamageste feministele occidentale, inclusiv pe autoarea articolului, pentru ca ea nu se considera feminista nici un simbol al luptei pentru emanciparea femeilor in Occident ori chiar Bielorusia. Cu ani in urma, Alexievich a emigrat din Uniunea Sovietica locuind pentru o vreme in Italia, Germania, Franta si Suedia. Nu s-a putut aclimatiza vietii occidentale si s-a intors in Bielorusia unde locuieste pina azi. Alexievich atrage atentia occidentalilor si est europenilor deopotriva ca nu se poate vorbi de moartea comunismului: “communism isn’t dead. It will come back in some form“. (Comunismul nu e mort. Va reveni intr-o versiune diferita)

Notam si un studiu feminist publicat in SUA mai in vara, obsedat si el cu viata sexuala a femeilor est-europene sub comunism. Autoarea a luat interviuri la femei din Germania de Est si Bulgaria, ajungind la concluzia ca, cel putin pentru femei, viata lor sexuala a fost mai implinita sub comunism decit acum, viata sub comunism fiind mai putin stresanta decit in zilele noastre.

Cartea cea mai obsedata cu sexualitatea femeilor sub comunism peste care am dat si care, in opinia noastra dovedeste obsesia crasa a scriitorilor occidentali cu sexul in general, dar mai ales cu perversiunea sexuala, e romanul publicat anul acesta de Janet Fitch, The Revolution of Marina M. In cele 816 de pagini ale cartii autoarea isi imagineaza viata fiicei unui aristocrat rus care devine comunista si participa activ in Revolutia Bolsevica. Marina este o rebela si pare a avea mai mult in comun, privind caracterul si valorile, cu o tanara din Stockholm din 2017 decit cu una din Rusia Ortodoxa a anului 1917. E putin religioasa, frumoasa, frivola, necasatorita, iar prietenii ei sunt poeti, scriitori, jurnalisti, intelectuali si, culmea pentru vremurile acelea, o bolsevica lesbiana. Paragrafele introductive ale cartii incep in California la inceputul Primului Razboi Mondial unde, culmea, Marina sa intilneste cu un ofiter din armata tzarista care ii marturiseste ca e bolsevic. La inceputul lui 1917 cei doi se reintilnesc in Petrograd unde intretin prima escapada sexuala intr-o sanie. Marina devine o revolutionara aprinsa si atit de implicata in Revolutia Bolsevica incit autoarea da impresia ca fara Marina Revolutia Bolsevika nu ar fi reusit. Marina e prezenta peste tot. Participa la revolte publice impreuna cu alte femei impotriva Tzarului Nicolae II, se cunoaste cu Kerensky, devine apropiata de Trotski, si participa la demonstratia in care Lenin si-a tinut faimoasa prelegere din Petrograd care l-a catapultat in functia de lider al Revolutiei Bolsevice. In timp, Marina isi gaseste si alti prieteni si amanti cu care intretine relatii sexuale, cautind avantaje din fiecare relatie. Iar cind tatal ei, patron a mai multor taverne din Petrograd, afla ca Marina e bolsevica si nu practica moravurile sexuale aristocrate, o dezmosteneste. La un moment dat, Marina e rapita si romanul continua pentru inca citeva sute de pagini, una mai plicticoasa ca alta. Cel putin asta e concluzia recenziei cartii, facuta pe 20 octombrie de New York Times, cu titlul One Woman’s Liberation, Set Against the Russian Revolution, (Emanciparea unei femei, in vremea revolutiei ruse“). Nu doar ca autoarea e cu capul in nori, zice autorul recenziei, dar si pierde controlul povestii (“she lacks narative control”).

Pe linga aceste subiecte frivole, insa, mentionam carti cu subiecte mai putin frivole si chiar interesante, cum ar fi arhitectura sovietica. O carte deosebit de interesanta discuta contributia oamenilor de stiinta sovietici la dezvoltarea tehnologiei si armamentului sovietic in al Doilea Razboi Mondial, inclusiv bomba atomica. Contributia lor cea mai mare a fost facuta pe vremea lui Stalin care a intemnitat multi oameni de stiinta in lagarele din Siberia. Oamenii de stiinta s-au oferit sa-si puna cunostintele in folosul Armatei Rosii cerind, in schimb, sa fie mutati intr-un lagar cu un climat mai blind, in Crimea. Stalin a agreat si i-a mutat in Crimea. Le-a furnizat hirtie si creioane si oamenii de stiinta s-au pus pe lucru. In scurt timp au facut contributii semnificative la razboiul impotriva lui Hitler, tancuri si avioane noi, armament si amunitie, comunicatii si progres in crearea primei bombe atomice sovietice.

O carte la fel de interesanta, publicata in traducere engleza in Marea Britanie anul acesta, a fost Ivan Christyakov, The Diary of a Gulag Prison Guard (“Jurnalul unui gardian de gulag“). Christyakov a fost, vreme de un an, gardian la un lagar de munca fortata din regiunea Baikal si a tinut un jurnal al activitatilor zilnice care contine detalii inedite. Jurnalul a supravietuit comunismul si stalinismul in imprejurari misterioase, dar autorul a fost executat de Stalin in imprejurari la fel de misterioase.

Lenin – primul totalitar

Gasim salutara si utila cartea jurnalistului Victor Sebesteyn, Lenin: The Man, the Dictator, and the Master of Terror (Lenin: omul, dictatorul si arhitectul terorii“). New York Times a publicat o recenzie a cartii pe 19 octombrie. In cele 569 de pagini ale ei, cartea incearca sa explice personalitatea, ideile si realizarile lui Lenin dintr-o perspectiva realista. Cel putin asa ne asigura autorul recenziei, profesor la Universitatea Stanford. Cartea e una din putinele carti despre Lenin care se pretind exhaustive si care au fost publicate dupa prabusirea comunismului. Sebesteyn a avut acces la arhivele comunismului sovietic si prezinta perspective unice privind viata fondatorului totalitarismului modern. Lenin, ne informeaza Sebesteyn, nu a fost un om deosebit. In tinerete nu a dat semne de inteligenta sclipitoare, nu era interesat in politica si nu aspira sa devina un revolutionar si mai ales liderul unei revolutiei. S-a intimplat sa fie omul potrivit la locul potrivit, cu idei si o carisma potrivita pentru primarava lui 1917 in Petrograd, cind istoria l-a propulsat in pozitia pentru care a ramas cunoscut omenirii – primul totalitar, primul dictator comunist, instauratorul primului sistem ateu cunoscut istoriei. Sebesteyn intreaba ce l-a facut pe Lenin influent si poate unic? Insistenta lui ca lucrurile complexe trebuie simplificate si ca oamenilor trebuie sa li se dea formule simple pentru rezolvarea lor. Fraza leninista – “exista un singur adevar: ce ma avantajaza pe mine si dezavantajaza pe dusmanul meu“- a devenit principiul de functionare a propagandei sovietice.

Sebesteyn propune ca toata ideologia si activitate leninista pot fi reduse la cele doua faimoase cuvinte rostite de Lenin: Кто кого: “cine pe cine” [care pe care – n.n.]? Adica, cine bate pe cine? Trotski si Stalin au imprumutat fraza care le-a fost si lor calauza in relatiile cu adversarii politici. “Lenin a dorit binele, zice Sebesteyn, dar a creat raul“. A demolat nu doar sistemul tzarist, ci o civilizatie multiseculara. A abolit liberul schimb intre persoane, proprietatea privata si agricultura privata. A fost un propovaduitor al urii de clasa, al urii impotriva dusmanilor comunismului, in speta a clasei de mijoc si a burgheziei, pe care le-a eliminat peste noapte prin teroare. Lenin a creat primul sistem politic bazat, eminamente, pe ura – ura de clasa. Din acest punct de vedere Sebsteyn trebuie apreciat pentru ca, spre deosebire de multi istorici occidentali, nu romantizeaza comunismul nici sovietismul. Nu exista “marxisti” ori “comunisti” buni, zice el, dovada fiind evidenta. Incepind cu Lenin, toti liderii comunisti care s-au succedat dupa el, fie in Uniunea Sovietica fie in restul lumii, au fost dictatori motivati de ura de clasa, de dorinta de a lichida pe cei care gandeau diferit ori prezentau un pericol pentru politica ori ideologia comunista.

Lenin s-a coborit in mormint cu sange pe maini. In cei 7 ani de dictatura, a pus bazele sistemului de teroare politic sovietic, a sistemului de teroare a unui singur om (“one-man tyrrany“). A abolit libertatea politica, a presei, sindicatele libere, alegerile libere si a instaurat politia politica. Politia tzarista, Okhrana, a fost inlocuita, la doar citeva saptamini dupa revolutia bolsevica, de Cheka, care sub Stalin a devenit NKVD, iar apoi KGB. Cind, in 1921, marinari sovietici s-au revoltat la Kronstadt, cerind hrana si alegeri libere, Lenin a exclamat: “fara mila“. A detasat acolo pe Trotski cu 20.000 de soldati sovietici care in timp scurt au masacrat pe toti nemultumitii. A fost prima faza a “marii terori comuniste” sovietice, pe care, insa, Stalin a perfectionat-o si intensificat-o. Conform lui Sebesteyn, Stalin a impus de 10 ori mai multa teroare politica decit invatatorul lui, Lenin. Dupa Kronstadt, comunistii sovietici si-au pierdut orice iluzie ca Lenin va tolera opozitia. La scurt timp dupa Kronstadt au urmat lagarele de munca fortata, si interzicerea dizidentei in sanul partidul comunist si a alegerilor libere. Sebesteyn accentueaza ca nu Stalin, ci Lenin a inventat instrumentele de teroare comunista. In final, insa, cea mai mare realizare a lui Lenin, zice Sebesteyn, a fost the invention of a secular religion – communism” (“inventia unei religii seculare – comunismul”). O inventie, care, adauga el, a fost perpetuata si perfectionata de fiecare tiran al comunismului, in asa fel, ca in timp ce “Lenin e mort, leninismul traieste (Lenin is dead; Leninism lives)

[Recenzia cartii lui Sebesteyn poate fi citita aici: https://www.nytimes.com/2017/ 10/19/books/review/victor- sebestyen-lenin-biography. html?rref=collection% 2Fsectioncollection%2Fbooks& action=click& contentCollection=books®ion= rank&module=package&version= highlights&contentPlacement=2& pgtype=sectionfront]

Stalin – asteptindu-l pe Hitler (1929-1941)

Este posibil ca cea mai vasta carte scrisa pina azi despre Stalin e aceea a lui Stephen Kotkin, Profesor de Studii Sovietice la Universitatea Princeton. Kotkin a scris o trilogie despre Stalin, din care pina acum au fost publicate primele doua volume. Primul volum prezinta viata si realizarile politice ale lui Stalin pina in 1928, iar al doilea, publicat anul acesta, perioada stalinista dintre 1929 si 1941. Volumul incepe cu decizia stalinista din 1929 de a colectiviza agricultura sovietica si se incheie la 21 iunie 1941 cind Hitler a atacat Uniunea Sovietica. Al doilea volum are 1.154 de pagini, fiecare pagina cuprinzind 4 zile din viata celui mai mare tiran cunoscut istoriei. O recenzie a cartii lui Kotkin a fost publicata pe 10 octombrie tot de New York Times si a fost scrisa de Mark Atwood Lawrence, Profesor de Istorie la Universitatea Statului Texas din Austin. Cartea nu e usor de citit si chiar autorul recenziei se indoieste ca va fi vanduta in cantitati mari. Ia rabdare sa o citesti, dar Lawrence e capabil sa puncteze pentru cititori citeva aspecte esentiale din viata si caracterul lui Stalin. A fost Stalin un ideolog, ori un oportunist, un om crud, un “om de fier“, o creatura a sistemului sovietic, intruchiparea “omului sovietic” despre care scria Lenin, un om lipsit de scrupule care si-a abuzat sotia facind-o sa se sinucida? Kotkin crede ca Stalin a fost toate acestea. Crud peste masura si pentru ca nu s-a dus la inmormintarea mamei lui.

Trasatura dominanta a personalitatii lui Stalin si a preocuparilor lui, afirma Kotkin, a fost determinarea lui sa transforme Uniunea Sovietica intr-o tara autentic comunista capabila sa stea pe picioarele ei intr-o lume dominata politic si militar de Imperiul Britanic, Japonia imperialista, Germania nazista, si o America in ascensiune economica dar mai ales militara. A invatat de la aceste tari ca succesul statului modern consista in productia in masa, consumul in masa, o cultura de masa, si o politica de masa. Pentru el, Uniunea Sovietica se confrunta cu doua alternative inacceptabile: fie o stare de subdezvoltare perpetua, fie una de subordonare fata de marile puteri si a capitalului lor. Stalin a vazut o singura cale pentru a iesi din impas: dezvoltarea Uniunii Sovietice. Ceea ce era posibil pentru ca Uniunea Sovietica detinea o populatie vasta, resurse naturale imense, un teritoriu vast si o ideologie comunista care putea uni si directiona, prin intermediul propagandei, toate segmentele polulatiei in aceasi directie – transformarea Uniunii Sovietice in putere mondiala.

Augustin BuzuraPentru atingerea obiectivului Stalin a actionat la nivele multiple. La nivel ideologic a impus o versiune stricta si intoleranta a comunismului, fara a permite disensiuni in interiorul partidului comunist. A persecutat Biserica, a lansat programe de ateizare a tinerilor si copiilor, si de indoctrinare a maselor in comunism. A eliminat opozitia politica si ideologica. A ucis pe liderii Revolutiei Bolsevice ramasi in viata dupa moartea lui Lenin, iar pe cei care au reusit sa scape peste granita, i-a urmatir acolo si i-a executat in circumstante misterioase. Cazul cel mai celebru a fost Leon Trotsky, ucis in imprejurari misterioase in Mexico City in 1940. Stalin a instaurat teroarea politica, arestind peste noapte si executind milioane de comunisti suspectati de lipsa de loialitate. A inventat termenul “dusman al statului”, etichetind suspectii ca “dusmani ai statului” si i-a executat. A impus paragrafe ciudate in Codul Penal Sovietic care au facilitat arestarea si executarea a milioane de oameni pe motive politice. A inventat tribunalele revolutionare care aveau ca obiectiv principal lichidarea opozitiei politice si a inamicilor statului sovietic. Tribunalele revolutionare impuneau “justitia revolutionara”, adica executarea prompta a “inamicilor statului”. In doar doi ani, 1936-1937, aproximative 1,6 milioane de membri de partid, functionari de stat, ofiteri, militari, si agenti ai politiei politice au fost executati.

In agricultura, Stalin a aplicat lupta de clasa, eliminind taranii instariti, adica chiaburii (kulak), care hraneau milioanele de cetateni ai Imperiului Tzarist si ai Uniunii Sovietice. A colectivizat agricultura, a confiscat terenurile, animalele, si a abolit proprietatea privata. A ucis ori a fortat taranii instariti (chiaburii) sa colonizeze Siberia, ucigind in acest mod 5 milioane de chiaburi, asa cum a facut comunismul si in Romania anilor 40 si 50. Rezultatul colectivizarii fortate a fost foametea din anii 30 care a dus la moartea a intre 5 si 7 milioane de oameni, majoritatea dintre ei ucrainieni.

In industrie, Stalin a dus aceasi politica. A aplicat ura de clasa lichidind burghezia si construind un complex industrial enorm din Ucraina pina la Vladivostok. Dar cu toate acestea, in 1939 cind a izbucnit al Doilea Razboi Mondial, Uniunea Sovietica inca era in urma marilor puteri. Stalin, zice Kotkin, a realizat asta devenind un pragmatist peste noapte. In Vest se confrunta cu o Germanie Nazista care isi avea ochii atintiti asupra Rusiei, iar in Est cu o Japonie suprapopulata care deja invadase Korea si Manchuria in cautare de resurse naturale. Armata Rosie era prost inzestrata si incapabila sa poarte simultan doua razboaie, unul in Occident si unul in Orient. In 1939, pragmatismul lui Stalin a transat ideologia, zice Kotkin, Stalin incheind bine cunoscutul pact de neagresiune cu Germania Nazista, transformind Europa de Est, de la Marea Nordului pina la Marea Neagra, intr-o zona tampon (“buffer zone”) intre cei doi mari dictatori ai Secolului XX. Asta ne-a sigilat si noua soarta rupind din Romania, pentru a doua oara, Basarabia. Dar cu toate acestea, iunie 21, 1941 l-a luat pe Stalin prin surpindere gasindu-l nepregatit.

[Recenzia cartii lui Kotkin poate fi citita aici:

https://www.nytimes.com/2017/ 10/19/books/review/stephen- kotkin-stalin-biography.html? rref=collection% 2Fsectioncollection%2Fbook- review&action=click& contentCollection=review®ion= rank&module=package&version= highlights&contentPlacement=6& pgtype=sectionfront&mtrref= www.nytimes.com&gwh= 7C9A7572CC0C277443488993124D50 8D&gwt=pay]

Alianta Familiilor din Romania
www.alianta-familiilor.ro

CUMPLITA PRIGOANĂ A BISERICII ORTODOXE din fostul spațiu sovietic SUB CIZMA SATANICĂ A COMUNISMULUI – la 100 de ani de BOLȘEVISM. Comunicări importante ale PF KIRILL, Patriarhul Bisericii Rusiei si PF RATISLAV (Cehia și Slovacia) la ȘEDINTA SOLEMNĂ A SINODULUI B.O.R.

100 DE ANI DE LA ABDICAREA UNUI ȚAR MUCENIC SI DE LA INCEPEREA PERSECUTIILOR BOLSEVICE ANTICRESTINE. Biserica Ortodoxa Rusa din afara Granitelor cere scoaterea mausoleului lui LENIN din Piata Rosie

FAMILIA DE MUCENICI A TARULUI NICOLAE ROMANOV, ultimul imparat rus (✝17 iulie) si DEZLANTUIREA REVOLUTIEI BOLSEVICE, sangeroasa urgie anticrestina pregatitoare a stapanirii antihristice (si VIDEO; FOTO)

SFANTUL NICOLAE AL II-LEA, TARUL MUCENIC SI FAMILIA SA – sensul proniator al unei reabilitari

Sfantul Ioan Maximovici despre ASASINAREA FAMILIEI IMPERIALE A TARULUI MARTIR NICOLAE: “Mult mai greu este păcatul uciderii Unsului ortodox al lui Dumnezeu…”

Cuviosul Serafim Rose si LECTIA REZISTENTEI MARTURISITOARE SI PATIMITOARE a Ortodoxiei prigonite din Rusia comunista

Proorocia Cuviosului Ignatie din Harbin si PREGATIREA PENTRU GOLGOTA

GULAG – film documentar BBC (video). MARTURII ZGUDUITOARE ALE VICTIMELOR SI TORTIONARILOR DIN LUMEA DE COSMAR A LAGARELOR SOVIETICE

POVESTEA SOVIETELOR [film documentar – VIDEO]. Despre apropierea de “familie” dintre NAZISM si COMUNISM si uriasul EXPERIMENT SOCIAL al restructurarii societatii prin UCIDERE SISTEMATICA

Alexandr Soljenitan: OMUL-FLUVIU, CU O INIMA MARE CAT RUSIA. MECANISMUL GULAGULUI (I)

DE LA REEDUCAREA PRIN TORTURA LA REEDUCAREA SOFT: abolirea constiintei, glasul lui Dumnezeu in om

Pe marginea prapastiei. 23 AUGUST 1944: documentare video, marturii istorice si de arhiva. CUM S-A INSTALAT COMUNISMUL IN ROMÂNIA SI IN EUROPA DE EST. “Orice hotarare ai fi luat, parca ai fi luat-o impotriva ta insuti”

Fenomenul tragic al REEDUCARII din inchisoarea PITESTI. Plus: documentarul “DINCOLO DE TORTURA” (“BEYOND TORTURE – The gulag of Pitesti ROMANIA”)


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Istorie, Ninel Ganea, Noile totalitarisme, dictatura si reeducare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “100 DE ANI DE COMUNISM. Si inca numaram… REVOLUTIA BOLSEVICA DIN 7 NOIEMBRIE 1917 – REZULTATUL UNUI PLAN OCULT OCCIDENTAL/ “Lenin e mort, dar leninismul traiește”. IDEOLOGIA TERORII REVOLUTIONARE, A LUPTEI DE CLASA “PROGRESISTE” SI A URII FATA DE BISERICA REVINE IN FORTA: “Prin faptele petrecute în timpul prigoanei comuniste se prevestește o viitoare prigoană”

  1. 7 noiembrie: 100 de ani de la Revoluția bolșevică
    „Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuși de puțin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret („Planul Marburg”), pregătit minuțios în afara Rusiei. Și finanțat generos de marii „bancheri internaționali”. În primul rând, de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlp. Finanțarea bolșevicilor de către Wall Street era intermediată de banca suedeză „NYA Banken”, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg”
    https://www.activenews.ro/cultura-istorie/7-noiembrie-100-de-ani-de-la-Revolutia-bolsevica.-Generalul-r-Rogojan-Comunismul-nu-ar-fi-fost-posibil-fara-implicarea-serviciilor-secrete-si-finantarea-generoasa-a-Occidentului.-Lenin-un-pro-occidental-care-isi-dispretuia-poporul-147307

  2. @ Nimeni:

    Inainte de a da anumite citate, verifica daca nu cumva chiar reprezinta o parte a continutului postarii insesi 🙂

  3. @admin
    Am vazut dupa ce am postat ca textul citat apare si in articolul de mai sus, insa nu apare si autorul textului, generalul (r) Aurel Rogojan.

  4. Comunismul, ca ideologie este rezultatul firesc al gandirii politice europene si cea mai inalta expresie a ei, socialismul francez + filozofia germana, un proces inceput odata cu Revolutia Franceza si filozofia kantiana. Nu-i nici o mirare ca Lenin era un prooccidental, care isi detesta poporul. Nu-i nici o mirare ca Europa l-a scolit si trimis inapoi in Rusia pentru un experiment de o asa anvergura. Ca era agent platit, da. Lenin nu a muncit 5 minute in viata lui pe vreun salariu. Lenin nu scris nici o carte in timpul vietii, ci doar biletele si scrisori. Cartile le-a scris dupa ce a murit.
    Europa a iubit socialismul (national sau cosmopolit, nu-i mare diferenta) si a urat libertatea. Asta face si acum.

  5. In dosarele CNSAS exista o afirmatie a parintelui Arsenie Boca referitor la ultima mare nationalizare ce se va face in vremea lui antihrist; cauza majora: cei care controleaza resursele oferite de Dumnezeu oamenilor, nu vor avea grije de Lazarii lumii noastre.
    Si Ioan Ioanolide, in Detinutul profet, afirma ca distrugerea radacinilor ortodoxe ale Europei, s-au resalizat si din cauza patimii lacomii, care a dus la degradarea societatii, lasand camp de actiune ideologiei in sufletele oamenilor…
    Lozinca lui Lenin referitoare la ‘pamantul’, care se va da taranilor suna foarte ciudat pt omul normal: Rusia era cea mai intinsa tara din lume, cu imense suprafete agricole si foarte sub-populata.

    De ce taranul de rand, nu avea un petec de pamant, pe care sa munceasca si sa-si plateasca darile catre stat ?

  6. @Titus L
    Socialismul si comunismul incoltesc doar in societatile laicizate fara Dumnezeu. Asta s-a intamplat in Franta lui Voltaire si Rousseau si in Prusia lui Nietzsche, al carui tata era teolog.

    Nietzsche a proclamat moartea lui Dumnezeu in “Stiinta voioasa” printr-o parabola despre cu un nebun si o lanterna care il cauta pe Dumnezeu, numai pentru a sfarsi ridiculizat de concetatenii sai:
    “Nebunul a sarit in mijlocul lor si i-a pironit cu privirea. “Unde este Dumnezeu?” a strigat el; “Iti voi spune. L-am ucis – eu si cu tine. Noi toti suntem ucigasii sai… Dumnezeu este mort…. Si noi l-am omorat”.

    In locul lui Dumnezeu, Nietzsche a propus Super-omul, (Übermensch in limba germana), un individ amoral, imaginar, super-puternic, care va infrange orice opozitie precum si nevoia de Dumnezeu – pentru ca in viziunea lui Nietzsche, Dumnezeu era o iluzie a mintii.
    https://creation.com/nietzsche-anti-god-anti-darwin-romanian

    Rusia tarista era doar superficial crestina, vodca si euharistia nu prea merg impreuna. Asa au putut sa apara si sa se dezvolte mutanti precum Rasputin si Lenin.

  7. O noua ideologie pozitiva, ar putea sa schimbe lumea, o schimbare a mentalitati/gindiri. Sa fim mai empatici, sa ne intristam de necazul, celuilalt si sa ne bucuram de bucuriile semenului nostru. Cred ca aceasta ar putea schimba lumea in care traim. Chiar daca o sa dureze 1 sau mai multe generatii. Alta allternativa nu avem, decit sa ne ridicam din mocirla pacatului si sa aminam la nesfirsit, sfirsitul omeniri acesteia.

  8. Mi se pare prea simplista si subiectiva analiza.
    Nu sant un suporter al nici unei dictaturi dar considerand starea Rusiei la acea vreme ma intreb daca aristocratia rusa si guvernul tzarist nu au creat conditiile (in parte) pentru tragedia ce a urmat. invinovatirea a numai o parte a actorilor revolutiei nu este suportat de evidentze: nivel de viatza, durata si calitatea vietzii, economie, sistemul de educatzie samd . Mujicul rus nu a fost un analist politic.

  9. Si inca ceva: NKVD ul a folosit metodele Ohranei tzariste( politia politica) inclusiv deportarile in gulagurile siberiei. Nici in timpul tzarului nici dupa Rusia nu a avut libertate sau asazis democratie.

  10. @Adrian

    La care din analize te referi? 🙂 Sunt mai multe texte aici. Sigur ca o parte din conditii au fost strict interne. Si acelea au fost cele mai importante, caci au constituit fondul, mai ales cel duhovnicesc, o spune si Soljenitin in textele care se gasesc si la referinte. Insa e foarte important sa stim si ceilalti factori circumstantiali, pentru ca, pentru a pastra comparatia, daca mujicul rus era intr-o stare proasta din cauza aristocratiei, uciderea lui a fost savarsita de bolsevici. Cum au ajuns bolsevicii in postura de a putea face asta? Pentru ca nu doar prin raportare la fond reuseste o gasca de militanti profesionisti, fara legaturi solide cu taranimea sau muncitorimea, sa puna mana pe putere. Gasca are nevoie de resurse si de logistica pentru a putea cuceri puterea si, apoi, pentru a o construi. Astea nu mai sunt efectele aristocratiei rusesti, ci ale celor aratate mai sus.

    In ceea ce priveste comparatia intre NKVD si Ohrana, aici chiar nu suntem de acord. Sunt toate datele de pe lume care arata ca Ohrana a fost joaca de copii fata de NKVD. Deportarile de catre sovietici nu se practicau doar ca metoda de exilare a detinutilor politici, ci se practicau si la scara imensa, de populatii intregi mutate dintr-o parte in alta. Vezi cazul basarabean, de altfel. Asta ca sa nu mai luam in cont celelalte metode revolutionare de a face politie politica.

  11. Pingback: La 100 de ani de comunism (II). CRIMELE ACOPERITE ALE TRECUTULUI LE PREVESTESC PE CELE VIITOARE. De ce ar privi LENIN cu mandrie la ce se intampla astazi in SUA si EUROPA?
  12. Adrian:

    Revolutia bolsevica, la fel ca revolutia franceza, sau, mai exact, orchestratori lor, au speculat slabiciunile reale ale unui sistem. Diavolul lucreaza cu materialul clientului. Dar asta nu inseamna ca miscarea nu a fost orchestrata din afara. Ca in joc intra merei si alte forte, incontrolabile, cum ar fi factorul uman, si ca niciodata lucrurile nu ies exat asa cum vor ‘ei’ pt ca Dumnezeu nu doarme ci intervine prin Harul Sau in functie de vrednicia, fie ea si limitata, a oamenilor, asta e altceva.

    Ce vreau sa spun este ca, la fel ca si @admin, si eu cred ca ambii factori au avut rolul lor. Adica da, ai dreptate, dintr-un motov sau altul societatile orientale nu au fost capabile sa genereze regimuri democratice, asa e. Dar nebunia bolsevica a fost ‘implementata’ din afara, se vede treaba. Pe un teren, ce-i drept, cumva fertil din motive care eu una cred ca ar fi interesant de explorat.

  13. @Kristian

    eu sunt de partea ta. 🙂 ‘Ideologia’ de care vorbesti este de fapt morala crestina. Si fireste ca trebuie sa ne rugam si sa ne imbunatatim. Toti sfintii care au facut predictii eshatologice au indemnat la intarirea rugaciunii si a starii duhovnicesti pt evitarea dezastrului. Cine citeste cu atentie pe Sf. Paisie Aghioritul, pe Sf. Gavril Georgianul sau pe par. Elpidie va vedea ca aceste indemnuri nu lipseau, ele sunt perfect firesti.

    Apocalipsa, repet, reprezinta de fapt sfarsitul lumii aflate sub puterea raului, nu sfarsitul lumii..punct. Dupa Apocalipsa ni se spune ca Raul va fi inchis ‘o mie de ani’ si vom trai intr-o lume minunata aici pe pamant, care e mostenirea noastra, o lume asa cum ar trebui sa fie. Pt ca apoi diavolului sa i se dea din nou drumul si sa aiba loc, ulterior, distrugerea lui finala. Eu una asa am inteles.

    Ne riugam si ne imbunatatim nu ca sa evitam Apocalipsa, nici nu avem interesul sa o facem, ci ca ea sa ne prinda imbunatatiti, in stare de mantuire, pe cat mai multi, astfel incat distrugerea raului sa aiba cat mai putine victime colaterale.

    Ca Raul e disperat si stie ca i se apropie timpul se vede clar dupa mine din insasi nevoia lui de a interveni FIZIC asupra fiintei umane, pt ca sufleteste nu a izbutit sa o supuna. E o disperare in vaccinurile astea obligatorii, in cipuire, in nevoia de a impune ideologia sexuala samd. Adica vrea sa ne pangareasca ‘fortat’. Dar, asa cum spunea Sf. Gavril Georgianul, aceasta ‘fortare’ va fi vazuta ca violul unei fecioare neprihanite, pt ca asa cum e proiectata, ea nu numai ca nu pare a fi, in f multe cazuri, rodul unei alegeri libere, dar nici macar al uneia
    constiente

  14. @Doroteea
    “Diavolul lucreaza cu materialul clientului”.

    Foarte adevarat si o sa memorez afirmatia ta.
    Denota un bun simt al umorului si m-a facut sa rad.

  15. @ admin
    De acord cu replica. Ce am vrut sa afirm a fost faptul ca pentru o “revolutie” actorii din afara manipuleaza slabiciunile interne si incearca sa controleze lantul evenimentelor in scopul atingerii rezultatelor dorite. Una fara alta nu se poate.
    De unde sant acum, Orientul Milociu, pot vedea cum sant manipulate diferentele religioase, traditionale, sociale, economice si mai ales cum se pune gaz pe foc in scopuri geo politice. Diferentele sant reale si locale. Sant istorice asi putea spune. Ce e nou este radicalizarea lor in loc de a se cauta un compromis , o intelegere intre parti. Iar cei ce imping lucrurile catre confruntare sant actori din afara. liderii corupti alesi pe criterii tribale corupti sant uneltele lor in manipularea grupurilor antagonistice, in majoritate ignorante.
    Nu- i nimic nou sub soare iar ceea ce scriu este ceea ce vad. La nivel individual arabul simplu este prietenos, omenos si corect. In felul lui este mai credincios decat multi altii. Dar intr-un grup radicalizat totul se schimba.
    In ceea ce priveste rusii eu consider ca au fost cele mai mari victime ale comunismului si nu sant de acord cu generalizarile care apar in presa punand o eticheta asupra unei intregi populatii fara nici un fel de discernamant.

  16. Motto: „Cei ce nu-şi pot aminti trecutul, sunt condamnaţi să-l repete.” (George Santayana)

    Să aniversăm Marea Revoluţie Socialistă împreună cu bunul Vladimir Ilici
    de Bogdan Calehari · 10.11.2017
    https://bogdancalehari.wordpress.com/2017/11/10/sa-aniversam-marea-revolutie-socialista-impreuna-cu-bunul-vladimir-ilici/

    Oul și puiul
    de Olavo de Carvalho – 05.08.2014
    http://inliniedreapta.net/dereferinta/oul-si-puiul/

    Seva răulului vine de la rădăcină :

    French revolution, matrix of the future genocides : Vendée, 1793
    https://www.youtube.com/watch?v=Gndjj-8Dz-U&pbjreload=10

    LES VENDEENS – GUERRES DE VENDEE – LE GENOCIDE REPUBLICAIN
    https://www.youtube.com/watch?v=TNShI6GYSN4

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare