MOARTEA SUFLETEASCA DIN OGLINDA EFICIENTEI/ Lumea porceasca a gadarenilor consumisti – o lume a PROFITULUI si a INFLATIEI DE CUVINTE/ “Tratamentul” cu Hristos
- Ziarul Lumina:
Pr. Ciprian Bara: Cuvântul care (nu) vindecă
În epoca noastră predomină concepţia că fericirea constă în nelimitata creştere a capacităţii de consum. Trăim în mai multă bogăţie, dar ne simţim mai săraci. Ne multiplicăm facilităţile, dar sporeşte angoasa. Ne identificăm existenţa cu confortul pe care îl avem la dispoziţie şi când îl pierdem pe acesta ne simţim ca şi cum am pierde existenţa însăşi. Golul spiritual creşte odată cu creşterea bogăţiei şi a confortului. Învăluiţi în graba zilnică, suntem interesaţi aparent de toată lumea şi în esenţă doar de noi înşine.
Pentru mulţi radiografia unei zile este, cu diverse inflexiuni, aceeaşi: obositoare şedinţe, mici greşeli, răzleţe reuşite. Noi proiecte, noi dorinţe şi idealuri. Informaţia nouă este cea mai domnită. Prezintă interes pentru toată lumea, deşi vine repede şi pleacă tot atât de repede. Toţi dorim să fim informaţi, să ştim ceva nou şi să împărtăşim ceea ce ştim. Nu ştim exact ce vrem să ştim. Dorim să aflăm, să putem spune ceva. Ce? De multe ori nu contează. Într-o lume în care informaţia a devenit un nobil şi neinterzis narcotic, important este să ştii ceva, chiar şi inexact. Peste toate acestea însă uităm de multe ori să spunem celui de lângă noi un cuvânt bun. Este foarte important să ştii, să dai şi să primeşti ca dintr-un izvor, dar echilibrul vieţii vine dând totul şi neaşteptând nimic.
Avem aşteptări foarte mari de la cei de lângă noi, ne deranjează orice cuvinţel. În fiecare echipă, la fiecare serviciu există un deadline, un target, o echipă de oameni care împreună trebuie să o scoată la capăt. Nimeni nu-şi doreşte să greşească ceva. Şi totuşi, dacă lipseşte ceva, dacă s-a greşit ceva, orice tip de hotărâre nu trebuie prestabilită prin prevederi pur normative, ci dimpotrivă, orice decizie trebuie luată în funcţie de situaţia concretă sau chiar de realitatea inepuizabilă a persoanei cu daruri şi neputinţe. Suntem hiperactivi acasă, la serviciu, oriunde în societate, dar n-avem spaţiu pentru Dumnezeu, pentru noi şi pentru cei dragi ai noştri. Nu avem vreme pentru un cuvânt bun, ci mai degrabă suntem irascibili, neatenţi la neputinţa celuilalt, la nevoia şi dorinţa celuilalt. Dorinţa soţiei sau a soţului poate de cele mai multe ori să aştepte, rugămintea copiilor este mai mereu reierarhizată. Timp pentru prieteni nu mai avem, poate cel mult doar o scurtă convorbire telefonică din maşină.
Şi toate acestea aşezate în oglinda eficacităţii, a rezolvării tuturor problemelor. Abordarea impersonală a lucrurilor, obiectivizarea şi considerarea lor în mod separat de om atrag după sine atenuarea până la mortificare a simţului pentru realităţile spirituale.
Împărţim oamenii în drepţi şi păcătoşi, harnici şi mai puţin harnici, oneşti sau hoţi, fără să avem un cuvânt bun pentru fiecare. Ne grăbim să îl judecăm pe cel de lângă noi după o strictă şi ieftină matematică a binomului bine-rău. Această morală şi verdict omenesc nu este întotdeauna în consonanţă cu pedagogia divină. Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii ne cheamă să folosim cuvântul doar pentru a vindeca pe cel bolnav, pentru a ridica pe cel căzut, pentru a îndrepta pe cel ce a greşit, pentru a ajuta şi pentru a întări pe cei slabi, pentru a cultiva comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă.
Pr. Emil Jurcan: Omul rupt de Dumnezeu este stăpânit de diavoli
[…]
Pericopa citită la Sfânta Liturghie din Duminica a 5-a după Rusalii pleacă de la o întâlnire: cea dintre Mântuitorul Hristos şi doi dintre locuitorii Gadarei. Evanghelistul Luca vorbeşte doar de unul, probabil cel mai violent (Luca 8, 26 – 39). De fapt, ce se întâmplase? Mântuitorul predicase pe partea vestică a lacului Ghenizaret. Fusese o zi probabil obositoare, cu lume multă, cu căldură excesivă. Şi trupul îşi cerea partea lui de odihnă. Ca atare, trece cu corabia în părţile Gadarei, care astăzi ar fi zona de dincolo de lac, în partea iordaniană sau poate mai la nord, în ţinutul Golan. Acolo, ţinutul este pustiu, destul de sărăcăcios şi muntos. Totul este doar stâncă şi piatră, care parcă se taie în mare. Este spaţiul de dincolo de Iordan, iar pentru evlavia evreului cuminte, acest loc nu reprezenta Ţara Sfântă, nu era ţara în care curge lapte şi miere, pentru că nu era cuprins între Iordan şi Marea Mediterană, adică nu făcea parte din Canaanul promis. Nici Moise nu trecuse de Iordan, ci doar privise de pe muntele Nebo frumuseţea Ţării Sfinte. În schimb, pe aici trecea, mai la nord, drumul caravanelor, care veneau dinspre Babilon spre Siria şi de aici în jos spre Egipt şi spre Arabia Felix. Era zona propice pentru cumpărări şi vânzări, fiind spaţiul de comerţ prin excelenţă.
Dorinţa de câştig fără măsură şi nepăzirea poruncilor izolează
Mai mult, populaţia de aici era una amestecată. Ştim cu toţii că pentru evrei puritatea etnică avea dimensiuni religioase. Profeţii luptaseră din răsputeri ca neamul să nu se amestece cu amaleciţi, cu moabiţi, cu filisteni sau cu alţi vecini, care puteau să le distrugă fiinţa etnică şi să le altereze credinţa. Pe undeva aveau dreptate, deoarece fibra curată a neamului evreu în Vechiul Testament însemna şi păstrarea revelaţiei autentice pe care Dumnezeu o transmisese prin ei către umanitate. Tot ceea ce era dincolo de Iordan era amestecat cu astfel de populaţii, care nu aveau regulile evreilor autentici, în privinţa consumului de carne de porc. Deci, gadarenii se ocupau de creşterea, consumarea sau comercializarea cărnii de porc, deoarece era o sursă sigură de câştig sau de hrană. Porcul se adaptase condiţiilor de climă şi de hrană, de aceea, nu necesita o implicare prea concretă în creşterea lui, decât simpla lăsare să pască în afara oraşului. Tot în afara oraşului Gadara se afla şi cimitirul, iar aici fuseseră expediaţi doi îndrăciţi, care prin comportamentul lor deveneau un pericol pentru locuitori. Ei trăiau prin morminte, în aşa-numitele peşteri mortuare, care se ciopleau în stâncă şi se pregăteau pentru a fi depozitate cadavrele. Era o practică de a avea mormânt săpat în stâncă, mai ales între cei bogaţi (iar gadarenii se puteau numi oameni înstăriţi), deoarece aceasta însemna şi un respect pentru cel mort, dar şi o etalare a posibilităţilor financiare.
Definiţia pe care Evanghelistul Luca o oferă celui mai feroce dintre îndrăciţi este foarte dură: „haină pe el nu mai punea, în casă nu mai locuia, ci doar în morminte“ (Luca 8, 27). Este definiţia demonizatului de orice fel şi din orice timp. Omul care este stăpânit de cel rău, prin patimi, nu mai poartă haină. Haina baptismală este aproape lepădată, este zdrenţărită şi murdară. Chiar şi pecetea Duhului dispare. De aceea, ne rugăm la botez „păzeşte-i arvuna nefurată“, adică să nu îi dispară arvuna Duhului prin patimi. Haina botezului se distruge, iar omul rămâne doar zdrenţe şi lanţuri, legături şi murdărie.
Faptul că locuia prin morminte şi nu în casă arată că omul pătimaş, stăpânit de diavolul, fuge de comuniune, de locul dialogului, de casa unde stă omul normal, creştinul autentic, de biserică şi îşi doreşte mai degrabă singurătatea patimii sale. El ajunge la maximum de egoism, de relaţie non-dialogală cu semenii. Aceştia sunt cel mult obiecte ale obsesiei sale şi nu persoane de dialog sau de comuniune. Aceasta este starea omului rupt de Dumnezeu şi de oameni. Patima stă lângă patimă şi lângă murdărie. Demonizatul stătea lângă turma porcilor. Aici multă lume era îndrăcită, nu doar cel care locuia în morminte. Erau îndrăciţi în primul rând gadarenii, prin pofta de înavuţire cu orice preţ. Ştiau că porcul nu este un animal curat în mentalitatea iudaică şi totuşi făceau comerţ cu el, făceau bani din acest animal odios pentru religiozitatea locului.
Întâlnirea demonizatului cu Hristos este de fapt întâlnirea pătimaşului cu Dumnezeu
Sunt mai multe etape în cadrul acestui eveniment. În primul rând apare scandalizarea. Cum? De ce mă chinuieşti? Ce ai cu mine? Du-te! Lasă-mă în pace! Apoi urmează confruntarea. Ochii lui Hristos îl privesc profund, mâna Lui se ridică şi printr-un gest demonii fug. Totul pare dur şi cutremurător. Uneori se cade la pământ, demonizaţii par aproape morţi, ca şi tânărul care făcea spume la gură. Este cutremurătoare uneori întâlnirea cu Dumnezeu, mai ales atunci când sunt patimi în noi. Apoi vin vindecarea şi eliberarea conştiinţei. Începi să pluteşti. Eşti liniştit, ca un copil nou-născut la sânul mamei. Şi în cele din urmă rămâne dorinţa de a sta lângă Hristos. Aceleaşi erau şi etapele demonizatului din Gadara: la început rebeliunea, atacarea ideii de divinitate, de sfinţenie, apoi vindecarea, fie ea şi cu pagube colaterale, care par valoroase pentru lumea materială, dar nevaloroase pentru lumea lui Dumnezeu, şi, în fine, dorinţa de a rămâne lângă Dumnezeu.
Hristos este alungat din cetate pentru vindecarea demonizatului
De reţinut este şi comportamentul semenilor din Gadara. În loc să apară mulţumirea pentru vindecarea unui confrate de-al lor, latura materială a primat: du-te de la noi, a răsunat vocea în unanimitate a celor care priveau mai degrabă lacul unde se înecaseră porcii, decât să privească faţa lui Hristos şi pe cel vindecat stând jos la picioarele Lui. Este mentalitatea egoistă pe care o putem vedea în lumea consumistă, în care nimeni nu se mai deranjează de prezenţa infirmă a semenului, de suferinţa lui, însă este foarte deranjată dacă interesele financiare sunt afectate. Este maximum de egoism: să nu mai ai milă de un om, ci doar de propriul tău buzunar, care îţi conferă plăcerile şi senzualismul hedonist. Nimeni nu mai privea la bietul om, vindecat, curat, îmbrăcat şi întreg la minte, care plângea de bucurie la picioarele Mântuitorului, ci toţi îşi făceau calculele cât au pierdut de pe urma acestei întâmplări. Tema este mai actuală decât oricând.
Omul căzut nu mai atrage atenţia. Lumea s-a opacizat în percepţia semenului. Este un fel de tăbăcire a sentimentului de compasiune umană. Relaţia dintre oameni are în vedere ideea de profit şi câştig. Societatea ne-a învăţat că suntem cel mult cifre de statistică, iar latura economică ne demonstrează că avem valoare doar câtă vreme producem şi suntem apţi de muncă. În momentul în care nu mai putem, suntem eliminaţi din sistem. Ca atare, am început să ne privim economic şi în termeni de profitabilitate, de rentabilitate. Omul de lângă noi are valoare, dacă îmi aduce un profit material. Dacă nu, îl ignor.
Comuniunea, starea sănătoasă a omului
Biserica, în înţelepciunea sa divină, ne arată că nu suntem nici cifre şi nici indivizi economici, ci suntem fiinţe dialogale, care depind mult de relaţia verbală. Cu siguranţă că este nevoie de o redefinire a omului şi a societăţii umane, adică să ne redefinim ca persoane, ca feţe dialogale. Astăzi, din păcate, asistăm la indivizi monologali. Mai mult ca oricând asistăm la o inflaţie de cuvinte. Fiecare vorbeşte la un telefon, fiecare comunică prin mijloacele mass-media. Niciodată nu a existat o inflaţie mai mare de cuvinte. Niciodată nu a fost o mai mare risipă de cuvinte, astfel încât am ajuns în situaţia în care toată lumea vorbeşte, dar parcă nimeni nu mai ascultă. Suntem marcaţi de o verbalitate seacă şi sterilă. Cuvinte fără rost. Şi totuşi parcă nu mai există dialog. Or, tocmai dialogul şi verbalitatea interumană reprezintă definiţia societăţii umane. Prin logosul nostru ne apropiem de Logosul divin, însă numai în momentul în care logosul sau cuvintele noastre sunt creaţionale, ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă să creăm cosmicitate, ci să creăm frumosul. Atunci când Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre rolul limbii (Iacov 3, 9-12), o consideră ca fiind şansa, dar şi pericolul cel mai mare pentru fiinţa umană. Poate fi elementul doxologic din om, care laudă şi slăveşte pe Dumnezeu sau, din păcate, poate fi elementul blasfemiatoriu, care spurcă totul.
Verbalitatea umană poate fi doxologică sau blasfemiatoare şi se pare că varianta a doua este mai pregnantă în societatea consumistă. Se vorbeşte blasfemiatoriu în momentul în care Dumnezeu nu este lăudat de limba umană. Sau în momentul în care nu descoperim slava divină în creaţie şi în umanitate, ci vedem doar negativitatea şi răul pe care îl propagăm prin chipurile noastre schimonosite sau prin cuvântul murdar. Zilnic ni se injectează prin mijloacele media urâtul în limbaj sau în comportament. Zilnic simţurile noastre sunt anesteziate prin păcat sau prin mizeria transmisă în mod programat, cu un singur scop: să facem rating. Nimeni nu mai este interesat de frumos, ci de… rating, iar acesta se face prin prezentarea urâtului, care este mai şocant şi mai atractiv decât frumosul.
Redescoperirea frumosului
Ar trebui din aproape în aproape să ne reînvăţăm simţurile noastre cu frumosul, cu elementele care mai creează emoţia sacrală şi estetică. Avem nevoie de un control al simţurilor noastre pentru a nu fi demonizate şi infestate cu urâtul. Avem nevoie de o reeducare a sensibilităţii umane. Din păcate, suntem poporul care se uită cel mai mult la televizor din Europa şi asta arată că suntem nişte oameni pe care mass-media îi poate manipula uşor. Suntem oameni care nu mai avem timp de dialog şi de frumos, nu mai avem timp de rugăciune şi de meditaţie, ci stăm ore în şir să privim şi să ne tensionăm pe marginea certurilor politice fără rost, care aproape toate se derulează sub deviza: dă-te jos să mă pun eu!
Cred că trebuie să revenim la frumuseţea oamenilor de odinioară. Chiar dacă purtăm mijloacele de comunicare în buzunare, chiar dacă ne stă televizorul pe masă, să fim totuşi oameni ai selecţiei. Să căutăm ceea ce merită văzut şi auzit, căci timpul vieţii este atât de scurt, încât nu merită pierdut cu fleacuri. Să nu ne transformăm în gadareni consumişti, care să avem doar scopuri strict materiale: porcii materiei şi insensibilitatea faţă de semen. Linia pe care societatea ne-o trasează, ca un fel de modă, este din păcate insensibilitatea faţă de semen şi sentimentul că Dumnezeu este ceva incomod, care trebuie lăsat deoparte. Nu. Să ne deschidem spre lumea frumosului pe care să nu aşteptăm să ne-o ofere alţii, lumea din afară, căci nu o va face, ci noi, acolo, în perimetrul nostru existenţial, în căsuţa noastră. Să realfabetizăm sufletele noastre cu atmosfera de odinioară în care bătrânii noştri ştiau să povestească lucruri frumoase unii cu alţii, seara, după care să îşi spună împreună rugăciunile şi să se odihnească. Care ştiau să spună Tatăl nostru, la masă, şi apoi capul familiei să facă cruce peste pâinea care se împărţea celor din jurul ei. Să redescoperim profunzimea salutului Doamne, ajută!, care ar trebui să devină singurul salut autentic, românesc, care ţine de tradiţia de odinioară.
Ce frumos ar fi să redescoperim autenticul românesc şi creştinesc al familiei care mergea duminică de duminică la biserică, după un ritual bine stabilit. Primul care ieşea din casă spre biserică era tatăl, care mergea cu hainele de biserică şi cu traista specială pentru dus prescură. El mergea din timp ca părintele să scoată mirida din prescura familiei, astfel ca toată căsuţa lui să stea pe Sfântul Disc, în faţa lui Hristos, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor. Apoi venea la Liturghie şi femeia lui, cu ceata de copii, care trebuiau îmbrăcaţi şi pregătiţi pentru slujbă. Toţi ieşeau luminaţi la faţă de la Liturghie. Asta era imaginea oamenilor de odinioară. O mai vedem noi astăzi? Din păcate, nu. Idolul nostru a devenit televizorul, fiecare cu idolul lui, într-o izolare verbală şi fiinţială deplină.
Cred că singura noastră şansă de a ne recupera este să nu uităm că avem o responsabilitate a frumosului şi a divinului în arealul nostru existenţial. De la omul simplu la cel care musteşte de cultură, avem responsabilitatea de a recrea atmosfera sacră în viaţa noastră şi în societatea noastră. Să reînvăţăm să vorbim unii cu alţii, să ne salutăm cu Doamne, ajută!, să gândim frumos unii despre alţii. Este şansa noastră de a nu ne transforma în Gadara consumistă a mileniului a treilea. Altfel vom deveni o biată gloată, de cifre umane, bune doar în campanii electorale, momiţi şi păcăliţi de fiecare dată, care vom trăi permanent cu ideea că va veni o dată în care va fi altfel… iar acel altfel nu va fi niciodată, deoarece nimeni nu are această sinceritate faţă de bietul om. Biserica trebuie să redevină spaţiul în care acea viaţă altfel să fie reală. Adică să trăim ca Lot într-o Sodomă a urâtului. Să trăim frumos, iar frumosul nostru va fi contagios, chiar dacă nu va fi observat de mass-media cea căutătoare de rating, va fi observat de cei de lângă noi, care vor spune ca odinioară: ce frumos trăiesc aceşti creştini… ce mame minunate au… ce familii unite şi binecuvântate… ce fericire poţi vedea pe feţele lor! Şi totul plecând de la Liturghia lui Hristos, care să devină liturghia ochilor noştri, liturghia buzelor, a minţii şi a întregii noastre existenţe.
- Doxologia:
IPS Teofan: „Fiecare dintre noi trebuie să fie martor și mărturisitor al Domnului Hristos”
[…]
„Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie propovăduit doar de preoți, ci trebuie cunoscut, trăit și mărturisit de tot omul botezat în numele Preasfintei Treimi”
Cuvântul de învățătură din cadrul Sfintei Liturghii a fost rostit de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care a făcut referire la Evanghelia zilei- Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei, subliniind că fiecare creștin este chemat să fie martor și mărturisitor al Mântuitorului Hristos:
„Sfânta Evanghelie rostită în această zi ne-a relatat și faptul că cei doi demonizați vindecați de Domnul Hristos au dorit să meargă cu El, răsplătindu-l într-un fel prin acesta pentru binefacerea primită. Mântuitorul Hristos însă nu le-a permis să-L urmeze, zicându-le să rămână în poporul lor, popor care, văzând minunea, dar și paguba produsă prin pierderea porcilor- căci demonii au ieșit din cei doi oameni și au intrat într-o turmă de porci, care s-a aruncat ulterior de pe țărm în mare, i-a cerut Domnului Hristos să plece din ținutul lor. Și Evanghelia spune în altă parte că, după o oarecare vreme, Hristos s-a întors din nou în acel ținut, de această dată oamenii primindu-L cu bucurie. Biserica a înțeles din aceasta că cei doi oameni care fuseseră îndrăciți și care au primit vindecare de la Domnul Hristos, locuind în mijlocul poporului, L-au slăvit pe Dumnezeu și propovăduindu-L pe Acesta, oamenii au înțeles minunea . Din aceste întâmplări reiese învățătura că și mirenii, nu doar preoții, în societate și în viața de familie, sunt chemați să propovăduiască cuvântul Adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie propovăduit doar de preoți, ci trebuie cunoscut, trăit și mărturisit de tot omul botezat în numele Preasfintei Treimi. Fiecare dintre noi trebuie să fie martor și mărturisitor al Domnului Hristos, indiferent de starea socială sau de cunoștințele acumulate”.
[…]
Pr. Constantin Sturzu: ”Tratamentul” cu Iisus Hristos. Simplu, nu?
[…]Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei(Matei 8, 28-34; 9,1) este subiectul celei de a doua duminici, cea care urmează, a acestei luni. În această pericopă evanghelică avem confirmarea şi întărirea celor de mai sus. „Ce ai tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (v. 29) – reacţionează demonii la vederea Mântuitorului. Asta pentru că diavolii ştiau că urma să vină Mesia şi să scoată pe oameni de sub puterea lor, de sub jugul pe care-l puseseră peste Adam şi Eva, înşelându-i. Chiar dacă manifestările exterioare nu sunt neapărat precum cele ale unui demonizat, a păcătui înseamnă, de fapt, a lăsa pe draci să capete putere asupra noastră. Spovedania este tocmai calea de a ieşi de sub această tiranie a puterilor întunericului şi intrarea sub ascultarea lui Dumnezeu, Cel care ne eliberează. „Prin păcatele noastre, noi îi împuternicim să facă rău. În acelaşi fel, prin puterea credinţei noastre călcăm peste capurile demonilor şi devin supuşi ai noştri prin biruinţa lui Hristos” (Petru Hrisologul). Aici, pe pământ, biruinţa încă nu e deplină. Dar va veni vremea când diavolii vor fi îngrădiţi, nu vor mai avea libertatea de a ispiti, aşa cum o au acum.
Putem sesiza uşor când cineva e posedat, sunt semne exterioare clare. Dar când suntem biruiţi de păcate, când suntem împătimiţi, ne vine mai greu să sesizăm că suntem sub influenţa şi sub puterea satanei. Diavolul ne păcăleşte, învăţându-ne că nu am avea nevoie de spovedanie decât atunci când avem păcate grele pe conştiinţă. Dar nu mai sesizăm că modul în care ne trăim viaţa de zi cu zi ne leagă cu lanţuri cu mult mai grele decât jugul pus asupra demonizaţilor. Precum gadarenii, avem aparenţă de oameni onorabili, care trăiesc şi se integrează în societate, dar de fapt suntem cu totul robi ai plăcerii şi ai câştigului material. Acei gadareni, care au cerut lui Hristos să plece din hotarele lor (v. 34), sunt prototip al celor care vor să-şi vadă în continuare de viaţa lor şi cărora nu le convine să li se spună că e ceva greşit în traiul lor zilnic. Nu vor să audă că trăiesc, de fapt, în mocirlă, înnămoliți, ca porcii pe care-i ocrotesc, şi că se hrănesc, precum aceştia, din mizeriile acestei lumi.
Curăţirea de păcate nu este dorită de toţi. Ea nu convine celor ce nu văd decât pagubă în faptul că, prin pocăinţă, este eliminat tot ceea ce este „porcesc” în viaţa lor. Vor să beneficieze, în continuare, precum gadarenii de odinioară, de câştiguri materiale obţinute prin încălcarea Legii lui Dumnezeu. În loc să se împărtăşească, hrănindu-se euharistic din prezenţa lui Hristos, ei preferă carnea lumii. Mai mult, prin alungarea lui Hristos, ei nu lasă nici pe alţii să ajungă la părtăşie cu Acesta. E ceea ce se întâmplă şi în zilele noastre, când aşa-zişi credincioşi nu doar că nu se străduiesc a se apropia de sfântul potir, ieşind din mocirla păcatului, dar şi pe alţii îi critică atunci când îi văd că se împărtăşesc. Când te deranjează că cineva se împărtăşeşte (cu binecuvântare şi rânduială, evident) şi găseşti motive să-l judeci ca fiind nevrednic de asta, te deranjează, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu, manifestă în împărtăşanie. Ai vrea să-L ţii cât mai la distanţă de „hotarele” vieţii tale, încât nici măcar prin intermediul celor din proximitate să nu se apropie de tine.
[…]O relaţie sănătoasă cu Dumnezeu înseamnă, implicit, o relaţie sănătoasă cu toţi oamenii, cu lumea întreagă. Nimeni nu poate face un milimetru pe calea mântuirii, nimeni nu poate gusta din fericirea de a fi fără a se deschide către Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Când Îl caut pe El, găsesc totul. Când sunt cu El, totul are sens, inclusiv suferinţa… Ţi-e sufletul bolnav? Caută „tratamentul” numit Iisus Hristos. Se administrează sub multe forme, în spitalul numit Biserică. Ia aminte: toate celelalte soluţii propuse de omenire sunt paliative, ca nişte analgezice administrate unor bolnavi de cancer!
“Învăluiţi în graba zilnică, suntem interesaţi aparent de toată lumea şi în esenţă doar de noi înşine.”
Cu asta ne-a dat o palma de ne-au zburat la toti caciulile, vorba Par. Cleopa!
“Cand omul se inrudeste cu Dumnezeu,atunci si Dumnezeu ii da binecuvantarea Sa.Altfel cum sa i-o dea?Ca sa-i fie calcata in picioare binecuvantarea?
Lucrul acesta l-am trait.Cand am mers in Sinai,era mare seceta.De multi ani nu plouase nici o picatura de apa si din aceasta cauza o duceau greu si manastirea si beduinii de langa ea.Monahii facusera rugaciune pentru ploaie,insa fara nici un rezultat.Cand a venit vremea curatarii maslinilor am mers si eu sa ajut.Dupa ce beduinii au curatat maslinii,monahii au luat crengile groase pentru manastire,iar pe cele subtiri le-au lasat intr-o margine.Beduinii i-au rugat pe monahi sa le dea lor crengile subtiri,ca sa le foloseasca la aprinderea focului,pentru pregatitul hranei si pentru incalzit in timpul noptilor cand este foarte frig.Dar monahii nu au vrut sa le dea si din aceasta pricina beduinii au plecat mahniti.A doua zi,cand beduinii au venit din nou ca sa le ceara,eu facusem deja legaturi toate crengile subtiri si le-am dat pe toate.
Atunci un beduin batran mi-a spus:”Tu esti om bun.Va ploua.”
Si intr-adevar,pana sa ajung la manastire,a inceput sa ploua,si inca a plouat mult.Rugaciunea beduinului a deschis cerurile.”
Cuviosul Paisie Aghioritul