Actualizat – OPINII DESPRE ROCK SI SATANISM. MUZICA, EMOTIILE SI MODELAREA POLITICA A COMPORTAMENTELOR. Fost muzician rock de talie internationala: “Milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul” care impregnează muzica respectivă

29-11-2015 19 minute Sublinieri

ACTUALIZAT CU ARTICOLUL PR DAN BADULESCU: ESTE ROCKUL SATANIST?

sursa foto: spoofshadow.deviantart.com

sursa foto: spoofshadow.deviantart.com

Vedeti si:

***

În societățile tradiționale muzica era o reflecție a moralității publice și o școală a virtuții. Pentru Aristotel, muzica reprezenta pasiunile sufletului; dacă o persoană asculta muzica nepotrivită, era sigur că va dezvolta probleme de caracter. “În ritm și în melodii există asemănări apropiate de adevărata natură a mâniei și blândeții, și mai mult a curajului și a cumpătării și a tuturor stărilor opuse și a celorlalte feluri ale caracterului”, scria Stagiritul în “Politica”, într-un capitol dedicat educației, dar în care “muzica” se bucură de un tratament neobișnuit de extins. Muzica, în opinia filozofului grec, nu este nici pe departe doar o activitate recreativă, deși e și asta, ci, în primul rând, o educație a sentimentelor nobile.

La rândul său, Platon discută problema muzicii și a efectelor pe care le suscită tot într-un tratat politic, “Republica”. În esență, poziția sa rămâne în coordonatele tradiționale – fiind un stimulent puternic al emoțiilor, muzica trebuie tratată cu precauție – deși soluțiile sale generale sunt utopice.

Și în antichitatea chineză, muzica era luată în serios. Potrivit lui Confucius, îți poți da seama ce gândesc oamenii după muzica pe care o ascultă, dacă sunt un popor virtuos sau corupt. Unul dintre discipolii săi, Meng-tzu, cunoscut în Occident mai ales după numele său latin, Mencius, acorda un rol politic definitiv muzicii.

“Mencius mergea până acolo încât considera că dacă un rege iubește muzica tradițională a trecutului, atunci regatul și domnia sa se vor îmbunătăți. El se folosea de argumentul potrivit căruia, dacă un rege și supușii săi au aceleași preferințe muzicale, atunci supușii vor respecta și se vor bucura de domnia regelui”.

Sfinții Bisericii nu puteau să nu surprindă rolul definitoriu pe care îl joacă muzica în formarea caracterelor.

Nu te lăsa vrăjit de armonia sunetelor scoase de instrumente şi de voci omeneşti, ci caută să descoperi efectul acestora asupra sufletului său, cu alte cuvinte, care este spiritul lor. Dacă acea muzică îţi aduce în suflet o stare de linişte, de înţelepciune, de sfinţenie, ascult-o, nutreşte-ţi sufletul cu ea. Iar dacă prin ea îţi pătrund în suflet patimi, nu o mai asculta, ţine-te deoparte de trupul şi de spiritul acelei muzici”, scria Ioan de Kronstadt.

Modernitatea a preluat toată această înțelepciune tradițională, însă, odată cu revolta romantică, a inversat sensul ei. Muzica are o valoare doar atât timp cât neliniștește și tulbură sufletul, în timp ce stările de echilibru și armonie devin insuportabile pentru un modern, ceea ce explică, de pildă, și iritarea pe care multe spirite cultivate (vezi Garia Marquez) o au atunci când ascultă Haydn. Nu e de mirare că muzica a căpătat, din secolul XIX și până astăzi, certe valențe revoluționare, de la simpatia lui Beethoven pentru Revoluția Franceză, până la inflexiunile anticomuniste din Pink Floyd și brigăzile nesfârșite de muzicieni contemporani, “nomina sunt odiosa”, care derulează un program de subversiune culturală.

Din acest punct de vedere, rockul se distinge ca formula artistică protestară prin excelență. Le furnizează fanilor, în primul rând, o concepție asupra lumii, manifestată mai ales printr-o negare a ordinii naturale, și extaze estetice, “superioare chiar simfoniilor clasice”, conform opiniei unor critici, la prima vedere diferiți, cum sunt Charles Reich sau Tyler Cowen.

Pentru fani, spiritul rockului înseamnă libertate, eliberarea de prejudecăți, depășirea șabloanelor, o pasiune nestăvilită și detașarea de balastul burghez al epocii. Dar mai firesc ar fi, pe urmele lui Roger Kimball, să vedem în rock doar “extaze dionisiace prefabricate, ostentativ sexuale, strident nonraționale”. Pentru că dincolo de etichete, așa cum argumentează Kimabll, ceea ce face gloria rockului nu este nicidecum linia plăcută din “Yesterday” al lui Paul McCartney, ci asaltul amplificat adresat organelor inferioare, și mai puțin capului sau inimii. “Dacă civilizația este depre nuanță, reținere, discriminare și ordine, atunci rockul este anticivilizație. Desigur că fiecare civilizație are nevoie de o formă de irațional, de un spațiu pentru dionisiac. Poate rockul oferi un spațiu pentru asemenea impulsuri? Sunt sceptic”, declara Kimball, într-un interviu.

Problema rockului nu constă doar în ritmurile tribale, care neliniștesc sufletul și îl duc într-o stare de angoasă și revoltă, ci la fel de bine în versuri, care de cele mai multe ori nu sunt altceva decât variații pe legea Thelemei, proclamată de Aleisteir Crowley, probabil cea mai importantă influență asupra rockului britanic de început.

Pachetul complet oferit de muzica rock (melodie și mesaj) suferă din plin, oricât și-ar imagina fanii contrariul. Argumentul strict în favoarea rockului provine din comparația cu celelalte genuri muzicale contemporane (pop, house, hip-hop), mult mai vulgare și simple. Însă ceea ce le scapă pasionaților din vedere este faptul că rockul are, prin definiție, un caracter degenerativ, deoarce contestă orice formă de ordine. Așa că odată ce spulberi canoanele estetice, nu mai are niciun sens să te plângi că lumea începe să consume muzică din ce în ce mai stupidă. În al doilea rând, rockul s-a afirmat de la bun început ca o muzică de mase, fiind echivalentul din anii ’50 și ’60 al rebuturilor muzicale consumate astăzi. Dacă versurile și muzica ni se par mai inteligente și istețe, este pentru că îl comparăm cu dejecțiile actuale și nu pentru că l-am raporta la un standard cultural elevat. Iar muzica se tot prăbușește de la Berlioz încoace…deci încă înainte de revoluția rock’n’roll.

Acesta fiind contextul cultural, nici nu e nevoie de a introduce ipoteze supranaturale (îngeri și demoni) pentru a ne da seama care este influenta muzicii moderne asupra formării caracterelor, chiar Paganini ne asigură de existența unor spirite ajutătoare în actul artistic.

Și din acest motiv, ideea recentă a câtorva prelați de a căuta și găsi mesaje ortodoxe în rock sau a se mândri cu orele de audiție în domeniu este la fel ridicolă precum a pune versuri pop pe muzică psaltică. Dar în babilonia culturală și spirituală în care trăim, orice este posibil, chiar și a descoperi revelații religioase angelice în zgomot de dublu bass. În stimularea acestei babilonii omniprezente un rol semnificativ îl joacă și ridicarea doctă a (sub)mediocrului la rang de capodoperă, de unde și osanalele jenante închinate, pe ici, pe colo, mai peste tot, muzicii rock sau încarnărilor sale mai rudimentare.

Rockul este într-adevăr libertate, însă doar dacă libertatea echivalează cu anarhia morală și estetică.

Muzica nu-i pentru tractoriştii spiritului.

În anii 90 am început să cânt cu o trupă death-black metal, pe atunci singura trupă care promova ortodoxia, din tot peisajul acustic al vremii. Eram convinşi că slujim lui Dumnezeu şi că facem ceva bun pentru spiritualitatea românească. Ţineam cu toţii post, mergeam la biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu. Cu toate acestea, totuşi nici unuia dintre noi, şi nici fanilor noştri – pentru că am fost una din cele mai bine cotate trupe metal ale acelor ani (multe premii, concerte, festivaluri, vânzări de albume) – nu ne-a trecut prin cap că stilul în sine, substanţa sonoră şi spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau de a edifica, ci doar de a se „răzbuna” împotriva neputinţei faţă de dorinţa de plenitudine, elan care, neaflându-şi o cale ascendentă reală, prindea forma unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta atunci.

Ne rugam înainte şi după concert, înainte şi după ce urlam şi făceam cât mai multă dizarmonie psihică posibil, şi nu vedeam deloc că nu era suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să şi FIM în Dumnezeu.

Pe vremea aceea eram încă la liceu şi cântam în paralel şi alte genuri, şi aveam aceeaşi concepţie şi despre Bach sau Mahler, ca şi despre Slayer sau My Dying Bride: anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un simplu exerciţiu comercial, este o comunicare între conştiinţă şi ceea ce e dincolo de ea, un Celălalt: Lumea, Dumnezeu, sau Dracul. Cu fiecare dintre aceşti trei posibili “celălalt” e o anume inspiraţie, o anume umplere a sinelui, o anume modalitate de revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferenţe, dacă e atent, şi nu doar intoxicat cu emoţia momentului. Muzica are menirea şi puterea de a asigura, de a facilita transcederea, ieşirea din aici-şi-acum, şi zborul sufletului către ceea-ce-e-dincolo.

Orice gen de muzică are datoria să încerce asta, şi să reuşească! Altminteri e doar zgomot organizat. A transcede, adică „a trece dincolo” nu înseamnă neapărat că acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac şi jumătate se tot crede, în mod greşit, în muzica occidentală şi nu numai. Acel dincolo e un loc al spiritului. Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate culturile lumii ştiu asta, mai puţin modernitatea post-modernistă. Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar fac diferenţa: mai precis, numai o persoană educată spiritual poate discerne diferenţa dintre o stare de extaz sau beatitudine care ţine de sfinţenie, de adevăr, de Realitatea ultimă, şi o stare care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică adică.

Dar să revin la acei primi ani. Raportam rockul, metalul, bluesul, jazzul, şi orice tip de muzică clasică (toată muzica clasică provine din muzica bisericească; amintesc aceasta pentru că văd că s-a cam uitat de unde vine întreaga cultura europeană din ultimii 2000 de ani) la aceste stări personale pe care le aveam noi ca artişti, dar şi la feedbackul psihic pe care-l aveam de la public – muzica este un dialog, chiar şi când nu e nimeni de faţă (cu atât mai mult când e). Nu le raportam la Dumnezeu sau la Demon, nici nu ne gândeam că Dumnezeu n-ar fi de acord cu noi sau că n-ar fi fost deosebit de încântat de autenticitatea urletelor noastre. Iată credinţa tinereţii, ca un copil care nu-şi pune problema că greşeşte, din moment ce se ştie iubit, nu pricepe că e posibil să greşeşti, chiar dacă eşti iubit.

În fine, am continuat cu diferite trupe – şi metal, şi alte genuri – şi cu muzica clasică. Am făcut Conservatorul în Statele Unite, unde am primit o bursă de excelenţă, şi prin turneele americane (dar şi europene) am cunoscut muzicieni excepţionali, dublaţi de oameni culţi şi filosofi redutabili, cu care am colaborat mulţi ani. Primele discuţii despre tipul de transcendenţă oferit de mediumul muzical le-am avut cu prietenii apropiaţi ca Ivan Andreevici (ex. Cercul dispărut), Edmond Karban (Negură BungetDor de Duh) sau Trey Spruance (Faith No More), dar şi cu alţi muzicieni de calibru (Nils Frykdahl, John Zorn, Billy Anderson, Cullan Bryant, etc.), nu doar din lumea metal, dar şi din cea a muzicii de avangardă, unde am profesat cel mai mult. Toţi aceştia, cu care am împărtăşit experienţa de a atinge, prin arta noastră, milioane de oameni, şi munca  asiduă din spatele scenei, toţi aceşti artişti credeau şi cred în existenţa împărţirii expresiei muzicale în trei mari categorii: divine (de ex. Sfântul Ioan Damaschin sau Nectarie Protopsaltul), demonice (de ex. corurile comuniste [?] sau dubstep-ul), şi pur umane (de ex. Bach, sau genul Doinei, etc.).

Nu cunosc nici un muzician profesionist (adică cu cunoştinţe muzicale solide şi cu putere de inteligenţă) care să nege existenţa diavolului. Şi colegii mei de la filarmonică ştiu asta. Orice artist ştie, din experienţa inspiraţiei şi a expresiei artistice, că această prezenţă demonică nu este imaginaţie, ci o realitate trăită cât se poate de viu. Unii artişti resping, alţii cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat. Marea majoritate trăiesc sub impresia că inspiraţia demonică se referă la un singur gen de muzică, altul decât cel practicat de ei: manelistul dă vina pe metalist, sau invers, lăutarul dintr-un sat dă vina pe lăutarul din satul alăturat, dascălul dintr-o strană pe dascălul din cealaltă strană, dirijorul din Zürich pe dirijorul din München, etc.

Categoria cea mai problematică, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru public, este a celor care nu fac diferenţa între tipurile de inspiraţie: ei doar vor s-o aibă, nu-şi mai pun problema ce creează ea.

Orice artist serios ştie că există inspiraţie divină. O astfel de revelaţie au şi oamenii de ştiinţă când mai descoperă câte ceva, sau filosofii când mai pricep câte ceva. Tot astfel ştie că există şi fenomenologie naturală a minţii umane (de exemplu ştiinţele exacte sau mimetismul în artă, ambele folosind o energie strict umană). Şi, finalmente, ştie că există şi o inspiraţie demonică. Fiecare tip de inspiraţie se manifestă într-un anume fel: cea divină prin limpezime şi recunoştinţă în faţa Măreţiei, cea firească (umană) prin sinceritate şi cumpătare (e cazul conjuncţiei Muzicii cu Matematica sau Astronomia), iar cea demonică prin exces, excitaţie, drog, solipsism – pe cât de rafinat pe câtă e şi personalitatea.

Aşa cum învaţă şi instinctul matern, şi manualele de advertising, prin nimic nu pătrunde mai lesne şi mai adânc un concept, o emoţie, o transformare, ca prin Frumos. Dumnezeu lucrează prin Bine, Frumos şi Adevăr. Demonul, numai prin Frumos, fiindcă nu are acces la Bine sau la Adevăr. Omul, prin definiţie religios (nu există ateism, există doar înlocuirea lui Dumnezeu cu altceva, cu o idee, obiect sau persoană – ateismul este o imposibilitate ontologică) ştie că Arta, reflectare înafară a puterii Imaginaţiei, operează cu acest atribut esenţial, Frumosul, pentru a transmite fie un mesaj divin, fie unul demonic. De aici importanţa uriaşă pe care o are Arta în orice cult, ca şi în societate. Prin aceste înclinaţii şi efecte spirituale, intelectuale, psihice şi chiar şi fizice (ar fi mult de vorbit despre fiecare în parte), şi pentru puterea ei de a modela sufletul şi comportamentul omenesc, aşa cum au demonstrat şi filosofia antică, şi ştiinţa modernă, Arta e vehiculul principal atât pentru mesajele de la Creator (dogme şi profeţii), cât şi pentru cele de la Împotrivitor (vezi aplicaţiile în marketing şi politică)Cine neagă aceste principii axiomatice ale istoriei artei este în mod evident ignorant, diletant sau pur şi simplu rău intenţionat.

[…]

Vreme de 15 ani am fost inginer de sunet. Am şi dirijat. În aceste două modalităţi de transducţie am observat că prin schimbarea unei frecvenţe de EQ sau a unor parametri care par minori, de emisie sonoră – fie ca emisie a instrumentelor, fie ca procesare a lor analogă sau digitală -, există posibilitatea de a modifica mesajul artistic şi spiritul ei respectiv. O compoziţie Dimmu Borgir (evident demonică) poate deveni, prin destructurarea frecvenţelor şi recrearea amplitudinii psiho-fizice, asemănătoare unui psalm, şi aceasta doar pentru că s-a eliminat ingredientul de neadevăr din ea, sau i s-a adăugat ingredientul de adevăr. O compoziţie Godspeed You! Black Emperor sau de-a lui Arvo Pärt (melurg ortodox avangardist din Estonia) poate fi transformată, prin contragerea armonicelor sau printr-o execuţie „materialist-dialectică”, în odă satanică. Orice expresie artistică depinde, deci, şi de sursa care a inspirat-o, creatorul spiritual, dar şi de intenţia cu care e apoi adusă în realitate de creatorul uman.

Rolul Artei şi rolul Bisericii converg adesea, precum şi diverg, la fel de adesea. Converg prin faptul că nu pot exista una fără alta: o artă fără dimensiune religioasă este nulă, iar o biserică fără artă nu există. Dar şi diverg, tocmai prin sursa inspiraţiei şi prin modul de redare a acesteia. Nu e suficient ca o compoziţie să fie scrisă de un sfânt, ca performanţa efectivă a partiturii revelate să fie la fel de revelatorie. Exemple sunt nefericitele onomatopee care ornează uneori sfintele şi dumnezeieştile slujbe, din cauză că Bisericii i s-au luat, cu japca, de 150 de ani, banii destinaţi cântăreţilor profesionişti (şi am avea destui psalţi de talie mondială, ca şi restul muzicienilor români, apreciaţi în toată lumea). La nivel de percepţie, sunt babe credincioase care se pot ruga foarte liniştit pe cele mai antihristice disonanţe şi rockeri hipersensibili care fac ulcer de la o notă lipsă dintr-un solo sau de la 5 decibeli în minus pentru chitara bas. Este o chestiune de focusare a minţii, dar şi de schizofrenie faţă de simţuri. Despre aspectele acestea au scris mai mult orientalii, dar şi alde Henri Corbin.

Nu e suficient nici ca o piesă rock, sau alternativ, sau orice alt gen, să fie original scrisă, ingenuă, energică, bine structurată, bine creionată şi bine executată, nu e suficient să aibă cele mai inteligente versuri şi mai captivante riffuri din lume, ca ea să nu fie „satanistă”. Lucrurile sunt mai complexe decât atât, şi decât inteligenţa compoziţională, interpretativă, sau chiar şi perceptivă.

Trebuie făcută diferenţa între a invoca explicit, şi a invoca implicit. Invocarea explicită o fac foarte puţini – pe Dumnezeu Îl invocă explicit doar muzica bisericească, iar pe Satan îl invocă explicit doar trupe ca Behemoth. Însă milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul care permează muzica respectivă. Nu prin versuri, nu prin ţoale, nu prin pretenţii, nu prin melodie, nu prin tonalitate, nu prin timbrul vocii, nu prin postprocesare, ci exclusiv prin substanţa spirituală, receptată la nivel spiritual (nu intelectual, nici emoţional, nici afectiv, nici simţual, ci ceva dincolo de ele: organul noetic, simţul olfactiv al conştiinţei. Cine a citit Platon sau Aristoxen, dar şi Noica şi chiar Nietzsche, care, cât era el de nihilist, îl numea pe Wagner „satanist”, sau cine doar a răsfoit Ethics for dummies ştie că nu afirm aici lucruri extraordinare. Muzica se percepe cu duhul. Muzica este vas pentru duh.

De aceea nu orice muzică de cult este dumnezeiască, ci numai aceea care elevează în sens mântuitor sufletul, adică îl uneşte cu Dumnezeu. Şi nu orice muzică este satanică, ci numai aceea care nu-L mărturiseşte pe Dumnezeu prin DUHUL ei. Ca şi oamenii: nu cei ce zic că invocă chiar invocă, nici cei care nu zic că invocă nu invocă în realitate. De unde şi vorba: tonul face muzica, adică duhul.

[…]

M-au mai consternat şi afirmaţiile unor preoţi, precum pr. Florescu[1] (origenist convins cum nu erau nici măcar dochetiştii de la Oxford cu care polemizam când n-aveam somn) sau pr. Aldea, [2]care amândoi habar nu au ce e muzica şi cu ce se mănâncă, şi care-şi banalizează periculos propria tradiţie cultică doar ca să afecteze o presupusă largheţe de gust. Compromis care pentru noi, rockerii vechi şi noi, are efectul invers faţă de cel dorit de ei.

Sau am mai citit şi afirmaţia forţat cool a pr. Necula – care a spus (evident, neadevărat) că ascultă 4 ore de rock pe zi [3]. Adică cum? Se expune 4 ore la nişte stări de Red Bull spiritual incompatibile cu rugăciunea „Tatăl nostru”? Câtă forţă! Deşi, poate nu minte, din moment ce tot sfinţia sa scrie, ca preot, într-o carte de versuri pe care nu am cumpărat-o, o blasfemie precum „ca o cruce de aur între sânii foşnind ai fecioarei” (!?!).

Dar când foşti rockeri ca pr. Dan Bădulescu (de la Roşu şi Negru), sau pr. Filoteu Bălan, amintesc că muzica inspirată de Dumnezeu nu e chiar pe ritm de dublu-bas (cine mai merge pe la Maslu ştie cu cine anume seamănă vocile growl) şi că, dincolo de ceea ce gâdilă plăcut sau nu urechile, muzica chiar poate fi purtătoare a unor duhuri mai puţin benevolente faţă de rasa umană decât afirmă agnosticii, au fost imediat atacaţi, chiar dacă n-au afirmat ceva lipsit de empatie faţă de cei ucişi. Dar e mai greu să faci cateheză sau să jonglezi cu nuanţe când auditoriul e copleşit de durere. Nu face nimeni judecăţi cu referire la persoanele care ascultă un gen sau altul; genul preferat arată doar o anume propensitate de stare a acelei persoane, nicidecum n-o etichetează per total, cum au pretins surzii.

Judecăţi de valoare, referitoare la integritatea spirituală a expresiei artistice au fost dintotdeauna emise de Sfinţii Bisericii, şi anume: orice muzică creată într-o stare de rugăciune, prin iluminare divină, şi care respectă duhul şi forma tradiţiei hristice, e o muzică mântuitoare. Orice e compus şi interpretat în alt mod şi alt duh, este posibil, POSIBIL, DAR NU OBLIGATORIU, să nu fie mântuitor. Din moment ce rolul Bisericii nu e să construiască spitale sau şcoli, ci să ofere accesul la Revelaţia Hristică, ea oferă o icoană sonoră a Absolutului – muzica creată de Sfinţi prin revelaţie. Dacă garantează perfecţiunea ei, nu înseamnă că restricţionează libertatea experienţei muzicale.

Arta are rolul de a exprima, ea are libertatea să exprime orice, bun sau rău. Biserica are rolul de a mântui. Ea are puterea de a elibera sufletul prin puritatea învăţăturilor ei, care, fireşte, vin şi prin artele ei. Iar rolul preoţilor este de a afirma revelaţiile, indiferent de opinia presei atee sau de modele culturale ale momentului, fermitatea e de admirat de obicei, dar aş sugera şi că sunt momente în care înălţimea tăcerii depăşeşte adâncimea expresiei.

Unii, după cum s-a văzut din prima ochire, au ucis nişte tineri la clubul #Colectiv. Alţii încearcă să ucidă sufletele celor rămaşi prin instigarea la ură (ca presa atee), prin instigarea la război civil (ca politicienii), prin promovarea unor relativisme (ca aşa zişii intelectuali sau clerici de regim), şamd.

[…]

Am scris acest text cu sufletul plin de durere dar şi de speranţă, ca o chemare la trezirea responsabilităţii noastre ca popor, ca generaţie, ca spiritualitate, faţă de destinul frânt al unor suflete în căutări care n-au fost lăsate să ajungă la Adevăr. Să ajungem noi şi pentru ei.

[…]

  • Comentariul lui Dan Tudorache la textul de mai sus, de pe acelasi site:

Eu unul mărturisesc că am rămas impresionat de acest text, de forța argumentației autorului articolului, de finețea și tactul arătat, dublate toate de experiență solidă a culturii rock, cultură vastă și trăirea ortodoxiei. Defapt primele atribute rezidă chiar din ultimele enumerate.
De astfel de oameni și abordări este nevoie în astfel de momente tensionate.

Autorul a mers la fondul problemei, cu toate nuanțele pentru o largă înțelegere, având și flerul de a lăsa concluziile printre rânduri, astfel încât nimeni să nu se simtă ofensat de „adevărul verde-n față”.

Mai precizez că această argumentare este valabilă pentru orice gen de muzică, nu doar rock, fiind un veritabil îndrumar duhovnicesc pentru formarea discernământului în privința alegerii muzicii de ascultat.

Eu unul, chiar dacă aveam în minte ideile de bază exprimate, niciodată nu aș fi avut capacitatea să le exprim atât de clar și armonios.

Divagațiile de la subiect nu m-au obosit deloc și nu mi-au distras atenția. Posibil să deranjeze alți cititori, care nu-s obișnuiți cu expunerile largi, dar eu zic că prin puțin efort se poate cuprinde întregul. La fel și uzul de neologisme, eu l-am luat ca un exercițiu didactic care să-mi îmbogățească cunoștințele generale.

Cât privește aruncarea într-o lumină proastă a unor preoți, cred că părinții respectivi s-au pus singuri într-o lumină proastă (la cel mai figurat sens posibil) cu privire la subiectul „muzica rock”, autorul doar constatând pe seama lor. Între timp am pus și trei note de subsol pentru ca cititorii să consulte opiniile criticate de autor.

Încerc să dau și niște explicații:

1. Pr. Florescu, cu blogul Jurnal Scoțian, consider că greșește cu privire la muzica rock prin atitudinea de a-l „inocentiza” la modul general, făcând apel la exemplul trecerii „de la sine” cu fiica, dar trecând cu vederea tocmai esența schimbării atitudinii ei (de ce s-a plictisit de muzica rock și de ce a trecut la pian?). Este exact eroarea inversă pe care au făcut-o mulți preoți sau teologi după ’89 încoace, și acum și unii profesori de religie pe seama tragediei Colectiv, prin „diabolizarea” muzicii rock la modul general. Nu mai zic de edulcorarea inadmisibilă a halloween-ului pe care o face părintele, în situația în care instituțiile de învățământ românești sunt luate cu asalt de această para-sărbătoare , ajungând chiar și copii de grădiniță să poarte măști cu diavoli sau zombie. Oare ce-ar fi spus astăzi Sf. Ioan Maximovici?

2. Pr. Mihai Andrei Aldea, consider că a făcut o hermeneutică total deplasată a melodiei The day we die, parte a albumului Mantras of War. Cu tot respectul față de victimele din Colectiv, ce poate fi ortodox în a urla în microfon? Chiar făcând abstracție de modul interpretării melodiei, rămâne totuși strofa în care:

„Îi respect pe cei care mă-nsoțesc,
O adevărată artilerie,
Fiți cu ochii pe inamic
Și declanșați anarhia! ”.

Oare îndemnul de a da frâul liber anarhiei poate fi vreodată ortodox? Ba încă un subiect „perfect ortodox”? Sau nu cumva e chiar inversul ortodoxiei?

3. Pr. Constantin Necula consider că greșește la fel ca și pr. Florescu, prin „inocentizarea” in corpore a rock-ului, chiar dacă înțeleg contextul și buna-intenție cu care a făcut aceste afirmații. A uitat să spună ce fel de rock ascultă? Ei tocmai asta era esențialul!

Precizări personale:

a) nu sunt familiarizat cu scrierile părintelui Florescu, doar am auzit zilele acestea că are un blog foarte popular, pe care l-am frunzărit un pic fără să-mi fi atras atenția în mod deosebit.

Recunosc că acuza de „origenist convis” atribuită de autor părintelui Florescu mi se pare inadecvată în acest discurs pentru că o astfel de acuză, fiind gravă, obligă la argumentare. Or autorul nu a făcut o argumentare în acest sens, fiind de înțeles de ce, așa că mai înțelept era dacă nu punea eticheta în discurs.

b) Pe părintele Mihai Andrei Aldea îl stimez foarte mult, căci este un aprig luptător pentru ortodoxie, chiar dacă nu sunt de acord cu unele puncte în ceea ce privește Artele Marțiale și în mod particular în interpretarea dată melodiei The day we die.

c) Pe părintele Constantin Necula îl consider unul dintre cei mai buni oratori ai Bisericii noastre, este de-a dreptul fermecător și cu priză mare la tineri, chiar dacă uneori se întrece cu gluma și devine obositor, scădere pe care chiar sfinția sa a recunoscut-o într-un interviu.

Am făcut aceste precizări pentru a arăta că obiecțiile mele sunt legate strict de opiniile exprimate mai sus, fără ca prin asta să îi blamez ca oameni și ca preoți. Din contră, fiecare își are meritele lui în lucrarea de mântuire a oamenilor.

Ieri, 11 noiembrie, a murit și Alex Pascu, basistul trupei Goodbye to Gravity. Dumnezeu să-l ierte!

Cu această ocazie îmi cer iertare că am ținut „lecții moralizatoare” despre rock, într-un moment total nepotrivit, câtă vreme aceste observații vizează direct sau indirect oameni care trec printr-o grea încercare.

Zilele acestea, ritmul și măsura ar trebui să fie tăcerea și rugăciunea. Dumnezeu să-i ierte pe toți iar nouă să ne dea inimă de mamă pentru ei!

Pr. Dan Badulescu: „Este rock-ul satanist?”

  În contextul tragicelor evenimente petrecute recent în București la clubul „Colectiv”[1], au avut loc o serie de dezbateri aprinse pe marginea fenomenului rock, și s-a pus adeseori întrebarea: „Este rock-ul satanist?” Vom încerca să dăm un răspuns succint la această întrebare, spre a folosi în primul rând pe părinții, profesorii de religie (dar și de alte materii), preoții și alții, care se confruntă cu aceste problematici în această perioadă.

În general vorbind avem text, context, metatext, subtext. Textul este cel arătat, contextul, care a fost situația tinerilor de la acel club, atât formația cât și publicul, atât cei adormiți cât și supraviețuitorii. Mai complicate ar fi subtextul și metatextul: ce urmărește cel/cea ce pune această întrebare? Ce răspuns vrea/nu vrea să primească?

Dacă s-ar aștepta un simplu da, sau nu, s-ar declanșa o serie de reacții destul de previzibile însă: o radicalizare, o turnare de gaz pe foc, nepotrivită și nedorită. Deci, având în vedere aceasta considerăm întrebarea de mai sus ca nepotrivită, și propunem în loc, ca mult mai rațională și de bun simț: „Este (există) rock satanist?”

În acest caz, răspunsul este fără nici o tăgadă: da!

O simplă documentare pe net – accesibilă ușor și rapid practic tuturor începând de la clasele primare – bătând de exemplu „satanic rock”. Au ieșit materiale în limba engleză, dar aceasta este destul de binecunoscută începând cu clasa a IX-a.

Pe populara enciclopedie wikipedia întâlnim secțiunea Satanism Popular Music.  Corespondența temei în limba română a făcut trimitere la genul „black metal”  

Înainte de a continua articolul trebuie să specificăm că, există și aici ca și în alte domenii, mai multe paliere: întâi vorbim de nivelul explicit, deschis, direct. Aici se încadrează trupe și adepții lor cum ar fi 10 Satanic Black Metal Bands.

La clubul la care ne referim au cântat anul trecut în Postul mare grupul suedez Watain (Devil’s Blood (Live in Club Colectiv, Bucharest, Romania, 7.04.2014). A apărut și un interviu al lor care dă detalii despre intențiile și filosofia lor de viață.

Din nefericire, și anul acesta au continuat astfel de cântări, dintre care cea mai gravă a grupului polonez Behemoth – Messe Noir Live In Club Colectiv Bucharest Romania 21-04-2015, și cu doar o lună înainte de tragedie danezii Saturnus Christ Goodbye – live @ Colectiv, Bucharest, 22-Sept, 2015  

Care pot fi – chiar și doar la modul simplului bun-simț, al raționalului elementar – consecințele acestor acumulări de duhuri demonice , repetăm, asumate deplin de cei în cauză?

Exemplele de mai sus pot fi vizionate la nevoie doar parțial, ele au o încărcătură malefică intensă evidentă, au fost puse doar pentru a risipi orice urmă de îndoială din norul celor ce s-au vehiculat în media și rețele, sau în școli. 

Acestea au fost trupe contemporane. Părinții lor au putut fi în anumite perioade Rolling Stones (Their Satanic Majesties Request), Sex Pistols (Anarchy In The U.K), AC/DC (Highway to Hell), etc.

În ce privește spațiul nostru, am întâlnit trupe de black metal, dar nu explicit sataniste, ci mai degrabă neo-păgâne[2] („daciste”, etc.).

Deci, credem că s-a lămurit oarecum suficient zona explicit satanistă a rock-ului. Nu se poate spune acum exact în procente care este statistic proporția acestui gen, atât în lume cât și la noi. Reținem însă că existența lui este o realitate cu totul mai presus de orice îndoială și că ea este asumată de către înșiși promotorii lui, și nu de către fundamentaliști creștini de orice confesiune.

Este adevărat că se poate pune întrebarea: cât de sinceri și convinși sunt acei sataniști, și câți o fac din teribilism, oportunism sau modă, fără deci să creadă și să se închine conștient. „Satan” este adesea folosit în mod cu totul greșit de către tineri, ca simbol eroic al răzvrătirii împotriva oricărei autorități: familie, școală, sistem politic, religie (biserică).

Ne oprim momentan aici, și avansăm la rândul nostru o întrebare care, chiar ne mirăm, cum de nu a fost de loc pusă în acest context: „Există oare (și) rock creștin”? Apelând la aceleași surse (wikipedia) întâlnim un material subțire la secția română, și mult mai amplu aici Christian rock. Ca exemple se pot da pentru trupe străine Thousand Foot Krutch “Welcome To the Masquerade”, iar din România 10 Trupe creștine.

Se observă că cei din occident cântă în genurile hard rock și heavy metal, sonoritățile, cel puțin cele instrumentale, fiind practic identice cu cele ale celorlalți. Rock-ul creștin autohton are variante mult mai soft.

Confesional, rock-ul creștin atât cel străin cât și cel autohton vin în cea mai mare parte din zona neo-protestantă sau anglicană. Un material celebru precursor al genului este musicalul Jesus Christ Super Star[3]

Există și în spațiul catolic excentricul călugăr capucin Fratello Metallo (Live by The Pricker, King of Trash), exponent al genului Christian metal[4].

Întrucât rock-ul este un domeniu mult mai vast decât genul black metal, iată și un exemplu melodios de rock creștin celtic din zona irlandeză Eden’s Bridge The Lord is my Light.

În spațiul nostru, un exemplu al trupei Roșu și Negru: Lumea ca o pradă.

Există chiar și abordări din zona hip-hop, cum ar fi Cedry2k „Rugăciune”.

Dacă ne întrebăm, oare „există rock creștin ortodox”? vom găsi exemple din zona Balcanilor: în Grecia a activat grupul grecesc experimental monahal „Elefteri” (Paparokades, Free Monks).[5]

Mai aproape de muzica ortodoxă, ar fi bulgarii Isihia ce cântă printre altele „Gospodi vozvah” (Doamne strigat-am) și macedonenii Mizar cu grupul psaltic Harmosini.

Evident, rock-ul este un domeniu foarte vast cu o sumedenie de genuri și subgenuri, ce nu au fost trecute în revistă aici.

Există și abordări spiritualiste oculte, new-age, neo-păgâne, etc. Ele nu fac obiectul acestui articol, dar se pot lua în considerare dacă se socotește nimerit. Majoritatea însă a formațiilor și genurilor se plasează într-o zonă „neutrală”, nici satanistă, nici creștină,  în sensul explicit și asumat. Aici pare a se încadra și formația din tragicul eveniment de la Colectiv, Goodbye to Gravity.[6] Ca gen muzical și etos, ei par a se încadra mai degrabă la Metalcore: „Metalcore este un gen muzical de fuziune, care combină elemente din extreme metal și hardcore punk”. 

Am ales însă cele două extreme în scop pedagogic, pentru ajutor la lămurirea aspectelor controversate. 

În încheiere reținem următoarele: cele de mai sus constituie repere și informații, fără a conține judecăți de valoare muzicale, morale sau duhovnicești. Lăsăm acestea la conștiința și inima fiecăruia din adresanții articolului, ne referim în special la adulți români botezați ortodox, care trebuie să-și exerseze și exercite discernământul și pe cont propriu, încercând, greșind, revenind. Desigur acestea cu îndrumare și rugăciune, în cadru bisericesc. Ne aflăm – cel puțin în acest moment – încă pe tărâmul liber al părerilor/opiniilor, nu există un consens unitar unanim, și ne putem întâlni cu reacții diverse de la diabolizare deplină a fenomenului, până la considerarea lui ca inofensiv, dacă nu chiar benefic și indispensabil tineretului.

Exemplele desigur nu epuizează domeniul, se pot găsi o sumedenie de materiale, atât literare, cât – mai ales – videoclipuri, audio, etc., există suficiente accesorii, calculatoare, proiectoare etc. ce pot fi folosite cu succes în ilustrarea dorită.

Totuși, în calitatea de preot se pot da următoarele îndrumări generale: până la ajunge la „cercarea/deosebirea” duhurilor, lucru ce necesită un anumit nivel de trăire duhovnicească mult peste medie, putem încerca să discernem și să apreciem:

  • în ce măsură există o reală acoperire a asumărilor respective din cele 2 tendințe opuse: cât de „satanist” și cât de „creștin” este artistul(artiștii)/genul-curentul muzical respectiv?
  • etosul[7] acelor formații și interpreți (de ex. în partea strict muzicală cele două curente ajung să se asemene până la identificare în cazul așa-zis-ului metal creștin); eventuala diferență dintre etosul local și cel al străinilor.
  • intenția lor, în special cea asumată deschis, cea interioară este cu mult mai greu de sesizat.
  • efectul lor asupra ascultătorilor. Desigur, că, pentru pedagogii creștini, efectul suprem este apropierea sau depărtarea de Dumnezeu (credință, biserică, etc.), dar pot fi urmărite și cele mai „lumești”: moralitatea, echilibrul psihic, cultivarea culturală, etc. Sunt fenomene dăunătoare, ziditoare, în ce măsură, sau nici una nici alta?

Aceste recomandări se adresează adulților, întrucât celor sub 20 de ani nu li se poate – cu excepțiile de rigoare ce confirmă regula[8] – cere să discearnă aceste lucruri pe cont propriu și fără o orientare mai clară și mai precisă din partea adulților responsabili cu educația/formarea lor. Știm că momentul de față este încă unul cu o încărcătură emoțională intensă, s-a turnat mult „gaz pe foc”, și trebuie procedat cu mult tact și dragoste. Dar să nu uităm că printre faptele milosteniei sufletești primele sunt acestea:

  • a îndrepta pe cel greșit;
  • a învăța pe cel neștiutor

…iar sufletul e cu mult mai presus de trup…

Dan Bădulescu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_B%C4%83dulescu

Absolvent Conservator secția Pedagogie, muzicologie, dirijat coral, lucrarea de licență: „Muzica și publicul ”

Instrumentist și compozitor pop-rock, membru al formațiilor românești Sfinx, Roșu și Negru, Iris.

Absolvent Teologie pastorală, lucrarea de licență: „Muzica pentru un tineret dezorientat religios”

În prezent preot, doctor în teologie, specialitatea „Îndrumări misionare”.

[1] Și care s-au continuat cu cele din Paris la clubul Bataclan la concertul trupei Eagles of Death Metal  http://stirileprotv.ro/stiri/atentat-in-paris/cum-s-a-vazut-atentatul-de-la-bataclan-prin-membrilor-trupei-eagles-of-death-metal-am-simtit-miros-de-praf-de-pusca.html …

[2] https://www.youtube.com/watch?v=K8Ygcd2wN38; https://www.youtube.com/watch?v=46GhUrtrklM; etc.

[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Jesus_Christ_Superstar în engleză (ca de obicei, mai amplu…)  https://en.wikipedia.org/wiki/Jesus_Christ_Superstar https://www.youtube.com/watch?v=IvVr2uks0C8&list=RDIvVr2uks0C8

[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_metal dar mai pe larg https://en.wikipedia.org/wiki/Christian_metal

[5] https://www.youtube.com/watch?v=xnmv2B7CPXg, despre ei http://hirr.hartsem.edu/sociology/liederman.html

[6] https://www.youtube.com/watch?v=mtDHvKJYzhU

[7] În sensul de ÉTOS s. n. 1. caracterul unui fenomen fizic, moral, social și artistic, privit în unitatea dintre intern și extern, dintre etic și estetic

[8] După cum avem și cazul invers: oameni cu plete cărunte/albe, care au o judecată, minte și reacții de adolescenți rebeli…

Nota noastra

Discutia e vasta, in aceasta nota ne limitam doar la a accentua asupra unui aspect atins si de autorii de mai sus, in special de Ninel Ganea: importanta si efectele politice ale muzicii in general si ale rockului in particular.

Muzica – prin continut si mediu, totodata- adresandu-se, in primul rand, partii afective (emotiilor) a persoanei umane, este si instrument de modelare si, intr-un anumit sens, de manipulare a acestora. 

Din cauza acestei capacitati imense a muzicii de a modela emotii si, astfel, comportamente, muzica are o mare importanta politicain sens larg, de gestionare si guvernare a starilor de spirit, de captare si directionare a acestora. 

Muzica a jucat un rol foarte important in toate miscarile sociale si totalitare. Cu imne au marsaluit si au strans randurile fascistii si comunistii. Iar, cand regimurile comuniste s-au osificat si au pierdut stiinta maselor, atunci muzica a devenit manifest politic disident in toate tarile din blocul sovietic.

Muzica a reusit sa schimbe sau sa fie un factor activ al schimbarii sociale, revolutia sexuala fiind legata substantial de revolutia beat din muzica. 

Totodata, muzica a devenit un ingredient absolut necesar pentru pastrarea sistemului societatii capitaliste, de consum, conform principiului “distrugerii creatoare”.

Functionand ca un anestezic, alaturi de industria de divertisment, servind la tampirea, erotizarea sau excitarea calculata a afectelor, ea serveste si pe post de declic de defulare, de surogat al unei atitudini antisistem, surogat de revolta si anarhie, care devine, de fapt, o revolta manipulata, cu voie si directie de la stapanire.

alternosfera-poze-concert-2013-4010-600x400


Categorii

Clubul Colectiv, Erezii, secte, rataciri, sminteli, inselari, scandaluri..., Ninel Ganea, Noua ordine mondiala, guvern mondial (Pasi catre Antihrist?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

100 Commentarii la “Actualizat – OPINII DESPRE ROCK SI SATANISM. MUZICA, EMOTIILE SI MODELAREA POLITICA A COMPORTAMENTELOR. Fost muzician rock de talie internationala: “Milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul” care impregnează muzica respectivă

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. @admin2 (#77):

    apropo de par. Visarion si discursul sau in fata troitei de la Colectiv: din pacate, se trece de la o extrema la alta uneori. Dupa ce ani de zile Biserica fie a evitat sa abordeze direct, prin comunicare decshisa cu tinerii, toate ratacirile cu care ne-a confruntat epoca postdecembrista, sau i-a intampinat cu un deget moralizator si opac („nu e frumos”, „nu e bine…” etc.), acum, in contrapondere, se cade uneori in extrema ailalta in care totul e ok, inclusiv mersul in cluburi de noapte s.a..

    Eu am fost alaturi de parintele Alexa acum 1 an cand toata lumea era calare pe el atunci cand cu povestea cu liceanca aceea de la Balcescu care a fugit in Moldova. Din pacate, acest tip de discurs concesiv nu a ajutat prea mult, drept dovada ca fata aceea nu l-a sustinut atunci cu nici un cuvintel, a lasat presa sa ii sara la gat desi era datoria ei sa dezminta toate acuzatiile acelea fara temei. Parintele s-a purtat demn si frumos (preotii nostri fac figura buna in general si eu sunt mandra de ei), dar poate ca o invatatura privind discursurile prea concesive ar fi putut fi desprinsa…

  2. @ Doroteea:

    Cred ca e mai frumos si de folos 🙂 sa precizezi ca totusi si fratia ta delimitezi faptele facute din credinta, de faptele “bune” facute in numele altor crezuri si altor scopuri si ca nu trebuie sa ne lasam furati sau amagiti numai de aparenta exterioara a binelui, dar nici, desigur, sa ne grabim sa judecam cine e mantuit si cine e damnat. Are si fratele Nicolae “mirean” dreptate in privinta unor confuzii grave care se fac astazi intre virtutile antropocentrice, laiciste, laudate de lume si virtutile adevarate, teocentrice. Plecand de aici ar fi multe lucruri de adancit si de lamurit, dar nu aici, unde era vorba despre muzica rock, si mai ales nu in duh de cearta, nu cu animozitatile care, din pacate, s-au creat si e greu sa treaca, se pare. De exemplu, pe mine ma deranjeaza echivalarea (si inca una categorica) a “sfinteniei” si “martiriului” cu anumite fapte de eroism uman, printr-o interpretare dupa mine fortata a Evangheliei. Daca nu sunt de acord defel cu cei care de la sine putere condamna la iad pe cei din club, tot la fel nu imi miroase a bine sa declar deja sfant pe cineva care a murit acolo, pentru… auziti! – “libertate de exprimare”! Asta deja cred ca frizeaza hula sau erezia, de fapt inseamna ca validam o Evanghelie “revolutionara”, cu crezuri pur masonice (la origine) – care zeifica LIBERTATEA si DREPTURILE OMULUI. Si chiar daca cineva i-a scos pe altii cu pretul vietii, chiar daca era un om saritor si foarte cumsecade, ceea ce sigur ca da un motiv de nadejde pentru sufletul sau dincolo, cred ca mai multe de atat nu se cade sa zicem, cata vreme nu stim nimic despre credinta persoanei respective (care, brusc, devine, indiferenta) sau cata vreme ne afisam cu chipul ei facand anume semnul incornoratului intr-un mod destul de putin placut… Altfel… Dumnezeu sa-i ierte!

  3. @ Doroteea (83):

    Exact.

  4. @admin2:

    „faptele “bune” facute in numele altor crezuri si altor scopuri” – pai m-as delimita, dar nu stiu la ce te referi?

    Eu cand vorbesc de fapte si de mila nu ma refer la Colectiv, n-am avut in minte povestea de acolo. Daca e insa sa ma gandesc la cei care au murit salvand pe altii, sa stii ca apreciez enorm un astfel de sacrificiu, trebuie sa ai o inima mare ca sa faci asa ceva, inima unui bun samarinean (samarineanul, apropo, nu era un dreptcredincios, din contra!). Din pilda talharului de pe cruce stim ca un ultim gest autentic, facut in ultimul moment si tasnit din suflet poate salva un om. Deci, ce sa zic, nu pot sa inmultesc cu zero astfel de lucruri si nici pot sa ma pronunt cu privire la mantuirea acelor oameni, dar gestul il admir si il respect, si nu cred sa ramana fara consecinte in ecuatia lor existentiala.

    Asta in conditiile in care pozitia mea fata de evenimentul artistic din Colectiv este – am aratat asta in repetate randuri – de dezaprobare ferma. Banuiala mea este ca publicul era f amestecat – de la naivi la insi care stiau mai multe despre ce se intampla. Deci, fiecare cu povestea lui, nu putem emite o judecata omogena.

    Punctul meu de vedere l-a exprimat de fapt Petra in stilul ei sintetic, „in a nutshell”, intr-un comentariu la un articol despre par. Arsenie Boca daca nu ma-nsel. Daca totul s-ar fi rezumat la Taine (al caror Har nu il contest ca nu sunt nebuna!), Scripturile ar fi avut cateva pagini. Atata vreme cat nu intelegem ca e vorba de o CONlucrare care implica schimbarea interioara profunda, ramanem intr-o mentalitate de tip magic, in care Tainele, postul, rugavciunile, metaniile sunt folosite ca substitut pentru partea noastra de lucrare. Iar din cate am observat eu la astfel de oameni (pe care ii consider fariseii si carturarii din Scripturi), ajung sa se foloseasca de Dumnezeu pentru a-si manifesta ura fata de semenii lor si a le arata tot timpul cu degetul ratacirile si neputintele, crezand ca ele se vindeca cu predici si teologie. Nu fac acum vreo aluzia la unul sau altul dintre cititori, pt ca nu cunosc pe nmeni indeajuns ca sa stiu ce e in inima fiecaruia, ci pur si simplu impartasesc o observatie generala, pe care am desprins-o in timp.

  5. „virtutile laice” (ce numesc eu fapte) trebuie sa mearga mana in mana cu credinta, pt ortodocsi.

    Pt cei nascuti in alta credinta, depinde de la caz la caz dupa mine. Sf. Pavel din cate stiu spunea ca ei vor fi judecati doar dupa fapte. Sigur ca depinde si de aderente (cam greu sa te inchini la zeii pagani si sa te mantuiesti, zic eu.. ). Dar, atentie!, e vai si de cei prin care vine ispita! (adica de cei care, credinciosi fiind, i-au indepartat prin atitudinea lor de Biserica pe cei care s-ar fi apropiat de ea – v. cazul lui Ghandi si, poate, a multora dintre tinerii aceia rataciti; sau cum e cazul pastorilor Bisericii Catolice care prin ratacirile ei a indepartat pe oameni de Hristos). E complicata treaba si decat sa ne pronuntam aiurea mai bine lasam in seama Domnului astfel de lucruri si ne conformam poruncii „nu judecati!”.

    Pt noi, ortodocsii, e suficient sa stim ca orice abatere de la dogma si credinta noastra reprezinta o forma de lepadare, de cadere. Pe ceilalti eu zic sa Il lasam pe Dumnezeu sa decida pt ei, de la caz la caz, ca nu e treaba noastra. Nu ii poti tu,ca roman, pretinde unui francez sa fie ortodox, ca doar nu s-a nascut in aceleasi conditii ca si tine! Si nici sa crezi ca automat isi va pierde sufletul de vreme ce e si el fiu al Domnului. Cum se raporta Domnul la necredinciosi o stim din pilda canaaneencii, a samarineanului milostiv, a samarinencei… Nu era chiar asa drastic cum suntem noi 🙂

  6. Doroteea,
    Posibil sa fie “o subtiliate care-mi scapă” . Nu am pretentii de nici un fel. De altfel… este cumva ne-convenabil sa recunoastem anumite chestii in viața.
    Îmi vorbiți de lucruri care nu se vad.
    Cu postul… statul la coada la moaste… etc.
    Spuneti şi va cred.
    Dar eu va vorbeam de altceva.
    Eu vorbeam de ce se vede. Adica scris, negru pe alb de d-voastra.
    Nu le reiau.
    Nu judec eu ortodoxia d-voastră. Doar nu am fost de acord cu ce sustineți, aparati si justificați.
    Doar atât.
    Chestia cu “nu ne întreabă cât postim…, cu ortodoxia româneasca infestata de fariseism, chestia cu “iubirea”… decât postul şi metaniile şi…
    Iubirea, care a explodat in ultimul sfert de veac la un capat al pământului, la celalat capat. Din apus în răsarit.
    Scopul vieții creştine, nu este iubirea, doamnă.
    Dumnezeu a arătat prin sf.Serafim de Sarov, ca scopul vietii crestine este DOBÂNDIREA DUHULUI SFÂNT. SI a aratat chiar şi in mod vazut aceasta. Iubirea abia prin Duhul lui Dumnezeu, ne-o impropriem. Cea de care se face tam, tam, e surogat.
    Spunea-ți ca Dumnezeu ne poate vorbi prin gura celui mai de neluat în seamă (cum sunt eu).
    Nu credeți ca ar trebui sa vă dați crezare?
    Nu va osândesc, nu va condamn, ca a-ți fi nu-s ce.
    V-am avertizat in legatura cu…
    Nu gândiți ca vă socot aşa sau aşa…
    Va prețuiesc cele bune şi daca v-am avertizat in legatura cu acele principii, am facut-o având in vedere cele explicate.
    Arie a susținut ca Domnul Iisus, a fost doar om, si ca a dobândit puterile divine prin sine. Prin om. Prin capacitațile omeneşti. Prin omul din El, s-a aratat Dumnezeu, asta a sustinul Arie.
    Omul.
    Umanismul.
    Omul îndumnezeit prin sine. Prin “iubire”…

    Prin sine, omul nu se poate îndumnezeii, ori ce ar face, orice milostiviri, iubiri şi nu-ş ce.
    Ce spune Domnul? “Cele ce nu sunt cu putința la om, sunt cu putința la Dumnezeu”
    Cum asta?
    Prin Har. Prin Duhul Sfânt.

    Am lamurit ce cred şi am argumentat ortodoxeste, nu mai reiau.
    Am toata consideratia pentru postul de care vorbiți, de închinarea la moaste şi mai ales pentru ca sunteti ortodoxa si sora in Hristos.
    Va pretuiesc cu adevarat, dar înainte de a vă mai va revolta la ce… provoc şi insist, revedeti toate disputele noastre si vedeți, (nu ce voiesc eu), ci ce este si ce nu este evanghelic şi ortodox acolo. Iubire, nu înseamna aprobarea frațească neconditionata a credem şi susținem fiecare, ci aducerea acelora la credinta ortodox-patristica autentica.
    Dumnezeu sa ne ajute pe toți

  7. @cioby:

    Doamne ajuta, frate!

    Si eu te pretuiesc, ca altfel nu ma „luptam” asa cu fratia ta :). Daca am facut-o e semn ca am considerat ca „am cu cine” si „de ce”.

    Bineinteles ca nu resping tot ce spui, din contra, multe sunt spuse bine si cu adancime – se vede asta. Atata doar ca mi se pare acolo ca un „strop” de tus care e suficient pentru a altera si 1 litru de apa curata, nu doar un pahar. Diferenta consta ca, spre deosebire de tine, eu cred ca Duhul Sfant vine prin iubire. Iubirea e secretul ultim care atrage Duhul. Iar Tainele si rugaciunea s.a. sunt mijloacele noastre de a lupta sa o pastram si sa o marim in sufletele noastre in contextul in care vrajmasul face tot ce e posibil ca sa o pierdem. Prin „iubire de Dumnezeu” inteleg lasarea deplina in voia Lui si slujire neclintita, prin implinirea Cuvantului sau dupa toate puterile noastre; iar prin iubire de oameni inteleg mila, nejudecarea, blandetea, ajutorul, empatia… Sa ii intelegem pe altii asa cum ne intelegem pe noi, Fara mandrie, fara manie, fara dispret.

    De-aici incolo e clar ca fractia acestui conflict devine ireductibila si ca nu are rost sa il continuam. Sunt multe lucruri comune, in care ne aflam pe acelasi teren, te asigur. Iar in ce priveste acest „nucleu dur” al disputei, spatiul unde este clar ca drumurile si conceptiile noastre se despart, eu cred ca in timp, daca fiecare are suficienta smerenie incat sa accepte ca are ce invata de la celalalt, Dumnezeu va da fiecaruia din noi raspunsul Sau la aceste dileme, „in Duh si Adevar”.

    Iarta-ma asdar daca m-am mai inflamat pe parcurs (nu era nimic personal, ci „vartejul dezbaterii”). Iti doresc din inima tot ce e mai bun si ca Dumnezeu sa iti calauzeasca pasii si sa iti binecuvanteze drumul neintrerupt! Si la fel imi doresc si mie si tuturor 🙂

    Doamne,ajuta si post binecuvantat in continuare!

  8. @cioby:

    e f complicat :))) S-ar putea sa nu identificam exact motivul conflictului…

    Trebuie lasata la dospit, e clar, o bucata de vreme. Dup-aia, nici o problema, ii asasinam din nou pe cei de-aici cu dezbaterile 😉

    (sper ca nici dumneavoastra nu credeti ca sunt neo-arianista! )

  9. @Doroteea

    “Diferenta consta ca, spre deosebire de tine, eu cred ca Duhul Sfant vine prin iubire. Iubirea e secretul ultim care atrage Duhul.”

    Eu cred ca doar prin Duhul Sfant oamenii pot iubi adevarat si curat, prin urmare cauzalitatea este inversa: iubirea se naste in om de la Duhul Sfant. De cele mai multe ori, iubirea noastra “omeneasca” este partiala, imperfecta, ciopartita de patimi. Cu toata neputinta noastra ca oameni, putem face fapte ale iubiri, cum este milostenia, nejudecarea aproapelui, intr-un mod discontinuu si imperfect, dar nu putem iubi curat, precum o fac sfintii, daca nu suntem despatimiti si, prin urmare, luminati de Duhul Sfant. Nicolae are dreptate: iubirea adevarata este o stare nespus de inalta la care omul singur nu poate ajunge fara iluminare dumnezeiasca. Ceea ce ne este la indemana ( dar de cele mai multe ori atat de greu de realizat) este sa ne smerim, sa ne recunoastem neputintele . Ma ierti, draga Doroteea, pentru aceasta interventie. Sper sa nu nasca mai multa tulburare.

  10. Slava lui Dumnezeu, pentru toate.
    “Paziți unitatea duhului, in evanghelia pacii” , ne cere sf.ap. Pavel.
    La iubire se ajunge prin Har, Doroteea, ( după sf. Parinti), nu de la iubire spre… (că nu se poate). Ce iubire avem noi, ca sa plecam de la ea?
    Harul se da celor smeriți. Spune evanghelia. Dar cine este smerit?
    Cel ce-şi simte neputința (in toate, in a iubi pe aproapele… pe vrajmasi…). Acela se goleşte pe sine de toate.
    Înaintea lui Dumnezeu.
    Se arata cum este…
    Doamne sunt rau!. Nu pot sa iubesc!. Nu pot nimic!. Ajută-ma Tu…
    Mare lucru este sa-si vada omul neputinta.
    Dar nu aşa… (cum ne imaginam noi)… ci prin Har.
    Harul, când vine… vezi lucrurile cu o claritate nemaiintâlnită. Te vezi în toata goliciunea si nimicnicia, grozava, a omului cazut.
    O simți.
    O traieşti teribil de concret şi de dureros. Şi atunci te rogi curat. Si simți puterea sinceritații tale, (de care te uimesti).
    N-ai mai cunoscut asa ceva la tine.
    Niciodată.
    Oooo Doamne… Ce dulce e atunci rugaciunea… ce durere te arde si te topeşte pentru cei dragi ai tăi, ca nu au cunoscut-o (şi cine ştie daca o vor cunoaste vre-o dată…)
    O… câta durere simti atunci şi cum te rogi pentru ei. Cu câta duioşie…
    Harul…
    Harul… Milostivirea lui Dumnezeu… Dragostea Lui…
    In Har… suntem mântuiți.
    Legea Harului…
    Sfintii şi-au simtit neputinta teribil de adânc. S-au rugat teribil de duios, cu lacrimi (de dregoste).
    Fericiți, cei saraci cu duhul…
    Cei ce se golesc de omenesc, de puterea “inteligenței” , a frumusetilor lumii, sa se arate lui Dumnezeu saraci complet, goi, fara putinta de a face ceva (atenție…) din cele poruncite, din cele ce suntem datori.

    Doroteea, iubirea, vine din cunoasterea Lui Dumnezeu.
    Nu teologic, nu intelectual,
    Doar, prin Har.
    Harul î-ți comfirma evanghelia. Î-ți arata cum “Împaratia lui Dumnezeu, se află în sufletele noastre”, cum ne-a spus Domnul.
    Harul…
    In Har sunteți mântuiți.
    Golirea de omenesc, (lepadarea de sine…)
    Lumea daca nu-l vrea pe Domnul, are nevoie de umanism, pentru a nu se animaliza, degrada si demoniza complet.
    Ortodoxia insa nu. E a ales pe Iisus. Lepadarea de sine. Smerenia. Şi primeste Harul.
    Sfintii parinți nu prea au vorbit de iubire, pentru ca venea singura. Au vorbit despre despatimire… despre smerenie si despre ce prin Har au descoperit in ei…
    Filocaliile…
    Harul… le-a facut vizibile pe toate…
    Despre aceasta iubire… este vorba la… habotnicii de ortodocşi. Nu despre cea mediatizată.
    Iarta-ma, ca nu de la mine am spus ce am spus. Eu sunt un om rau, pacatos cum nimeni nu a fost. Pentru ca am primit enorm de mult si nu am dat nimic (bun).
    Domnul sa se milostiveasca de noi.

  11. Deloc, Elena. Exact asta am realizat si eu – ca esenta discutiei sta in care-i cauza si care-i efectul.

    Pai eu am ajuns – pana una alta 🙂 – la concluzia (am mai spus-o, dar atunci aveam altceva in minte) ca e o conlucrare. Adica si omul se smereste, face fapte bune, se abtine de la niste lucruri (paza gandurilor, a vorbelor), se apropie de Biserica etc. – pe de-o parte – si apoi si Duhul lucreaza, pe de alta (prin (Taine, rugaciune..). Daca insa mizam exclusiv pe lucrarea Duhului fara sa facem partea noastra de curatire (care nu e asa simpla) si de lucrare (fapte), nu merge, pt ca – din cate am observat sistematic in practica – cadem in ceea ce se numeste habotnicism sau fatarnicie (pilda fariseului si a vamesului, in care fariseul era in regula „procedural”, dar asta nu l-a ajutat sa inteleaga esenta problemei de vreme ce il dispretuia pe vames care, in schimb, a plecat – ni e spune – mai imbogatit la casa lui, nefiind bantuit de riscurile autosuficientei duhovnicesti la care duce aceasta mentalitate).

    In parintele Paisie am intalnit ideea asta (altii spun ca ar fi zis si un alt sfant) ca omul zboara cu doua aripi – una e a lui Dumnezeu, dar cealalta e a lui. Si asta e CONLUCRAREA. Nu merg una fara alta, iar daca mizam exclusiv pe aripa Domnului s-ar putea sa cadem mai jos decat „vamesii” sau „samarinenii”. Nu pt ca aripa Domnului nu ne-ar putea sustine, ci pt ca Domnul vrea si lucrarea noastra. Altfel nu ne-ar fi invatat atatea si atatea in Scripturi..

    Cam asa vad eu lucrurile, cel putin acum, dupa o „matura chibzuinta”. Dar, desigur, spre exasperarea adminilor :P, discutia ramane deschisa…

  12. @cioby;

    Frate draga, de acord. O fi ceva ce mie imi scapa. Eu chiar sunt pacatoasa, asa ca revarsari ale Harului de acest gen nu am simtit. Mai degraba „cu picatura”, in timp si cu efort. Iar lucrarea e departe – imi place sa cred – de a fi incheiata. Asa ca, intr-adevar, nu pot vorbi despre ce nu stiu.

    Frate, dar te rog, un amendament: eu nu am zis „habotnicii de ortodocsi”, ci ca unii ortodocsi pot fi habotnici!

    O chestie insa: si Steinhardt de exemplu a avut o traire foarte intensa a Harului in inchisoare, cand a simtit ca ceva „l-a inlocuit” si de atunci nu a mai fost acelasi. Dar sa stii ca asta nu l-a facut sa se scarbeasca de cultura si de experienta umana exprimata prin ea!

    O fi si o chestie de fire… Pana la urma suntem, cu totii, grozav de diferiti. Asta imi si place la Dumnezeu, ca este VIATA, iar viata inseamna bogatie, culoare, varietate! Fiecare om cu aportul lui, cu darurile si talantii si particularitatile lui, astfel incat numai uniti, nedezbinati, respectandu-ne reciproc si completandu-ne, sa implinim Sfanta Sa Voie.

  13. Doroteea,
    Nu este vorba de a se scârbi de cultura şi experiența umană… . Am spus ca aceasta are rostul ei… (pentru lume). Pentru umanitate.
    Ea este a lumii.
    Nu trebuiesc amestecate, doar atât. Orodoxia cu ale ei, lumea cu ale ei.
    Ce spune scriptura? … toate (ale lumii), sunt desertaciune…
    Dumnezeu le arată complet antagoniste. Dumnezeu, nu altcineva.
    Clar.
    “Cine iubeste lumea, se face vrajmas Lui Dumnezeu”.
    De ce ?

    Posibil… (dupa mintea mea), pentru ca lumea, este nedreaptă. Se foloseste de toate ale lui Dumnezeu… şi-şi atribuie ei totul şi nimic Creatorului, ba mai mult, îl renega pe Dumnezeu, il defaimă, il rastigneşte.
    Ce ne cere Dumnezeu?
    “Cautați Împaratia lui Dumnezeu şi Dreptatea Lui.”
    Steinhart nu a arătat in nici un fel ca ar fi sesizat ispita umanismului şi atacul subtil asupra ortodoxiei ce s-a facut simțit mai târziu.
    Umanismul, ajuta pe neortodocşi, umanizându-i pâna la cât este capabil fiecare. Dar odata integrat in ortodoxie, lucrurile trebuiesc puse la locul lor.
    “Voi nu sunteti din lume…” spune Domnul…
    “De aceia va uraste pe voi lumea”…
    “Lumea iubeste ce-i al sau” …
    Sunt vorbele Mântuitorului Iisus Hristos.
    Ispita umanismului, neo-arianismul… a fost arătată şi sancționată de sf. Ioan Iacob, şi nu numai.

  14. Aoleu…
    Nu ai avut asemenea revarsari de Har…
    Păi eu cu atât mai putin…
    Am spus ce am spus din… ce am citit şi din experienta parinților ce i-am cunoscut.

  15. Orice înrâurire a harului este extatică, transformatoare, zguduitoare în sensul bun. Și îndrăznesc să zic că nu vine cu picătura, pt că nu se dă cu măsură. Cel puțin prima simțire a harului este devastatoare, te face să te vezi chiar cum ești, până la ultimele greșeli pe care puteai foarte bine să nu le faci, dar răutatea nu te-a lăsat. Din păcate, există multă confuzie între har și sentimente care izvorăsc din asceză, unele chiar foarte curate, dar nu suficient de curate. Relevant este cuvântul P. Sofronie despre „întunericul despuierii”.

    Pe de altă parte, harul nu schimbă caracterul omului, ci doar îl curăță de păcat. De aceea doar oamenii cultivați au devenit teologi, în stare să exprime corect tehnic noimele dumnezeiești. Deci este nevoie acută de cultură, dar să fie a Duhului, nu doar omenească, chiar și creștină de-ar fi. De aceea trebuie să fie pus accentul pe adevăr și bine, nu pe frumos în operele artistice. Trebuie evitat frumosul care nu conduce corect la Hristos pt că e doar senzorial și, de fapt, plin de paraziți duhovnicești. Adică nu doar Dumnezeu e autorul frumosului, ci cel mai adesea cel rău e sursa ultimă de inspirație.

    Lucrarea noastră trebuie să fie în direcția dobândirii harului și apoi a conlucrării cu el (zborul propriu-zis). Nu putem zbura doar cu o aripă, a noastră. Trebuie să dăm din ea în așa fel încât să intervină și cealaltă. Confirmarea că lucrarea noastră este corectă vine din dobândirea celeilalte aripi, de la Dumnezeu. Până atunci nu ne putem încrede în acțiunile și gândurile noastre. Dar, pt că osteneala dobândirii harului este anevoioasă și grea soră cu moartea, ba mai cere și timp, intervine mulțumirea cu omenescul și, eventual, confuzia cu harul și adevărul dumnezeiesc. Mie mi se pare că e necesară măcar smerenia neîncrederii în sine cât încă n-am dobândit mângâierea adevărului.

    Pe scurt, eu cred că e presantă cultura celui rău și nu prea mai există resurse care să o demaște și să o împingă spre cer și, de aceea, rămânem preponderent cu lumea.

    Nădăjduiesc să fi pus o sămânță roditoare, nu vreo buruiană prin comentariul ăsta și să mai închid din cercul discuției. 🙂

  16. Nu-mi plac împăcările astea, forțate de împrejurări2, în care fiecare rămâne cu dreptatea lui în brațe strângând de complezență mâna fratelui. Mirosul de acreală și mucegai care străbate de aci, de la parter, nu samănă deloc cu cel al smereniei: miros de pământ reavăn, proaspăt, udat de roua lacrimilor, pat de lut ce se așterne peste mortul de azi intru primenirea omului de mâine, în inima fratelui.
    Da’ deloc nu seamănă.
    Fericiți făcătorii de pace.
    Cu atât mai mult, nefericitul de mine, miopul, orbul care nu vede pacea duhului în aceste manifestări. Sărac sunt dacă nici de această frățească întindere de mână nu mă pot bucura ba, încă, cutez a veni aci pentru a semăna iarăși neliniștea mea cea nebună.
    Sărac și ticălos până în măduva oaselor, asa cum mă știți. Însă, cel puțin, suntem cu toții de acord, sunt consecvent.
    Dar nu numai consecvent ci și sincer. Onest cu mine și ceilalți. Iubitor al pătimirilor altora. Atent la greșelile lor. Delicat până la ultima diacritică. Si încă multe altele cu carele nu mai are sens să insist. Cine are ochi, vede, recunoaște, e recunoscător.

    Să-mi fie, dară, cu iertare, fraților! Surorile pot să mai aștepte căci inima de mamă nu se dobândește așa ușor.

    Altfel, într-unul din rarele momente când gândeam, mă gândeam să reviu cu câteva considerații personale; în lumina ultimelor evenimente, îmi dau inc-o dată sama c-am ratat momentul. Nu-mi rămâne decât speranța să treacă acest comentariu de modelatorul de serviciu astfel încât să nu fie chiar ultimul pe care îl fac aci și să îmi lase șansa unei despărțiri de efect, melodramatice, în curând.
    Iar vouă, dragii mei tineri și frumoși, să vă deie șansa să mă descoperiți în toată splendoarea. Astfel încât să știți ce-ați pierdut.

    @Al. Raku

    Chestiunea cu Orion era mai mult un inner joke, așa, între former r(in)ocers. 😀
    Se lega de gluma Mierlei pe care o citam intre ghilimele și sugera, oarecum neîndemănatec, că, uneori, dacă lumea n-ar mai ține să vorbească continuu ci ar înceta zgomotul câteva clipe, atunci poate ar auzi muzica.

    Si v-ar ceti articolul. După cum vedeți, însă, sunt aproape singurul lipsit de cunoaștere pe aici și prin urmare cam tot singurul care simte nevoia să se dumirească, citind și părerile altora cu un ceas mai deștepți ca el. @admin2 nu sâ pune, âl rog, ca șâ pre domnia voastrâ, sâ mâ ierte pentru câ atât l-am necăjât, nâci nu ștâț.

    @Dorotee

    Arta (includ și muzica aci) este esențială omului în drumul său spre mântuire. Nu-i o chestiune opțională, nicidecum, ci esențială.
    Am ținut neapărat să vă transmit acest lucru ca nu carele cumva să rămâneți în negura înșelării însă vă las domniei voastre plăcerea să descoperiți de ce. Trebuia s-o spun. Iertare.

    @Nicolae

    Dom’le, să-mi fie cu iertare, mi-e dor de poesie, vă spui cu mâna pre inima aproapelui.
    Sau, cel puțin, mi-e dor de sensibilitatea duhului poetique și-aș vrea s-o descopăr și în cadrul beletristicii domniei voastre; să fie, așa, ca în filmele marelui Andrei Arsenyevich, mereu zbătându-se într-o tensiune continuă cu plasa de păianjen a rigorilor gramaticale.
    Frumos dar aveți, de ce-l țineți sub oboroc?

    @tuturor, cunoscuți sau necunoscuți, morți sau vii

    Iertați!
    Acum!

  17. Un ultim cuvant, pentru ca am trecut masura (şi-a bunei cuviințe de foarte de mult). Cer iertare.
    De acord cu exegeticus.
    La convertirea din alte credințe, sau la trezirea, unora din rândul celor botezați, (care nu mai erau ortodocşi de cât prin actul botezului), se cunoşte un timp al începutului, in care Harul coboara cu o imensitate de daruri dumnezeiesti, facând trairea de o înalțime şi de o intensitate imposibil de atins mai târziu, pentru ca Harul, (dupa ce sufletul respectiv l-a conştientizat s-a hrănit şi i-a asimilat lucrarea după ce s-a bucurat de sfințenia trairii), se retrage, lasând un gol imens şi un dor nestavilit dupa sfințenia şi înalțimile perdute. De aici începe lupta pentru dobândirea Harului şi pastrarea sfințeniei, lupta de ani şi zeci de ani, dupa cum bine a spus exegeticus, cu redobândirea Harului, cu prăbuşiri şi ridicari…

    Doroteea,
    Cuvântul habotnic, habotnicie, cred ca este de inspirație demonică. Acest cuvânt loveste, defaimă si face respingator tot ce atinge. Este folosit cu rautate, cu… nedreptate. Este un cuvânt înveninat. O expresie a urii demonice la adresa ortodoxiei, folosit cu predilectie de cei ce au ceva in comun cu cei ce l-au inspirat.
    Nu habotnici (care revarsa ura şi aversiune), ci înşelați este cuvântul potrivit. Înşelați, pentru ca duce la vinivat, la înşelator, şi ca spune un adevar.
    Mi-e groaza de acest cuvânt.
    Repet. Este expresie a urii demonice.
    Ortodocşii, cred că nu trebuie sa faoloseasca acest cuvânt între ei, nici o dată.
    Ma opresc aici. Şi rog pe Dumnezeu sa ma ierte pentru abuz şi toți cei ce m-au suportat.

  18. @Alin-7

    Multumesc pt clarificari.

    In alta ordine de idei, s-ar putea sa luati drept falsa smerenie un banal protocol al comunicarii…

  19. @cioby,

    Stai putin, ca vreau sa-ti spun si eu cate ceva, simt nevoia sa aduc niste completari, legat de cele spuse in comentarii.
    Foarte pe scurt, legat de cele ale artei, eu cred ca anumite exprimari artistice (fie ca este vorba de o melodie care ne-a impresionat sau un film care ne-a induiosat, uneori pana la lacrimi), reusesc uneori sa ne emotioneze si sa ne atinga corzile cele mai sensibile ale sufletului, iar asta ne face sa vrem sa devenim mai buni. Acesta este sau ar trebui sa fie rolul artei, sa ne faca mai buni, mai sensibili, sa ne inmoaie inima. Asta insa nu intra insa in opozitie cu necesitatea lucrarii de nevointa necesara oricarui credincios – pravila de rugaciune, metanii, acatiste. Sunt lucruri diferite, de aceea nu au de ce sa se excluda unul pe altul. Aici e vorba de o lucrare personala, acolo era vorba de un efect (anumite forme si exprimari ale artei, vizuale/auditive, care poate avea un impact pozitiv asupra noastra).

    adică…nu ne întreabă la judecată cât am postit… etc ci ne întreabă Dreptu Judecator, exact de cele ce sustin principiile umaniste, neo-ariene
    […]
    A fost acceptată ca impecabila, inerpretarea parabolei Infricoşatei Judecați în cheie ariano-umanistă, desi aceasta interpretare sustine neo-arianismul suta la suta, si-l accelereaza. De doua mii de ani , această parabola nu a fost interpretata vre-o dată astfel. Eu nu am gasit omilii care sa faca asta

    Stai putin, eu cred ca esti in eroare. In Evaghelie, in pasajul la care te referi nu este vorba de niciun fel vreo parabola (de unde si pana unde?). Chiar si titlul capitolului este “Judecata viitoare”, nu parabola Judecatii:

    “31. Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale.
    32. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre.
    33. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga.
    34. Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.
    35. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit;
    36. Gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.”

    Deci ce interpretare in cheie ariano-umanista? Nimeni nu a interpretat in niciun fel, caci nu e nimic de interpretat, lucrurile ne-au fost spuse foarte direct de Hristos. Arianismul, pe de alta parte, este cel care sustine exclusiv firea umana a Mantuitorului. Din comentarii, am inteles ca era vorba despre oameni si despre cele care ajuta sau duc pe om la mantuire. Deci ce legatura sa aiba una cu alta?

    Este importanta si lucrarea de nevointa personala (rugaciuni, metanii) dar si faptele noastre in raport cu ceilalti oameni – ne spune in mod direct Mantuitorul, aici nu incape loc de interpretari. Caci nu ne vom mantui doar prin Tainele Bisericii si ocupandu-ne de pravila noastra DACA atunci cand suntem pusi in situatia de a ajuta pe aproapele tau, cand avem posibilitatea, si mai ales cand ni se cere ajutorul, refuzam sa o facem. Cei care se retrag din lume, pustnicii, au scuza ca s-au lepadat de lume si traiesc in singuratate (dar atunci cand li se intampla sa intalneasca pe cineva care se afla in situatii dificile sau cand li se cere ajutorul, ajuta dupa putere). Sa nu intelegi gresit, dar faptele de intr-ajutorare sunt importante caci aici intra iubirea de aproapele. Nu degeaba ne-au invatat Sfinti Parinti ca, atat cat ne sta cu putinta, sa odihnim pe aproapele nostru.

    Scopul vieții creştine, nu este iubirea, doamnă.
    Dumnezeu a arătat prin sf.Serafim de Sarov, ca scopul vietii crestine este DOBÂNDIREA DUHULUI SFÂNT.

    Si ce anume atrage Duhul Sfant, daca nu virtutiile omului (manifestate si prin fapte)? Iubirea este cea mai mare virtute, alaturi de smerenie. [Doroteea a afirmat ca Duhul vine prin iubire (nu ca ar fi scop ultim cum gresit ati concluzionat)]. Si aici avem cuvintele Sfantului Apostol Pavel:

    “Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.”

    Adica dragostea este mai mare decat toate faptele de nevointa. Si apoi avem cuvintele Domnului insusi, care ne spune:

    ” Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau.
    Aceasta este marea si intaia porunca.
    Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.”

    Daca porunca iubirii de Dumnezeu si de aproapele sunt cele mai mari porunci, cum oare sa nu aibe legatura dobandirea Duhului Sfant cu implinirea acestei porunci?

    Nu sunt, de asemenea, de acord cu afirmatia ca iubirea vine doar prin Har. Iubire au si paganii, care fac fapte bune din indemnul constiintei si inimii lor (caci Legile lui Dumnezeu sunt inscrise in constiinta lor, chiar daca nu cunosc Cuvantul Scripturii). Dar pe langa faptele din iubire de oameni este necesara si credinta, nu se poate una fara alta, asa cum ne spune Ap. Pavel: ” raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Corinteni, 13:13)

    Ori evanghelia spune raspucat: “IN HAR SUNTEȚI MÂNTUIȚI”. Nu in fapte… umaniste.

    In Har suntem mantuiti, dar asta nu inseamna ca faptele bune nu trebuie facute. Faptele chiar daca nu sunt suficiente pt. mantuire, sunt insa necesare. Ne spune si Apostolul Iacov:

    “Asa si cu credinta: daca nu are fapte, e moarta in ea insasi.” (Ep. Iacov, 2:17)

    Si Apostolii Petru si Pavel vorbesc despre necesitatea faptelor:

    “Vrednic de crezare este cuvantul, si voiesc sa adeveresti acestea cu tarie, pentru ca acei ce au crezut in Dumnezeu sa aiba grija sa fie in frunte la fapte bune. Ca acestea sunt cele bune si de folos oamenilor.” (Tit, 3:8)

    ” 24. Si sa luam seama unul altuia, ca sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune” (Evrei 24:10)

    “Pentru aceea, si cei ce sufera, dupa voia lui Dumnezeu, sa-si incredinteze Lui, credinciosului Ziditor, sufletele lor, savarsind fapte bune.” (I Petru, 4:19)

  20. Pingback: CONFESIUNILE PARINTELUI PANTELIMON (I). De ce a renuntat la MUZICA ROCK, cum a intrat in manastire, ce parere are despre fenomenul Facebook? HOTII DE TIMP, SEDUCTIA CURIOZITATII si IDENTITATILE DE IMPRUMUT | Cuvântul Ortodox

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare