MOARTEA SUFLETEASCA DIN OGLINDA EFICIENTEI/ Lumea porceasca a gadarenilor consumisti – o lume a PROFITULUI si a INFLATIEI DE CUVINTE/ “Tratamentul” cu Hristos

15-07-2014 13 minute Sublinieri

gad

  • Ziarul Lumina:

Pr. Ciprian Bara: Cuvântul care (nu) vindecă

În epoca noastră predomină concepţia că fericirea constă în nelimitata creştere a capacităţii de consum. Trăim în mai multă bogăţie, dar ne simţim mai săraci. Ne multiplicăm facilităţile, dar sporeşte angoasa. Ne identificăm existenţa cu confortul pe care îl avem la dispoziţie şi când îl pierdem pe acesta ne simţim ca şi cum am pierde existenţa însăşi. Golul spiritual creşte odată cu creşterea bogăţiei şi a confortului. Învăluiţi în graba zilnică, suntem interesaţi aparent de toată lumea şi în esenţă doar de noi înşine.

Pentru mulţi radiografia unei zile este, cu diverse inflexiuni, aceeaşi: obositoare şedinţe, mici greşeli, răzleţe reuşite. Noi proiecte, noi dorinţe şi idealuri. Informaţia nouă este cea mai domnită. Prezintă interes pentru toată lumea, deşi vine repede şi pleacă tot atât de repede. Toţi dorim să fim informaţi, să ştim ceva nou şi să împărtăşim ceea ce ştim. Nu ştim exact ce vrem să ştim. Dorim să aflăm, să putem spune ceva. Ce? De multe ori nu contează. Într-o lume în care informaţia a devenit un nobil şi neinterzis narcotic, important este să ştii ceva, chiar şi inexact. Peste toate acestea însă uităm de multe ori să spunem celui de lângă noi un cuvânt bun. Este foarte important să ştii, să dai şi să primeşti ca dintr-un izvor, dar echilibrul vieţii vine dând totul şi neaşteptând nimic.

Avem aşteptări foarte mari de la cei de lângă noi, ne deranjează orice cuvinţel. În fiecare echipă, la fiecare serviciu există un deadline, un target, o echipă de oameni care împreună trebuie să o scoată la capăt. Nimeni nu-şi doreşte să greşească ceva. Şi totuşi, dacă lipseşte ceva, dacă s-a greşit ceva, orice tip de hotărâre nu trebuie prestabilită prin prevederi pur normative, ci dimpotrivă, orice decizie trebuie luată în funcţie de situaţia concretă sau chiar de realitatea inepuizabilă a persoanei cu daruri şi neputinţe. Suntem hiperactivi acasă, la serviciu, oriunde în societate, dar n-avem spaţiu pentru Dumnezeu, pentru noi şi pentru cei dragi ai noştri. Nu avem vreme pentru un cuvânt bun, ci mai degrabă suntem irascibili, neatenţi la neputinţa celuilalt, la nevoia şi dorinţa celuilalt. Dorinţa soţiei sau a soţului poate de cele mai multe ori să aştepte, rugămintea copiilor este mai mereu reierarhizată. Timp pentru prieteni nu mai avem, poate cel mult doar o scurtă convorbire telefonică din maşină.

Şi toate acestea aşezate în oglinda eficacităţii, a rezolvării tuturor problemelor. Abordarea impersonală a lucrurilor, obiectivizarea şi considerarea lor în mod separat de om atrag după sine atenuarea până la mortificare a simţului pentru realităţile spirituale.

Împărţim oamenii în drepţi şi păcătoşi, harnici şi mai puţin harnici, oneşti sau hoţi, fără să avem un cuvânt bun pentru fiecare. Ne grăbim să îl judecăm pe cel de lângă noi după o strictă şi ieftină matematică a binomului bine-rău.  Această morală şi verdict omenesc nu este întotdeauna în consonanţă cu pedagogia divină. Evanghelia  Duminicii a 4-a după Rusalii ne cheamă să folosim cuvântul doar pentru a vindeca pe cel bolnav, pentru a ridica pe cel căzut, pentru a îndrepta pe cel ce a greşit, pentru a ajuta şi pentru a întări pe cei slabi, pentru a cultiva comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă.

Pr. Emil Jurcan: Omul rupt de Dumnezeu este stăpânit de diavoli

[…]

Pericopa citită la Sfân­ta Liturghie din Duminica a 5-a du­pă Rusalii pleacă de la o întâlnire: cea dintre Mân­tuitorul Hristos şi doi dintre locuitorii Gadarei. Evan­ghe­listul Luca vorbeşte doar de u­nul, probabil cel mai violent (Lu­ca 8, 26 – 39). De fapt, ce se în­tâmplase? Mântuitorul pre­di­­case pe partea vestică a lacului Ghenizaret. Fusese o zi pro­ba­bil obositoare, cu lume mul­tă, cu căldură excesivă. Şi tru­pul îşi cerea partea lui de o­dih­nă. Ca atare, trece cu corabia în părţile Gadarei, care astăzi ar fi zona de dincolo de lac, în par­tea iordaniană sau poate mai la nord, în ţinutul Golan. A­colo, ţinutul este pustiu, des­tul de sărăcăcios şi muntos. To­tul este doar stâncă şi piatră, ca­re parcă se taie în mare. Este spa­ţiul de dincolo de Iordan, iar pen­tru evlavia evreului cumin­te, acest loc nu reprezenta Ţara Sfân­tă, nu era ţara în care curge lapte şi miere, pentru că nu era cuprins între Iordan şi Ma­rea Mediterană, adică nu fă­cea parte din Canaanul pro­mis. Nici Moise nu trecuse de Ior­dan, ci doar privise de pe mun­tele Nebo frumuseţea Ţării Sfin­te. În schimb, pe aici trecea, mai la nord, drumul cara­va­­­nelor, care veneau dinspre Ba­bilon spre Siria şi de aici în jos spre Egipt şi spre Arabia Fe­lix. Era zona propice pentru cum­părări şi vânzări, fiind spa­ţiul de comerţ prin excelenţă.

Dorinţa de câştig fără măsură şi nepăzirea poruncilor izolează

Mai mult, populaţia de aici era una amestecată. Ştim cu to­­ţii că pentru evrei puritatea et­­nică avea dimensiuni religi­oa­se. Profeţii luptaseră din răs­pu­­teri ca neamul să nu se a­mes­­tece cu amaleciţi, cu moa­biţ­i, cu filisteni sau cu alţi ve­cini, care puteau să le distrugă fi­­inţa etnică şi să le altereze cre­­dinţa. Pe undeva aveau drep­­tate, deoarece fibra curată a neamului evreu în Vechiul Tes­­tament însemna şi păs­tra­rea revelaţiei autentice pe care Dum­­nezeu o transmisese prin ei către umanitate. Tot ceea ce era dincolo de Iordan era ames­te­­c­at cu astfel de populaţii, care nu aveau regulile evreilor au­ten­­­tici, în privinţa consumului de carne de porc. Deci, gada­re­nii se ocupau de creşterea, con­su­­marea sau comercializarea că­r­­nii de porc, deoarece era o sur­­să sigură de câştig sau de hra­­nă. Porcul se adaptase condiţiilor de climă şi de hrană, de a­­c­eea, nu necesita o implicare prea concretă în creşterea lui, de­­cât simpla lăsare să pască în a­­fa­ra oraşului. Tot în afara ora­şu­­lui Gadara se afla şi cimiti­rul, iar aici fuseseră expediaţi doi îndrăciţi, care prin com­por­ta­­­mentul lor deveneau un pericol pentru locuitori. Ei trăiau prin morminte, în aşa-numitele peş­­teri mortuare, care se ciopleau în stâncă şi se pregăteau pen­­tru a fi depozitate cada­vre­le. Era o practică de a avea mor­­mânt săpat în stâncă, mai ales între cei bogaţi (iar ga­da­re­nii se puteau numi oameni în­stă­­riţi), deoarece aceasta în­sem­­na şi un respect pentru cel mort, dar şi o etalare a posibi­li­tă­­­ţilor financiare.

Definiţia pe care Evan­ghe­lis­­tul Luca o oferă celui mai fe­ro­­­c­e dintre îndrăciţi este foarte du­­ră: „haină pe el nu mai pu­nea, în casă nu mai locuia, ci doar în morminte“ (Luca 8, 27). Es­­te definiţia demonizatului de ori­­ce fel şi din orice timp. Omul ca­­re este stăpânit de cel rău, prin patimi, nu mai poartă hai­nă. Haina baptismală este a­proa­­pe lepădată, este zdren­ţă­ri­­tă şi murdară. Chiar şi pe­ce­tea Duhului dispare. De aceea, ne rugăm la botez „păzeşte-i ar­­vuna nefurată“, adică să nu îi dispară arvuna Duhului prin pa­timi. Haina botezului se dis­tru­ge, iar omul rămâne doar zdren­ţe şi lanţuri, legături şi mur­dărie.

Faptul că locuia prin mor­min­te şi nu în casă arată că o­mul pătimaş, stăpânit de dia­vo­lul, fuge de comuniune, de lo­cul dialogului, de casa unde stă o­mul normal, creştinul autentic, de biserică şi îşi doreşte mai de­grabă singurătatea patimii sa­le. El ajunge la maximum de e­­goism, de relaţie non-dialoga­lă cu semenii. Aceştia sunt cel mult obiecte ale obsesiei sale şi nu persoane de dialog sau de co­muniune. Aceasta este starea o­mului rupt de Dumnezeu şi de oa­meni. Patima stă lângă pati­mă şi lângă murdărie. Demo­ni­za­tul stătea lângă turma porci­lor. Aici multă lume era în­dră­ci­tă, nu doar cel care locuia în mor­minte. Erau îndrăciţi în pri­mul rând gadarenii, prin pof­ta de înavuţire cu orice preţ. Şti­au că porcul nu este un animal curat în mentalitatea iu­da­i­că şi to­tuşi făceau comerţ cu el, fă­ceau bani din acest animal o­di­os pentru religiozitatea locului.

Întâlnirea demonizatului cu Hristos este de fapt întâlnirea pătimaşului cu Dumnezeu

Sunt mai multe etape în ca­drul acestui eveniment. În pri­mul rând apare scandalizarea. Cum? De ce mă chinuieşti? Ce ai cu mine? Du-te! Lasă-mă în pa­ce! Apoi urmează confrun­ta­rea. Ochii lui Hristos îl privesc pro­fund, mâna Lui se ridică şi prin­tr-un gest demonii fug. To­tul pare dur şi cutremurător. U­ne­ori se cade la pământ, de­mo­­nizaţii par aproape morţi, ca şi tânărul care făcea spume la gu­ră. Este cutremurătoare u­ne­ori întâlnirea cu Dumnezeu, mai ales atunci când sunt patimi în noi. Apoi vin vindecarea şi eliberarea conştiinţei. Începi să pluteşti. Eşti liniştit, ca un co­pil nou-născut la sânul ma­mei. Şi în cele din urmă ră­mâ­ne dorinţa de a sta lângă Hris­tos. Aceleaşi erau şi etapele de­mo­­nizatului din Gadara: la în­ce­put rebeliunea, atacarea ideii de divinitate, de sfinţenie, apoi vin­decarea, fie ea şi cu pagube co­laterale, care par valoroase pen­tru lumea materială, dar ne­valoroase pentru lumea lui Dum­nezeu, şi, în fine, dorinţa de a rămâne lângă Dumnezeu.

Hristos este alungat din cetate pentru vindecarea demonizatului

De reţinut este şi com­por­ta­men­­tul semenilor din Gadara. În loc să apară mulţumirea pen­tru vindecarea unui confra­te de-al lor, latura materială a pri­mat: du-te de la noi, a ră­su­nat vocea în unanimitate a ce­lor care priveau mai degrabă la­cul unde se înecaseră porcii, de­cât să privească faţa lui Hris­tos şi pe cel vindecat stând jos la picioarele Lui. Este men­ta­litatea egoistă pe care o pu­tem vedea în lumea consumis­tă, în care nimeni nu se mai de­ran­jează de prezenţa infirmă a se­menului, de suferinţa lui, în­să este foarte deranjată dacă in­teresele financiare sunt afec­ta­­te. Este maximum de egoism: să nu mai ai milă de un om, ci doar de propriul tău buzunar, ca­re îţi conferă plăcerile şi sen­zu­­alismul hedonist. Nimeni nu mai privea la bietul om, vindecat, curat, îmbrăcat şi întreg la min­te, care plângea de bucurie la picioarele Mântuitorului, ci toţi îşi făceau calculele cât au pierdut de pe urma acestei întâm­plări. Tema este mai actuală de­cât oricând.

Omul căzut nu mai atrage a­ten­ţia. Lumea s-a opacizat în per­cepţia semenului. Este un fel de tăbăcire a sentimentului de compasiune umană. Relaţia din­tre oameni are în vedere ide­ea de profit şi câştig. So­cie­ta­tea ne-a învăţat că suntem cel mult cifre de statistică, iar la­tura economică ne demon­strea­­ză că avem valoare doar câ­tă vreme producem şi suntem apţi de muncă. În momentul în care nu mai putem, suntem eliminaţi din sistem. Ca a­ta­re, am început să ne privim e­conomic şi în termeni de profi­ta­bilitate, de rentabilitate. O­mul de lângă noi are valoare, da­că îmi aduce un profit material. Dacă nu, îl ignor.

Comuniunea, starea sănătoasă a omului

Biserica, în înţelepciunea sa di­vină, ne arată că nu suntem nici cifre şi nici indivizi econo­mici, ci suntem fiinţe dialogale, ca­re depind mult de relaţia ver­ba­lă. Cu siguranţă că este ne­voie de o redefinire a omului şi a societăţii umane, adică să ne re­definim ca persoane, ca feţe di­alogale. Astăzi, din păcate, a­sis­tăm la indivizi monologali. Mai mult ca oricând asistăm la o inflaţie de cuvinte. Fiecare vor­beşte la un telefon, fiecare co­munică prin mijloacele mass-me­dia. Niciodată nu a existat o in­flaţie mai mare de cuvinte. Ni­ciodată nu a fost o mai mare ri­sipă de cuvinte, astfel încât am ajuns în situaţia în care toa­tă lumea vorbeşte, dar par­că nimeni nu mai ascultă. Sun­tem marcaţi de o verbalitate sea­că şi sterilă. Cuvinte fără rost. Şi totuşi parcă nu mai e­xis­­tă dialog. Or, tocmai dialo­gul şi verbalitatea interumană re­prezintă definiţia societăţii u­mane. Prin logosul nostru ne a­propiem de Logosul divin, în­să numai în momentul în care lo­gosul sau cuvintele noastre sunt creaţionale, ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Asta nu în­seam­nă să creăm cosmicitate, ci să cre­ăm frumosul. Atunci când Sfân­tul Apostol Iacov vorbeşte de­spre rolul limbii (Iacov 3, 9-12), o consideră ca fiind şansa, dar şi pericolul cel mai mare pen­tru fiinţa umană. Poate fi e­le­mentul doxologic din om, ca­re laudă şi slăveşte pe Dum­nezeu sau, din păcate, poate fi e­lementul blasfemiatoriu, care spurcă totul.

Verbalitatea umană poate fi do­xologică sau blasfemiatoare şi se pare că varianta a doua es­te mai pregnantă în socie­ta­tea consumistă. Se vorbeşte blas­femiatoriu în momentul în ca­re Dumnezeu nu este lăudat de limba umană. Sau în mo­men­­tul în care nu descoperim sla­va divină în creaţie şi în u­ma­nitate, ci vedem doar negati­vi­tatea şi răul pe care îl pro­pa­găm prin chipurile noastre schi­monosite sau prin cuvântul mur­dar. Zilnic ni se injectează prin mijloacele media urâtul în lim­baj sau în comportament. Zil­nic simţurile noastre sunt a­nes­teziate prin păcat sau prin mi­zeria transmisă în mod pro­gra­­mat, cu un singur scop: să fa­cem rating. Nimeni nu mai es­te interesat de frumos, ci de… ra­ting, iar acesta se face prin pre­zentarea urâtului, care este mai şocant şi mai atractiv decât frumosul.

Redescoperirea frumosului

Ar trebui din aproape în a­proa­pe să ne reînvăţăm sim­ţu­ri­le noastre cu frumosul, cu ele­men­tele care mai creează emo­ţia sacrală şi estetică. Avem ne­voie de un control al simţurilor noas­tre pentru a nu fi demoni­za­te şi infestate cu urâtul. A­vem nevoie de o reeducare a sen­sibilităţii umane. Din pă­c­a­te, suntem poporul care se uită cel mai mult la televizor din Eu­ropa şi asta arată că suntem niş­te oameni pe care mass-media îi poate manipula uşor. Sun­tem oameni care nu mai a­v­em timp de dialog şi de frumos, nu mai avem timp de ru­gă­ciune şi de meditaţie, ci stăm ore în şir să privim şi să ne ten­sio­­năm pe marginea certurilor po­litice fără rost, care aproape toate se derulează sub deviza: dă-te jos să mă pun eu!

Cred că trebuie să reve­nim la frumuseţea oamenilor de odinioară. Chiar dacă pur­tăm mijloacele de comunicare în buzunare, chiar dacă ne stă te­levizorul pe masă, să fim to­tuşi oameni ai selecţiei. Să cău­tăm ceea ce merită văzut şi au­zit, căci timpul vieţii este atât de scurt, încât nu merită pierdut cu fleacuri. Să nu ne tran­s­for­­măm în gadareni con­su­mişti, care să avem doar sco­puri strict materiale: porcii ma­te­­riei şi insensibilitatea faţă de se­men. Linia pe care societatea ne-o trasează, ca un fel de mo­dă, este din păcate insensibi­li­ta­­tea faţă de semen şi senti­men­­tul că Dumnezeu este ceva in­comod, care trebuie lăsat de­o­­parte. Nu. Să ne deschidem spre lumea frumosului pe care să nu aşteptăm să ne-o ofere al­ţii, lumea din afară, căci nu o va face, ci noi, acolo, în pe­ri­me­trul nostru existenţial, în că­su­ţa noastră. Să realfabetizăm su­fletele noastre cu atmosfera de odinioară în care bătrânii noş­tri ştiau să povestească lucruri frumoase unii cu alţii, sea­ra, după care să îşi spună îm­preună rugăciunile şi să se o­dihnească. Care ştiau să spu­nă Tatăl nostru, la masă, şi a­poi capul familiei să facă cruce pes­te pâinea care se împărţea ce­lor din jurul ei. Să redes­co­pe­rim profunzimea salutului Doam­ne, ajută!, care ar trebui să devină singurul salut autentic, românesc, care ţine de tra­di­ţia de odinioară.

Ce frumos ar fi să redes­co­pe­rim autenticul românesc şi creş­tinesc al familiei care mer­g­ea du­minică de duminică la bi­se­ri­că, după un ritual bine sta­bilit. Pri­mul care ieşea din ca­să spre bi­serică era tatăl, ca­re mergea cu hainele de bise­ri­că şi cu trai­s­ta specială pentru dus prescu­ră. El mergea din timp ca părintele să scoată mi­ri­da din prescu­ra familiei, astfel ca toată căsuţa lui să stea pe Sfântul Disc, în fa­ţa lui Hris­tos, a Maicii Dom­nu­lui şi a tu­turor sfinţilor. Apoi venea la L­iturghie şi femeia lui, cu ceata de copii, care trebuiau îm­bră­­caţi şi pregătiţi pentru sluj­bă. To­ţi ieşeau luminaţi la faţă de la Liturghie. Asta era imagi­nea oa­menilor de odinioară. O mai ve­dem noi astăzi? Din pă­ca­te, nu. Idolul nostru a devenit tele­vi­zorul, fiecare cu idolul lui, în­tr-o izolare verbală şi fiinţială deplină.

Cred că singura noastră şan­să de a ne recupera este să nu ui­­tăm că avem o responsa­bi­li­ta­te a frumosului şi a divi­nu­­lui în ar­ealul nostru existen­ţi­al. De la o­mul simplu la cel ca­re mus­teş­te de cultură, avem res­pon­sa­bi­li­ta­tea de a recrea at­mosfera sa­cră în viaţa noas­tră şi în socie­ta­tea noastră. Să reînvăţăm să vor­bim unii cu al­ţii, să ne sa­lu­­tăm cu Doamne, aj­ută!, să gân­­dim frumos unii des­pre alţii. Es­te şansa noastră de a nu ne tran­sforma în Ga­da­ra consu­mis­tă a mileniului a trei­lea. Alt­fel vom deveni o bia­tă gloată, de cifre u­ma­ne, bune doar în cam­panii elec­torale, mo­miţi şi pă­că­liţi de fie­care da­tă, care vom trăi permanent cu ideea că va veni o dată în care va fi altfel… iar acel alt­f­el nu va fi niciodată, deoa­rece nimeni nu are această sin­ce­ri­tate faţă de bietul om. Bi­se­­ri­ca trebuie să redevină spa­ţiul în care acea via­ţă altfel să fie reală. Adică să trăim ca Lot într-o So­domă a urâtului. Să trăim frumos, iar frumosul nostru va fi conta­gi­­os, chiar dacă nu va fi observat de mass-media cea cău­tă­toa­re de rating, va fi ob­servat de cei de lângă noi, care vor spu­ne ca odinioară: ce frumos tră­iesc aceşti creştini… ce ma­me minu­nate au… ce fa­milii u­ni­te şi bine­cu­vântate… ce feri­ci­­re poţi vedea pe feţele lor! Şi to­tul plecând de la Liturghia lui Hristos, care să de­vină li­tur­­ghia ochilor noştri, liturghia bu­zelor, a minţii şi a întregii noas­tre existenţe.

  • Doxologia:

IPS Teofan: „Fiecare dintre noi trebuie să fie martor și mărturisitor al Domnului Hristos

[…]

„Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie propovăduit doar de preoți, ci trebuie cunoscut, trăit și mărturisit de tot omul botezat în numele Preasfintei Treimi”

Cuvântul de învățătură din cadrul Sfintei Liturghii a fost rostit de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care a făcut referire la Evanghelia zilei- Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei, subliniind că fiecare creștin este chemat să fie martor și mărturisitor al Mântuitorului Hristos:

„Sfânta Evanghelie rostită în această zi ne-a relatat și faptul că cei doi demonizați vindecați de Domnul Hristos au dorit să meargă cu El, răsplătindu-l într-un fel prin acesta pentru binefacerea primită. Mântuitorul Hristos însă nu le-a permis să-L urmeze, zicându-le să rămână în poporul lor, popor care, văzând minunea, dar și paguba produsă prin pierderea porcilor- căci demonii au ieșit din cei doi oameni și au intrat într-o turmă de porci, care s-a aruncat ulterior de pe țărm în mare,  i-a cerut Domnului Hristos să plece din ținutul lor. Și Evanghelia spune în altă parte că, după o oarecare vreme, Hristos s-a întors din nou în acel ținut, de această dată oamenii primindu-L cu bucurie. Biserica a înțeles din aceasta că cei doi oameni care fuseseră îndrăciți și care au primit vindecare de la Domnul Hristos, locuind în mijlocul poporului, L-au slăvit pe Dumnezeu și propovăduindu-L pe Acesta, oamenii au înțeles minunea . Din aceste întâmplări reiese învățătura că și mirenii, nu doar preoții, în societate și în viața de familie, sunt chemați să propovăduiască cuvântul Adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie propovăduit doar de preoți, ci trebuie cunoscut, trăit și mărturisit de tot omul botezat în numele Preasfintei Treimi. Fiecare dintre noi trebuie să fie martor și mărturisitor al Domnului Hristos, indiferent de starea socială sau de cunoștințele acumulate”.

[…]

Pr. Constantin Sturzu: ”Tratamentul” cu Iisus Hristos. Simplu, nu?

[…]Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei(Matei 8, 28-34; 9,1) este subiectul celei de a doua duminici, cea care urmează, a acestei luni. În această pericopă evanghelică avem confirmarea şi întărirea celor de mai sus. „Ce ai tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (v. 29) – reacţionează demonii la vederea Mântuitorului. Asta pentru că diavolii ştiau că urma să vină Mesia şi să scoată pe oameni de sub puterea lor, de sub jugul pe care-l puseseră peste Adam şi Eva, înşelându-i. Chiar dacă manifestările exterioare nu sunt neapărat precum cele ale unui demonizat, a păcătui înseamnă, de fapt, a lăsa pe draci să capete putere asupra noastră. Spovedania este tocmai calea de a ieşi de sub această tiranie a puterilor întunericului şi intrarea sub ascultarea lui Dumnezeu, Cel care ne eliberează. „Prin păcatele noastre, noi îi împuternicim să facă rău. În acelaşi fel, prin puterea credinţei noastre călcăm peste capurile demonilor şi devin supuşi ai noştri prin biruinţa lui Hristos” (Petru Hrisologul). Aici, pe pământ, biruinţa încă nu e deplină. Dar va veni vremea când diavolii vor fi îngrădiţi, nu vor mai avea libertatea de a ispiti, aşa cum o au acum.

Putem sesiza uşor când cineva e posedat, sunt semne exterioare clare. Dar când suntem biruiţi de păcate, când suntem împătimiţi, ne vine mai greu să sesizăm că suntem sub influenţa şi sub puterea satanei. Diavolul ne păcăleşte, învăţându-ne că nu am avea nevoie de spovedanie decât atunci când avem păcate grele pe conştiinţă. Dar nu mai sesizăm că modul în care ne trăim viaţa de zi cu zi ne leagă cu lanţuri cu mult mai grele decât jugul pus asupra demonizaţilor. Precum gadarenii, avem aparenţă de oameni onorabili, care trăiesc şi se integrează în societate, dar de fapt suntem cu totul robi ai plăcerii şi ai câştigului material. Acei gadareni, care au cerut lui Hristos să plece din hotarele lor (v. 34), sunt prototip al celor care vor să-şi vadă în continuare de viaţa lor şi cărora nu le convine să li se spună că e ceva greşit în traiul lor zilnic. Nu vor să audă că trăiesc, de fapt, în mocirlă, înnămoliți, ca porcii pe care-i ocrotesc, şi că se hrănesc, precum aceştia, din mizeriile acestei lumi.

Curăţirea de păcate nu este dorită de toţi. Ea nu convine celor ce nu văd decât pagubă în faptul că, prin pocăinţă, este eliminat tot ceea ce este „porcesc” în viaţa lor. Vor să beneficieze, în continuare, precum gadarenii de odinioară, de câştiguri materiale obţinute prin încălcarea Legii lui Dumnezeu. În loc să se împărtăşească, hrănindu-se euharistic din prezenţa lui Hristos, ei preferă carnea lumii. Mai mult, prin alungarea lui Hristos, ei nu lasă nici pe alţii să ajungă la părtăşie cu Acesta. E ceea ce se întâmplă şi în zilele noastre, când aşa-zişi credincioşi nu doar că nu se străduiesc a se apropia de sfântul potir, ieşind din mocirla păcatului, dar şi pe alţii îi critică atunci când îi văd că se împărtăşesc. Când te deranjează că cineva se împărtăşeşte (cu binecuvântare şi rânduială, evident) şi găseşti motive să-l judeci ca fiind nevrednic de asta, te deranjează, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu, manifestă în împărtăşanie. Ai vrea să-L ţii cât mai la distanţă de „hotarele” vieţii tale, încât nici măcar prin intermediul celor din proximitate să nu se apropie de tine.

[…]O relaţie sănătoasă cu Dumnezeu înseamnă, implicit, o relaţie sănătoasă cu toţi oamenii, cu lumea întreagă. Nimeni nu poate face un milimetru pe calea mântuirii, nimeni nu poate gusta din fericirea de a fi fără a se deschide către Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Când Îl caut pe El, găsesc totul. Când sunt cu El, totul are sens, inclusiv suferinţa… Ţi-e sufletul bolnav? Caută „tratamentul” numit Iisus Hristos. Se administrează sub multe forme, în spitalul numit Biserică. Ia aminte: toate celelalte soluţii propuse de omenire sunt paliative, ca nişte analgezice administrate unor bolnavi de cancer!

gadara


Categorii

IPS Teofan, Parintele Constantin Sturzu, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “MOARTEA SUFLETEASCA DIN OGLINDA EFICIENTEI/ Lumea porceasca a gadarenilor consumisti – o lume a PROFITULUI si a INFLATIEI DE CUVINTE/ “Tratamentul” cu Hristos

  1. “Învăluiţi în graba zilnică, suntem interesaţi aparent de toată lumea şi în esenţă doar de noi înşine.”

    Cu asta ne-a dat o palma de ne-au zburat la toti caciulile, vorba Par. Cleopa!

  2. “Cand omul se inrudeste cu Dumnezeu,atunci si Dumnezeu ii da binecuvantarea Sa.Altfel cum sa i-o dea?Ca sa-i fie calcata in picioare binecuvantarea?
    Lucrul acesta l-am trait.Cand am mers in Sinai,era mare seceta.De multi ani nu plouase nici o picatura de apa si din aceasta cauza o duceau greu si manastirea si beduinii de langa ea.Monahii facusera rugaciune pentru ploaie,insa fara nici un rezultat.Cand a venit vremea curatarii maslinilor am mers si eu sa ajut.Dupa ce beduinii au curatat maslinii,monahii au luat crengile groase pentru manastire,iar pe cele subtiri le-au lasat intr-o margine.Beduinii i-au rugat pe monahi sa le dea lor crengile subtiri,ca sa le foloseasca la aprinderea focului,pentru pregatitul hranei si pentru incalzit in timpul noptilor cand este foarte frig.Dar monahii nu au vrut sa le dea si din aceasta pricina beduinii au plecat mahniti.A doua zi,cand beduinii au venit din nou ca sa le ceara,eu facusem deja legaturi toate crengile subtiri si le-am dat pe toate.
    Atunci un beduin batran mi-a spus:”Tu esti om bun.Va ploua.”
    Si intr-adevar,pana sa ajung la manastire,a inceput sa ploua,si inca a plouat mult.Rugaciunea beduinului a deschis cerurile.”
    Cuviosul Paisie Aghioritul

  3. Pingback: CUM DESCHIDEM USILE SUFLETULUI PENTRU INTRAREA DEMONILOR SI CUM PENTRU PRIMIREA LUI DUMNEZEU? Pacatele si vrajitoriile aduc demonizarea si bantuirea caselor de duhuri necurate. FUGA OAMENILOR DE DUMNEZEU, DE SFINTENIE, TEAMA DE SCHIMBARE: “Dar eu nu
  4. Pingback: Cea mai insemnata PROVOCARE a Evangheliei: SA AM O RELATIE PERSONALA, COTIDIANA, CU HRISTOS: “Mantuitorul nu vine sa vorbeasca cu o masa de oameni, cu o turma mare de oameni. Vrea sa vorbeasca cu fiecare dintre noi, personal”. CUVANT AL PR. CL
  5. Pingback: Cuvant al Protos. Hrisostom de la Putna: “DIAVOLUL LUCREAZA INSELAREA PRIN OAMENI, incercand sa provoace GROAZA si, mai ales, DEZBINARE, RAZVRATIRE. Prezenta lui Dumnezeu PROVOACA, iar lumea reactioneaza prin VRAJMASIE fata de slujitorii Lui…
  6. Pingback: DEMONIZAREA LUMII la ora asaltului final. ORTODOXIA – ULTIMA REDUTĂ DE REZISTENȚĂ, CARE TREBUIE ANIHILATĂ. Oameni, porci și demoni. MĂRTURISIREA ÎMPOTRIVA RĂULUI, neliniștea rece a sufletului și CONDIȚIA PĂCII LUI HRISTOS | Cuvântul Ort
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare